O PASARE CENUSIE

 

de Adrian Botez

 

 

o pasare cenusie sta – si ma

privegheaza – din copacul ei

descarnat

 

ceasul n-a mai gasit de cuviinta sa se

vadeasca – si

n-a mai sunat

 

ma priveste – pasarea cenusie – tinta

în ochi – pâna mi se raceste si

maduva spinarii – pâna ce îngheata

si cad din cer – câte

una sau buluc – stelele – prefacute – si

ele – în cenusa – de

prezenta obsesiva (piaza rea – piezis

ascultata de soarta cea moarta) – de prezenta

batjocoritoare – cât si-o vrajitoare – a

pasarii

 

de sub pamânt bulbucesc

suspinele unui monstru blajin – care

haladuieste acolo – din veac – ferecat în

adâncuri

 

si fata pamântului se face

riduri-riduri – de la suspinele

bietului întemnitat – în propria-i

necredinta

 

…nu mai am unde fugi – nu mai

am unde scapa: toate

drumurile s-au sinucis: uite

asa – s-au strâns

unul pe altul – de gât – cu

lungimea lor

insuportabila – nejustificabila – în fata

contabililor livizi ai

universului – napadit de

nepasare – si de

buruiana cenusii

 

stau – resemnat – ochi în

gavan gol – cu pasarea

cenusie: tot jarul din vine se

stinge – prelinge – se

scurge – bucati lichide – precum lutul

asudat de cosmaruri – într-o

mocirla: sunt ceasurile

pe care le-am tot amânat – de la

viata – si acum – zac îngalate

îngaimate – cleioase – unele în

altele îmbrâncite – fara chip

fandosite – resorbite în orbirea de

Moarte – în lipsa de

ecou – de onorabila – visatoare si

aprig – brav vânatoare

Moarte

 

…doar o surzenie cronica

scrisa în nicio

cronica – a înjositei prin

zdrentuire si uitare – printre

schelete umflate de-orgolii calare – fosta doamna

Moarte

 

 

…daca însasi Moartea a fost

parasita de onoare – daca însasi

Moartea – nu se mai poate tine în

sa – mândra si

exemplara – daca – deci

nici în Moarte nu mai ai nadejde – te-ntrebi:

unde ai ajuns – unde

s-a ajuns?

 

îmi plesnesc – explodeaza de

singuratate – unul câte unul

degetele mâinii

drepte – deci

nimeni nu va consemna – nu va

sti – ceea ce eu acum

spun – dau – catre zadar

marturie

 

…acum – am închis pâna si gavanele fostilor

ochi – sa

uit ca exist – sa uit sa fiu

trist

 

n-ai cum sa te opintesti

afara din soarta – când

nu mai ai chef nici macar

sa-ti chemi înapoi (ca pe câinii sloboziti – peste

noapte – din lant) – Privirile – care

s-au ascuns – toate – gavozdite unele peste

altele – în lucrurile privite

 

lasa-le acolo – Privirile: poate ele

recunoscându-se una pe cealalta

(privire privindu-se pâna la

osul privitului) – vor sti sa

plânga – macar

sa plânga – ceea ce orbitele

tale – scobite si

negre – nu mai sunt în stare si-n

rost – sa faca – s-au

dezobisnuit – pe buna dreptate: de ce sa-ti reversi posibila

vlaga – peste ogoare însamântate – burdusite deja cu samânta

a milenii de

zgura?

***

http://www.adrianbotez.com/

 

 

NOUL VAL IN POEZIA ROMANEASCA

La ora actuala putini dintre noi mai stiu ce e aceea poezie. Anii trecuti, cand s-a facut un fel de clasament al poetilor contemporani, pe primul loc, pare-mi-se, a iesit Adrian Paunescu. Acesta nu mai este printre vii.

Felul cum a fost insotit la groapa dovedeste ca poezia lui a avut si probabil o sa mai aiba de acum incolo cititori berechet. Acum vreo sapte ani a fost inmormantat cu onoruri militare Stefan Aug. Doinas. Evident, cu totul altceva decat Paunescu, dar, de asemenea, creatia lui apartine altui timp.

Cand a murit acum cinci ani Ion Stratan, din pacate, numarul celor care-l citeau si-l apreciau era mult  mai mic decat in cazul celor citati anterior. Iar Stratan a fost inca un optzecist celebru, prezent, de exemplu, in antologia de acum trei decenii „Aer cu diamante”, reeditata acum, alaturi de Florin Iaru, Traian T. Cosovei si, evident, Mircea Cartarescu. Dar ce se va intampla cu cei tineri, care nu sunt nici nouazecisti, ci douamiisti? Cine ii mai citeste pe ei? Cine ii mai iubeste? Cum vor sparge banchiza de gheata a anonimatului?

Dupa 1989 doi poeti s-au impus totusi, in pofida unei piete de carte care nu mai avea nici in clin, nici in maneca cu poezia: Ioan Es Pop si regretatul Cristian Popescu. Prin moartea prematura a acestuia din urma, numele nouazecist cel mai marcant a ramas al lui Ioan Es Pop. Nu intamplator el a recomandat-o inca de acum  sapte ani de la debut pe Eugenia Taralunga.

Eram in 2003 si tanara cu o superba candoare pasea pe campul presarat cu spini al poeziei, stiind ca nu mai exista drum de intoarcere si ca din acel moment incolo va suferi pana la moarte. A trecut un septenal greu pentru ea. Iata ca acum, la sfarsitul anului 2010, la Gaudeamus, a publicat o carte extrem de complexa, la editura clujeana Limes, o editura prestigioasa, condusa de poetul Mircea Petean. Cartea are un titlu deconcertant, „BIU”, un fel de abreviere de la „Be you”, dar exprimand si ideea a ceva fulgurant, ca flacara de bricheta, cum se si chema volumul in prima lui versiune. Inca o data, cartea oglindeste perfect starea din prezent a poeziei romanesti. Este, de aceea, o carte-pilot sau amiral, care, ca intr-un mozaic, vrea sa redea un peisaj liric fragmentat, aparent minat de discontinuitati, dar pastrand in subtext o melancolie  disperata,  aceea a autorului insusi care stie ca are sufletul sfasiat, dar nu renunta la chemarea  ce vizeaza tocmai unitatea pierduta a Universului.

In ultimii ani poezia noastra a numarat nume importante, fiecare cu vocea sa inconfundabila, autori tineri, foarte tineri, care s-au incapatanat sa nu abdice intr-o lupta pentru unii esuata inca de la inceput. Dan Coman, Claudiu Komartin, Theodor Duna, Elena Vladareanu, Adi Urmanov, Doina Ioanid, ii amintesc nerespectand vreo ordine, uitand probabil nume mai importante, dar nu aceasta conteaza acum. Ceea ce conteaza este efortul fiecaruia de-a nu lasa sa moara in sine farama de  lumina si de cuvant.

Si de aceea au scris, au rostit. Eugenia Taralunga intra in aceeasi serie de autori  neaplatizati. Poezia ei exprima o revolta jucausa, dar din care nu  lipsesc accentele tragice. Nu vrea sa epateze, fiindca stie ca centrul de greutate pentru orice fiinta muritoare se afla in alta parte. Spre aceasta alta parte  tanjeste si ea, iar poezia de fata nu e decat un substitut a ceea ce urmeaza sa  primeasca altcandva si altundeva.

Deocamdata ne aflam pe pamant, in lumea aspra a criticilor literari, unde ce e pe hartie inseamna mai mult decat o mie de transcendente sugerate. Poeta are gratie si o usoara detasare de sine, in asa fel incat, incercand s-o musti printr-un verdict rau, constati ca dintii se infig intr-o maree de abur. Totusi, cine este „BIU”? Fara a va raspunde va spun doar ca la pagina 90 a cartii veti descoperi una dintre cele mai gingase si cutremuratoare marturisiri care s-au facut vreodata in literatura noastra, despre apropierea si departarea celui drag care poate fi copil, iubit, tata.

Un copil in cer (vezi poemul „Sange indesat intre coperti abia departate”) e ca mormantul in cer al lui Vintila Horia. Traim ce citim si invers…

Dan STANCA