PASTE 2011…

…Vine, si anul acesta, Sfânta Sarbatoare a Pastelui Crestin-Ortodox…!
Dar seamana, oare, ce-i azi, cu sarbatorirea Pastelui, de catre românii crestini, de altadata? Fie si sub regimul ateisto-comunist…

Nu. Hotarât, nu!

…Înainte de razboiul al doilea mondial (timp pe care eu nu l-am apucat si despre care numai mi s-a povestit, ca o legenda frumoasa…) – în sate si târguri, oamenii scoteau mesele în ulite ori pe strazi, si-si uneau, astfel, bucatele si dragostea întru Hristos! Deloc formal, ci întru Adevar!!!

…Chiar si pe timpul ante-revolutionar (si acest timp îmi este foarte bine cunoscut, mai viu decât tot ce ma înconjoara azi!) , în Saptamâna Mare era o framântare luminoasa si generoasa, de într-ajutorare, în orasul blocurilor, ca si-n satul casutelor (proaspat spoite cu var!) – a gospodinelor celor harnice, a copiilor cuminti, care erau dusi sau se duceau singuri, de erau mai mari – la spovedanie si la-mpartasanie…nu erau, niciunde, opriti preotii sa-si faca datoria cea rânduita!

…Tin minte cum bunica mea facea adevarate minuni, din pensia dupa bunicul: 100 (una suta) de lei! Facea atâta pasca si atâtia cozonaci si rosea atâtea oua, de avea de dat si de pomana, saracilor mai saraci decât ea, si le dadea, de gâfâiau carând toastele… – tuturor celor cinci copii ai ei…Iar, pe de alta parte, mama mea si fiica ei, când facea pastile si cozonacii si, mai ales, când rosea ouale, strângea, în bucatarie, un conclav întreg de femei: toate gospodinele de pe scara blocului, sfatuindu-se toate si împartasindu-si, tainic, experiente de coptura sau de rositura de oua, din ani trecuti…!
Dar nu vedeai, pe niciuna, sa ofteze, uitându-se în fundul (golit obscen…) al portofelului…De-i lipsea, vreuneia, ceva, celelalte-i dadeau pe loc, cu bucurie si cu totala uitare a daruirii: ele, toate gospodinele, faceau parte dintr-o Confrerie a Femeilor Lui Hristos Atoatedaruitorul! Si nu avea, niciuna, salariul de la stat, mai mare de 1.000 de lei…Dar inima buna nastea bucuria, iar deschiderea sufletelor, cu toata sinceritatea si cu toata dragostea de Sfânta Sarbatoare a Învierii Lui Hristos, le facea ca, în Noaptea cea Minunata, dupa ce trudisera, din greu, pe la cuptoarele de aragaz, sa cânte, la slujba din Biserica, „Hristos a înviat din morti,/Cu moartea pre moarte calcând…!!” – din toata inima si cu ochi stralucitori de roua, de parca tocmai se trezisera dintr-un somn odihnitor si învietor! Si asa si era!!!

…Azi, totul se face mohorât…pidosnic…oftat…de parca nu vine Minunea Învierii, ci Vesnica Osânda a Iadului!
E drept ca nu-s bani în punga sfrijita, de felul ei… – lipsa ticaloasa, ca expresie a „binelui”, revarsat de PDL si complicii sai întru crima si genocid, peste tara si oameni…(taieri aberante, cinice si sadice, de salarii si pensii…sanatatea si viata noastra pamânteasca ne sunt amenintate, fiind date, spre aneantizare, Calailor României Contemporane – CSEKE, ÎN CÂRDASIE CU BASESCU ET COMP.!) – …dar nu-i nici Duhul oamenilor sanatos…în Gradina Maicii Domnului! Nu mai poarta în suflete, decât putini dintre ei, Duhul Sfânt al Sarbatorii!

Pentru tare putini dintre oamenii crestini, din România, mai rasuna, în inima, vorbele sfinte ale Lui Hristos, catre poporenii adunati pe Munte si catre propriii Lui Apostoli: „Luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat. Iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi întunecat. Deci, daca lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul îl va urî si pe celalalt îl va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt îl va dis-pretui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Mamona. De aceea zic voua: Nu va îngrijiti pentru viata voastra ce veti mânca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti îmbraca; au nu este viata mai mult decât hrana si trupul decât îmbracamintea ? Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna în jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decât ele ? Si cine dintre voi, îngrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot ? Iar de îmbracaminte de ce va îngrijiti ? Luati seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, în toata marirea lui, nu s-a îmbracat ca unul dintre acestia. Iar daca iarba câmpului, care astazi este si mâine se arunca în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor? Deci, nu duceti grija, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc pagânii; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai întai împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” – cf. Matei, Predica de pe Munte (Sa nu ne grijim prea mult de cele pamântesti), cap. 6, vss. 22-33.

…Nu mai avem nici trup si nici suflet luminat: „lumina care este” în noi este întuneric”, deci „întunericul cu atât mai mult!” Si, în loc sa lasam grijile Celui care ne-a creat, iar noi sa ne bucuram de Creatie si de Învierea Duhului Creatiei – noi oracaim si ne olicaim…BANUL devenind obsesie, cresc si demonicele strigari ale „nivelului nevoilor crescute”! Dar de ce sa ne creasca „nivelul nevoilor”?! Ca asa ne induc ideea negustorii lumii, prin promo-uri consumiste, care de care mai imbecile si pline de tot mai multa crima implicita, prin produsele promovate, în care s-au cuibarit tot mai multe otravuri, pana la 100%…?! Dar ce, ne-au crescut douazeci de burti si saptezeci de guri?! Nu, tot o burta avem, si tot o gura…dar am uitat, complet, „ca omul nu numai cu pâne se hraneste”! Unde e grija noastra pentru Duh? „Ce va folosi unui om daca va câstiga lumea toata, dar îsi va pierde sufletul sau?” – ne zice, pe sleau, nu în parabole, Hristos-Dumnezeu, Lumina Lumii…noua, atât de putin credinciosii!!!

…De ce n-om mai sti sa ne bucuram, cu Hristos dimpreuna, la Ospatul Lui, cu masa de Ospat…pe o Raza de Soare?! Pentru ca, tot îndemnati fiind noi de tradatorii care s-au cocotat în „fruntea bucatelor”, am învatat sa ne otravim singuri sufletele, crezând ce nu trebuie nicicând crezut: ca poti sluji „la doi domni” deodata, lui Mamona si Dumnezeului Cel Viu!!! Nu, multor români a ajuns sa le fie complet indiferenta Morala Dumnezeului Crestin…deci, au ajuns sa-L dispretuiasca pe însusi Tatal Ceresc, pe Tatal Tururor Creaturilor!!! Au pierit, din noi, ROSTURILE SACRE ale Lumii-Creatie Dumnezeiasca…
…Iata pentru ce noi, subsemnatul, condamnam tot ce s-a facut împotriva firii de smerenie luminata a românului crestin ortodox, în acesti blestemati ani asa-zis „postrevolutionari”! Ni s-a pervertit sufletul, am fost tentati sa ne vindem bucuria de Hristos! – …s-a ajuns cu pervertirea pâna la „os”, pâna la Inima-Biserica Ortodoxa, „de zid”…!!!

…În schimb, urâm bine si ne îngrijoram cumplit, de orice tine de materia cea trecatoare, cu iz de hoit! Ne vindem vesnicia dumnezeiasca, pentru „clipa cea repede” („…ce ni s-a dat”, dreptu-i… – dar nu ni s-a dat pentru ura, CI, CUM ÎNSUSI EMINESCU ZICE: „PENTRU IUBIRE”!!!), clipa care se stinge înainte chiar s-o gândim!!! O vedem pe o fleoarta ca EBA sau ca Udrea, întolite ca de bâlci si în masini „supertari”, si cu ceasuri care costa cât o mosie (SFÂNTA/SFINTITA DE SÂNGE MARTIRIC!) de vechi boier de tara…si Erou-Martir (de-al lui Stefan al V-lea Musatin sau de-ai altor Martiri-Atleti ai Lui Hristos…) – si râvnim, si noi, la nimicurile care atârna si zdranganesc si lucesc…! – îl vedem pe un smecher analfabet si hahait si mahalagiu, precum Vanghelie sau Basescu sau Gigica Becali, scaldat în sudorile trufiei lui mârlanesti si pline de bani furati-smulsi de la vaduva si de la orfan… – si, pe loc, si noi VREM! Fara sa ne gândim, o clipa, cu ce pret infernal au capatat acestia, si spre cine au înaltat ei legaminte, pentru a se lipi, precum lipitorile scârbei, de mlastina secundei lor de asa-zisa „marire”…si unde se vor duce sufletele lor, în ce bezne vesnice, dupa o „scârba” de viata de câteva clipe!!!

…Da, suntem vinovati de scrântirea mintii si de pierderea caldurii sufletului, dar nici ispititorul smintirii noastre nu va scapa de raspundere! „Vai lumii, din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18, 7).

…În Rusia, ne povesteste, documentaristic, Carmen Avram (emisiunea de duminica, ora 21, de pe postul Antena 3: În premiera: Au ales salbaticia) – mii de intelectuali (care, pe când se complaceau, înca, în ghearele civilizatiei urbane, a BANULUI – erau foarte bogati…) – si-au dat seama de primejdiile de moarte, pe care le-au adus BANUL si CIVILIZATIA TEHNOLOGICA (depersonalizant-robotizanta): pierderea personalitatii umano-divine, pierderea vremii de meditatie, pierderea fortei de a visa, adica, de a evada din închisoarea tehnologica, din închisoarea virtualitatii, Ucigasa Perversa a Duhului de VIATA!!! – …din închisoarea asfaltului, a zgomotului infernal, a stresului cumplit, care îmbolnaveste inima si nervi si…toate, si-ti apropie moartea, cu o viteza incredibila…
Traiesc, toti, acum, în iurte, scaldându-se în apa înghetata, dimpreuna cu copiii lor (pe care nu si-i tin neinstruiti, dar si-i tin departe de capcanele letale ale civilizatiei Banului, Tehnologiei si a Asasinatului Disimulat Savant: copiii lor nu stiu ce-i vaccinarea, nu stiu ce-i mâncarea gatita din altceva decât produci cu mâinile tale, în pamântul curat, sub energia stelar-cosmica…nu stiu ce e “comanda sociala” absurda si nelegiuit-birocratica, nici ce e stresul “orarului muncii”!), într-o Siberie a perfectei salbaticii (fara curent electric, fara alta apa decât cea din zapada siberiana a taigalei…). Ei se simt curati, se simt aproape de Duhul Neamului – si, ceea ce-i fundamental: SE SIMT DIN CE ÎN CE MAI PUTIN VINOVATI FATA DE PAMÂNT, FATA DE STRAMOSI SI FATA DE CERUL CU STELE…DECI, FATA DE DUMNEZEU-CREATORUL…!
…Si, spun ei – în urmatorii ani, tot mai multi oameni vor constientiza dezastrul pe care-l produce, în Duh si în trup, civilizatia asasina, a smecherilor, care doar te paralizeaza în munca ta obsedata, malign fanatizata, pentru interesele lor meschine… – îti sug, vampiric, sistematic, Aripile Duhului, cu care ai putea zbura sa-l întâlnesti, curat, pe Viul Dumnezeu!

…Sa ne întoarcem în “acum”-ul si “aici”-ul (deocamdata!) ale României si ale românilor.

Pramatia Suprema a României anului 2011, Basescul disimulat în “Traian” (invadatori, si unul, si altul…dar acesta, de azi, e o SMÂRDOARE A IADULUI, pe când acela, de-atunci, voia sa-si salveze, prin alchimie, neamul de adoptiune, cel roman, re-aducându-l la Obârsia Dacica!) – se pregateste sa schimbe Constitutia, spre a ne oferi (în continuare si tot mai accelerat!), pe tava, Tara-Cea-Sfânta/Gradina Maicii Domnului – veneticilor si tuturor liftelor straine / multinationalelor vampirice (prin “REGIUNILE ECONOMICE”!!!), DAR, MAI CU SEAMA, MAGHIARILOR!
…Asta – în loc sa-si schimbe fundamentul fiintei sale, de “mahalagiu al Duhului” – sa schimbe “macazul” sufletului lui (?!), si sa intre la ascultare, undeva, în vreo sfânta mânastire (pâna la sfârsitul vietii lui!), unde sa se pocaiasca de Pacatele contra Sfântului Duh, dintre care cele de capetenie sunt TRADAREA DE DUMNEZEU SI TRADAREA DE NEAM!
…Dimpreuna cu „SMÂRDOAREA IADULUI” vor trebui preluati, „la subsolul” lumii, însa, si „cântaretii” din drâmbe…slavitori de slava desarta: acum vreo saptamâna, ANDREI PLESU (unul dintre multii „intelectuali de carton”, promovati, de micul ecran, ca…pasta de dinti ”Blend-a med”…sau ca… „tampoanele ecologice pentru femei”…) – s-a evidentiat (e drept, în urma lui Liiceanu, Patapievici, Traian Ungureanu, Catalin Avramescu etc.etc.), „pieptanând”…chelii! – afirmând, în subtext, ca românii sa fie împacati (definitiv!) cu…soarta! – adica, împacati cu faptul ca Dumnezeu, ducând lipsa de orice înlocuitor al Mârlanului Sef si al Paiatei Supreme a României, i-a condamnat (pe numitii români), pe vecie, la…”BASESCORIE/BASESCRATIE” – vesnica stapânire a României, întru BOALA/BOLIRE DE DUH (…si „întâmplata” prin „mila washingtoniana”…”of course”!), de catre „Dictatorul Luminat”…adica, de catre Hahaitorul Suprem, Soitarul-Sef si Urdoarea Pamântului… !

…Dar „omul (prost si orbit) propune, Dumnezeu dispune”…

…Daca „Hristos a înviat”, si…”Cu-adevarat a înviat!” – ATUNCI, TOTUL E POSIBIL! Chiar sa nu mai auzim si vedem, în veci, mutre de homunculi criminali, în ograda României…Profesorul universitar de la Cluj-Napoca, dr. Dan BRUDASCU, propune ca, daca tot se schimba, cândva, CONSTITUTIA ROMÂNIEI – atunci sa se prevada, acolo, pentru tradatorii de Patrie si de Neam – nu pedeapsa cu moartea, pentru ca suntem popor crestin, dar: „sugerez celor ce lucreaza la modificarea si amendarea textului Constitutiei ca, pentru delicte grave si foarte grave, sa prevada exilul si surghiunul1. Doar în felul acesta vom putea preîntâmpina înmultirea actelor de jaf si tradare nationala (s.n.) […]Cer, totodata, legiuitorilor ce vor lucra la modificarea Constitutiei României sa prevada interzicerea categorica a desfasurarii, pe teritorul nostru national, în interes extremist si revizionist, a oricarei manifestari, initiata de revizionistii de la Budapesta, de sarbatorire a zilei nationale a vreunui stat strain2 (s.n.)[…] Daca vrem sa pastram aceasta tara întreaga, trebuie sa nu mai toleram batjocorirea ei de dusmanii din afara si de cozile lor de topor din tara” (s.n.) – cf. art. Sugestii pentru schimbarea Constitutiei, de prof. univ. dr. Dan BRUDASCU – sursa: http://www.napocanews.ro si: revista Contraatac, Adjud, nr. 26, aprilie-mai 2011.

…Bine zis, carturarule patriot, frate Brudascule! Numai sa nu-si uite firea românul începutului de veac 21…”anno Domini” 2011 – …cum aproape ca pare a-si uita Duhul si pe Mântuitorul de Duh, Hristosul-Lumina Lumii…!!! Ca si Mântuirea prin DUMINICA Pastelui…pentru ca Saptamâna CRESTIN-ORTODOXA este sfârsita/încununata, glorios, cu DUMINICA ÎNVIERII LUI HRISTOS, Preafericite Patriarh DANIEL…iar nu cu „Sabbatul/Sabatul” celor care-L rastignira…!

prof. dr. Adrian Botez

ACTORUL SI REGIZORUL CRESTIN DAN PURIC – ÎNTRE CURAJUL DE A APARA SI DEMNITATEA DE A MARTURISI

Cu ajutorul lui Dumnezeu am participat sâmbata 19.03.2011, orele 19,00 la Ateneul Român la cea de-a cincea conferinta organizata aici de catre Fundatia “Art Production”, avându-l ca protagonist si conferentiar pe maestrul, apologetul si marturisitorul crestin Dan Puric – care a vorbit, pret de doua ore, în stilul sau specific si foarte bine cunoscut, despre martirii secolului XX din închisorile comuniste, mai cu seama cele românesti.
 
Pentru a intra direct în tema si subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca si sustine ca reperele doctrinare comuniste demonstreaza ca acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura si modul de functionare foarte asemanatoare cu o religie, toate acestea fiind cunoscute, recunoscute, demonstrate si marturisite de catre Dan Puric.Valorile pe care le-a promovat au evidente conotatii negative daca le raportam la o viziune crestina. Modul de implementare a fost bazat pe doua coordonate: – mistificare; – teroare. Cu radacini în miscarile socialiste si anarhiste, comunismul a aparut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului si bunastarii generalizate dar purtând în substratul discursului sau elemente cu evidente conotatii malefice. Evolutia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat si opereaza în istorie.
 
Dupa discursurile triumfaliste si dupa schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vadit mai degraba o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteste de ereziile dualiste: -existând o lupta maniheica ce se da între proletariat (Binele, Mesia) si burghezie (Raul), – în urma acestei înclestari violente si sângeroase se naste o noua era, paradisiaca, din care Raul (burgezia) a fost abolit, – iar cetateanul noului paradis a fost omul nou, comunist.
 
În implementarea pe care ideologia comunista a cunoscut-o în URSS au existat doua mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna si violenta, cu multiplele lor forme de manifestare. Exista o evidenta schimbare de optica între comunismul marxist si comunismul bolsevic, desi amândoua îsi declara aceleasi finalitati si au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenta este aceea ca Marx vedea nasterea revolutiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evolutiile tehnologice, astfel ca implicarea factorului politic era oarecum secundara, pe când în viziunea leninista revolutia politica este elementul declansator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metafora pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitura de stat, comunismul în URSS se instaureaza sub auspiciile lui Lenin si evolueaza sub cizma necrutatoare a lui Stalin.
 
Desi vizeaza nasterea unui om nou, comunismul depersonalizeaza si deznationalizeaza, astfel substanta umana îsi pierde consistenta ramânând doar învelisul corporal. Constiinta, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinaminate si se naste homo sovieticus, un humanoid ce are o grila morala conform careia orice este bun si sfânt daca slujeste la victoria revolutiei. Prezenta demonului este demonstrata poate cel mai bine prin aceasta obstinatie cu care masinaria comunista vizeaza depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare.
 
Se opereaza falsificarea tuturor valorilor, a istoriei si în consecinta a existentei însesi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuti în istoria URSS ca anii terorii când executiile se faceau zilnic de ordinul sutelor. Exista o evidenta violenta verbala la nivelul discursului oficial si se opereaza mutatii de baza în limbaj care si el îsi pierde consistenta nascându-se acel monstru lingvistic numit „limba (sau) limbaj de lemn”.
 
Liderii comunisti, atât cei sovietici cât si ceilalti, supusii lor mai mici, dar si cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalitatii. Ceea ce va duce la manifestatii si frazeologii monstruoase dar si la ivirea unui panteon comunist ale carui personaje au ca trasaturi definitorii cruzimea si infinita admiratie de sine, un hybris nestapânit care îi va incita mereu sa-si devore supusii.
 
În România Mare miscarea comunista nu figura printre fortele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalista care va semna afilierea la a III-a Internationala (Comintern), în anul 1921, luând astfel nastere PCR. Modul cum aceasta grupare politica functioneaza atât înainte, cât si în timpul celui de al II-lea Razboi mondial demonstreaza ca se supunea fara cârtire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate în tara în cea mai deplina conspirativitate, astfel ca mai mult decât o grupare politica PCR sau PCdR era o agentie de spionaj. Constientizându-se adevarata natura a miscarii comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmata cât si liderii sunt în continuare numiti de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranta si privirea plina de admiratie a comunistilor români. Înca de pe acum partidul era macinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodata.
 
Razboiul gaseste România din punct de vedere politic într-o situatie nu tocmai buna, dictatura lui Carol al II-lea s-a dovedit a nu fi o solutie pentru conflictul ce începuse. România pierde pe rând Basarabia, Bucovina, tinutul Herta, Transilvania de Nord, Cadrilaterul. În septembrie anul 1940 regele Carol al II-lea cedeaza tronul fiului sau Mihai iar la cârma tarii se afla generalul Ion Antonescu, agreat de Hitler. În noiembrie anul 1940 România adera la Pactul Tripartit intrând în razboi alaturi de fortele Axei. Desi în anul 1941 tinuturile din estul tarii sunt eliberate, generalul Antonescu întelege sa continue razboiul alaturi de armata germana pe teritoriul URSS, astfel ca fortele politice din tara încep tratative cu puterile aliate occidentale pentru scoaterea României din razboi. Prin actul de la 23 august maresalul Antonescu este înlaturat de la conducerea tarii si se instaureaza un guvern format din PNt, PNL, PSD si PCdR. Desi România se desprinsese de Germania si se alaturase fortelor aliate, armata rosie se comporta pe teritoriul românesc ca o armata cuceritoare, astfel ca în România se instaureaza un val de teroare care va dura multi ani.
 
Dupa doua guverne (Sanatescu si Radescu) în care comunistii erau minoritari, sovieticii vor forta mâna regelui si prin guvernul Groza îsi vor pune oamenii lor în toate punctele cheie. Cei care înca mai ramân în coalitie cu PCR-ul o vor face pentru scurt timp caci vor fi devorati de acesta. Prin manipulari propagandistice grosolane, prin teroare generalizata la nivelul întregii populatii, în România se instaureaza un regim comunist care purta evident amprenta morbida a lui I. V. Stalin, masca din spatele careia raul actiona asupra întregului est al Europei. Era evident ca acest regim venea în totala contradictie cu spiritul crestin. O putere atee, în care abundenta materiala raspândita egalitar era vazuta ca generatoare de fericire si parca, într-un anume fel, chiar de nemurire dar care se impune prin crima, motivata ca necesara în lupta pentru instaurarea lumii noi.
 
Într-o perioada neasteptat de scurta, în România singura forta politica ce avea un cuvânt de spus în ce priveste destinele tarii este minusculul partid comunist care nu va înceta sa urmeze partitura Kremlinului. Cu o noua lege electorala, permisiva la numeroase subterfugii, alegerile pe care celelalte partide le sperau libere vor fi un fals grosolan. Intimidarea adversarilor electorali începe înca din timpul campaniei electorale, care, pe lânga faptul ca, din perspectiva discursului comunist este foarte zgomotoasa si virulenta în acuzatiile lansate contra adversarilor (ca fiind criminali de razboi), cunoaste o violenta propriu-zisa, inimaginabila. Candidatii PNt si PNL sunt adesea agresati, le este respinsa candidatura iar în final comisiile electorale vor fi majoritar comuniste, astfel masluirea voturilor este facuta în fel si chip. Dupa expresie stalinista: nu era important cine voteaza sau cu cine se voteaza ci, important era cine numara voturile. 19 noiembrie anul 1946 înseamna pentru tara un dezastruos proces electoral care a conferit legitimitate (fie ea si subreda) noului regim instituit. În noile conditii era clar ca forma de guvernamânt va fi schimbata si în urma unui santaj regele este nevoit sa abdice si sa paraseasca tara. Reteta sovietica este aplicata României pas cu pas, realizându-se un proces de stalinizare pe toate palierele vietii sociale, politice, economice, culturale, etc.
 
Din punct de vedere economic, si nu numai tara noastra era o colonie sovietica. Nu doar ca tot ceea ce se producea pleca spre rasarit dar sunt copiate „strategiile” de nationalizare si colectivizare bolsevice. Nationalizarea industriei se face într-o noapte, bancile sunt etatizate, acestea erau semnele noii viziuni economice în care nu era importanta rentabilitatea ci fidelitatea fata de modelul adoptat. Se lanseaza, ca si în URSS proiecte uriase gen Canalul Dunare-Marea Neagra, se planifica întreaga economie iar planurile sunt invariabil depasite, realizate înainte de termenul final, aceasta desigur, doar declarativ caci în realitate, aparatul economic, din pricina centralizarii excesive se îndrepta progresiv spre un blocaj iminent.
 
Rasturnarea valorilor pe toate planurile este evidenta, în plus separarea puterilor în stat a fost anulata. Parlamentul unicameral numit Marea Adunare Nationala era obedient partidului, ca si guvernul, astfel ca avem de-a face cu un partid-stat, dictator absolut. Alegerile care vor avea loc în anul 1948 vor fi o simpla formalitate în conditiile în care opozitia reprezentata de partidele traditionale PNt si PNL fusese nimicita. La acea ora în opozitie erau doar formatiuni minuscule, fractiuni ale vechilor partide.
 
Ulterior se vor declansa epurarile, adica eliminarea pe criterii de clasa si apartenenta politica a celor considerati inoportuni. În institutiile administrative, în învatamânt, armata, justitie indiferent de competenta avuta oamenii vechi au fost înlocuiti cu altii noi, fideli noii puteri. Incultura si mediocritatea sunt ridicate la rangul de virtuti. Rezultatul, dupa cum era de asteptat, a fost dezastruos, o degringolada în toate domeniile astfel ca tara per ansamblu a intrat într-un evident proces de regres care se va mentine pâna în decembrie anul 1989.
 
Dar dincolo de scaderea vertiginoasa a nivelului de trai, în sânul populatiei va fi inoculanta frica paralizanta si dezumanizanta, principalul instrument de manipulare, menit sa distruga relatiile interumane, sa duca la disperare si neîncredere.
 
Totul este politizat si cu precadere învatamântul, pe aceasta directie se nasc noi institutii si scoli, asa numitele scoli de partid si Academii politice.
 
Colectivizarea agriculturii va fi si ea o etapa obligatorie si nespus de întunecata în procesul de sovietizare la care a fost supusa România.
 
si pentru ca nimic sa nu fie omis, relatiile cu Occidentul vor fi blocate, astfel treptat tara devenea un ghetou sovietizat si înfricosat.
 
Cea mai spectaculoasa „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspaimântatoare, un malaxor de vieti omenesti, implacabil si necrutator cu ajutorul caruia comunismul a reusit sa se mentina ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâtire a interioritatii nationale si personale ce se dovedeste greu de remediat. Instaurata dupa model sovietic si de catre cadre sovietice Securitatea, bratul înarmat al partidului va fi dublata de Militie, o alta institutie represiva care la nivelul comunelor si satelor va prelua prerogativele Securitatii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniti de la periferia vietii sociale, ajutati de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea scolite la Moscova. Daca în anii ’45-’60 tortura si bataia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea si delatiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai putin eficiente. Pe masura scurgerii timpului, desi puterea devenea din ce în ce mai sigura pe pozitia ocupata, aparatul Securitatii devenea si el din ce în ce mai stufos, semn ca, paradoxal, frica regimului de propria populatie crestea si ea.
 
Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securitatii si regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca sa se realizeze o serie de anchete în aceasta privinta fara însa sa existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru ca raul nu era în neglijenta sau în excesul de zel al unor angajati ci la radacinile aparatului, Securitatea fiind o institutie criminala si represiva ce lupta împotriva propriei populatii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rau se producea fragmentarea constiintei si personalitatii omului, el putea fi tata bun acasa dar tortionar neîntrecut la servici.
 
Cea mai mare forta a Securitatii si totodata cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privita din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumarati ochi si nenumarate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill facea o declaratie prin care recunostea intrarea sub sfera de influenta sovietica a estului Europei, declaratia a fost considerata ca începutul razboiului rece. Dar occidentul fusese constient înca din anul ’44 ca Stalin nu va întârzia sa colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse sa se desfasoare sub ochii lor nu putusera decât sporadic si firav sa lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonsalanta. Dar sirul nesfârsit de crime si atrocitati care au inundat aceste tari nu pot fi privite de o constiinta morala occidentala ca straine. Vinovatia nu se opreste în puncte cardinale sau la granitele statelor ci în functie de implicarea în crima ea exista în mai mica sau mai mare masura. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu ramâne inocent, inocenta este cea care moare odata cu prima victima cunoscuta. Într-un astfel de scenariu în care insidios si apoi extrem de violent în fruntea tarii se instaureaza o putere dominata de rau, care poate fi partitura pe care omul poate sa se salveze? Este evident ca pentru omul crestin, comunismul se constituie într-o provocare. Fata-n fata cu comunismul crestinul este pus fata-n fata cu o forta demonica ce se manifesta în istorie într-o forma fara precedent.
 
Dupa faza înselaciunii, dar fara sa o paraseasca definitiv el aplica cu voluptate morbida faza terorii. stie ca pentru a stapâni trebuie sa înfricosezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potentialii concurenti si anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate si prin denigrarea facuta de presa partidele democrate de pe scena politica a României vor fi suprimate. Invective precum „fascisti” si „criminali de razboi”, „tradatori” sunt termenii în care presa controlata în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populatia înca mai vedea o speranta pentru redresarea tarii si iesirea de sub teroarea rosie.
 
În mai anul 1946 lotul Antonescu este judecat si sunt efectuate executiile, iar dupa aceasta data încep sa fie descoperite si trâmbitate în presa o serie întreaga de „comploturi” în care protagonistii sunt nume marcante ale scenei politice. Din martie anul 1947 se declanseaza o serie de arestari între membrii PNt si PNL, efectuate în maniera stalinista, adica în timpul noptii, fara mandat de arestare, fara ca celui arestat sa i se comunice motivul.
 
În vara anului 1947 are loc operatiunea Tamadau, când conducerea PNt este arestata cu exceptia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat si el a doua zi, dupa acest eveniment. Arestarile erau precedate în presa de articole atât de incitante si violente încât oricine îsi dadea seama ca procesele celor arestati erau deja consumate înainte chiar de a începe. Pozitia puterii fusese exprimata si acesta era singurul criteriu de judecata în România acelei vremi. Pe de alta parte aceeasi putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formatiuni politice, încercând atomizarea lor si folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre membrii acestor partide, luând astfel nastere o serie de formatiuni minuscule ce puteau fi foarte usor controlate de PCR si cu care acesta se coaliza constient fiind ca anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasa.
 
Printr-o tactica similara sunt înlaturati liderii PNL si PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-Tatarescu. Liderii politici vor fi concentrati la penitenciarul Sighet si supusi unui regim de izolare si înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii, ei devin simple numere si acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe rând nume marcante pentru politica si cultura noastra. Iuliu Maniu, omul politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatica de o probitate morala incontestabila sfârseste nestiut de nimeni în conditii de mizerie inimaginabile, într-o celula din Sighet, mâncat de viermi si singuratate.
 
PCR-ul nu-si va uita adversarii sai ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestarile operate în sânul Garzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supusi cunosc o duritate extrema. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o eticheta într-atât de stigmatizanta încât cel catalogat astfel nu si-o va putea sterge niciodata. Partidul era necrutator nu doar cu adversarii declarati dar chiar cu proprii membri. Procesul si executia lui Lucretiu Patrascanu sunt un exemplu edificator în acest sens. S-a constatat ca regimurile comuniste, în genere nu agreaza prea mult intelectualii si de cele mai multe ori când ei se ratacesc prin esaloanele de conducere sunt înlaturati. Acesta a fost cazul si lui Lucretiu Patrascanu, procesul lui fiind unul desfasurat dupa reteta stalinista, cu acuzatii fantasmagorice de tradare si complot. Fara mila sau remuscari puterea comunista îsi jertfea proprii fii, modelul era acelasi cu cel sovietic, unde cei mai apropiati colaboratori ai lui Stalin si cei mai cunoscuti doctrinari ai partidului cazusera rând pe rând.
 
Teama de intelectualitate se va manifesta si prin metamorfozarea nefericita a uneia dintre principalele institutii de cultura românesti, Academia, se produc epurari masive între membrii ei si multi dintre ei ajung în întunecatul Sighet. Ziaristi, academicieni, poeti, oameni de stiinta, în masura în care nu au înteles sa încheie pact cu puterea politica criminala, au intrat în moara represiunii, platind cu viata sau cu anii tineretii lor verticalitatea morala pe care si-au impus-o. Dealtfel intelectualitatea a ramas de la început si pâna în ultimele zile ale regimului comunist partea societatii care nu a încetat sa ridice glasuri protestatare, uneori mai vehemente altadata mai firave, dar niciodata nu a existat docilitate absoluta si de aici poate si încrâncenarea si neîncrederea pe care liderii comunisti au manifestat-o mereu fata de aceasta categorie sociala.
 
Pentru a reusi sa implice în procese politice de tradare nationala pe toti participantii la guvernarile anterioare se vor constitui loturi de inculpati care adesea nici nu se cunosteau între ei si se brodeaza scenarii lipsite de sens din care probabil ca nici macar judecatorii nu întelegeau mare lucru. Noua institutie a acuzatorilor publici, preluata dupa patent sovietic, îsi facea din plin datoria, acuzarile curgeau vertiginos si în loc de fapte concrete salile tribunalelor poporului rasunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni fii ai poporului”. Astfel ajung în închisoare personalitati stiintifice si economice care erau simpli tehnicieni ce încercasera într-o perioada crunta ca cel de al II-lea Razboi mondial sa nu lase tara în colaps economic. Ei nu aveau apartenenta politica însa PCR-ul considera tradator pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele din toate domeniile vor fi nu doar înlaturate ci pur si simplu suprimate. Nici armata nu este crutata, criteriul politic functioneaza si în acest caz. Diviziile „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”, venite cu tancurile sovietice vor constitui nucleul armatei RPR, vechea armata a României fiind distrusa, generali si strategi de marca putrezind în beciurile închisorilor comuniste. Pentru reformarea armatei, ca si în celelalte sectoare, vor fi trimisi consilieri sovietici care, nu de putine ori vor intra în conflict cu ofiterii români. Epurarile efectuate în armata, urmate adesea de arestari produc degringolada si în acest sector care îsi demonstrase eficienta pe parcursul razboiului.
 
Un numar destul de mare dintre ofiterii trecuti astfel în rezerva vor lua calea codrilor si alaturi de alti români disperati de apasarea bolsevica vor reitera oarecum vechile miscari haiducesti, ceea ce va ramâne în istorie sub numele de – rezistenta în munti. Miscarea de rezistenta pe teritoriul României, desi nu a cunoscut o organizare unitara, centralizata, fapt care a si dus la anihilarea ei, a fost cvasigenerala. Este oarecum surprinzator ca, fara a fi generata de un centru, nu a existat zona muntoasa a României care sa nu adaposteasca grupuri de partizani cu arma în mâna ce sperau la o rasturnare a situatiei.
 
Se observa ca din punct de vedere politic, social, de vârsta, etc. exista o eterogenitate la nivelul componentei grupurilor de rezistenta, ceea ce se explica prin faptul ca regimul comunist a fost simtit de întreaga populatie, fara diferentiere de clasa (cum pretindeau comunistii) ca fiind strain de spiritul poporului român, nepotrivit cu aspiratiile si credintele lui. Se disting trei atitudini ale acestor grupuri: – 1 cea specifica militarilor de cariera, care prefera ofensiva si lupta imediata; – 2 cea de retragere în expectativa în speranta izbucnirii unui conflict international; – 3 cea mai realista si mai dramatica atitudine a fost a celor care erau constienti de ireversibilitatea evenimentelor dar care adoptau aceasta atitudine de fronda spre a-l infirma si a-i demonstra ilegitimitatea.
 
Longevitatea de peste zece ani a unora dintre aceste grupuri este surprinzatoare având în vedere ca pentru anihilarea lor fortele de armata si securitate desfasurau divizii întregi. Explicatia ar putea fi vointa extraordinara a acestor oameni de a-si pastra libertatea si credinta neclintita în justetea cauzei lor. În plus desi numarul de membri nu depasea pentru fiecare grup în parte câteva zeci, exista în satele si comunele învecinate un mare numar de oameni care îi ajutau cu alimente, gazduire, informatii, oameni care vor suferi cel mai tare represiunile securitatii si care adesea din aceasta cauza, vor spori rândurile partizanilor.
 
Desi logistica grupurilor de rezistenta era mult inferioara fata de cea a fortelor oficiale, ca si efectivele de care dispuneau, aceste grupuri nu au putut fi anihilate în luptele directe ci doar atunci când s-a produs o tradare. Uzând de retele de informatori, de santaje si de tehnica operativa (adica de ascultare cu aparate de înregistrare), Securitatea a reusit destul de greu sa înfrânga haiducii care mai sperau într-o Românie crestina, democrata si libera.
 
Chiar daca fenomenul rezistentei în muntii si codrii României nu poate fi catalogat ca un fenomen de masa el a avut o extraordinara aderenta la mase, în munti nu au fugit mii de români dar mii de români au ajutat într-un fel sau altul aceste miscari, si deasemenea multi aveau ascunsa câte o arma în speranta venirii unui moment prielnic când o vor folosi. Exista un aspect care nu trebuie scapat din vedere atunci când se discuta despre acest fenomen, si anume componenta crestina manifestata în cazul tuturor acestor grupari. Fiecare partizan în ranita în care îsi purta arma avea Sfânta Scriptura sau cartea de rugaciuni. În jurnalul lui Vasile Motrescu, unul dintre partizanii bucovineni sau în marturiile celor ce si-au scris memoriile apar episoade în care ei povestesc cum se rugau si posteau. Multe dintre grupuri se formeaza si activeaza cu binecuvântarea si ajutorul material si spiritual al unui preot din satul apropiat. si este evident ca permanent ei au constiinta ca se împotrivesc unei puteri care este contrara lui Dumnezeu. si în comportamentul lor în timpul luptei directe ei încearca sa adopte o atitudine morala crestina, evita uciderea iar atunci când dusmanul le cade în mâna prefera doar sa îl persifleze fara a-l rani grav.
 
Daca discursul oficial îi stigmatiza pe „banditii” din munti, glorificându-i pe soldatii sau securistii care îi prindeau sau erau raniti în confruntarile directe, populatia rurala din zonele unde grupurile de rezistenta activau îi proiectau într-o lumina eroica, fantastica. În povestirile care circulau apareau înzestrati cu puteri supranaturale si cu toate conotatiile eroului pozitiv fara pata si fara prihana. Ceea ce ilustreaza modul în care atitudinea acestor oameni era vazuta de catre majoritate desi propaganda oficiala îi numea tradatori, banditi, criminali.
 
Rezistenta acerba împotriva regimului comunist care a existat în mediul rural a fost cauzata de dramaticul proces al colectivizarii. Împartind marea masa a celor 12.000.000 de tarani în diferite categorii si operând exproprierea lor în etape, PCR-ul uza de o tactica subversiva, stiind ca astfel va atomiza populatia rurala si aceasta nu va actiona ca un tot unitar, cum s-ar fi întâmplat daca exproprierea se producea în bloc.
 
Aderarea la proprietatea colectiva – cum eufemistic era numita oficial exproprierea – se spunea ca se va face de buna voie, dar aceasta în conditiile în care puterea uza de doua pârghii constrângatoare si anume sistemul cotelor si al impozitelor care la un moment dat devenisera într-atât de apasatoare încât taranii erau nevoiti sa cumpere produse pentru a-si achita cotele altfel erau arestati ca sabotori ai economiei nationale. În numeroase judete din toate colturile tarii au avut loc revolte care au fost reprimate cu brutalitate, fortele de armata sau securitate tragând în plin în taranii disperati.
 
Procesul de colectivizare a cunoscut momente de destindere sau de încrâncenare în functie de atitudinea represiva a puterii dar cifrele care arata numarul taranilor încarcerati pe parcursul acestei perioade sunt semnificative pentru brutalitatea cu care s-a desfasurat aceasta actiune. Deposedarea de pamânt a taranilor a însemnat de fapt un atac dur pe care demonul îl opera astfel asupra unei lumi ce avea ritmuri rezonând în vesnicie. Din perspectiva traditionala a taranului român, pamântul pe care îl avea era o punte spre Dumnezeu, era un dar al lui Dumnezeu care îi oferea omului sursa vietii trupesti dar si duhovnicesti, caci din holdele ce se leganau în bataia vântului se cocea pâinea alba ca fata Domnului din care, la vreme rânduita, în Sfânta Biserica, la ceas de sarbatoare, taranul se împartasea. Dezradacinat, deposedat, depersonalizat, omul intra, dintr-o dimensiune spatio-temporara a sacrului, într-una a absurdului, brusc si fara posibilitatea de a reveni, iar aceasta ducea fie la disperare, fie la abrutizare, omul încetând treptat sa mai fie un cine, devenind din ce în ce mai mult un ce.
 
Se observa ca treptat noua putere instituie ca lege suprema – teroarea. Populatia gulagului românesc sporeste mereu pentru ca regimul sa se simta stapân deplin. Reteaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagare de munca si gropi comune este înfiorator de densa si ea vorbeste despre cotele la care s-a desfasurat represiunea comunista, numarul celor ucisi si încarcerati ridicându-se în jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Pitesti, Canal, Balta Brailei si multe alte locuri ale suferintei românesti, la care se adauga închisorile de femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni constituie o geografie care pe de-o parte arata dimensiunile pe care crima comunista le-a avut în spatiul românesc, iar pe de alta parte vorbeste de disperarea cu care natiunea româna nascuta crestina s-a împotrivit unui regim ateu si alogen.
 
O problema spinoasa pentru puterea comunista o constituia Biserica. Încercarea de a intra cu Biserica Ortodoxa într-o relatie cordiala se explica prin faptul ca liderii comunisti stiau ca aceasta institutie reprezenta pentru poporul român un punct de reper mai important ca toate celelalte. Desi proprietatile eclesiale sunt luate si învatamântul religios distrus, Biserica fiinteaza în continuare; aparatul politic încercând prin împuternicitii de stat pentru culte, prin reteaua de informatori care reuseste sa si-o construiasca în interiorul personalului clerical sa o discrediteze si sa-i submineze autoritatea în ochii credinciosilor. Semnele de întrebare care s-au ridicat asupra ierarhiei si clerului ortodox din acea vreme nu trebuie sa piarda din vedere contextul în care acesti oameni cu grele responsabilitati au trebuit sa actioneze. Exista trei atitudini care au putut fi adoptate de catre clericii BOR în acea vreme: – 1 o atitudine, am putea-o numi diplomatica, în care slujitorul bisericii încerca sa se plieze pe cerintele puterii politice fara a abjura de la îndatoririle sale (o echilibristica dificila care se putea solda fie cu închisoarea, fie cu compromiterea morala totala), – 2 atitudinea de o moralitate impecabila, când orice concesie a fost respinsa, cei care au adoptat-o fiind convinsi ca au de luptat cu certitudine cu o putere diabolica, – 3 cea mai nefasta pozitie a fost a acelor clerici care de frica sau din oportunism au abdicat în fata puterii. Desi reduse numeric, astfel de cazuri au existat iar asumarea lor e necesara pentru ca revigorarea morala postcomunista nu doar a reprezentantilor Bisericii ci si a întregului neam românesc sa se poata produce.
 
Arestarile care s-au operat în rândul clericilor ortodocsi, înca din primele zile ale instaurarii regimului comunist au fost cauzate de convingerile religioase ale acestor oameni, ce veneau în totala contradictie cu noua dogma comunista. Desi eticheta care li s-a aplicat celor închisi pentru credinta a fost aceea de legionar, ei au avut mereu în vedere faptul ca suferinta lor nu este cauzata de o apartenenta politica, ci e raspunsul pe care trebuia sa-l dea comunismului. Figurile de clerici si monahi închisi, multi dintre ei pentru ca au dat o coaja de pâine sau un pahar cu apa se desprind din marturisirile fostilor detinuti ca niste modele de moralitate si camaraderie: Gherasim Iscu, Ioan Iovan, Filaret Gamalau, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Florea Muresan sunt doar câteva nume dintre cei care în acele vremuri întunecate au stiut sa dea marturia cea buna.
 
si în rândul ierarhilor au existat atitudini mai intransigente care nu au facut concesii puterii comuniste si chiar daca nu întâlnim mentionate figuri de arhierei încarcerati, ei au fost retrasi din scaun si mutati cu domiciliu fortat la manastiri, unde erau supravegheati îndeaproape (Irineu Mihalcescu, Nicolae Popoviciu, Sebastian Rusan). Obstinatia cu care comunismul a înteles sa se împotriveasca Bisericii se vadeste si prin masurile luate în anul 1959 prin decretul 410 când 62 de manastiri vor fi închise si multi monahi obligati sa reintre în viata civila. Asumându-si toate scaderile si compromisurile, dar neuitând sa priveasca cu evlavie spre lungul sir de marturisitori pe care i-a dat, Biserica Ortodoxa Româna se vede iesita din confruntarea cu demonul comunist biruitoare, ea dovedindu-se a fi cladita pe piatra cea tare pe care fortele iadului nu o vor darâma. Prin clericii închisi care si-au îndeplinit misiunea între zidurile groase ale închisorilor Biserica Ortodoxa a fost prezenta în deplinatatea ei harica în închisoarea din marea închisoare care devenise tara noastra în timpul regimului comunist. Ofensiva pe care statul ateu a pornit-o împotriva bisericilor catolice a fost extrem de virulenta, legatura pe care acestea o aveau cu Vaticanul fiind unul dintre motivele care au facut ca duritatea regimului fata de ele sa nu cunoasca flexibilitate.
 
Cu o doctrina care viza doua puncte centrale ce contraveneau flagrant ideologiei comuniste (credinta si neamul), Miscarea legionara a fost formatiunea politica ce a ocupat locul de frunte în demonologia comunista. Educati în spirit cazon si ascetic totodata, legionarii au cunoscut prigoane numeroase si sângeroase înca înainte de perioada comunista. Dictatura carlista, apoi cea antonesciana au însemnat pentru acesta miscare ce avea adepti cu precadere din rândurile tineretului, închisori si executii, unele motivate, altele exagerate dar care au fost doar umbre a ceea ce va fi prigoana comunista. Instaurarea regimului comunist gasea deja în închisori un numar mare de tineri legionari, marea majoritate a acestora întelesesera ca temnita poate fi receptata si ca spatiu al nevointei ascetice care duce la purificarea spiritului. Adoptând aceasta perspectiva ei vor evolua din punct de vedere spiritual astfel ca vor ajunge la trairi mistice demne de filele unui pateric. Personalitati ca cea a lui Valeriu Gafencu, Anghel (Arsenie) Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu se dezvolta pe aceasta directie constituind asa numitul „grup al misticilor”, o adevarata scoala monahala isihasta care practica rugaciunea neîncetata si fapta crestina.
 
Legionarii si nu numai, arestati dupa anul 1946 vor gasi la intrarea în detentie aceste exemple care îi vor face sa înteleaga ca spatiul carceral nu este sfârsitul vietii si absoluta nefericire ci poate deveni un început al ei. Asa cum marturiseau cei intervievati (parintele Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Octavian Gherman) ei au adoptat „reteta” celor mai vechi si s-au dezmeticit întelegând ca „nu exista suferinta fara rost (…), suferinzii sunt garda de onoare a lui Dumnezeu” (interviu preot Ioan Sabau, 17.08.2008, sat Foldt, jud. Hunedoara, arhiva personala a autorului). Încercând sa depaseasca imediatul cenusiu si disperant ei descopera cu surprindere ca : „…e pacat sa ne pierdem vremea la închisoare si sa nu iesim mai buni de aici decât am intrat” (interviu Gherman Octavian, 06.08.2009, Cluj Napoca, jud. Cluj, arhiva personala a autorului).
 
În mod deosebit la detinutii cu afinitati legionare este subliniata aceasta viziune a suferintei pentru propriile faradelegi, dar si pentru ale neamului. Ei sunt niste sacrificati pe altarul neamului românesc care, prin jertfa lor, s-a curatit si s-a fortificat Ei nu doar ca nu regreta sacrificiul, ci îl considera un privilegiu si din aceasta viziune încarcata de eroism si sacralitate vine forta lor de tarie morala si adesea chiar fizica. Plecând de la experienta unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune în practica la penitenciarul Pitesti, destinat studentilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale carui atrocitati inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului si de aceea în cazul lui criterii obisnuite de evaluare morala a actelor si sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. Reusind sa gasesca între studentii arestati un grup de indivizi dispusi sa încerce un astfel de experiment si alegând Pitestiul ca prim loc de desfasurare. Securitatea viza în fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care dupa batai si torturi inimaginabile si-a negat si terfelit tot ce avea mai sfânt, devenind astfel un supus docil, ascultând fara obiectii ordinele trasate. Invariabil, toti cei care au trecut prin acest experiment si au dat marturie despre el, afirma ca Pitestiul a fost iadul pe pamânt. Fiecare metoda aplicata, de la bataile de o cruzime înfioratoare, pâna la scenele blasfemiatoare sau „statul în pozitie”, ori demascarile interne (spovedanii rasturnate în care detinutul povestea o serie de scabrozitati referitoare la sine si la membrii propriei familii, evident neadevarate) viza nu carnea si sângele ci sufletul: „de sufletul tau am nevoie, banditule”, le spunea turcanu celor intrati în moara reeducarii, el fiind dirijorul vazut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a parut cel mai greu, si faptul care a produs caderile cele mai spectaculoase a fost atunci când trebuia sa-l bati pe cel mai bun prieten ca sa demonstrezi ca te-ai transformat, ca, dupa expresia lui turcanu „ai scos putregaiul din tine”. Cazuri de pervertire tragica a interioritatii ca în cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstreaza monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reusit sa îsi revina ca oameni. Pe de alta parte mult mai numeroase sunt exemplele în care, odata bataile încetate, dupa chinuri interioare greu de descris, multi au reusit nu numai sa se recupereze, dar sa iasa mai buni decât înainte, cu o tarie morala de neînfrânt si cu o sensibilitate spirituala unica. Toti marturisitorii spun ca singura lor salvare atât în timpul cât si dupa perioada de reeducare a fost credinta în Dumnezeu. Asa cum concluzioneaza si alti analisti ai fenomenului, daca experimentul Pitesti poate avea un sens, atunci cu siguranta acesta este unul mistic.
 
Miscare elitista, Rugul Aprins s-a nascut la manastirea Antim si l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Într-o vreme a rasturnarii valorilor, a afimarii ca punct de reper a materialitatii, intelectualitatea bucuresteana si nu numai, simtea nevoia unei regasiri a propriului sine, a propriului suflet si cum ar fi putut altfel decât prin rugaciune si meditatie. Sub obladuirea unui calugar isihast rus, Ivan Culighin sedintele Rugului Aprins se desfasoara realizând un nucleu de practicanti ai rugaciunii isihaste care se vor trezi, într-o singura noapte, dupa gratiile Securitatii. Acuzati ca „au vrut sa dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu si altii” vor primi, în urma unui proces mascarada precedat de anchete dure pedepse care variau între 25 de ani munca silnica (Parintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) si 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea data avea 74 de ani si caruia detentia îi va fi fatala.
 
Trezindu-se în spatiul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins si-au dat seama ca li se oferea cadrul propice exercitiului lor spiritual. Întrebat în prezent despre relatia lui cu Dumnezeu în detentie, unul dintre membrii lotului marturisea: „…mai aproape de Dumnezeu am fost când astia ma bateau pâna ce cadeam în coma si atunci Dumnezeu ma readucea la viata si eu Îl simteam cel mai aproape, în inima.” (interviu Arhim. Adrian Fageteanu, 23.08.2008, m-tirea Putna, jud. Suceava, arhiva personala a autorului).
 
Aparatul represiv comunist nu a crutat nici femeile. Desi mai reduse numeric ca barbatii ele au cunoscut rigorile temnitei cel mai adesea datorita ajutorului sau legaturilor pe care le aveau cu rudele si cunostintele lor întemnitate. Cele care au fost închise pentru convingerile lor politice au fost în cele mai multe cazuri membrele Miscarii legionare. În cazul acestora regimul a fost necrutator si adesea pe lânga pedeapsa primita la proces mai primeau si un supliment administrativ astfel ca cel mai adesea cumulul anilor de detentie depasea numarul de zece. Marturisirea Aspaziei Otel Petrescu referitoare la anii detentiei este facuta cu seninatate si, am putea spune cu bucurie, rugaciunile facute în comun, postul, minunile evidente care le-au îmbogatit anii detentiei sunt pentru femeia care a intrat la 26 de ani în închisoare si a iesit la 40, cele mai frumoase momente ale vietii ei. Ea, ca si celelalte camarade ale ei, intra în închisoare cu constiinta ca Iisus Hristos îi cere aceasta jertfa. Perioada de detentie o numeste „exercitiu de iubire” si fiecare noua restrictie care le era impusa însemna o potentare a acestui exercitiu. Relatarea cea mai tulburatoare pe care ne-o face si despre care va pomeni si o alta marturisitoare cu care am stat de vorba, Tanta Motei, este vindecarea de o boala grava, nediagnosticata, a Elenei Codreanu, pe când se aflau la penitenciarul Mislea. Vindecarea a avut loc în urma a 40 de zile neîntrerupte de rugaciune pe care detinutele le-au facut pentru ea. Neîncetat, ziua si noaptea, în timpul inspectiilor si al perchezitiilor, fara oprire a curs suvoiul de rugaciune, iar în a 40-a zi bolnava s-a vindecat complet.
 
Dupa o marturisire plina de evenimente în care granita dintre imanent si transcendent este estompata, detinuta afirma: „Deci, cu adevarat, suferinta este o cale de catharsis, o cale de purificare si este o masura plina de binecuvântare daca ajungi sa-i întelegi rostul.”(interviu Aspazia Otel Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. Neamt, arhiva personala a autorului). Marturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temnitele comuniste, unele dintre ele cu tineretea îngropata acolo au aceasta constanta a raportarii suferintei la jertfa hristica. Sprijinul si echilibrul lor se afla în lumea sacrului, cu cât stapânirea le împinge în suferinta si mizerie, cu atât nadejdea lor în Pronia divina devine mai tare. În frigul îngrozitor de la Miercurea Ciuc, riscând izolari ce puteau fi fatale, ele recita Sfânta liturghie sau cânta colinde în noaptea de Craciun.
 
Atunci când credinta nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detentie fortifiat ci ranit si ani în sir îi trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestata doar la câteva luni de la nasterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, e pe punctul sa-i fie taiati sânii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o executa integral. Iar dupa detentie nu poate scapa de ispita urii, îsi simte sufletul chinuit, îi este foarte greu dar nu poate ierta, – dovada evidenta ca singura posibilitate de salvare în înclestarea cu sistemul diabolic comunist este raspunsul crestin, altfel salvarea morala a persoanei intrate în acest conflict devine imposibila. Detinutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse în temnita pentru ca nu si-au tradat sotii (Elisabeta Rizea) sau pentru ca nevrând sa-i tradeze au fugit cu ei în munti (Lucretia Jurj), privesc detentia ca si relatia lor cu noua putere dintr-o perspectiva specific traditionala, conform careia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului si vietii nu pot fi încalcate. Rabda închisoarea si torturile stiind ca altfel nu se poate, ca în contextul dat, asta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.
 
O serie întreaga de alte exemple marturisitoare de la personalitati exemplare ca Mircea Vulcanescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, arhim. Mina Dobzeu, si pâna la destine comune ca Gheorghe Stanciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probeaza prin viata lor, în care detentia a însemnat un moment crucial ca, parafrazândul pe Steinhardt, într-un univers concentrationar ramâne solutia mistica a credintei. Rostind în ultimele clipe ale vietii acel zguduitor „Sa nu ne razbunati!”, profesorul Vulcanescu pe lânga faptul ca ne lasa de îndeplinit o datorie grea, el marturisea despre modul în care întelesese el sa priveasca pe cei care se facusera uneltele crimei. Asumându-si dreptul de a suferi pentru Adevar a stiut ca pentru a construi ceva nu se poate sa pui ca temelie razbunarea ci temelia trebuia sa ramâna jertfa lor, a celor ce în gropi comune si în cimitire fara cruci s-au îngropat spre a rodi. „Adevarat, adevarat zic voua ca daca grauntele de grâu, când cade în pamânt, nu va muri, ramâne singur; iar daca va muri, aduce multa roada.” (Ioan 12: 24)
 
Una dintre probele grele prin care cetateanul gulagului românesc trebuia sa treaca era relatia cu aproapele. Îndemnând la lupta pentru supravietuire si la delatiune, regimul spera în închistarea detinutilor într-un egoism feroce care sa provoace ura si respingere fata de celalalt. Solutia nu putea veni din alta parte decât din morala crestina si astfel: „În celula, din ce în ce mai mult, fiecare va simti ca suferinta nu e numai a lui si ca devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din închisori si lagare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celula, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc si pâna la cele de altruism si sacrificiu de sine experientele carcerale surprind toate formele de ajutor si dragoste pentru aproapele, conditie sine qua non a calitatii de crestin. Episodul zguduitor desfasurat la Casimca Jilavei ramâne emblematic pentru ceea ce a însemnat ajutor si mila crestina în temnitele comuniste. Protagonistii episodului sunt Costache Oprisan, macinat de un TBC necrutator, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Pitesti si Gherla, Iosiv V. Iosiv si el un fost pitestean, si Marcel Petrisor (Mircea Petre), viitorul scriitor si memorialist. Condamnati la moarte lenta într-o celula subpamânteana îsi gasisera echilibrul tocmai în cel mai bolnav, el le vorbea, atunci când putea despre iubire, despre rugaciune si iertare. Observându-i starea grava, Calciu îsi rupe cu dintii venele de la încheietura mâinii si scurge sângele în gamela, apoi îl lasa sa se decanteze încercând sa-i dea lui Oprisan limfa sa o bea, dar în ciuda efortului, Oprisan moare. Gestul desi pare zadarnic are în contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar daca nu l-a salvat pe Oprisan, s-a salvat pe sine, pe el cel care în „moara dracilor”(cum o numeste un memorialist) de la Pitesti facuse toate câte i se cerusera.
 
Memorialistica detentiei comuniste ne releva adesea chipuri de oameni integrati aparent în sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfunctiuni”. Ei nu se comporta dupa normele îndoctrinarii primite ci demonstreaza, prin atitudinea lor, ca fondul crestin îi este propriu persoanei umane si ca nu poate fi anulat, în ciuda agresiunilor repetate si violente, de spalare a creierului care se practicau în instruirea personalului administratiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Închisoarea noastra cea de toate zilele), capitanul Elena Tudor (Aspazia Otel Petrescu, Strigat-am catre Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Brânzas, Raza din catacomba) si un lung sir de alti anonimi dar pomeniti prin faptele lor demonstreaza ca masinaria comunista nu a functionat fara repros si ca în ciuda oricaror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfasura forte gigantice spre a distruge omul ca persoana, aceasta nu s-a reusit. Scânteia de divinitate din fiecare si de a fost întunecata nu a putut fi ucisa.
 
Data fiind situatia cu totul particulara a închisorii Pitesti, în timpul cutremuratorului experiment al reeducarii, ajutorarea si mila pentru semen capata alte forme de manifestare decât cele obisnuite. Acolo fapta crestina putea deveni si o lovitura de ciomag care era data mai usor, mai simulat. O soapta de încurajare sau o scuza spusa celui pe care trebuia sa-l bati erau în Pitesti fapte de sacrificiu caci, odata descoperite, ele ar fi declansat o serie de torturi inimaginabile. O singura privire plina de compasiune si prietenie, care nu dureaza mai mult de o clipa si o soapta strecurata este, în reeducarea de la Pitesti, echivalent cu a-si risca viata pentru aproapele: „În acele clipe, de mari framântari de constiinta, am avut lânga mine pe Gelu Gheorghiu, caruia nu i se putea reprosa nimic. Într-un moment de neatentie a celor din comitet si a celor de pe prici, Gelu mi-a strâns mâna si, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Daca nu i-as fi simtit mâna as fi crezut ca glasul venea de pe alta lume. El înca mai traia momentul când fusesem pus sa-l zdrobesc si nu o facusem. Gestul meu fata de el l-a sprijinit sa nu faca rau nimanui. Stateam nauc si nu pricepeam, întrebându-ma daca nu cumva voia sa ma încerce. Era cinstit cu mine sau peste câteva zile avea sa declare în fata întregii camere ceea ce îmi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut asa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, si asa am ramas uniti prin acest gest toata viata.” (Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, Ed. Scara, Bucuresti, 2001, p.182).
 
Pe lânga rugaciune si faptele milei crestine închisoarea comunista a fost si spatiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat în plinatatea sa harica. Sfinte Liturgii, Sfânta Împartasanie, Sfânta Spovedanie si în cîteva cazuri taina Sfântului Botez au avut loc în acest spatiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor si lipsei de speranta. Marturisirile Parintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decât de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fara sa oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (detinuti de drept comun), primeam o sticluta de culoare închisa, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar în realitate continea vin adus clandestin de acestia. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonita, sfintita.”(Monahia Cristina, Parintele Ioan Iovan de la Manastirea Recea de Mures, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).
 
Închisoarea de la Râmnicul Sarat, destinata la un moment dat fostilor membri PNt, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bataile morse în teava caloriferului sau la tusitul morse, o practica ce nu este întâlnita decât la acest penitenciar. În astfel de conditii totusi detinutii au reusit sa se marturiseasca: „Printre putinele întâmplari ce mi-au schimbat ‹‹o clipa din sirul zilelor la fel›› îmi amintesc ca, de Craciunul anului 1961 sau de Pastele anului 1962, în tot cazul, dupa revenirea mea a doua oara de la spital, parintele Balica ne-a mai adus o mângâiere sufleteasca. Considerând ca-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, sa acorde asistenta spirituala unor oameni napastuiti, desi si el se gasea în tagma napastuitilor ne-a propus sa ne spovedeasca, pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sarbatori. Pentru a traduce în fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse începea în celula sa rugaciunile respective, iar noi eram atenti si fiecare ne marturiseam în gând pacatele, multe, putine, câte erau. Dupa aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar parintele Balica confirma receptia si ne dadea dezlegarea pacatelor în conformitate cu ritualul crestin (…) Spoveditul, facut chiar în atare conditii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, Temnita – destinul generatiei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197).
 
În aceste împrejurari si conditii savârsirea Sfintei Liturghii era mai lesne de facut în lagarele de munca decât în închisori, dar cu mari riscuri si în conditii precare s-a oficiat sfânta taina si în penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relateaza despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la închisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de pâine si multi erau gata sa-si sacrifice ratia. Dar ritualul ortodox cere ca pâinea sa fie sfintita pe un altar acoperit de un antimis care contine moaste din trupul unui martir. Or, noi moaste nu avem.
 
– Dar avem martiri vii printre noi, a spus parintele Andronic.
 
Au consacrat pâinea si un pic de vin turnat într-un pahar ciobit subtilizat din spitalul închisorii, pe pieptul episcopului Mârza, care zacea în pat, greu bolnav din cauza celor îndurate. Putini au fost de acord cu aceasta liturghie, motivând ca ea nu era dupa Carte. Dar Cartea nu fusese scrisa în închisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterana, Ed. Stephanus, Bucuresti, 2007, p. 275).
 
În afara de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica închisorilor ne mai releva cîteva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la închisoarea Mislea, când micuta Zoe, nou nascuta, acolo în închisoare da semne de boala si detinutele se decid sa o boteze: „Pâna la un an, Zoe a trait printre noi, fiind dupa Sanda a doua detinuta fara condamnare. Era jucaria noastra vie, trecea din brate-n brate, era o dulceata de fetita. La un moment dat a început sa slabeasca, sa nu aiba pofta de mâncare, ne-am speriat si am hotarât sa o botezam. În taina, soeur Marguerite a botezat-o ascunzându-ne dupa paturi. Eu am tinut-o în brate, i-am fost nasa, am spus Crezul pentru ea, m-am lepadat de Satana si m-am unit cu Iisus Hristos în numele ei.”
 
Dumnezeu a facut posibila Spovedania si Împartasania multora dintre cei închisi care au murit între zidurile închisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a întarit pe cei care au urcat muntele suferintei în gulagul românesc, patrunzând acolo pe cai nebanuite: în reverul unei camasi, într-un bob de mei, sub un petic de haina veche, luminând tainic întunericul celulei si sufletele celor obiditi. Prezenta preotilor în spatiul concentrationar comunist a facut posibila trairea unei vieti în Iisus Hristos deplina si poate de aceea sistemul a fost nu de putine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preotilor era brigada disciplinara, supusa unui regim exterminant. Pe lânga munca epuizanta, detinutilor preoti le erau administrate sistematic batai. Remus Radina marturiseste: „Calaul Chirion (comandantul lagarului n.n.) constituise o brigada disciplinara numai din preoti, condusa de tortionarul Vasile Matei. Preotii erau supusi la o munca grea si la batai permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat si, dupa cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, ca ‹‹Rabdarea în suferinta este mai mare decât învierea din morti sau decât orice alta minune.›› Pe mine ma spovedea la Craciun si la Pasti Parintele Liviu Munteanu, din brigada de preoti, care sfida primejdiile ce-l pândeau.” (Remus Radina, Testamentul din morga, pp. 39-40).
 
În continua si permanenta încercare a celor închisi de a duce o viata crestina, sarbatorirea Nasterii si Învierii Domnului erau considerate puncte esentiale, în plus amintirea modului în care aceste momente importante erau sarbatorite în familie îi ajuta pe cei din închisori, pentru o clipa, sa se simta acasa, împreuna cu cei dragi. Iar pe de alta parte, era si o forma de opozitie, de rezistenta, demonstrând ca sistemul nu este imbatabil, ca prezinta fisuri si ca speranta, chiar si din aceasta perspectiva a imediatului, nu a murit. Sarbatorirea Nasterii Domnului în ciuda eforturilor administratiei care îsi înmultea sicanele ramân pentru detinuti momente încarcate de emotie si seninatate de care toti marturisitorii îsi amintesc cu placere. La traditionalele melodii se mai adaugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poetii închisorilor: „si în lagar la Cavnic, de Craciunul din anul 1952, am avut parte de acelasi teatru: alarma, perchezitie, mâncare proasta, izolarea câtorva camarazi. Când am intrat însa în mina, în galeriile întunecate care ne devenisera prietene, toata mina a început sa rasune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preotilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumau, cutremurau galeriile. Când am iesit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atârna o creanga de brad, împodobita cu panglici colorate. O pusesera acolo artificierii civili. Pe masura ce corfele descarcau detinuti, crestea numarul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumatate de ora nimeni n-a plecat la locul lui de munca si s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar si cele cunoscute numai de lumea închisorilor.
 
Cei doi gardieni de la corfa au schitat gestul de a interveni si a ne face sa ne ducem la locurile noastre de munca. Au si dat niste ordine în acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta înalta de la corfa, tuna amplificat ca sub cupola de biserica. Nimeni nu i-a bagat în seama si, impresionati probabil de numarul nostru si de atitudinea noastra hotarâta de a nu ceda, au socotit ca e mai bine sa renunte. Numai dupa ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am împrastiat pe galerii, catre abatajele noastre, cântând în continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Închisoarea noastra cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei închisi, sarbatoarea Sfintei Învieri, avea desigur o conotatie cu atât mai profunda cu cât închisoarea comunista semana mai mult decât orice altceva din aceasta lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, în ziua Învierii, a desertat temnitele iadului.
 
Parintele Dimitrie Bejan îsi aminteste Învierea dintr-un lagar de munca în Dobrogea: „În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din ‹‹Valea Neagra›› suna pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amanuntita perchezitie de catre ostasi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blanaru, pontatorul brigazii, ne tine de fata cu acestia, predica zilei:
 
– A venit momentul când stiinta alunga tot mai departe întunecatul misticism, care a tinut omenirea în întuneric de mii de ani. Este timpul ca sa parasiti idioatele si bolnavele învataturi înapoiate, cu sectanti, închinatorii lui Iehova.
 
Care ati îmbâcsit capetele oamenilor pâna acum si daca vreti sa va întoarceti în societatea de astazi, sa va lepadati de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care va invita sa urcati.
 
Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului si subalternilor lui:
 
– Sa-i omorâti! Va dau ordin sa-i omorâti! Pe raspunderea mea! Pastele mamii lor de dobitoci!
 
Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumina a trecut peste inima mea si strig tare: – Hristos a înviat, fratilor!
 
– Care esti acela ma? întreaba comandantul, întors de pe coridor.
 
– Eu sunt.
 
– Du-l la carcera, asa dezbracat! Dumnezeul matii de bandit!… Când rasarea soarele, peste plesuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanta. Catre cerul albastru, ridicau scari nevazute, cântaretele ogoarelor, ciocârliile.
 
si era bine! si pace-n suflet!
 
Însemn fruntea, pieptul si umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteste pe lânga sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu calda binecuvântare.
 
I-atâta pace-n carcera!
 
Dulce esti Doamne, în suferintele pe care ni le îngadui!
 
Fa-ma Doamne, bun! Bun, ca un Om!”(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornita cea mare, vol. III, Ed. Credinta Stramoseasca, sine loco, sine anno, pp. 124-125)
 
Marturisirea credintei în Învierea Domnului confera detinutului o stare harica, unica, în care toate constrângerile fizice la care e supus se dizolva, lasând loc acelei paci duhovnicesti, capabila sa metamorfozeze cele mai sumbre circumstante. Fie ca pret platit din libera voie pentru pastrarea demnitatii, fie ca traseu initiatic în desavârsirea spirituala, refacând la scara redusa experienta hristica a suferintei, experienta carcerala capata din perspectiva spirituala o valoare pe care niciodata initiatorii ei nu i-ar fi banuit-o.
 
Intrând pe aceasta traiectorie, universul concentrationar (întreg decorul ca si personajele) se pliaza pe un scenariu mistic. Exclusiv din aceasta perspectiva mistica poate fi înteleasa semnificatia antitetica a toposului carceral infern/paradis, concomitent si cu aceeasi intensitate. Închisoarea – loc al împlinirilor nu este o utopie, ci o experienta traita pentru multi din cetatenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vietii declara: „Foarte frumos am trait, parintilor, în puscarie! Regret ca am iesit din închisoare! Tot timpul îmi pare rau. As fi vrut sa mor acolo!…”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferintei, Viata unui preot martir, Hârlau, Iasi, 2002, p.156).
 
Din perspectiva traitorilor crestini ai închisorilor, singurii adevarati biruitori în fata demonului ce a operat mistificarea si instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie sa te rogi caci, oameni, adica fapturi ale lui Dumnezeu fiind, îti sunt frati, chiar daca te tortureaza, chiar daca te ucid; întreaga cohorta de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizica) sunt percepute ca reteta ascetica; în locul urii pe care regimul o cultiva cu asiduitate se naste iubirea, întelegerea, toleranta; suferinta – scara spre ceruri – devine generatoare de sfintenie.
 
Incapabil de creatie, comunismul a distrus fara sa poata pune nimic în schimb si, în urma acestei constatari a carei concretete e incontestabila, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, sa-l privim si din perspectiva teologica. „Antispiritul comunist” de care pomeneste parintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl strabate în toate cotloanele sale. Proteic si insidios, comunismul îsi pastreaza constanta demonica în toate împrejurarile. Ca neam si persoane care am trecut prin experienta comunista, ni se impune ca datorie morala analiza si întelegerea acestei experiente la dimensiunea de experienta mistica ce ne-a pus în ecuatie relatia cu Dumnezeu si ne-a demonstrat ca, într-un mod criptic, dar constant, vesnicia irumpe în timpul istoric.
 
Din punct de vedere crestin, singurul raspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neaga: afirmarea libertatii, a spiritualitatii, a existentei lui Dumnezeu si, prin aceasta afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul crestin aplica faptelor, sistemelor si ideilor o grila de lectura crestina, ori, dupa o astfel de grila, comunismul este un construct al raului, menit sa perverteasca totul. Asemeni lui Satan, el îl imita pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimutarit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber si îi cere supunere din iubire liber consimtita, comunismul, ca si demonul îl vrea pe om sclav supus, usor de manipulat, cu libertatea anulata si vointa pervertita. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinta a încercarii de a-ti pastra umanitatea.
 
În cadrul celor intrati în temnitele comuniste, în functie de modul în care se raportau la trairea crestina, se disting mai multe categorii, astfel:
 
– cei care aveau o traire crestina intensa si înainte de a intra în detentie,
 
– cei care, desi aveau o educatie crestina, nu erau niste traitori autentici, crestinismul lor reducându-se la un anume formalism, însa, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trairii crestine si vor intra pe via mistica la fel de intens ca si cei din prima categorie;
 
– mult mai redusi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totala necunostinta sau chiar în opozitie cu crestinismul, dar, întâlnind în temnita pe cei care îl practicau, sesizând seninatatea si împacarea cu care îsi petreceau detentia, au început si ei sa practice rugaciunea si celelalte fapte crestine posibile într-un asemenea spatiu;
 
– au existat, desigur, si detinuti care nu au avut o autentica traire crestina, dintre acestia administratia închisorilor îsi racola informatorii. Tot din rândul celor necredinciosi au fost cei care s-au sinucis sau au iesit din închisoare socotindu-se învinsi si dorindu-si razbunarea. Dar aceasta categorie a victimelor a fost foarte redusa numeric si foarte putini au supravietuit detentiei, caci lipsa de speranta si sentimentul zadarniciei, la care se adaugau conditiile de gulag, i-a descompus trupeste si sufleteste.
 
Deci, cei mai multi au intrat în detentie având o educatie moral crestina, unii o traiau mai intens, altii mai putin, dar în momentul în care au devenit constienti ca toate puntile cu exteriorul le sunt taiate, ei au evadat în transcendent. si, în ciuda ostracizarii extreme la care erau supusi, si-au câstigat libertatea si fericirea, realizând ceea ce parea imposibil – izbânda în fata comunismului.
 
În urma materialului consultat, a rezultat ca, în ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a facut, de înabusire a credintei si de descompunere interioara a persoanei umane, detinutii din închisorile comuniste au reusit sa traiasca o viata în Iisus Hristos în toata plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv si retrospectiv printre oameni si fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luata în stapânire prin minciuna si violenta, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectiva moral-crestina asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificatii mistice si morale. Confruntarea omenirii, a României si a fiecaruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consuma exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o lupta între Bine si Rau. Noi, cei de azi, suntem datori s-o întelegem, sa ne-o asumam si sa constientizam care sunt solutiile salvatoare; consideram aceasta ca un act moral, atât fata de propria constiinta cât si fata de memoria celor ce s-au jertfit în aceasta lupta si, mai ales, fata de generatiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astazi, mai mult ca oricând, o obligatie morala (s.n.), intelectuala, politica, sociala. Statul român, democrat si pluralist, poate si trebuie sa o faca. Tot astfel, cunoasterea acestor pagini întunecate si triste de istorie româneasca a secolului douazeci este indispensabila pentru noile generatii care au dreptul sa stie în ce lume au trait parintii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astazi, aici si acum ne va împovara pe veci cu vina complicitatii, fie si prin tacere, cu Raul totalitar.” Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalitatii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialista, nici comunista, ci consumista, marturisitorii temnitei comuniste ne pot fi calauze spre esente. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare si crima, ci prin placerea senzuala, insidioasa si la fel de (daca nu si mai) destructiva pentru spirit.
 
Asadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus crestinismul, a demonstrat ca omul nu se poate salva altfel decât prin credinta. Cu alte cuvinte, fara rugaciune, fara mila si dragoste fata de celalalt, fara efortul permanent de a intra în legatura cu Dumnezeu, omul supus experientei comuniste si, îndeosebi, celei din închisoarea comunista, risca sa se dezintegreze ca persoana umana. A vorbi despre dimnsiunea spirituala a universului carceral al României comuniste este o necesitate morala. Marturisitorii, martirii si mucenicii temnitelor comuniste trebuie sa funtioneze pentru noi, cei de astazi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunosterea experientei lor ar ramâne doar la nivel rational si atât. Este necesar sa ne-o asumam efectiv întelegând ca ancorarea în Dumnezeu a fost singura solutie viabila atunci si ea este si astazi o salvare autentica a unitatii noastre fiintiale ca persoane si ca neam. Solutie unica, vesnica, imbatabila, ancorarea noastra în Dumnezeu, respectarea grilei morale crestine a fost si este barca de salvare din marasmul comunist, dar si din nebunia disonanta si grabita a lumii noastre, postmoderne, contemporane, potrivit afirmatiilor facute si sustinute de catre actorul si regizorul crestin Dan Puric.
 
Prin urmare, Actorul, Regizorul si Artistul Dan Puric, ca om, ca persoana, este captivant si fermecator, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original si inspirat, ca pedagog este un model elastic si flexibil, spiritual dar sobru si ferm ori categoric, chiar cât se poate de transant, însa nu radical dus la extrem. El însusi este un model si un exemplu pentru ceea ce aspira si nazuieste sa devenim toti, adica sa ne primenim, revenindu-ne din zapaceala si din dezorientarea care ne stapâneste si ne caracterizeaza în aceste vremuri si rastimpuri. Pe de alta parte, el este o constiinta vie si asumata, ori aceasta înseamna dedicare voluntara în spatiul acesta fara limite, însa fertil si fecund, al nelinistii, îngrijorarii si preocuparii. Prin ce face pe scena si prin ceea ce afirma în fata miilor de oameni si tineri ce îl aclama entuziasmati, si prin aceste doua carti deja, el nu face altceva decât sa destinda spiritul românesc, adica sa îl însenineze cu umorul sau profund, neaos si tandru, însa în acelasi timp, îl cheama la renastere, revenire, reînviere si regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin si în esenta, trimitând la demnitatea si la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns sa curate poteca spre Biserica. Toate actiunile si demersurile sale, mai cu seama în si din ultimii ani, cuprind subiecte si probleme de o actualitate dureroasa si, totodata, foarte prioritara, asa încât ea poate fi considerata o stradanie arheologica si istorica încercata si reusita a etnicului românesc. Problema si ideea de identitate este abordata de catre el în mod analitic si din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dainuire si eternizare ori permanentizare si învesnicire, apoi exterminare si excludere versus taria si icluziunea credintei crestine. Natiunea si neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una si împreuna, sinergetice, fac o valoare suprema pentru noi, dar care poate fi, cum sugereaza el, fara orgoliu, o pilda pentru altii, demna de luat în seama.
 
Configurarea Omului frumos, invocat atâ de pregnant si convongator de catre artistul Dan Puric are implicit un urcus spre altitudinea stadiului moral si religios, presarat, nimbat si însotit de o smerenie si umilinta active, fiindca are de învins vrasmasi si dusmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, lasitatea, ipocrizia, slugarnicia, indiferenta, ignoranta, sfidarea valorilor autentice, aroganta, zeflemeaua, bascalia si, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu totii suntem chemati la reasezarea în locul acestora a virtutilor si aspiratiilor curate si sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme si curajoase, plina de responsabilitate si spirit de jertfa ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arata fata senina si frumoasa a acestui om. Omul frumos este cela care va zâmbi în mod natural si firesc, iar nu crispat ori prefacut, ca acum, care va vorbi limba curata româneasca si nu cea murdarita de mitocani, analfabeti, inculti si toape. Lui i se opun însa, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detesta, (si) intelectualii autoititulati, epigonii cu pretentii fara fundament, pe care, daca îi radiografiem si-i citim, în amonte, nu sunt decât urmasii scoliti si rafinati ai ideologiei brutale si perfide, comuniste, de care am crezut ca am scapat cu totul si definitiv. Aceasta probeaza înca o data forta si inertia prejudecatilor, la care vine în întâmpinare semnalele de alarma si sensul ori rostul discursului Marturisitorului Dan Puric…”
 
În încheiere, vreau sa subliniez ca marturisirea de fata reprezinta meritul de necontestat al conferentiarului, care demonstreaza permanent importanta, rolul, locul si valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experientei ascetice si mistice, petrecuta în locurile cele mai insuportabile si mai inumane, pentru cunoasterea Ortodoxiei, cu alte cuvinte a Bisericii. Conferinta, apologia si marturisirea de fata ne reaminteste si ne resubliniaza convingerea ca fara comuniune, participare si jertfa, crestinismul este o simpla ideologie, lipsita de „Duh si de adevar”. Asadar, Biserica – care este o Institutie divino-umana vie si dinamica, nu reprezinta un muzeu de antichitati, de piese istorice si artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbarii noastre la fata si al nasterii atâtor generatii de oameni „din apa, Duh Sfânt si foc”, multi dintre ei iata, fiind chemati la a îmbratisa „cununa muceniciei si deci, a sfinteniei”. Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta în domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la îndemâna tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!…
 
Material documentar realizat de catre Drd. Stelian Gombos