Lasatul Secului intr-un sat din inima Olteniei

Tocmai cand Sarbatorile de Iarna deveneau amintire, in anii cand inca mai purtam in suflet mirajul basmelor cu feti frumosi si ilene cosnanzene, satul dintre luncile Oltului se imbraca intr-un fel de abur caldut si strapungea cosurile caselor ce pareau de turta dulce. Aveam si de ce sa simt asa, o data in an era seara de Lasatul Postului de Peste. Asteptam cu infrigurare acea seara si aveam motivele mele. De cum se insera, imi pregateam nuiaua, o asezam dupa usa, ca nu cumva s-o vada tata, altfel Lasatul Secului trecea fara ca eu sa iau drumul in sus, spre capatul celalalt al satului, unde sta nasul si astepta sa vina finul, adica eu, sa-i sarute mana. Era plina ulita de fini mici si piperniciti care se zgribuleau pe langa gard spre casele nasilor de botez. Era un fel de pelerinaj al micului spre mare, al celui slab spre cel tare, al celui nestiutor spre cel de toate aflator. Tin minte ca in timpul unui an intreg tata ma speria cu nasul, dar nu sub forma de bai-bau, ci in senasul ca, daca faceam o trasnaie, auzea nasul si nu ma mai lasa sa-i pup mana si sa ma ierte, astfel eu eram pagubit de doua ori, una de iertarea micilor pacate facute cu fetele de leatul meu pe care, cand le prindeam la inghesuiala le controlam daca li s-a umflat bluza la piept si a doua ca ramaneam fara cei cativa banuti asezati in palma
Nici pomeneala ca nasul sa fie suparat pe mine, mai ales cand afla de nazdravaniile mele, ba se punea pe un ras sanatos, cum numai un taran sadea o putea face
 Lasa capul pe spate si radea de ziceai ca tuna din senin a bucurie
 “Asa, ba, fine”, zicea, si iar se punea pe ras. Eu roseam tot, dar el un ma vedea, tocmai ii duceam mana la frunte dupa ce i-o sarutam. Tata, ca un soldat instruit, ramasese asa din armata, dar mai ales din anii de prizonierat, astepta afara, pe prispa, isi facea de lucru cu cainele , bucuros nevoie mare ca avea sa primeasca mancare cat nu ar primi in alte zile din an. Aproape ca nici nu-i da atentie, sta tolanit pe prag si ciulea urechile la orice zgomot din casa. Masa intinsa in mijlocul casei, patura cea noua pe pat, focul in soba duduia de zor, iar pisica torcea a bine, cum zicea maestrul Nicolae Fulga, plecat dintre noi tot intr-un inceput de martie, oala cu capac din care tasnea mirosul de tuica fiarta, presurile tesute de nasa, vorba vine, ca erau facute de o femeie de la Greci  pe care toata vara o vedeai intinzand ata alba pe garduri pentru urzeala, intregeau atmosfera de sarbatoare care marca inceputul celor sase saptamani de post. Cum era firesc, incepeam de la nasul care ma astepta cocotat intre perne, in varful patului, avea naduf, se astupa daca nu avea toate pernele la spate. Dupa ce se minuna cat de mare m-am facut, desi ma vazuse cu doua zile inainte cand venisem cu tata “in recunoastere”, ma mangaia pe crestet, apoi imi da smechereste un bobarnac peste ceafa. Zicea ca asa e bine, altfel, daca nu da el, da altul si nu dadea cu mila
 Cand ieseam afara, racoarea serii amortite de sfarsitul lui februarie, sau inceputul lui martie, imi rosea obrajii mai rau ca ai lui nasu de atata  tuica fiarta. Cei cativa lei care poposisera in buzunarul de la haina erau deja arvuniti, deja stiam unde sa asez cartile pe care voiam sa le am, cu toate ca cizmele  nu mai depuneau niciun efort in a opri frigul si zapada peticita de pe ulita. Nu mai simteam nimic, poate doar o urma de regret ca, pana la anul, s-ar putea ca locul in care sta nasul sa ramana gol, dupa cum rasufla de greu. Nu a fost asa, ma speriam eu degeaba, se pare ca tuica fiarta il colora destul  pentru ca paloarea sa puna stapanire pe el.
 Am mai facut zeci de drumuri spre casa lui, el tot acolo era, numai ca timpul trecuse peste el ca si peste mine, dar noi tot o tineam cu ”sarutatul mainii” de Lasatul de Sec. Exista in aer o combinatie de bine si cald incat nu puteai sa gandesti altfel, nu puteai fii tu insuti daca nu te aplecai la cele sfinte ale noastre, nu puteai merge mai departe daca nu-ti faceai un mic proces de constiinta si nu te iertai cu cel caruia i-ai gresit, sub o forma sau alta. Capitolul “iertare” era unul care ne placea noua, baietilor, cel mai mult, pentru ca, atunci cand ne intalneam, in seara de Lasatul de Sec, ne ceream iertare la fete. Si cum poti demonstra acest lucru decat prin a pupa pe cel caruia ii soliciti iertare?
 Cum noi deveniseram evlaviosi din fire, pupam tot ce intalneam, ca si cand toate pacatele lumii noi le-am fi savarsit. Nu aveau, saracele, ce sa faca, le prindeam la inghesuiala,cu mainile ocupate de cosul cu imparteala dusa pe la alte case din vecini, si le luam de gat, fara sa uitam  a zice, ”sa fim iertati”. Dar si lor le placeaaaaa, mama, mama! Pai luau cosul cu pomana si se duceau tocmai in cealalta parte a satului, la o ruda careia in tot anul nu-i calca pragul, iar cand ajungea sa zica femeia “bogdaproste” nu avea decat pentru niste paine amestecata cu ciorba varsata din oala, cateva cornulete albite cu zahar pudra dar umezite de vin, si ultimele coaste de porc, oprite special pentru seara aceea, infipte in botul de mamaliga pus in paner, cu dedicatie pentru nu stiu care mort mai stirb. Si uite asa mai trecea inca un post pe langa altele impuse si lungi, care aveau sa vina cand eu insumi stau in varful patului.

Marin Trasca

A 75-a aniversare a poetului Marin Sorescu la Centrul Cultural hispano-roman din Coslada, Spania

La Centrul hispano-roman Coslada al fundatiei Iberoamérica Europa a avut loc miercuri, 18 februarie 2011, cea de-a 75-a aniversare a poetului roman Marin Sorescu. Celebrarea a constat intr-o seara poetica coordonata de poetul si jurnalistul Marin Trasca.
Activitatea s-a desfasurat in colaborare cu Biblioteca Municipala din San Fernando de Henares “Rafael Alberti”, care a pus la dispozitie volume bilingve ale poetului Marin Sorescu. La eveniment au mai participat Violeta Boboc, responsabila cu monitorizarea proiectului „Biblioteca deschisa” si Dragos Popa, coordonator al cercului literar al asociatiei socio-culturale „Dor roman” din Arganda del Rey.

75º aniversario del poeta Marin Sorescu, en el Centro Hispano Rumano de Coslada

(Coslada, 18/02/2011) La Fundación Iberoamérica Europa, a través del Centro Hispano-Rumano de Coslada, celebró el pasado miércoles el 75º aniversario del poeta rumano Marin Sorescu. La celebración consistió en una velada poética dentro del encuentro literario homónimo cuya actividad lleva un año desarrollándose en el CEPI, bajo la coordinación del poeta y periodista Marin Trasca.
La actividad se llevó a cabo con la colaboración de la Biblioteca Municipal de San Fernando de Henares “Rafael Alberti”, que nos facilitó tomos bilingües con los poemas de Marin Sorescu. Contamos también con la presencia de Violeta Boboc, monitora del programa “Biblioteca abierta”, y Dragos Popa, coordinador del circulo literario de la Asociación socio-cultural “Dor roman” de Arganda del Rey.

Centro Hispano-Rumano de Coslada
Gestionado por la Fundación Iberoamérica Europa
Consejería de Empleo, Mujer e Inmigración
Comunidad de Madrid

Mai e vreme de iubire

Din firida noptii noastre
in uitare ma arunc,
de la talpi ma-ncearca frigul,
timpul doarme ca un un prunc,

Visele se-mputineaza
pe cearsaful indecent,
lumea nu mai are nume,
nici culoare, nici prezent!

Muza mea, te strig la lupta,
trupul sa ti-l simt sub pleoape,
sa te secer dimineata,
si la pranz, si mai aproape.

Tu sa cazi ranita-n dunga
Si sa-ti despletesti surasul,
Sa ma scoti din minti, fluido,
Sa-mi innec cu tine plansul.

Si de-o fi sa cad in lupta,
Tu, zaludo, sa nu plangi,
Sa pui Luna la fereastra
Si-ntunericu-s-alungi,

Sa te vad cum razi, perfido,
Cand din sani iti beau cucuta,
Cum obraznicele-ti coapse
Spun poveste ne-nceputa!

Abia spre dimineasa
De-o fi sa mai fiu soldat
O dau focului de lume
Si statutul de barbat!

Dar cum sa te las , iubito,
De curajul meu ma tem,
Mai e vreme de iubire,
Mai e vreme de blestem!

Marin Trasca

Condorul din trenul caprioarelor

Nu stiu de ce, dar trenurile mi-au intors calea spre mine, fara a face vreo halta in prezent spre viitor. Cateodata avem nevoie de o reintoarcere a privirii spre ieri, sa avem puterea sa albim intunericul voit sau nu, si sa ne scuturam de visele urate. Deunazi, in acelasi tren de… buenas tardes, traseul pe care-l caut atunci cand ma simt infrigurat de raceala dintre noi, doi tineri si-au facut simtita prezenta, cu cel mai sincer si curat bun simt, cerandu-ne scuze pentru deranjul facut.
Ce deranj, era o incantare, o dumnezeire de-o clipa, in care muzica incalzea inimile putinilor calatori din acel tren de ocol, trenul caprioarelor, cum avea sa-i zica un prieten atunci cand m-a luat de mana si mi-a zis ca pe aici am ce vedea. Uite ca am si ce… trai! Sunetul muzicii scos de cutia de pe culoarul vagonului acompania docil vocea celor doi tineri ce pareau coborati dintr-o fresca brancoveneasca, iar melodia plutea peste capetele noastre ca o dulce mangaiere de alean si dor, poate dorul de tinerete cand ma simteam un condor deasupra unei mari involburate, viata! Condorul lor se inalta acolo de unde plecam in drumul timpului. In fata mea, in cel mai frumos grai moldovenesc, doua femei isi povesteau ziua de lucru, aruncand din cand in cand, auzul spre mijlocul vagonului de unde se inaltase condorul.
„Cantecul tineretii mele”, gandii eu cu glas tare, timp in care cele doua femei  uitasera subiectul discutiei si devenira partase la ceea ce simteam eu.
De fapt, in fiecare dintre noi exista un condor care se inalta alb spre cer, cand mai sus, cand mai jos, si cauta din ochi o insulita in care sa-si spele visele, sperantele si deznadejdile. Suntem condorii unei lumi incercuite de intolerante, nepasare, aroganta, mojicie si lipsa de bun simt, niste condori care zboara drept spre nemarginire, cateodata… spre nicaieri!
Muzica se derula in mintea mea, punctand statiile in care ma simteam sus, dar si cele de cadere. Ultimele m-au determinat sa intorc privirea spre fereastra si sa devin o salcie plangatoare, un arin langa o apa secata, sau poate un condor obosit de atata prefacatorie. Noroc cu ochelarii care devenisera un scut intre „apa ochilor” si aerul din jur si nu lasau sa se vada gandurile inmugurite sub tample. Zburam cu melodia celor doi acolo unde nu mai putea atinge nimeni, zburam cu mine spre mine, ca-ntr-un bob de paine rumenita la jarul din cuptorul copilariei, falfaiam din bratele, cand mai vanjoase, cand mai obosite, apoi ma asezam sa respir pe o frunza de salcam inflorit in luna mai. Se spune ca muzica este darul lui Dumnezeu pentru oameni, pentru alinarea sufletului, doar sa ai urechile acordate la sensibilitatea clipei calcate cu piciorul si rasfirata de nisipul clepsidrei intoarse regulat de Creator.
Am plecat de acasa condor si am obosit inainte de a vedea geana de pamant a SPERANTEI. Micimea sufletului celui in care ai avut puterea sa-l inviti in viata ta te indoaie de mijloc, iti taie respiratia si nu-ti ramane decat sa-ti mesteci cuvintele.
Ramai fara vin in cana, fara alean la rana, fara sange-n vine, fara azi si maine, fara trecutul de ieri, cu amintirile poveri, ramai pe dinauntru gol, cu lacrimile rostogol, ucizi in tine copilul balai si scalzi pamantul cu ochii lui mari, te-mpaci cu gandul c-ai imbatranit si lasi pamantul la intinerit, te-nchizi in tine cum o  face scoica si-ti plangi pe infundate si laptele, si doica!
Condorul din tren si-a luat zborul spre alte inaltimi de unde poate vedea suferinta de jos, albita de dorul copilariei.
Picioarele imi amortisera de atata colindat prin mine insumi, incat uitai sa cobor, pluteam in continuare pe aripa unei aduceri aminte, a unei realitati abstracte de mine si ma simteam copil batran al neputintei de a intelege… neintelesul!
Se spune ca, atunci cand ramanem singuri, este bine sa ne luam tovaras gandul cel bun, la cele mai frumoase amintiri ale noastre, sa facem abstractie de rautatile din jur si sa ne facem plapuma din geana zorilor de pe vremea cand zburam nestingheriti in ale lumii, fara nici un pas. Cand vom invata de la pasari zborul lin peste toate apele involburate ale unui segment de viata si sa ne asezam pe piept platose ,vom vedea ca pasul inainte va fi mai sigur. Niciodata nu am vrut de la viata saltul, nu am vrut sa depasesc anumite bariere, dar am cerut, cel putin, pasul inainte, oricat de mic ar fi fost acesta. Cateodata l-am avut, de multe ori, nu, dar m-am multumit cu mine insumi si nu am incercat sa fiu altul. Cand vrei sa fii pe placul tuturor, sfarsesti in a nu fi nici pe al tau, asta daca esti prea sever cu tine.
Viata unui om este aidoma un zbor de condor care scruteaza pamantul pentru a-si anina privirea, pentru a-si odihni oscioarele, sau pentru a sta de vorba cu el insusi, deasupra celorlalti, in singuratatea lasata de Dumnezeu doar celor care au curajul sa si-o asume. Poate de aceea,ori de cate ori imi intra in simturi viersul melodiei arhicunoscute, ma incearca sentimentul inaltului, singuratatii si , de ce nu, al optimismului inca nevindecat dupa atatia ani de  pribegie. Culoarea sa alba, sau poate asa ne place sa-l vedem, se regaseste in puritatea gandurilor ce ne mai populeaza mintea, inaltul, este visul la care aspiram, dar cand vine vorba despre melodie, ea este cand lina, ca o asteptare resemnanta a vremurilor viitoare, cand tragica, asa cum sunt momentele cand nu ne mai  regasim pe noi insine. Cand vrei sa stai de vorba cu altcineva decat cu cei din jur, condorul este un bun tovaras de discutie, el te inalta, el te aduce cu picioarele pe pamant, fara sa-ti ceara nimic in schimb, poate doar un pic de sinceritate, un pic de curaj si, de ce nu, un pic de poezie.
Poate cineva sa afirme ca nu s-a simtit deasupra realitatii, atunci cand a trecut prin momente grele? Poate cineva sa nu recunoasca faptul ca, atunci cand ne pierdem increderea in oameni, privim in sus a ruga, iar ochii se reazama in zborul condorului singuratic? Acesta ni se pare altfel decat in vremuri obisnuite, dorul de libertatea de a sta pe pamantul reavan al lui aprilie de dinaintea Pastelui, dorul de a chiui si a injura in limba alor tai, doul de a-ti strange la piept copiii ramasi dincolo de zare, dorul de a zbura prin ganduri ca printr-un lan de paine, plangand un azi la gandul lui miine, sunt asezate pe linia franta in zare de zborul condorului. Cum calul alb, in vis, este frumusetea si statornicia, zborul condorului ramane stacheta intre ceea ce visezi si ceea ce poti.

Marin Trasca

POPORUL ROMAN NU ESTE O GAZETA DE PERETE SI LIMBA ROMANA O PIONEZA PE CARE S-O SCHIMBI DUPA MARIMEA DEGETULUI CARE O APASA

Am cantarit foarte  mult pana sa purced a scrie aceste randuri, motive ar fi multe, numai daca l-as mentiona pe cel ”ete, ce se mai gasi si asta sa se ia de noi”, si ar fi de ajuns, Dar cum mancarimea buricelor destelor nu ma lasa in pace, musai sa ma scarpin intre ele. Al doilea ar fi, si mult mai important decat „destele” din dotare, incercarea de a se da un nume stalcirii limbii romane, de a inmatricula graba romanilor de a schimba doua vorbe intre doua schele si cinci caramizi in brate, si a „limpieselor”ce dau buzna sa intre si sa iasa de la metro si tren spre casele”seniorelor”unde lucreaza, nu inainte de a-si povesti cata „fianta” au platit la camera proaspat inchiriata, si cate „papeluri” au lipit pe stalpi pana sa gaseasca un loc de  munca. Sa-mi fie iertata aceasta scurta incursiune  in a folosi cateva cuvinte spaniole uzate mai des de romanii din Spania, dar era necesar pentru a creiona „materialul” de unde au plecat cateva minti luminate de au ajuns la concluzia ca este necesar sa numeasca acest amestec de romana cu spaniola…romaniol!
La inceput  nu am dat atentie acetui „demers”, am crezut ca este un terubilism al unor tineri carora le pasa de felul cum se vorbeste pe aici.Dupa ceva vreme, am aflat cu stupoare ca chiar un porfesor s-a aplecat spre aceasta idee si a incercat sa o dezvolte, dorind sasi aleaga ca tema de doctorat…romaniolul, dar cum nu existau profesori care sa noteze…. a cazut ideea. Puteam trece si peste acest lucru, desi ma ingrozesc pana unde poate sa mearga limitarea conceptului de identitate nationala.
Nu ma declar eu, aici, cel mai infocat patriot.desi nu ne costa nimic sa fim atunci cand este vorba despre ceea ce ne reprezinta si avem ca mostenire de la cei de dinaintea noastra. Ma intreb, asa, ca prostul, cei care au avut aceasta idee, nu l-au visat pe Constantin Brancoveanu, care mai bine si-a vazut familia decapitata decat sa renunte credinta? Stiu, se vorbeste amestecat intre romanii din Spania, asta din graba, dar si din lejeritatea pronuntarii unor cuvinte spaniole, dar de aici si pana a incerca sa indexezi acest lucru , pe care ei l-au denumit fenomen, si sa denumesti ROMANIOL discutiile din strada, mi se pare ca este vorba despre altceva, ma si tem sa numesc asta negatiede identitate.
Ma intreb din nou, romanii din Canada, Chicago, sau ori de altundeva, care sunt plecati de generatii intregi, unele familii chiar de la inceputul secolului XX, comunitati de romani traditionale, lor de ce nu le-o fi venit ideea sa dea un nume babilonului de limbi vorbite . Oare cum s-ar fi numit amestecul dintre romana si engleza americana, …romacana? Sa fim seriosi si sa ne ocupam de lucruri mai importante, daca avem harul scrisului ,sa-l folosim in slujba celor care ne citersc, doar pentru ei scriem ,nu pentru noi, sa ne demonstram ca suntem plini de desteptaciune precum ursul de miere …in tufisul cu zmeura! Pe spanioli nu-i intereseaza acest fenomen, cum a fost denumit de initiatori, asa cum nu intereseaza nici pe omul de rand care tremura azi pentru instabilitatea zilei de munca de maine.Romani sunt peste tot, mai multi sau mai putini, dar ei au alte preocupari nu sa indexeze limba romana.
Pana si vlahii din Serbia, desi stiu sarbeste, clar, vorbesc tot romaneste, au luptat sa-si intemeieze scoli, biserici, si sunmt acolo de doua sute de ani, de cand ne „incuscriram” cu sarbii prin casatoria unei principese romance cu printul Obrenovici care a primit ca „dota” sate si comune intregi populate cu romani. Desi au fost amestecati de politica vremii, ei si-au pastrat limba. Am intanit batrani care nici nu stiau sarbeste. Nu as lasa acest subiect asa usor din plaivaz, daca la orizont nu ar fi aparut la inceputul acestui an, o alta gogomanie scrisa. Imi pare foarte rau ca trebuie sa fac acest lucru, cineva ar zice sa-mi vad de ale mele, asa cum spuneam la inceput, si sa las lumea sa scrie ce vrea. Sa scrie frate, este loc pentru toti, si nu comentez cum se scrie, bine sau rau, nu este treaba mea, dar sa nu se faca afirmatii mai  mult decat injositoare despre poporul roman, si asa trecut prin ciur si darmon de asazisa Europa unita.
Am citit nu demult, o afirmatie, cum ca poporul roman este unul migrator! Fratilor, scrieti ce avesi de scris, despre ce vreti voi, dar  nu va da nimeni dreptul sa va erijati in criticii unui popor intreg, criticati politica, politicienii, ei, oricum, sunt trecatori, dar poporul roman trebuie sa ramana asa cum il stim, avem obligatia asta. Pana sa ne arunce cineva cu noroi in ochi, o facem noi, gratuiit, de dragul unui teribilism nejustificat. Poporul roman nu este o gazeta de perete unde sa ne lipim toate rautatile si frustrarile noastre si limba romana o pioneza pe care s-o schimbi in functie de marimea degetului care o apasa. Sa nu confundam poporul cu persoanele aflate ,vremelnic, la conducere, poporul este ceva sfant, intangibil, este tot ce poate fi mai intreg in constiinta unui individ.
Nu vreau sa devin patetic desi ar trebui, poporul nu ni-l alegem noi, asa cum nu noi ne alegem parintii, el este dat de Dumnezeu, este , daca  vreti, camera noatra de la drum,in care pastram tot ce avem mai frumos dar in care nu poti alerga dupa un taur. Revenind la termenul de popor migrator, este mult mai grav decat incercarea cu romaniolul. Oare numai noi am plecat aiurea prin lume sa ne cautam un rost mai bun?. Daca se spunea ca traim intr-o vreme in care lumea migreaza, iar romanii detin ponderea cea mai mare, era altceva, dar nu sa fim scosi din context.
Istoria noatra, atat cat am reusit s-o inteleg, nu a consemnat nicio destelenire din spatiul carpato-dunareano- pontic si asezarea in locuri cu iarba mai grasa, ca apoi sa se intoarca, ori, ce se intampla acum este cu totul altceva. Intr-adevar, sunt compatrioti de ai nostri care nu sunt tocmai „de pus la rana”, dar, asa cum zic si spaniolii, acestia exista peste tot. Sa criticam ce este antisocial, ce iese din tiparele bunei convietuiri intr-o societate, dar sa nu generalizam un popor. Se inghite foarte greu, cade la stomac mai rau decat carnea de porc. Destul ca suntem luati in baza de toate cancelariile Europei si suntem socotiti niste rude sarace la masa batranului continent, dar sa le mai ascutim si noi sabiile, mi se pare aiurea.

Marin Trasca

ZIUA IN CARE ZAMBETUL COPILULUI INFLORESTE POMII

Nu stiu de ce, dar luna Decembrie, oriunde m-as afla, imi aseaza deasupra capului dulcea povara a copilariei, atunci cand eram un biet guguloi de huma pe ulitele satului de pe malurile Oltului, cum dealtfel simt toti cei care inca mai au o radacina infipta in pamantul pe care l-au calcat, cu talpile ametite a cunoastere de lume. Mirosul de cozonac. fumul fuiorit pe cosurile caselor, zumzetul caracteristic sarbatorilor de iarna, nu trebuie sa dispara de sub fruntea niciunui roman. La noi pana si iernile erau si sunt mai frumoase! Chiar daca, de multe ori, ne lipsea bradul si cadourile de sub el, ne aveam unii pe altii, familie si prieteni, aveam satul care ne strajuia de o parte si de alta a copilariei, iar seva din pamanturi ne da puterile de care aveam nevoie mai tarziu. Cum era si firesc, Domnul le-a lasat copiilor intaietatea de a se infrupta din darurile Sale, Mos Nicolae fiind primul sfant care le aseaza pe crestet darnicia Cerului, bunatatea sufletului, lumina de care au nevoie atunci cand trebuie sa strabata lungile si intunecoasele labirinturi ale vietii. El tine lampasul in mana, deasupra capului nostru si cand suntem oameni mari, chiar daca timpul si spatiul ne-au cam indeparatat de cele sfinte. In fiecare an, Mos Nicolae are grija sa treaca prin gandul nostru ca un porumbel de zapada purtand in cioc trei fire de busuioc pe care mama sa le aseze la icoana din peretele dinspre Soare Rasare. Este busuiocul care, mai tarziu, se regaseste in aghiasma de la Boboteaza, ce tine loc de leac pentru toata painea din timpul intregului an. Timpul trece si se duce, copiii devin parinti, Mosul pregeta sub Cruce, rautatea face dinti, spatiul s-a mutat in suflet, si raceala s-a lungit, roua plange ca un tunet pe pamantul adormit, nu mai suntem ce eram, dar nici ce am vrea sa fim, nasul l-am uitat pe geam, si-am uitat sa-ntinerim! Parca-l si vad pe Mos Nicolae, aievea, in fata copiilor, chiar daca ei nu-l vad, desfacand pachetele aduse de postas, cu bunatati de peste mari si tari, parca-i vad si pe copii, cand zic „copii” ma gandesc la toti cei care au ramas acasa, nu pentru alta, dar sa nu ne fure cineva sarbatorile, desfacand, cu mainile infrigurate de emotie, cadourile trimise de tata, de fratele, de…copiii din strainatate. Nu ceea ce gasesc inauntru ii bucura, ci faptul ca s-a pastrat acea sfanta legatura sufleteasca, si cum Sarbatorile de Iarna la romani debuteaza cu a face daruri, totul pare normal. Nu stiu daca am dreptul sa fac o afirmatie despre ceea ce ar „simti” Mos Nicolae, dar, in ceea ce ma priveste, eu ii vad pentru a doa oara tristetea in barba, prima oara a fost cand eram copil si asteptam sa vina , dar de fiecare data ma trecea cu randul, iar eu ma autopedepseam asteptand …pana la anul! A doua oara i-o simt acum, in pragul batranetii cand vad si simt copiii care, cu toate ca nu mai cred in „mos”, totusi asteapta sa le incalzeasca inimile, nu atat darurile cat semnul ca tata este bine si se gandeste la ei. Cum focului sa nu te gandesti cand, aici, la patru mii de km de casa, zambetul copilului infloreste pomii in  miez de iarna, si sparge noaptea-n tandari a nesomn?
Anii au trecut precum pasarile grabite spre locuri mai calde, eu am ramas de straja ca nu cumva sa treaca si ultimul, doar lumea copilariei a ramas aceasi si va ramane atata vreme cat din cer va cadea zapada, ploaie si bunatate dumnezeiasca. Vrem sa credem sau nu, Mos Nicolae vine, uneori mai vesel, alteori mai trist, depinde de starea in care suntem, el ne gasesste intotdeauna si ne arata nuiaua destinului de care, uneori, nu tinem cont, dar pentru care dam socoteala. Este bland, dojenitor, dar nu uita niciodata sa ne aduca aminte de ceea ce suntem. El ne aduce la stadiul de copii, macar o zi, pentru ca, dupa aceea, sa ne dea prilejul sa continuam. Dupa cum l-am „vazut” in ultimii ani, Mos Nicolae a inceput sa oboseasca de interminabilele povesti lasate in cizmulitele din ce in ce mai uscate si scalciate ale copiilor nostri, de ciorapii rosi la degete si calcaie de asteptatul unui telefon sau pachetel de la tata din Spania… si de orinde din lumea asta mare. Cineva imi povestea din tara, cand l-am intrebat daca cunoaste familii plecate si ai caror copii au ramas singuri sau in grija bunicilor, ca s-a pierdut licarul din ochii acestora, ai copiilor, au imbatranit inainte de a deveni adolescenti, dar ce este mai rau, este faptul ca au apucat, o parte din ei, drumul pierzaniei lumesti, cu toate relele aferente. Daca Mos Nicolae ar avea un singur motiv pentru ce sa fie trist, acesta ar fi! Stau si ma intreb, ca Moromete, cu mana la falca, oare cui ar trebui sa arate Mosul nuiaua? Parintilor care au lasat totul si au plecat in lume pentru un pic de mai bine, copiilor care nu au putut rezista „ofertelor” asazisei societati de consum sau altii ar trebui sa fie abonatii permanenti ai mustrarilor ce par sa nu-i atinga in niciun fel? Oricum, politicul isi vede de ale lui, alegerile au fost, sunt si vor fi  mereu pe primul plan, noi, ceilalti, nu mai ajungem niciodata sa fim asigurati de ziua de maine din partea lor. Daca ar fi sa-i cer ceva Mosului, acum la batranete, cu toate ca nu i-am cerut nimic nici in copilarie, singurul lucru ar sa mearga in padurile noastre, cat a mai ramas din ele, si sa caute nuiele de alun cat mai subtiri, apoi sa treca pe la vladica de pe malurile Dambovitei si sa le lase in sevietele de pe birouri, cu mesajul” o nuia e prea putin pentru cate greseli sunt!”  Ar ramane padurile noastre fara specia de arbust atat de cantata de folclorul nostru! Poate, la criza mondiala, mai mult sau mai putin artificiala, se adauga, in aceste zile, si criza de nuiele, cel putin  al caror adrisant este politicul romanesc, binecunoscut pentru balbaielile de douazeci de ani. Dar… e Mos Nicolae, sa-i lasam pe politicieni in plata Domnului si a…contribuabilului

Marin Trasca-Madrid (din volumul Nopatea strugurilor amari)

CASA PARINTEASCA NU SE VINDE

Ne apropiem vertiginos de implinirea  celor douazeci de ani proorociti de regretatul Brucan care, a socotit el, ca ar fi necesari schimbarii mentalitatii ramasa in urma „sobolanilor rosii”. Sa-mi fie iertata cutezanta, dar este nevoie de inca pe atatia pentru a putea spune ca am scapat de gripa sovietica. Cu voia dumneavoastra, imi permit sa fiu un pic sarcastic, dar acum ne-am imbolnavit de o alta gripa, cea spaniola care, dupa cat se vede, dureaza de ceva timp, si nici gand sa ne vindecam. Bineinteles ca este o mare diferenta intre cele dopua stari asumate de romani, una a fost impusa de cizma sovietica, cealalta impusa de neputinta de a pune oameni in scaunul vladicii care cu adevarat sa vrea ceva bun pentru Romania, si va dura pana vom spune din nou „AJUNGE”, si ne vom intoarce acasa. Ne mai gandim cum ne vom intoarce? Ne vedem de pe acum ce chip vom avea peste 3, 4, 5, 10 ani, dar toate vor incerca sa se ascunda in spatele imaginii de european trait… in lume!

Fiindca veni vorba de „acasa”, ceea ce nu a spus politologul roman, contemporan cu doua „iepoci”, una ce nu vrea sa plece, alta ce nu vrea sa vina, este desproprietarirea benevola a romanului de casa parinteasca. Daca Ceauseascu ne forta sa devenim oraseni, demoland satele si mutandu-ne la oras, acum ne-am luat lumea in cap si am plecat dincolo de zare, luand viata pe umeri si drumu-n picioare pentru a deveni… europeni. Dupa 25-30 de ani de comunism, si lancezeala politica de dupa asazisa cadere a imperiului comunist, termenul de „ACASA” a devenit incert, cei ajunsi la o varsta isi mai pipaie fotografiile de familie, iar copiii lor se gandesc cum izbucneau cand…venea lumina! Opera lui Ceausescu de a incuia casele si a pleca la oras a fost dusa mai departe de noi, incuindu-le la plecarea in lume.

„Casa parinteasca nu se vinde”, spune un cantec pe versurile lui Grigore Vieru, aici sunt radacinile noastre si oricat de falnici am fi in lume, fara ele ne bate vantul, nu mai avem de ce ne anina privirea cand suntem singuri cu noi insine, nu mai avem la ce spune… acasa! Copiii nostri, desi nu au cunoscut simtul proprietatii, nici noi nu l-am prea avut, sunt mai realisti, cand sunt mici-din curiozitate, cand sunt mari-din necesitate.

Cu ani in urma am facut si eu greseala asta, am vandut doua pogoane de pamant, mostenire dupa razboi de la tata. Ei bine, baiatul meu, desi avea 6-7 ani, mi-a zis ca de ce l-am vandut, avea si el acolo un petic de… tara. Nu stiu ce putea sa faca el din acel pamant, dar am realizat ca am gresit fata de el, daca tata nu l-a vandut inainte de a-l „trece” la colectiv, eu, cand nu mai mi-l fura nimeni… am cautat sa scap de el!

Anii au trecut, baiatul a devenit un barbat adevarat si nu-mi mai pune acele intrebari… Intorcand un pic oglinda si stergandu-i laturile de praf si de aburii oftatului, ma gandesc cate case sunt goale, parasite, doar in grija vecinilor. Indiferent daca au prispa sau balcon, ele nu trebuie vandute pentru nicio vila din lume.

Acasa ramane locul unde ti s-au nascut copiii, celelalte facute dupa aceea sunt doar locuri unde incercam sa ne simtim bine, dar nu totdeauna reusim.
——————————————————-
*Din volumul „Noaptea strugurilor amari”

Marin TRASCA
noiembrie 2010
Madrid, Spania