de Roni CACIULARU

Hoinar prin lume…

Vizitarea Muzeului MOMA, daca esti de-acum la New York, e obligatorie! Stiindu-i imensitatea valorica, dar si cunoscându-ne patimile pentru frumos, suntem convinsi ca, în scurtul nostru timp, nu vom putea face mare lucru. Dar stiam cu exactitate ca Brâncusi, fantasticul si imensul Brâncusi, este unul din regii de la Muzeul de Arta Moderna – MOMA. Acolo mergem. Coada imensa. Dar imediat se mai deschid câteva puncte de distribuire a biletelor. Ajungem repede la etajul 5. Unul din cele mai minunate etaje din lume! Trecem prin câteva încaperi, primim îndrumarea paznicilor, deosebit de binevoitori, si ajungem în:

Spatiul Brâncusi!

E liniste. „Masa tacerii” nu e aici, dar clepsidrele ei lucreaza tacut, constant si tenace. Filmez. Sunt oprit de un tânar din serviciul de securitate al muzeului. Amabil, ma atentioneaza ca nu-i voie sa filmez. Îi spun ce-i cu mine acolo, ma explic, ma justific si adaug ca Brâncusi e o mare iubire. La iubire interlocutorul devine întelegator si-mi permite sa iau, mai departe, imagini. Dar, precizeaza el, numai aici! S-a lamurit ce-i cu mine. Si cu nebunii nu te pui, ca tot n-ajungi la rezultat… Cert este ca filmez si filmez… Filmez intru-un loc sfânt, solemn si maret. Filmez tacerea, visul, unda dorului, clipa de dincolo de timp. Apoi ma opresc. Gust, pipai cu ochii, cu inima materia cântând, pasarile brâncusiene, si urc, modul cu  modul,  Coloana  Infinitului. Mi se pare ca-s contopit cu o latura dintr-un element al ei, mereu altul, mereu mai sus, mereu mai sus…

Discut putin cu Domnisoara Pogany

Cu care ma cunosc de mai mult timp. Ne-am întâlnit si la Paris, nu?! Sau era sora dumneavoastra?! Totusi, ce mai faceti? Cum e pe-aici? Ma rog, discutam chestii din astea, conventionale. Dar dupa putin timp, gândim la ceva mai profund si-ajugem la ideea de înaltare. Spirituala. Transcendentala. Si iata – ne oprim la ideea de zbor, de desprindere, de urcus neîntrerupt. Cu inima. Cu gândul. Pâna unde nu se poate… Ca de, oameni suntem! Ce altceva poti sa vrei, sa simti, când esti parte infinitesimala din vibratia brâcusiana?! Un fragment de Coloana a Infinitului, de culoare închisa, din lemn, expus aici, ca un simbol al simbolului de mâine, îmi aduce în ecranul imaginatiei coloane de lemn din monumente funerare taranesti, ori din pridvorul casei  unor oameni gospodari, de prin satele din sudul României, de la Gorj. Coloane lucrate atent si bine de mesteri populari, care ciopleau sufletul lemnului si-al omului, din tata-n fiu. Si iar filmez, halucinat, piesa cu piesa, filmez stralucirea bronzului de pe chipul Domnisoarei Pogany, ori a pasarii deja în zbor – tot spre înalturi siderale. Filmez linia si  catifelata curbura lina, usor perceptibila, cioplita si slefuita atent si inspirat. Filmez apoi romb cu romb, fuge gândul la Târgu Jiu, la Columna definitiva, la materia devenita spirit, la spiritul devenit bucuria ascensiunii, a perenitatii si a eroismului uitarii de sine, implicat fiind în sensul suprem al existentei si satisfacerii subtile a unui ego nemultumit de conditia sa. Coloana Infinitului, creata de Brâncusi, e…

… O izbânda a neputintei…

…e materie si poezie, e lacrima si forta, e geniu si grandoare, e viata si nemurire, cu sunet de Ciocârlie pe cerul Luceafarului, nemuritor si rece… Setea de zbor, visul desprinderii de lut, se potriveste însa, atât de bine,  si cu dorinta americanului de a face, de a cladi, de a urca, de a se autodepasi, de a fi deasupra,  mai ales deasupra sa. Iata de ce, printre altele, Brâncusi e iubit si aici. Aici, la New York, ca si în ori ce loc unde exista inteligenta, spirit si suflet, caci indiferent de meridian, omul, în tot ce are el mai bun, e asisderea. Îmi amintesc ca Brâncusi, aparându-l pe Tristan Tzara, prietenul sau, i-ar fi replicat cuiva ca în arta nu exista straini. Într-adevar. Nici aici, nici nicaieri. Oriunde, oamenii sunt oameni, daca sunt oameni! Daca îsi respecta datele fundamentale, daca se ridica peste si din nimicnicii. Ori, dorinta de zbor, de a urca pâna la Dumnezeu, de a fi la înaltime, este sublima si adevarata, cu atât mai adevarata aici, la etajul 5, sfânt si de-nchinaciune, al muzeului MOMA din New York. Ma aflu, deci, acum, în una din cele mai importante catedrale ale lumii. Aici, în Spatiul Brâncusi… de la Muzeul de Arta Moderna.

Coborâm cu ascensorul, în timp ce gândul mai zaboveste între Carpati si Dunare, meditând si la faptul ca si în Israel este aceeasi truda omeneasca, precum pretutindeni, de supravietuire si de înaltare si de autodepasire, de negare a limitelor. La Târgu Jiu, Coloana, adevarata Columna a Infinitului, devine, în orele înserarii, fosforescenta sufletului meu, ca un astronomic far de mare, bogzian. Coloana de acolo, din Târgu Jiu, are 29 de metri si 33 de centimetri. Aceasta-i dimensiunea care i-a trebuit lui Brâncusi. Si astfel, el ne-a adus infinitul în suflet. L-am vazut, l-am simtit! Si merg cu el pretutindeni!

Din nou printre bulevarde largi si arhipline. Din nou pe strazi cu vitrine care vorbesc despre paradisul cumparaturilor. Din nou hai-hui prin Manhattan, printre americanii locului si printre turisti de oriunde.

Fiecare cu infinitul lui

Acum mi se pare ca fiecare vrea sa fie, sau crede ca e pasare în zbor. Si fiecare îsi anina sufletul de câte o Coloana a lui. Fiecare –  cu infinitul lui, cu puritatea liniilor lui de inima si candoare… În fiecare din noi este o coloana a infinitului, în fiecare din noi exista un Brâncusi. Mergem la Columbus Circle, care e la intrarea în marele, foarte marele Central Parc. Aproape de tinta, cascând gura la zgârie nori de o superba geometrie, ne trezim în fata unui bloc aparte, de peste patruzeci de etaje, un zgârie nori de o speciala semetie, numai sticla si metal, înconjurat de alti colosi, zgârie nori mai înalti, parca mai supli chiar, dar care, nu stiu cum, nu-l depasesc. Senzatia ca el urca peste propria sa înaltime este puternica si adevarata. Imediat aparatul de filmat functioneaza. Unghiuri diferite, transfocari, prim-planuri pentru detalii. Filmez aproape cu egala abnegatie ca la Muzeul MOMA. Am si de ce! E o cladire de exceptie! Acest bloc este primul din New York inspirat de Coloana Infinita a lui Brâncusi. Marele oltean de geniu din Gorj, de la Hobita e prezent aici, pe strada 57 colt cu Eight Avenue, din New York. Destul ca totul sa fie si mai frumos, si mai stralucitor! Cladirea este sediul central al Corporatiei de presa Hearst – RTF bookmark, si este prima cladire americana cu certificatie de zgârie nori ecologic! Totodata, cladirea este si un record ergonomic.

Norman Foster cu seva de Brâncusi

Cine este autorul acestei adevarate creatii? Un singur nume este sufucient: arhitectul Norman Foster. El a primit pentru realizarea cladirii – o adevarata opera monumentala, „Premiul Pritzker”. Hearst Tower (asa se numeste cladirea asta) detine Medalia de Aur a Consiliului Cladirilor Ecologice al Statelor Unite. Datorita formei sale si a sticlei ce o înconjoara, pe laturi, cladirea beneficiaza la maximum de lumina zilei.

Patrund în cladire. Un computer de aici ma duce cu usurinta la un articol scris de Alina Agavriloaie, în ziarul Flacara Iasului. E un ziar în care cu zeci si zeci de ani în urma, am semnat si eu. Dar asta e un alt segment, din coloana timpului meu, nicidecum infinita. Si e, totodata, si un alt segment de spatiu, în care mi-a fost dat sa traiesc si sa iubesc. Nici aici nu-i vorba despre infinit. Sau, poate este unul, sufletesc… Iata însa – ca sa revenim – ce scrie Alina Agavriloaie: „Cine nu a auzit de publicatiile «Cosmopolitan», «San Francisco Chronicle» si «Esquires»? Toate sunt brandurile corporatiei (de presa – n.n.) Hearst si, desi sunt citite în întreaga lume, putini stiu ca sediile lor se afla într-o cladire pe una din cele mai celebre artere ale New Yorkului”. [ Nota Mea: Aici, în cladirea asta impozanta, eleganta, moderna, am patruns eu prin efractie virtuala, si ma folosesc de primul computer pe care-l pot accesa. Întâi m-am speriat, caci fiind spre seara, la intrarea mea în sala eleganta – si nepopulata atunci – s-au aprins luminile, automat. Pe urma a mers totul ca pe roate…].

Dar sa citim mai departe: „Constructia destinata doar spatiilor office are 46 de etaje, 182 m. înaltime si o suprafata utila de 80.000 m.p.(…) Ea a fost apreciata ca una din cele mai frumoase constructii dupa atentatul asupra Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001. Hearst Tower este prima cladire office, ecologica, construita în New York. Pardoseala este (…) pavata cu dale de calcar. Sub podea exista o retea de tevi din polietilena, prin care circula apa rece în timpul verii si calda pe timp de iarna”. Este mentionata, mai departe, si o „cascada artificiala, alimentata cu apa de ploaie colectata de pe acoperis. Apa provenita din precipitatii  este folosita la sitemul de racire al cladirii, precum si la irigarea plantelor ce decoreaza birourile”.

Întrerup lectura… Parca am auzit un zgomot. Desigur ca Internetul mai da si alte date despre acest loc. De pilda, despre faptul ca, permanent este asigurata atâta lumina, doar cât trebuie. Asta se face automat. Totodata, aici exista o serie întreaga de aranjamente pentru securitate si  confort maxim…  Ma uit, în fuga, în jurul meu. Sunt sigur ca e o placere sa lucrezi într-un astfel de loc. Hearst Tower este un zgârie nori unicat în New York, un element decorativ exceptional al Manhattanului, un simbol de maretie, confort si înaltare a spiritului, o mândrie a oamenilor, care îsi are izvorul în stâlpii Gorjului si scânteia de geniu a lui Brâncusi. Sa recunoastem însa, aici, pe prim plan, si maiestria absolut de exceptie a marelui arhitect Norman Foster. Sir Norman Foster! Dematerializarea volumelor lui Brâncusi îsi gaseste aici utilizarea materiala superioara, practica si concreta, în viata de zi cu zi.

Ambele sublimari au acelasi înteles. Mai sus, mereu catre aureolarea omului! Numai ca Brâncusi e, totusi, transcendental! E Luceafar, si e Ciocârlie, si e Infinit. Si îmi place ca a fost prieten cu Tristan Tzara si Marcel Iancu…

Israel

10 mai 2011