Tag: Lucretia Berzintu

SOLO JUSTER – interviu

On By nelursIn HistoryLeave a comment

By Lucretia Berzintu

Unul din cei mai reprezentativi poeti de limba româna din Israel, editor, jurnalist si promotor cultural, cu o biografie impresionanta, care impune respect si plecaciune, este Solo Juster. S-a nascut la 1 octombrie 1922 în Bucuresti. Studiaza în orasul Calarasi (Ialomita). În anul 1952 absolva ”Scoala de Literatura si critica literara Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor din România. În 1960 se stabileste în Israel, la Tel Aviv. Publica: ”Poeme de un ban” (1987), ”Ultimul zâmbet” (1988), ”Surâsul apelor” (1990), ”Columna secundelor” (1992), ”Sensul timpului” (1994), ”Clipa sarutului” (1996), ”Lacrima interioara” (1997), ”Poezia cea mai acuta” (Tel Aviv, 1998), ”Rumba neagra” (Tel Aviv, 2000), ”Lacul de onix” (Bucuresti, 2001), ”Fiara lirica”, ”Umbra”, ”Al cincilea punct cardinal”, ”Lacrima verde”, ”Iarna verde” (Bucuresti, 2007), ”Iarna verde” – poeme alese (Iasi, 2011). În 1985 înfiinteaza la Tel Aviv un cenaclu literar, sprijinit de sotia sa, prozatoarea Mariana Juster. Elita literara pe româneste s-a adunat în casa lor, lunar, cu regularitate si seriozitate, în peste 20 de ani. Doi ani mai târziu, în 1987, editeaza revista literara ”Punct”, cu aparitii în mai si noiembrie, ajungând pâna la numarul 40. În 1999 este distins cu premiul ”Lucian Blaga” (România, Cluj – Napoca) iar în Israel cu premiul ”ARTZI” (Tel Aviv, 2005).

 Este un poet minunat, care scrie despre sine urmatoarele:

”Nu numai ca sa ma includ în modernitate, încerc si eu versul alb – liber, si îmi cer scuze ca pe ici, pe colo, mai ”pacatuiesc” strecurând ritm si rima. Lipsita de ritm si rima, poezia – mi pare o vioara, chiar Stradivarius poate, dar vaduvita de coarde, NU SUNA! Împartasesc ideile estetice ale lui Ion Vinea.”(Scriitori de limba româna din Israel – generatia contemporana, biobliografie întocmita de Emanuel Aczel, ed.Hasefer, Bucuresti, 2003)

Maestrul Solo Juster are multe lucruri sa ne împartaseasca din viata si creatia sa, astfel i-am propus realizarea unui interviu, contactându-l prin posta electronica, dupa care i-am facut o vizita acasa, la Rehovot, la cca 20 km distanta de Tel Aviv. Complice mi-a fost distinsul scriitor Corneliu Leu care si-a exprimat dorinta de a-l intervieva pe eroul nostru cultural, israelian, originar din România, poetul Solo Juster, având în vedere realizarile sale culturale pe care le veti afla (daca nu le stiti),  în continuare.

Solo Juster s-a nascut în Bucuresti dar, pe când avea vârsta de trei ani, parintii s-au mutat la Calarasi – Ialomita, unde îsi petrece copilaria ”ca-n basme”, locuind în centrul orasului, vis-a-vis de Scoala de baieti nr.2 unde a frecventat si absolvit cursurile scolii generale. Apoi  a continuat studiul la Liceul Stirbei Voda din Calarasi, însa, din cauza unui oarecare antisemitism,  dupa primul an de liceu, se muta cu familia la Silistra. În aceeasi perioada tatal sau a avut un accident, a stat în spital la Vatra Luminoasa un an de zile  – cu o dezlipire de retina, si, dupa cca 1 – 2 ani, si-a pierdut vederea. Odata cu accidentul tatalui sau a dat si ”Banca Bercovici” faliment, dar si ”Marmoros – Blank”, care erau banci evreiesti.

Lucretia Berzintu:  – Stimate domnule Solo Juster, a trebuit sa întrerupeti cursurile liceale pentru a pleca cu familia la Silistra. De ce la Silistra?

Silistra era un oras cosmopolit în care legionarii n-au avut acces, niciodata. Au încercat o data, au venit calari de la sate dar populatia i-a izgonit din oras.

”SUB BULGARI, CA EVREI, AM DUS-O FOARTE BINE”

Cum a fost la Silistra?

Aveam 12 – 13 ani, m-am vazut într-o localitate noua, o limba noua…  locuiau, pe lânga evrei, bulgari, greci, armeni, turci… Am prins dupa ureche; am învatat turceste, bulgareste… Bulgara se aseamana cu rusa, asa ca, am învatat rusa foarte usor; armeneste n-am învatat fiindca e cam greu.
În 1940 s-a cedat Silistra, bulgarilor, prin Acordul de la Craiova si, sub bulgari, ca evrei, am dus-o foarte bine. În 1942 am fost chemat la munca obligatorie în Bulgaria, pe Valea Strumei. Era iarna si am mers pe jos 130 km prin zapada, de la Silistra pâna la Ruse, apoi pâna la Rusciuk, cu trei sanii taranesti si ni s-au gasit si locuri de înnoptat la taranii bulgari din Cadrilater. În total 3 zile am facut pâna la locul de munca obligatorie, unde am fost chemat cu ordin militar. Când am ajuns acolo era vara, ca aici. Am stat un an de zile, din 1942 pâna toamna lui `43.    Catre sfârsitul acestei perioade, de un an, m-am îmbolnavit de malarie. Si pâna în ziua de astazi se gasesc, la analize, urme de malarie.
Ne-au dat drumul acasa si au luat pe altii care nu fusesera pâna atunci. Am avut un an pauza, timp în care am putut lucra pentru familie. Ne-a mers destul de bine ca meseriasi; am lucrat la un atelier de reparatii palarii barbatesti. Mai erau doua ateliere de pravalii dar taranii ne-au preferat pe noi.
Toate împrejurimile Silistrei, de jur împrejur, erau clientii nostri. Când m-au luat pe mine, în 1944, întrebau: ”da`, unde-i baiatul?” Li s-a spus ca-i luat la munca, si mi-au trimis cutii de 1 kg de miere, slanina s.a. Si saracii si bogatasii au trait bine sub bulgari.
În 1944, primavara, ne-a luat iar pe noi, dar nu în acelasi loc. La Smeadovo, pe Valea Kazanlâk, unde era o padure de tei si de stejari, fagi, amestecati… iar noi construiam un drum, de la gara Smeadovo. Taranii ne-au primit foarte bine.

Câti evrei au fost deportati acolo, la munca obligatorie?

Se vorbea ca au fost 24.000, jumatate din populatia masculina din Bulgaria, împreuna si cu alte minoritati. Acolo era o armata de trudovaci, pentru munci. Am lucrat la constructii de cale ferata si poduri vechi. Acasa aveam 300 gr. de pâine pe zi, la fel ca toata populatia din Bulgaria – pe cartela; la munca aveam 600 gr., dublu. Nu aveam un regim opresiv. La Silistra, un singur coleg, cu care lucram la sapat pamânt, un avocat tânar, Averbuh, a fost împuscat în 1953 de Siguranta, fiind banuit de comunism. Si eu am fost banuit de comunism; nu aveam voie sa circulam de la 9 seara pâna la ora 8 dimineata.

Fac o mica paranteza: în acea perioada, la Silistra, în sala cinematografului ”Modern”, erau judecati sute de bulgari care fugeau din Bulgaria în România fiindca venise la cârmuirea Bulgariei un anume Filof, care era filogerman, si a facut ce-a facut. Dar se zice ca regele Boris al III-lea i-a sustinut pe evrei si nu a lasat sa fie deportati din Bulgaria, dincolo de granitele Bulgariei Mari.

Ce a urmat?

Când eram la munca obligatorie, a doua oara, ne pica câte un ziar, ”Ciorno More” (Marea Neagra) care aparea la Varna, deci noi munceam în apropiere de Varna – pe lânga Sumen (o regiune foarte renumita în Bulgaria)si am citit în 26 septembrie 1944, pe prima pagina, ”România, 23 August, a capitulat fara conditii”. Atunci am spus prietenilor mei: ”eu, mâine, plec acasa”. Zis si facut.

Acasa, unde?

Buna întrebare! Silistra nu avea cale ferata. Singura legatura era cu vaporul pe Dunare, între Silistra si Rusciuk, si mai departe. A venit cu mine un baiat din Varna ai carui parinti erau exilati.

De ce?

Varna si Sofia au fost golite de evrei. De ce? Fiindca erau noduri de cale ferata si baze militare germane iar bulgarii ne-au ferit. Deci, am plecat cu acest baiat – coleg în acelasi lagar cu mine, fiindca noi, silistrenii, eram putini, 18 – 20. Ne-am dus în port; era plin cu nemti care se retrageau din România; Dunarea era plina cu nemtii care se balaceau în apa… Am gasit un Bac din Silstra, un cunoscut, care ne-a spus ca nu putem pleca fiindca n-avea autorizatie. L-am luat cu mine pe acel baiat, am stat la un hotel în Ruse vreo 3 – 4 zile, nu-mi mai amintesc, ca sunt aproape 70 de ani de atunci. Ne-am întâlnit cu silistreni, ”O, Solo, ce faci?” Bucurie mare… În sfârsit, a capatat Bac-ul autorizatie sa circule pe Dunare înapoi la Silistra si ne-a luat si pe noi.

”EU NU STIAM NIMIC CE SE ÎNTÂMPLA ÎN ROMÂNIA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL… ERA SECRET”

A existat perioada de trista amintire, a pogromurilor si deportarilor din perioada celui de-al doilea razboi mondial, când Hitler  hotarâse rezolvarea problemei evreiesti prin ”solutia finala” iar regimul antonescian trecuse la deportari ale evreilor si tiganilor în Transnistria dar si în Ucraina. Altii au fost deportati la munci fortate pe teritoriul României. Slava Rabinului Alexandru Safran, care a intervenit peste tot si, ca urmare,  s-au oprit vagoanele pregatite pentru deportarea evreilor  din Transilvania de sud  catre lagarele de exterminare din Polonia! Ce cunoasteti despre acele atrocitati?
De fapt, eu nu stiam ce se întâmpla în România în timpul celui de-al doilea razboi mondial, cu deportarile de evrei în Transnistria… Am aflat abia aici, în Israel. În România nu se vorbea, era secret.

Si, dupa ce v-ati întors la Silistra, ce a urmat? Ati hotarât sa plecati în România împreuna cu parintii?
Nu! Parintii mei au ramas la Silistra fiindca erau conditii foarte bune de trai, cu o populatie foarte prietenoasa, mai mult decât prietenoasa. Bunica – mea murise în timpul când eram plecat la munca obligatorie. Cimitirul evreiesc era dincolo de granita, pe teritoriul românesc, dar eveau acces la cimitir. Atunci nu mai era granita între Bulgaria si Silistra fiindca intrasera rusii, pe 9 septembrie, si au construit un pod pe Dunare. Eu eram acasa, m-au cautat prietenii, m-au chemat, mi-au dat o arma… politia fugise. Era o cazarma de politie la Silistra, nu ”stam” (nota red.: ”de forma” sau ”fara importanta”, din ebraica) o politie. O cazarma de politie, cu armament, cu echipament, cu tot. Si, eu am plecat în pantaloni scurti si-n camasa. Era septembrie… Ei, n-am apucat eu…, cam pe 19 – 20 octombrie am trecut granita fraudulos în România.

Cu ce scop?

Voiam sa-mi continui studiile liceale si pe urma sa ma înscriu la cursuri mai departe. Nu puteam face asta în Bulgaria… limba o prinsesem dupa ureche si citind prin ziare, dar nu cunosteam materie, nu cunosteam istorie bulgareasca, limba bulgara.

 Am venit singur în România, la Bucuresti, unde am avut o nasa. Mi-a dat mama adresa, daca ajung acolo, sa bat la usa ei. Am gasit-o, am dormit o noapte la dânsa dar n-am mai dat pe la ea, n-am mai vazut-o. Am început sa-mi caut de lucru, sa câstig un ban. Am luat ziarul si am gasit un anunt ca se închiriaza o camera pe str. Negustori, nr.24, daca nu ma-nsel. O gazda foarte buna, foarte curata. Am stat câteva luni acolo, si, acum, o mica paranteza: un bucurestean care lucrase înainte la Teatrul Alhambra, ca electrician, a venit înainte de cedarea Silistrei, pe 1 octombrie, la niste rude prin alianta, foarte sarace, si, a mai avut o ruda la Ruse, care avea o fabricuta de conserve. Când avea de lucru la Silistra, lucra cu noi la Silistra; când pleca la Ruse…, si l-a concentrat la munca obligatorie împreuna cu grupul nostru dintâi, din 1942. Pâna am trecut eu granita, am mai ajutat pe unii sa treaca granita în România nu tocmai cu acte. Era tara vraiste.

La Bucuresti, l-am cautat pe el la Teatrul Alhambra. El locuia în sectorul 3 Albastru (nota red.: Capitala Regatului României Mari era împartita în patru sectoare de culori diferite: sectorul I Galben, sectorul II Negru, sectorul III Albastru si sectorul IV Verde) în Bucuresti, daca nu ma-nsel, în cartierul sefarzilor (nota red. : ”sefard” în limba ebraica înseamna ”spaniol”). Acolo, împreuna cu el, am cunoscut pe Beni, de la Teatrul Alhambra, care facea actorie, fel de fel, si el era un mare comunist. El ne-a îndrumat la sectorul III Albastru  si de-acolo… ”Hei, bine ai venit, avem nevoie de tine; pleci la Constanta!” Asa am ajuns la Constanta.

LA CONSTANTA AM SCRIS PRIMELE POEZII

De ce la Constanta?

Acolo au avut nevoie de mine, la U.T.C. Înainte am lucrat lustruitor de mobila la firma ”Dormitor”, chiar la ”Scala”… si avea un mare atelier de tâmplarie în Piata Amzei. Am lucrat câtva timp acolo; am început sa caut clienti pentru lustruit mobila si mici reparatii. Deci, am plecat la Constanta… m-au primit frumos. Tudorica Roznatoschi era seful U.T.C.-ului iar seful P.C.R.-ului era Ciuroiu, care a fost si ministrul de externe pe timpul comunistilor, ambasador la Pekin. Scopul trimiterii mele la Constanta era acela de a organiza tineretul hamalilor din port în U.T.C. Si eu am lucrat în Portul Constanta, aproximativ patru ani de zile, câstigam bine ca muncitor. Am fost ales, repede, în Comitetul Sindicatului hamalilor din port.

Care era mentalitatea oamenilor  privind aparitia comunismului în România?

Eu, personal, am fost recunoscator Partidului Comunist si Armatei Rosii, care ne-a eliberat si m-am daruit cu trup si suflet muncii de organizare a tineretului comunist si ca membru în Comitetul Sindicatului ”Dezrobirea”. Am simpatizat partidul comunist fiindca m-am considerat lui, ca membru.
În timp ce lucram în port, eram si conducatorul Cenaclului Literar  al Casei de Cultura din orasul Constanta.

Atunci ati început activitatea literara?

Atunci am început. La Constanta am scris primele poezii. La Casa de Cultura din Constanta era un învatator, scos din productie, Hordânca si, printre membrii Cenaclului, era profesorul de franceza, era Corneliu Leu, Dionisie Sincan – care erau elevi de liceu (Liceul Mircea), Elena Tarcioaga – care-i moarta, de-acum, tot colega de liceu (Liceul ”Domnita Ileana”). Mai era un pensionar care a fost magistrat de Tribunal (judecator) s.a. Mai era un coleg de-al lui Corneliu Leu – trebuie sa-l stie, daca-i spuneti de ”Batrânul”. Asa îl numeau ei, ”Batrâne”.

La Constanta s-a organizat si un concurs literar, la care am luat locul întâi la poezie. Mai era unul din fiii unuia dintre presedintii sindicatului ”Dezrobirea”, Ion Draganescu, care, pâna la urma a lucrat la ”Dobrogea Noua”. Am refuzat sa-i iau locul lui, propus fiind. El a fost colegul meu, hamal cu mine în port, cum era sa-i iau locul?

Unde ati debutat cu poezii?

Cred ca la ”Dobrogea Noua” sau ”Unirea”.

Ce titlu ati dat la prima poezie?

”Salut voios de pionier!”

Cât timp ati activat la acel Cenaclu?

Atâta timp cât am stat în Constanta.
Într-o zi, apare un ins si-mi spune, ”Ai sa vii cu mine la Bucuresti.” ”Eu nu pot sa plec fara sa întreb pe cei din regionala de partid Constanta”, i-am raspuns; ”fac parte din activul Constanta, am fost verificat pentru asta.” Am mers cu el la ”Regiunea de partid”, sectia de agitatie si propaganda, care era condusa de o învatatoare, tovarasa Mosoiu – asa îi spuneam. S-a uitat la mine si mi-a spus: ”Daca vrei sa te duci, noi nu putem sa ne opunem cererii Comitetului Central.” Eu zic: ”unde ma trimite Partidul, acolo ma duc.” Între timp, la Constanta, am fost pe santierele voluntare, eu am fost în Lunca Prutului – comandant de detasament. Vin la Bucuresti, nu la Comitetul Central, ci la Jew Sectie – ziarul ”Unirea”. Am stat câteva zile, m-au trimis încoace, încolo, sa fac un reportaj la Constanta… apoi am facut un reportaj la Medgidia, pe santierul ”Canalul Dunarea – Marea Neagra”. Reportajul a fost foarte bine primit, de aceea m-au chemat de la ”Flacara”, de la Nicolae Moraru, publicatiile pentru strainatate, ”Narodnaia Rumânia”, ”Romania Hoilen”, ”Romania Today”, ”Roumanie d`Hojourdui”. Apoi am fost trimis la Turda, într-un sat, despre care mi s-a spus ca este acolo un taran care a avut în gazda comunisti si unul dintre ei a fost îngropat în sat, pe nume Iura; pe tema asta am scris  reportajul si am mai scris si o poezie, ”Iura”. N-am scris în viata mea, nici acolo si nici aici, n-am scris nici pentru Gheorghiu – Dej, nici pentru Stalin, nimic! Pentru poezia ”Iura” mi s-a platit în acea perioada 8000 de lei; eu aveam vreo 2000 de lei salar.

M-a întâlnit Eugen Jebeleanu pe santier, si, când m-am dus cu poezia, ”Ce cauti aici?”, ”Nu esti la Constanta?” Zic, uite asa si-asa, si-i povestesc. ”La ziarul Unirea?” ”Ce cauti tu acolo?” ”Tu n-ai sa stai acolo. Ai rabdare! În curând…” Si într-adevar, în vreo doua sau trei saptamâni primesc un telefon de la Beniuc si dumnealui ma trimite sa lucrez la Fondul Literar, pe strada Mihai Eminescu, ca referent literar, cinci ore pe zi si aveam salar aproape 3000 de lei. Aici am lucrat 2 – 3 ani.

AM FOST TRIMIS, CA ZIARIST, ÎMPREUNA CU GRUPUL DE DANSURI NATIONALE ”CIOCÂRLIA”

Ce ne puteti spune despre activitatea jurnalistica pe care  ati desfasurat-o în strainatate, în China, Coreea si Vietnam?

Am fost trimis, ca ziarist, împreuna cu grupul de dansuri nationale ”Ciocârlia” a Ministerului de Interne si de-acolo am trimis  câteva reportaje la ”Scânteia Tineretului”, ”România Libera”, ”Narodnaia Rumânia” si alte publicatii, cu ceea ce m-a impresionat mai mult. În China am fost bolnav de hemoroizi, am fost internat la un spital din Shanghai, o saptamâna, si m-am facut bine cu tratament chinezesc. În saptamâna când am fost liber, am primit invitatie ca sa vin la Gheorghiu-Dej, ca era la Shanghai. Am fost acolo, am stat pâna la 2:00 dimineata si el n-a venit. A venit un chinez si mi-a spus, ”duceti-va acasa ca el nu mai vine:” Cioroiu era ambasador la Pekin, mi-a trimis vorba sa vin la el dar nu m-am dus. Eram al cincilea, ca importanta, fata de colonelul de securitate. Aveam un dosar beton; hamal de port, ziarist…

”AM FOST TRIMISI DE LA CONSTANTA LA CONFERINTA DE ÎNFIINTARE A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R.”

Sunteti în legatura cu fostii colegi, ziaristi?

Fostii mei colegi de ziar au murit, cu totii. Nu stiu daca mai traieste cineva. De Sf. Ioan îi voi da telefon lui Ion Macarie, cu care am facut Scoala de Literatura. El a ramas foarte impresionat, ”tu esti Solo Juster?” De ce? Eu si cu Draganescu am fost trimisi de la Constanta la Conferinta de înfiintare a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. (Nota red.: Conferinta de fuziune între Societatea Scriitorilor Români si Societatea Autorilor Dramatici din martie 1949 marhceaza înfiintarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R, ulterior din R.S.R., devenita U.S.R. în 1990).  Si acolo mi-a facut foarte buna impresie Petre Bellu si Ion Pribeagu. Conferinta a avut loc vis-a-vis de Cismigiu, în Casa Sindicatelor, pe vremea aceea. Eu am facut dosare pentru o parte din scriitorii vechi, dosare de pensii – ca referent literar la Fondul Literar. Catre sfârsitul sedintei am luat si eu cuvântul – nu eram pregatit. Am luat cuvântul si am fost publicat în ”Scânteia” pe prima coloana de pe prima pagina.

Erau multi scriitori, membrii în U.S.R.?

Da. Erau, printre altii: Mihail Sorbul, Maria Banus, Veronica Porumbacu, Veronica Bârladeanu, Eugen Jebeleanu, Eugen Campus, care ma cunoaste de-atunci. Pe Sorbul îl tin bine minte pentru ca a luat cuvântul si mie nu mi-a placut ce a vorbit el, si atunci am vorbit eu muncitoreste. Ce cultura aveam eu? Eu habar n-aveam de Eminescu.

În scoala nu se învata despre Eminescu?

Ba da, dar mie îmi placea Cosbuc. Era mai apropiat de glie. Toate poeziile lui e un roman satesc sau despre viata sateasca. Si Ion Horea este adeptul lui Cosbuc. Am toate volumele, care mi le-a trimis el.

Ati participat la cenacluri literare în Bucuresti?

Nu. N-am avut timp.

Cu Miscarea sionista ati avut vreo tangenta?

Nu. Am avut tangenta, la Silistra, cu Asociatia Macabi si cu evreii de-acolo.

”CÂND ERAM ZIARIST ÎN COREEA AM DECIS SA PLEC ÎN ISRAEL”

Când ati hotarât sa plecati în Israel?

Când eram ziarist în Coreea am decis sa plec în Israel.

De ce atunci?

Am fost la Panmunjom; am multe fotografii de-acolo. Umblau americanii cu gipurile,  la o parte era o limuzina cât un autobuz de mare, cu toate usile deschise, cu sofer si cu motorul în functiune. Cei cu gipuri, ”Come in!, Come in!” Foarte greu m-am hotarât sa nu raspund chemarilor, dar, întorcându-ma în România, am facut un plan de actiune; cum sa ma departez de partid? Cum sa nu fiu în vizorul partidului ca sa nu ma împiedice sa plec. Odata cu casatoria – cam în acea perioada din 1951, am început sa deschid ochii. Eu eram trimis la toate consfatuirile ARLUS – ului (nota red.: ARLUS = Asociatia Româna pentru strângerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica) pentru organizarea zilei de ”7 Noiembrie”. Era o masa lunga de cinci metri si erau toate somitatile; partidul, ambasadorii si, vis-a-vis de mine, era Ceausescu. ”Ce-i cu tine aici?” Eu am ramas cu gura cascata. Fusesem prin vara anului 1945 la un curs pe care l-a tinut el în Aleea Alexandru, la Bucuresti.

Cum s-a descurcat Ceausescu la acel curs?

Nu puteam sa fac comparatie. Ce eram eu? M-a întrebat: ”Ce cauti aici? Nu mai esti la Cîî…Cîî…Constanta?” ”Nu mai sunt demult”, i-am raspuns. L-am mai întâlnit pe la Baneasa, cu fel de fel de ocazii. Eu, ca reporter, ma împingeam sa strabat coloanele si veneau o gramada dupa mine, si el spunea: ”lasati-l!”

V-a protejat…

Da, l-am cautat sa-i cer un interviu, sa ma primeasca. Nu m-a primit niciodata.

Îi era teama?

Nu stiu. De fapt eu mergeam pe-acolo, la Baneasa, sa fac prezenta.

Ca ziarist?

Nu. Ma lasasem de ziaristica. Când am venit din China, am facut un reportaj sau doua, apoi, la sfârsitul lui decembrie le-am spus, într-o sedinta de partid, ca pe 1 ianuarie plec în concediu si pe urma nu ma mai întorc. Au ramas toti asa, blocati. ”Solo, ce-i cu tine?” Era actiunea cu îmbunatatirea sociala a redactiei, adica fara evrei. Evreii au fost dati afara, si de-acolo, dar si din alte parti.

La care publicatie erati ziarist, atunci, când ati fost trimis în strainatate?
La ”Narodnaia Rumânia”. Când lucram la ”Steagul Rosu”, într-o buna zi, ma trezesc cu-n telefon de la dl. Moraru; ”Solo, vino în coace! Hai sa lucrezi aici!” M-am dus acolo.

Dupa Fondul Literar?

Dupa Fondul Literar si dupa Scoala de Literatura. S-a schimbat directorul Fondului Literar si l-a trimis pe Dumitru Corbea în loc, si am aflat ca a fost legionar, si eu n-am vrut sa mai stau cu el. Atunci m-am înscris la Scoala de Literatura din Bucuresti.

În timpul acesta, ce ati lucrat?Aveati nevoie de o sustinere financiara…
Primeam leafa de la Fondul Literar, în continuare. La repartitie am cerut sa ma repartizeze la un ziar. M-a repartizat la ”Steagul Rosu”. Nu se chema, înca, ”Steagul Rosu”, se chema altfel, nu mai tin minte. În sfârsit, la ”Steagul Rosu”, si acolo primeam 600 de lei. La începutul Scolii de Literatura m-am casatorit cu Mariana, viitoarea prozatoare Mariana Juster.

Cum ati cunoscut-o?

Printre altii, am fost invitat ca ziarist, de Elisabeta Luca, la Comitetul Cinematografiei, ea fiind sefa. Mariana era eleva si lucra acolo. Cum a ajuns ea acolo? Directia a pornit sa caute oameni prin tara. La început nu avea, decât doi oameni sub conducerea Elisabetei Luca: Constantin Chirita, de la ”Scânteia” si Ion Visu, de la ”România Libera”. Constantin Chirita a plecat prin Moldova sa caute cadre si s-a întors cu o eleva din Botosani, actuala prozatoare Mariana Juster si un alt evreu din Piatra Neamt, Stefan Cazimir. Eu am fost chemat la Comitetul Cinematografiei sa fac un film documentar si astfel am cunoscut-o pe ea. Ea s-a îmbolnavit… am cautat-o… Aveam un prieten acolo si-mi spunea ”las-o în pace ca-i fata cuminte!” Un alt coleg, de la sectia evreiasca, vine la Botosani, îl întâlneste pe socrul meu si-i zice: ”mai, îl cunosti pe Solo Juster?” ”Aaa, pe derbedeul ala, betivul, fustangiul?”

Erati un Don Joan?

Nu eram un Don Joan, dar nu mi-au lipsit femeile.

Erati un june frumos…

Nu. Ea era frumoasa, sa va arat fotografia ei, fotografiata de mine, ca nevasta mea, ca mama de copii. Asa cum am mai spus, la începutul Scolii de Literatura, m-am casatorit cu ea.

Sunteti în legatura cu fosti colegi de la Scoala de Literatura?

Sunt în legatura cu Ion Horea.

Cine v-a descoperit talentul literar?

Eugen Jebeleanu a fost descoperitorul meu. El m-a descoperit pe santierul de munca ”Ana Pauker”, care era la Galati. El a fost omul care m-a scos de la Jew Sectie (UTC – sectia evreiasca).

În 1960 v-ati stabilit în Israel, la Tel Aviv, împreuna cu sotia si fetita. A fost grea acomodarea? Ce ati lucrat?

A trebuit sa muncim pentru a avea o baza materiala. Am lucrat si la Compania de telefoane, si optimetrist, si functionar de Banca, de unde am iesit la pensie. Am învatat optica, întâmplator. Am gasit un baiat care a vrut sa ma învete singur si, pâna la urma, am devenit tovarasi. Am pus de-o parte niste gologani si am cumparat instrumentar semiindustrial. Am mers cu el câtiva ani. Si, pe urma, el s-a încurcat cu o ”boarfa”, scuzati-mi expresia, si mi-a spus: ”Solo, nu ajunge pentru doi”, ca aia cerea ca sa mearga la sfârsit de saptamâna la hotel de cinci stele, si era o cheltuiala. Mi-a spus: ”ori tu ramâi în pravalie, ori eu ramân, cum hotarasti.” Îi spun: ”Tu ramâi. Mie ce-mi dai?” Pai, zice, ”îti dau cam 55000 de sekeli.” ”Bine”, i-am spus, ”primesc!” Si i-am spus sincer: ”vreau sa comand si eu instrumentar din Germania.” Ma rog… O parte din clienti, doi bulgari si înca unul, au venit dupa mine. El lucra repede, dar facea si rebuturi. Avea o lada, cam jumatate cât biroul acesta, plina cu lentile. Se mai întâmpla ceva, ori era mica, ori era mare, trebuia modificata. Daca era rama de metal, trebuia modificata, trebuia platit unui bijutier. Doi bulgari…, din cauza asta eu n-am învatat bine ebraica  fiindca, îi aveam pe bulgarii astia. Dar acum, am un vecin bulgar, aici, în bloc, si am uitat bulgareste. Am uitat si ruseste.

SOLO JUSTER, EDITORUL REVISTEI ISRAELIENE DE LIMBA ROMÂNA,  ”LUMEA MAGAZIN”

În 1966,  Solo Juster înfiinteaza revista saptamânala ”Lumea Magazin”, el fiind redactorul sef. Secretar de redactie era Sorin Cunea, iar colaboratori, Arnold Velureanu, Harry Ber (Canada) Nicu Palty, Marius Godeanu, Davis Grebu s.a. Revista a supravietuit 18 saptamâni, editându-se 18 numere.

Stimate domnule, Solo Juster, va rog sa ne vorbiti ceva despre revista ”Lumea Magazin”, ca idee, realizare… si de ce v-ati oprit dupa 18 numere?

Dupa ce m-am consolidat financiar, din dragoste pentru literatura si jurnalism, m-am gândit sa editez o revista în limba româna. Eu eram ”Redactia” si-mi mai trebuia tipograful. Tipograful – erau doi fii ai unui tipograf de limba latino, (eu eram în legatura si cu ziarul în limba bulgara) care mi-a propus sa tipareasca: ”pai, stai, am eu doi fii care au un local mare, închiriat, si fac acolo o tipografie mare… si ai sa vezi.” Ma duce pe o strada din Tel Aviv, de la ”Tahana Mercazit” (nota red. ”Tahana Mercazit” din ebraica, înseamna autogara) în continuare, unde sunt blocurile alea de meserii, vis-a-vis de str. Levinski, ma duce acolo si-mi zice: ”Uite, am 200 m.p. si aici o sa fie… ”Da, o sa fie… dar pâna atunci?” ”Pâna atunci, e treaba mea. Eu raspund de asta, de masini tipografice…” Si am facut o conventie, ca voi primi de la difuzare 1200 de lire. Cu 10 lire, de exemplu, puteam cumpara de mâncare, în familie, pentru o saptamâna întreaga. Deci, o sa am hârtie, o sa am pentru redactie… Venise Sorin Cunea, a fost coleg cu mine, si, hop!, ai venit bine, îi zic. Uite, facem o revista în limba româna, ”Lumea Magazin”, saptamânala…

Am facut 18 numere; am câteva, o sa va arat.
De ce n-am continuat? Din cauza ca nu aveam tipografie. Tipograful nostru ne-a înselat. Avea un linotip si, când aveam nevoie pentru revista, ne spunea ca are de lucru. El trebuia sa plateasca tipograful, daca se dadea la alt linotip.
N-am mai putut sa rezist, lucram 20 de ore din 24.

Am în fata mea ”Lumea Magazin”, numarul 10, din 15 august 1966. Este o revista de format mare, 34,5/24,5 cm, cu 24 de pagini, o grafica atragatoare – de bun gust, articole interesante cuprinse în rubricile: ”TRIBUNA LIBERA”, ”STRICT CONFIDENTIAL”, Reportaje, ”PAGINI DIN TRECUT”, ”GURA LUMII SLOBODA…”, ”GENUL FEMININ”, ”De la lume adunate”; ”De pretutindeni”, sport, umor, rebus, publicitate, anunturi. .. Apropo de anunturi, mi-a atras atentia un anunt de la pagina 7 despre un vernisaj care suna asa: ”Mîine, marti 16 august a.c. la ora 18,30 va avea loc la Casa Ziaristilor din Tel Aviv, strada Kaplan nr.4 vernisajul expozitiei pictoritei LIANA SAXONE…” (nota red.: o pictorita originara din România pe care eu o stimez pentru arta sa, dar si pentru talentul ei publicistic). Citez din câteva titluri ale revistei: ”Ce se poate petrece ÎN FEUDA lui ABA HUSI”, ”Angelica Rozeanu a fost concediata”, ”Haolam Haze”, ”DIN KNESET”, ”ARTUR RUBINSTEIN”, ”Executia celor patru ministri congolezi”, ”Catastrofa la etajul 79”, ”Doi gemeni se regasesc dupa 24 de ani” s.a.

SOLO JUSTER, INITIATORUL ÎNFIINTARII CENACLULUI LITERAR ”PUNCT” SI EDITORUL BIANUALULUI CU ACELASI NUME, ”PUNCT”

În 1985 înfiinteaza Cenaclul Literar ”Punct”care a functionat peste 20 de ani, si, cu doi ani mai târziu, în 1987, înfiinteaza bianualul ”Punct” – ajungând pâna la nr. 40,  fiind sustinut de sotia sa, prozatoarea Mariana Juster.
În primul numar al revistei ”Punct”, Solo Juster scrie:
”La doi ani de existenta, am întocmit aceasta foaie, ca un semn dedicat celor care mi-au sustinut ideea de CENACLU.”

Citez din articolul ”CENACLUL LITERAR” scris de Dr. Iosef Eugen Campus si aparut în primul numar al revistei ”Punct”, noiembrie 1987:

”Dar ceea ce am admirat la Solo Juster, initiatorul Cenaclului, si la cei care i s-au alaturat, a fost pasiunea pentru literatura.
În timp ce altii se întîlnesc oameni ”seriosi”, pentru a încheia afaceri fructuoase, sau pentru a juca ”serioase” partide de carti, ei îsi ”pierd vremea”, încapatînîndu-se sa faca, în cele mai potrivnice conditii, literatura si mai se si întîlnesc ca sa o discute între ei.(…) Adevarata pasiune pentru literatura, cred eu, include si dispretul pentru maculatura, pentru ceea ce se pretinde desi nu este literatura.
În acest spirit am încercat sa influentez atmosfera de lucru a Cenaclului.
Prieteneste, am fost adesea necrutator.”

În primul numar al revistei ”Punct” publica urmatorii cenaclisti: Dr. Iosef Eugen Campus (Cenaclul Literar), Maria Gaitan (Joc, Ruga – versuri), Adrian Zahareanu (Scrisoarea – proza), Mariana Juster (Doi ciresi dintr-o tulpina – proza), Zeev Ben Chaim(Inspectorul – schita), Andrei Fischof(Acuarela – versuri).

Domnule Solo Juster, ce v-a determinat înfiintarea acestui Cenaclu Literar?

Shaul Carmel era seccretarul Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Româna si am venit la el cu propunerea sa facem la Asociatie un Cenaclu Literar, la care el mi-a raspuns: ”Noi, Asociatia, nu ne putem lua riscul, sa dam în bara, cu un cenaclu literar, nu stiu daca va prinde, nu stiu daca va merge, nu stiu daca va avea viata. O sa vedem.” Pâna la urma, a venit si el la Cenaclu.

Si, dupa ani de cenaclu, la care participase si Shaul Carmel, n-ati mai discutat despre problema asta?

Nu, niciodata! Si-a amintit, nu si-a amintit, nu stiu, nu-i traba mea. Ai sa-l întâlnesti aici (arata spre reviste ”Punct”) de multe ori. A fost o încercare de-a mea personala si asta a fost refuzata de Asociatie. Asta m-a pus pe gânduri; stai, asta este o încercare grea, nu este de colea, si i-am spus ”Punct”. Daca am început cu ”Punct” si revista tot ”Punct”. Hârtia si imprimarea ma privea pe mine.

Si, atunci, când el a spus ”sa vedem”, cum ati luat hotarârea?

Am cerut o lista cu membrii Asociatiei Scriitorilor si am trimis, tuturor, o scrisoare ”tip”, propunându-le sa înfiintam un Cenaclu Literar, fiind vorba de scriitori care scriu în alta limba decât ebraica si nu aveau acces niciunde, si eu ma pun la dispozitie, dau spatiu din casa mea… m-a costat multe parale.

Câti membrii avea Cenaclul Literar ”Punct” si care erau acestia?

Erau vreo 40 de membri, plus invitati, ca: Solo Juster, Mariana Juster, Dr. Iosef Eugen Campus, Andrei Fischof, Mioara Iarchi Leon, Tania Lovinescu, Adrian Zahareanu, Shaul Carmel, Luiza Carol, Maria Gaitan – Mozes, Moscu Eyal, Solo Har – Herescu, Prof.univ. Andrei Strihan, Gina Sebastian Alcalay, Zoltan Terner, Lucia Zilberman, Felix Caroly, Sonia Palty, Lucian Zeev Herscovici, Mira Iosif(Belgia), Stefan Iures, Eveline Fonea, Radu Cârneci, N. Palty, prof. Vladimir Esanu, regizorul Pavel Constantinescu. Dr. Ieruhim Roisman, Monica Savulescu (Olanda), Ludovic Bruckstein, Leopold Ruga, Mose Maur, Z.B.C., Davis Grebu, Sorin Cunea, Isaac Eyal, Ervin Elias(Beer Sheva), Preot Ion Chirila, Dorel Dorian, Mira Iosef (Bruxelles), Maria Pal (Cluj), Zelber Haim (umorist), Iudith Coman, Leopold Bittman, Elena Ester Tacciu, Geta Berghof, dr. Sandu IacobsonIleana Iren Grunwald s.a.
Multi dintre ei au murit, între timp.
De fiecare data, în fiecare luna, participau, cel putin, 18 – 20 de membri.

Cum se desfsura, efectiv, o sedinta de Cenaclu Literar? Cine era conducatorul?

Eu eram conducatorul Cenaclului. Dinainte se comunica cine citeste în Cenaclu. Eu ceream de la ei copii. Nu de la toti, de la cei care – mi placeau mie, ca sa apara în revista ”Punct”. Nu era nicio ordine de zi, cu subiecte. Fiecare citea ce anume dorea. La ora fixata (17:00) se vorbea, discutau unii cu altii… apoi eu: ”Domnilor, este ora ca sa începem si va rog sa încetati orice fel de discutii!”, ”Cine are de citit asta seara?”, ”Eu, eu…” Câteodata se prelungea pâna seara târziu.

Pâna când?

Pâna când puneam eu ”punct”.

Care erau relatiile dintre membri?

Era cea mai perfecta democratie, toti eram egali, nu aveam ”grade”. Shaul Carmel nu suporta critica si totdeauna se supara. La Cenaclu veneau de la Beer Sheva; Dr. Elias Ervin venea de la Ashkelon… Andrei Fischof venea de la  Haifa; el scrie primele poezii în limba ebraica. Preotul Chirila, cât a stat în Israel, venea regulat la Cenaclu.
Printre membrii a fost si Michael Elias, cu care am copilarit la Calarasi, cu el si cu varul sau. El a murit.

Este vreo legatura între el si Spitalul ”Elias” din Bucuresti?

Nu. ”Elias” este un nume foarte comun la sfaradit. Spitalul ”Elias” este construit de un mare bancher, evreu, Jack Elias, care a donat bani, a înfiintat Banca Nationala, a facut Academia Româna, a facut teatre în România, si a depus aur, dar, când a avut nevoie, directorul (guvernatorul) Bancii Nationale n-a vrut sa-i onoreze CEC-ul, ca era si importator de bumbac. Patru functionari avea la Sf. Gheorghe.

Mai traieste cineva din familia lui?

Nu. O sora a lui… Tatal lui era un mare bancher, mai bogat decât Jack Elias, la Constantinopol. Numele Spitalului Elias este pe numele lui taica-sau. Nu-i pe numele lui. Sora lui Jack Elias era dama de companie a Reginei Elisabeta.

Sa revenim la revista ”Punct”. De ce ”Punct”?

Adeseori am fost întrebat de ce ”Punct”. A fost a doua încercare, dupa Cenaclu si n-am avut computer. N-am stiut cum sa fac, si Ira Iosif mi-a facut cadou o masina de scris. Am încercat ”Punct-ul” asta la masina de scris, pe trei coloane. Am sa va dau un exemplar. Asa s-a facut primul numar, la început, în patru pagini. I-am dat numele de ”Punct” fiindca e mic. O încercare. Refuzat de Shaul Carmel, refuzat de Asociatia Scriitorilor. Când el s-a ales presedinte, noi am rupt relatiile cu el.
Apoi am cumparat un computer si Mariana scria materialele pentru revista ”Punct”, creatii ale celor care participau la Cenaclul Literar.

Cenaclul Literar a functionat peste 20 de ani  iar revista ”Punct” a ajuns la nr. 40.

S-a încetat activitatea Cenaclului, când eu m-am îmbolnavit, acum câtiva ani în urma.

Ce probleme de sanatate ati avut?

Am fost foarte bolnav. Nu stiu ce am avut. Daca faceam 2 – 3 pasi, cadeam pe o parte. Fiica mea, care este medic (la prematuri si nasteri grele), m-a dus la un specialist (a iesit la pensie de vreo 2 – 3 ani) si mi-a prescris un tratament. L-am luat si m-am vindecat, nu mai cad de ani de zile. Pot merge pe jos, fara probleme.

De ce v-ati mutat din Tel Aviv în Rehovot?

Fiica mea locuieste în Rehovot. Sotia face dializa, o boala foarte crunta. Eu, mai putin. Când era nevoie o chemam pe fiica mea, la ora 1:00 noaptea, la 2:00 noaptea… si asa s-a hotarât sa stam cu totii în acelasi oras, în Rehovot. Atunci, când m-am consolidat financiar, am cumparat un apartament în nordul Tel Aviv-ului, pe str. Miriam Hasmonait 20/4 si acum este închiriat. Cu chiria de-acolo platesc chiria de aici (din Rehovot) si mai ramâne acolo, niste banuti.

La ce lucrati acum?

Acum, nu mai fac nimic.

Nu mai scrieti? De ce?

Fiindca nu mai înteleg ce-am scris. Nu mai deslusesc. Mâna îmi tremura…

Pentru activitatea mea culturala am primit un premiu din partea lui Itzak Artzi, lasat prin testament. Familia lui mi l-a dat dupa ce a murit el.

Impresionant! Felicitari!

CENACLUL ”PUNCT” – AFLAT ÎN AL 12 – LEA AN DE EXISTENTA – ESTE SINGURUL CENACLU DE LITERATURA ROMÂNA DIN AFARA GRANITELOR ROMÂNIEI CARE A REUSIT PERFORMANTA UNEI ASEMENEA REGULARITATI SI LONGEVITATI

În continuare, merita sa citez din cronicile aparute în revista ”Punct” despre activitatea literara, desfasurata în casa familiei Juster, luna de luna, timp de peste 20 de ani, unde se aduna elita creatiilor literare pe româneste. Iata:

”CRONICA DE CENACLU
Îmi aduc aminte ca în urma cu zece ani eram turista în Israel si prietena mea, Sonia Palty, m-a luat sa vad ” un cenaclu literar”. Si astfel în casa alba, primitoare a Marianei Juster, a lui Solo Juster, am cunoscut pe Ludovic Bruckstein, pe Ruga – Bittman, pe respectatul critic literar, profesorul Eugen Campus… si altii.
Dar,  mai ales gazdele: Mariana Juster si Solo Juster, si mica lor poveste, atât de simpla si de emotionanta.
În urma cu 12 ani, doi oameni modesti, dar mari iubitori de literatura, el – poet cunoscut, ea – originala prozatoare, hotarasc sa deschida casa lor din strada Miriam Ha-hasmonait ca sa creeze un cadru pentru întâlniri literare…” (Tania Lovinescu, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).

”Cenaclul literar ”PUNCT” – organizat de scriitorii Mariana Juster si Solo Juster – scoate de doua ori pe an revista literara PUNCT. Materialele cuprinse în revista apartin membrilor cenaclului si sunt publicate în urma citirii si comentarii textelor în cadrul prietenesc (dar exigent) al discutiilor lunare din cenaclu.
Cenaclul ”PUNCT” –  aflat în al 12-lea an de existenta – este singurul cenaclu de literatura româna din afara granitelor României care a reusit performanta unei asemenea regularitati si longevitati. Cenaclul îsi desfasoara activitatea în locuinta sotilor Juster, iar revista apare prin efortul personal al acestor doi scriitori.” (Luiza Carol, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).

”Se împlinesc în mai zece ani de când apare mica revista ”Punct” a sotilor Mariana si Solo Juster, animatorii cenaclului de la domiciliu, unde sunt citite cu glas tare (si discutate sub egida politicoso-intransigenta a criticului Eugen Campus) scrierile tiparite în foaia acum sarbatorita.
Am pretuit întotdeauna dorinta de calitate a Justerilor, ambitia de a separa apele talentate de productia valeitarilor tîfnosi.
Am pretuit punctualitatea cu care, anotimp dupa anotimp, ”Punctul” acesta apare, dovedind o tenacitate rara în lumea ”tribului” de la noi, unde îndeobste marile focuri sînt de paie.
Am pretuit într-atâta vointa aceasta exemplara de a dura, marcînd mereu puncte în lupta contra oboselii si a lui ”ce rost are” – încît astazi, la aniversare, eu strig: Punct si de la capat!” (Al. Mirodan, revista Punct, Nr.20, mai 1997, pag.1).

”PUNCT” LA ZECE ANI
Scriitorii – poetii în special – sunt fiinte neadecvate vietii cotidiene, practice. Au aripile prea mari, bune pentru zbor si înaltimi. Dar care încurca la mersul pe pamînt. Va amintiti simbolul Albatrosului lui Baudelaire.
Daca la aceasta se adauga, ca trasatura caracteristica, si modestia, incapacitatea de a face propaganda pentru sine însusi, sansele de succes se reduc si mai mult.
Si totusi – Don Quijotte incurabil – ma încapatînez sa cred ca, pâna la urma, valorile ies la suprafata, timpul – cu sita lui fina si incoruptibila – cerne totul, inexorabil.
Iata-ne si pe noi acum – doisprezece ani de la înfiintarea cenaclului, zece ani de la aparitia primului ”Punct”.
Duram înca. Desi ne-am ferit de agitatia, de publicitatea zgomotoasa – constienti de limitele noastre, dar si convinsi de rostul nostru, în coltul nostru. Duram înca.” (Iosef Eugen Campus, revistaPunct, Nr. 20, mai 1997, pag.5).

”PE GÂNDURI
Fara sa încerc vreo comparatie, cred ca modestul nostru cenaclu de la Tel- Aviv a însemnat ”ceva” în spatiul restrîns al literaturii pe româneste în Israel pe parcursul celor aproape doua decenii de existenta.
Cred de cuviinta sa amintesc cinstind memoria celor care ne-au însotit cu entuziasm începuturie, dar prin însasi natura omeneasca a inevitabiluui ne-au rarit rândurile regretatii: Ludovic Bruckstein, Mose maur, Leopold Bittman – Ruga, Ieruhim Roisman, Adrian Zahareanu, Nicu Palti, Zeev Ben – Chaim, Vladimir Esanu, Pavel Constantinescu; au mai parasit cenaclul, din fericire, din cu totul alte motive, Tania Lovinescu, stabilindu-se în România, Elena Tacciu, Sonia Palti si Felix Caroly, din motive de noi necunoscute…
Am ramas mai putini si ziua de mâine mai nesigura… Cu destule dificultati am încropit acest al 33-lea Punct. Va mai apare cel de-al 34 lea? (S.J., revista Punct, Nr. 33, noiembrie 2003, pag.8)

”În ziua de 18 martie a.c. ASOCIATIA SCRIITORILOR ISRAELIENI DE LIMBA ROMÂNA a decernat premiul ARTZI prozatoarei Mariana Juster si poetului Solo Juster pentru CENACLUL LITERAR PUNCT în preajma împlinirii a doua decenii de neîntrerupta activitate.”
(Revista Punct, Nr.34, mai 2004, pag.2)

”20 ANI DE CENACLU
De douazeci de ani? Nu-mi amintesc exact când am început sa frecventez cenaclul Punct.
Îmi amintesc însa bine motivele care m-au determinat sa iau în continuare parte asidua la lucrarile acestui laborator literar, care s-a impus în opinia publica prin atmosfera creata ca si prin seriozitatea rezultatealor.
Am venit în cenaclu nu din obligatie. Ci din placere. Din placerea de a fi gasit în ospitalitatea Marianei si a lui Solo, patronii sârguinciosi ai cenaclului, ceea ce nu aflasem în alte medii scriitoricesti. Am gasit o atmosfera de interes pentru creatia celuilalt, de consideratie pentru fiecare membru al cenaclului, indiferent de locul pe care presupuneam ca l-ar ocupa pe scara valorilor literare (…) La Punct poposeau oaspeti din strainatate, care ne onorau cu prezenta si lecturile lor.
Punctul devenise o adresa agreata în lumea scrisului. Aici am asistat la evolutia creatiei unor cenaclisti, la impasurile lor trecatoare, la închegarea unui spirit de echipa care începea sa anime aceasta mica faclie de litere (…)
Multumesc din inima Marianei si lui Solo pentru clipele placute petrecute în cenaclu, oferite de ei cu simplicitate si caldura colegiala.
Le urez ani multi si buni, lor si Cenaclului Punct.” (prof.univ. Andrei Strihan, revista Punct, Nr. 36, mai 2005, pag.2).

”Aflu ca inconfundabilul cenaclu al Justerilor împlineste 20 (douazeci!) de ani si ca originalul lor PUNCT ajunge si el la o editie jubiliara! Cum sa-i felicit? Cum sa onorez aceasta aniversare, cu ce scule literare? Caci nimic mai superficial, mai steril, mai pompos si inutil ca rândurile omagiale, evocarile paseiste si urarile de circumstanta… Punctul în ansamblul antologiei sale, a devenit o voce unica în peisajul teritoriului invocat. E vocea unui grup de prieteni, care timpuriu dezradacinati din limba viselor lor, s-au reîmplantat, s-au revigorat, si-au reconstruit plasmuirile… Acest spatiu magic ce se reconstituie ciclic, ca luna plina, se deplaseaza laolalta cu constructorii lui; din Tel Aviv la Rehovot, de aici oriunde ar fi ei, scena Cenaclului, magnetul grupului de prieteni ramâne acelasi… Grupul rezista, bucuros sa paraseasca cotidianul existentei pentru a se refugia în fictiune, în metafore, în inefabil. Pentru a se oferi pe rând judecatii colective, sentintei grupului. E singurul Tribunal al Fericirii pe care l-am întâlnit.” (Myra Iosif – Bruxelles, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).

”…Acum, la împlinrea unei vârste primavaratice, nu-i vorba, totusi deja impresionanta pentru cenaclu, pentru o revista literara, simbolicele flori expediate din Bucuresti, România, catre Rehovot, Israel, sper sa-i gaseasca reuniti (si uniti din nou) pe cât mai multi dintre cei ce datoreaza enorm, ca slefuire, ca autoritate, ca imagine – cenaclului si revistei.
La multi ani gemenilor Punct!
La multi ani, cu sanatate celor doi autori ai liniei formate din sumedenia de puncte!” (Stefan Iures – Bucuresti, revista Punct, Nr. 36, mai 2005)

”TELEGRAMA
A douazecea aniversare a revistei Punct este o aniversare emotionanta.
Douazeci de ani de poezie, proza, critica literara, exprimând o aleasa simtire, un acut sentiment al contemporanului, o subtila cautare a unui drum spre sufletul cititorului…
Tuturor colaboratorilor revistei si în mod special editorilor ei, Solo si Mariana Juster, felicitarile noastre!” (Valentina si Berthold Gruenwald – Duesseldorf, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).

 

”DAKAR *
mortii mei nu sunt
muriti în vesnicie

ei sunt vii
în memoria si sângele meu

împaratia mortii
nu-i va încape

mortii mei din fund de mare
urca pe zarea albastra

si seamana pâine în tara
cu mine

ci râd si plâng
traind în trairile mele

strabatând vesnicia
cu toata tara”
(Solo Juster, revista Punct, Nr. 40, mai 2007, pag.7)

Stimate Domnule, Solo Juster, de ziua dumneavoastra aniversara, 01 octombrie 2012, va urez din partea mea, a stimatului scriitor si prieten Corneliu Leu, cât si din partea ”cenaclistilor” si cititorilor, un sincer

”La multi ani!”, cu sanatate si bucurii!

Închei cu una din poeziile dumneavoastra:

NICI O LIMBA
Sa ma ascund de mine
am fugit
în prea – înaltul turn de fildes

nici în cer
nici pe pamânt

cuprind de acolo marginile lumii
drama vremurilor pocite
dincolo de cuvintele ce nu pot fi
în nici o limba rostite

nici o limba nu încape
atât de multul
urât
al lumii
(Din vol.Arborele memoriei – antologia poetilor de limba româna din Israel, ed.Orion, Bucuresti, 1997, editie îngrijita de Radu Cârneci, pag.136, Solo Juster)

Va multumesc!
Lucretia Berzintu
Septembrie 2012

De Ziua Internationala a Holocaustului, 27 ianuarie 2010, Mizzi Locker si livada cu visini

On By nelursIn Europe, History, Inspirational, News, PersecutionLeave a comment

by Lucretia Berzintu

Israel

În anul 1947 a aparut cartea (jurnal) Groapa e în livada cu visini, în librariile din Bucuresti, tiparita la editura SOCEC & S.A.R. si scrisa de pictorul Arnold Dagani în timpul deportarii în lagarul mortii de la Mihailovka (Ucraina), din timpul Holocaustului. Tur virtual in Muzeul Holocaustului
Titlul originalului în engleza este Let Me Live (Copyright 1947 by Arnold Dagani & Adam Press, 28 Emperors`Gate, London).

Arnold Dagani a fost deportat, împreuna cu sotia sa, Anisoara (Ana Rabinovici), nu numai în Transnistria, ci si în Transbug, adica dincolo de râul Bug, în lagarul de la Mihailovka (Ucraina), acolo unde a scris jurnalul.
Lagarele de dincolo de Bug erau administrate de catre germani, deportarea fiind facuta de autoritatile române antonesciene. Regimul era la fel de dur, ca la Auschwitz (Polonia), doar tehnica era altfel.

Ce este Transnistria? Citez: ”Acest teritoriu, cuprins între Nistru si Bug, pâna la Marea Neagra la sud si pâna la linia artificiala Moghilev – Podolsk la nord, denumit Transnistria…” (Jean Ancel, Introducere la volumul de memorii ”Un taciune smuls flacarilor” de Al. ?afran).

În introducerea la jurnal, semnata de autor (Bucuresti, iulie 1944), scrie:
”As fi dorit sa arat celor ramasi acasa mapa mea de tablouri lucrate în lagar si notitele mele. Vazându-ma ca desenez si scriu, unii oftau si spuneau:
– De le-ar vedea America, ar întelege cât suferim.
Altii îsi bateau joc:
– La ce bun?…
…În seara de 15 iulie 1943, Anisoara, sotia mea, si cu mine, am riscat si am fugit din cladirea societatii Dohrmann din Gaisin. (Nota mea: erau pentru câteva zile la lucru în localitatea Gaisin, Ucraina).
În noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre ghetoul din Bersad. Cinci luni mai târziu, între 10 si 18 decembrie 1943, toate lagarele de dincolo (de Bug, nota mea) au fost dizolvate, prin exterminarea generala a oamenilor. Gropile n-au nici un semn, nici un monument. Gropi comune într-o livada, într-un sant, în fata unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbiste, lânga o fântâna. Peste tot!…”

Întâmplarea face ca am cunoscut aici, în Israel, pe o supravietuitoare a Holocaustului, pe doamna Mizzi Locker, nascuta la Radauti, traind la Storojinet, deportata din Cernauti (în noaptea de 14 iunie 1942) îmreuna cu sotul, fratele si mama sotului, plus numerosi evrei, catre lagarul german de la Mihailovka, peste Bug (Ucraina).
Mama si fratele sotului, ulterior, au murit în lagar.

Mizzi Locker traieste în orasul Ramat Gan, Israel. De la ea am auzit prima oara ca a fost deportata în ”Transbug”. Adica, exprimându-se corect, cu ”Transbug” si nu ”Transnistria”. În lotul acela au fost 745 de persoane si s-au salvat doar 13, adica cei care au reusit sa fuga, sa evadeze, cu riscul vietii, bineânteles. Se pare ca, doar doamna Mizzi Locker mai este în viata, din cei 13.

La 26 mai 1943, Arnold Dagani avea sa scrie în jurnal:
”Eu ramasesem în curte, când deodata Anisoara iesi într-un suflet din cladire si, cu ochii înlacrimati, îmi spuse ca totul era pierdut! Pepi, Bernhard si Mizzi Locker au fugit în cursul diminetii…”

Iata si una din relatarile supravietuitoarei noastre, Mizzi Locker:
”… Într-una din zile, pe când eram la lucru cu totii la cariera de piatra, am observat pe sub gene ca sunt urmarita cu privirea de catre SS Scharfuhrer Walter Mintel. Am simtit ca-mi îngheta sângele. Walter Mintel a trimis pe cineva la mine sa-mi spuna ca-i plac cizmele mele si ca seara, când ma voi întoarce în lagar, sa le pregatesc si sa i le duc lui, în birou. Nu aveam deloc liniste! I-am spus lui Buzu (Bernhard Locker – sotul) si l-am întrebat ce sa fac. Mi-a raspuns ca nu ma lasa la el singura.
– Chiar daca ne va împusca, vom merge împreuna, mi-a spus el.
Dar minunea s-a produs si nu a mai fost cazul. În acea seara Walter Mintel fusese înlocuit. Kiesel si Mintel au fost transferati”.

Mentionez ca deportatii lucrau la cariera de piatra si la construit sosele, zi lumina. Ziua începea la ora 3:00 dimineata, si, pâna la locul de munca, mergeau 6-7 kilometri pe jos, dus, si asemenea la întors. Ca ”hrana” primeau, numai seara, o supa cu mazare furajera iar la zece zile, o jumatate de pâine.

Dupa razboi, cei 13 supravietuitori, s-au stabilit în Bucuresti, si, au tinut legatura permanent, unii cu altii, iar în fiecare an, se adunau la câte unul acasa (prin rotatie) pentru a comemora victimele din lagar. La comemorare se pregatea pentru masa de prânz doua feluri de supa de mazare, una din cea furajera (ca în lagar), doar sa se guste si sa nu se uite, iar una din mazare buna pe care o mâncau. Aceste comemorari s-au facut pâna în anul 1950, când au imigrat în Israel.

Mizzi Locker a fost cântareata de opera si profesoara de canto.

”O cântareata exceptionala, una dintre cele mai aplaudate artiste, care apare în spectacol ”10 ani – La Multi Ani” (Nota mea: se sarbatoreau 10 ani de la înfiintarea statului Israel, în 1958) al domnului Lica Abramovici, a fost Mizzi Locker, dotata cu o voce foarte cultivata. Ea acucerit publicul meloman” – asa era scris în presa acelei vremi din Israel.

Israelienii au salvat si salveaza vieti omenesti în Haiti, lucrând 24 de ore din 24

On By nelursIn Inspirational, NewsLeave a comment

Motto: ”Sanatatea este o comoara pe care putini stiu sa o pretuiasca, desi aproape toti se nasc cu ea” (Hippocrate).

Când devastatorul cutremur a lovit Haiti la 12 ianuarie 2010, lumea întreaga n-a ramas indiferenta. Israelul, imediat, a trimis o delegatie formata din 220 de persoane, incluzând medici, asistenti medicali, ingineri si experti cu câini dresati pentru cautare, evacuare si recuperare de victime omenesti la Port-au-Prince.
Delegatia israeliana a aterizat în capitala Port-au-Prince vineri seara, 15 ianuarie 2010, si a stabilit instalarea spitalului de campanie pe un teren de fotbal în apropierea aeroportului.

Dimensiunea catastrofei este de necrezut. Delegatia israeliana a fost prima echipa straina pentru a opera în spital, a spus Sora Sheva, de la Kibbutz Ein Yahav în Negev.

Câteva publicatii americane dar si posturi de televiziune straine, precum BBC, CBS, ABC, Sky News si CNN au elogiat delegatia israeliana care actioneaza în Haiti. CNN a specificat ca Israelul, care ”a venit din cealalta parte a lumii”, a înfiintat în numai patru ore un spital de campanie.

Spitalul este dotat cu cea mai avansata tehnica, având saloane cu o capacitate de 150 de paturi, doua sali de operatii, o unitate de terapie intensiva, o farmacie, un laborator medical, un x-Ray Center, o camera de urgenta, un departament de interne si un salon de maternitate, un serviciu de urgenta pentru copii, plus o divizie tehnica ce a creat o retea de comunicatii si de Internet pentru coordonare si videoconferinte cu colegii medici de acasa.

Spitalul poate trata aproximativ 500 de pacienti, în fiecare zi, si, în plus, efectueaza operatii preliminare.

Col. Dr. Itzik Reis a clarificat faptul ca delegatia FIL lucreaza în cooperare cu diverse echipe de salvare.

Chiar în primele ore ale activitatii lor, echipele de salvare israeliene de la Port-au-Prince au reusit sa salveze o persoana care a stat patru zile sub darâmaturi.
Echipele de salvare, împreuna cu câinii dresati, au continuat sa verifice ruinele Universitatii din capitala Port-au-Prince, în speranta ca sub darâmaturi vor reusi sa gaseasca studenti în viata. Cautarile au dus la alte salvari de vieti omenesti, si eforturile au continuat.

Dupa cele transmise de corespondenta Natasha Mozgovaya din Haiti pentru ziarul israelian Haaretz, un copil cu vârsta sub un an, a fost scos de sub darâmaturi, cu rani deschise pe picioare. Dupa parerea medicilor, era în stare de soc, dar i s-a administrat, imediat, tratamentul adecvat, s-a intervenit chirurgical, si starea de sanatate a copilului a devenit destul de buna. A fost un caz rar de supravietuire, dupa cele spuse de Dr. Assaf Amit, medicul care conduce serviciul de urgenta pentru copii. A fost ca un miracol supravietuirea sa, dupa ce a stat în moloz fara alimente, timp de cinci zile. Parintii copilului nu au fost gasiti, probabil ca nu mai sunt în viata. Asistentele medicale l-au mângâiat si l-au hranit cu lapte cald din sticla.

Zilele trecute erau în îngrijire 87 de copii pentru tratament, se facuse câteva operatii chirurgicae si câteva amputari.

Dr. Avi Yitzhak, imigrant în Israel din Etiopia, în 1991, spune ca simte o legatura speciala cu pacientii din Haiti si face totul ca sa trateze si salveze cât mai multe vieti, neexistând acolo nicio retea organizata de clinici.

”Unde te duci?” îl întreaba asistenta pe unul din pacienti. ”N-am unde sa merg, casa noastra a fost distrusa, poate în tabara de corturi”, în durere, mergând în cârje, dupa amputarea unor degete de la picioare, fiind afectate de gangrena.

Duminica, 17 ianuarie 2010, se naste primul copil în Spitalul israelian de campanie, un baiat frumos si sanatos. Mama sa, Jeanne – Michelle, când a fost întrebata ce nume îi va da, aceasta raspunde cu fata plina de zâmbet: ”Israel”.

Ca un semn de apreciere si recunostinta, mama sa a decis sa-i dea numele de Israel, în onoarea tarii care a ajutat-o.

De asemeni, mama se simtea bine si, dupa câteva ore, trebuia sa paraseasca spitalul pentru a lasa loc la altcineva.

Foarte impresionant! Dr. Dar Shir spune ca într-un loc, unde, chiar si fara catastrofe, mortalitatea infantila este printre cele mai ridicate din lume iar majoritatea femeilor nu nasc în spital, acum, cu cei mai buni specialisti din Israel s-a nascut copilul ei. Atât mama cât si copilul sunt într-o stare excelenta.

Directorul Spitalului de campanie, Dr. Itzik Reis spune ca se lucreaza non-stop la salvarea de vieti omenesti, cu interventii chirurgicale, terapii intensive, nasteri.
Pâna în prezent, 22 ianuarie 2010 au fost tratati aproximativ 500 de raniti de catre echipele israeliene ce actioneaza la Spitalul de campanie din Port-au-Prince.

Delegatia israeliana de salvare în Haiti va ramâne înca o luna de zile, pentru a lucra la Spitalul de campanie. Peste doua saptamâni, echipele vor fi înlocuite.
Generalul de Brigada, Shalom Ben – Aryeh, comandantul Spitalului de campanie israelian în Port-au-Prince a declarat ca delegatia FIL s-ar întoarce acasa, doar dupa convingerea ca ranitii au primit tratamentul adecvat.

Presedintele statului Haiti, Rene Preval a afirmat ca tara sa a apreciat ajutorul Israelului în urma cutremurului de saptamâna trecuta.

Presedintele statului Israel, Simon Peres, i-a felicitat pe membrii delegatiei israeliene.

Lucretia Berzintu
Israel, 22 ianuarie 2010

Interviu cu scriitoarea Ileana Andrei Cudalb – Consul la Ambasada Romaniei din Canberra, Australia

On By nelursIn Interview, literatureLeave a comment

Lucretia BERZINTU – Israel
http://www.phoenixmission.org

ileana-andrei-cudalbIleana Cudalb s-a nascut la 21 iunie 1951, in localitatea Cudalbi, judetul Galati; este absolventa a Facultatii Engleza – Rusa. In anul 1983 debuteaza literar in revista Saptamana Culturala din Bucuresti. Debutul editorial are loc in 1993 cu romanul Sarbatoarea promisa, Ed. Porto Franco, Galati.
Ileana Cudalb, scrie literatura, distingandu-se prin stilul natural, direct – , astfel facand parte din cei mai talentati prozatori de azi.

– Ne-am cunoscut in anul 1995 la Iasi, cu ocazia a doua evenimente culturale: Salonul International de Carte, deschis in incinta Teatrului ”Luceafarul” si lansarea unui volum de poezii scris de poetul israelian de limba romana, Shaul Carmel, dupa care ne-am reintalnit in Israel, in anul 2003, cand ati participat la Targul International de Carte de la Ierusalim, ca reprezentant al Ministerului Informatiilor Publice (Departamentul pentru romanii de pretutindeni) si ati fost onorata cu ”Premiul International Felix Aderca” din partea A.S.I.L.R..

Mi-ati acordat atunci primul interviu, si, printre altele, ati spus ca va ocupati si de proiectele dedicate scriitorilor de limba romana din toata lumea, din toate comunitatile romanesti. Doriti sa ne relatati cate ceva despre realizarea acelor proiecte?

Perioada cat am lucrat la Departamentul pentru romanii de pretutindeni a fost cea mai rodnica din punctul de vedere al rezultatelor palpabile dar si cea mai buna pentru evolutia mea profesionala.

Daca e sa-l citez pe Maxim Gorki, activitatea facuta atunci a fost pentru mine o a doua „universitate”. Intotdeauna am dorit sa invat, sa depasesc limitele si sa ma imbogatesc sufleteste. La departament am invatat enorm din experienta de viata a romanilor care au luat calea exilului din diferite motive, din tragediile lor, din intelepciunea lor.

Numesc aici romani pe toti cei care considera limba romana, limba lor materna, pentru ca la inceput eu am venit in contact cu ei prin intermediul limbii romane.

Fiind pasionata de scris, normal ca mi-am indreptat atentia, in primul rand, asupra proiectelor care veneau din partea scriitorilor stabiliti in afara granitelor Romaniei, dar care cu sufletul ramaneau la locul nasterii lor, legati sau influentati ireversibil de cultura romana in care s-au format.

Era atunci, in anii 1995-1997, o realitate surprinzatoare care se deschidea in fata mea si pe care o percepeam mai mult instinctiv.

Am simtit ca scriitorii de limba romana traiau in noua lor patrie un nou exil, de data asta spiritual – scriau intr-o limba secreta pe care concetatenii lor, chiar si copiii lor, nu o puteau intelege, nu le puteau impartasi emotiile, mesajele si, in consecinta, nu ii puteau pretui la justa lor valoare.

Atat cat reuseam sa inteleg, erau scriitori valorosi, cu un discurs literar bine articulat, care stapaneau arta de a folosi cuvintele cu aceeasi maiestrie cu care o faceau si scriitorii cu o buna reputatie, din Romania.

In plus ei veneau cu un limbaj nou, cu o experienta proprie intr-un peisaj inedit. Ca cititoare am fost intotdeauna receptiva la nou, puteam deci presupune ca asta e calitatea oricarui cititor.

Asa a venit ideea de a iesi in intampinarea atat a scriitorilor romani din afara granitelor, care aveau nevoie de cititori, cat si a publicului cititor din Romania, doritor sa cunoasca universul acestor creatori.

Evident, fiind mai receptivi la initiativa, cele mai multe proiecte au venit de la scriitorii israelieni de limba romana si a fost un privilegiu sa colaborez cu personalitati afirmate deja in Israel care au devenit nume de prestigiu si in Romania. Shaul Carmel, Eugen Campus, Solo Juster, Sonia Palty, Tuvia Juster, Nicu Horodniceanu, Solo Har, sunt doar cateva nume de autori care au publicat in Romania, in cadrul programului de finantare a Guvernului Romaniei pentru promovarea scriitorilor de limba romana din afara granitelor.

Ma leaga de atunci o prietenie constanta cu acesti creatori, si acum cand sunt atat de departe de Israel, ca si de Romania, ma bucur de succesele lor si sunt mandra ca, putin, mi se datoreaza si mie deschiderea drumului lor catre acasa, cealalta casa, spirituala.

Experienta de succes cu scriitorii israelieni de origine romana a dat curaj si incredere si altor scriitori de a se adresa departamentului guvernamental pentru sustinerea si promovarea creatiei lor, in Romania.

Am sustinut proiectul domnului Jean Taranu, din Canada, antologii ale scriitorilor din Germania, Spania, Australia, reviste literare care au publicat in paginile lor scriitorii romani din diaspora.

– Aveti o bogata experienta privind viata si cultura israeliana iar originarii din Romania va pretuiesc pentru ceea ce ati realizat. La un moment dat aparuse un zvon precum ca urmeaza sa ocupati functia de director la Institutul Cultural Roman din Tel Aviv. Prietenii si colaboratorii va asteptau cu bratele deschise. N-a fost sa fie.

Nu a fost doar zvon, a fost o realitate. Am avut Ordinul ministrului de externe de numire in functia de director al Institutului Cultural din Tel Aviv, numai ca inainte de a urca in avion si a porni spre noul loc de munca s-a schimbat conducerea de la Bucuresti si in buna traditie romaneasca – cine nu e cu noi e impotriva noastra -, a fost numita o persoana care facea parte din anturaj.

– A urmat o perioada de tacere. Apoi, surpriza – a venit pe calea internetului -, de a va regasi in functia de atasat cultural la Ambasada Romaniei din Coreea de Sud. Ce ne puteti impartasi din aceasta experienta si din cultura acestei tari?

Pana la urma s-a facut dreptate, nu-i asa? La vremea aceea as fi putut sa aleg functia de atasat cultural in cadrul ambasadei de la Tel Aviv dar cred ca am ales Seulul din orgoliu si, de ce sa nu recunosc, din spirit de aventura.

Era un loc unde cu greu puteam ajunge ca turist sau in delegatie guvernamentala si apoi intotdeauna am fost interesata de Extremul Orient. Alegerea s-a dovedit foarte inspirata si pot spune ca am petrecut aici cei mai frumosi ani din cariera mea de functionar guvernamental.

Dupa experienta israeliana, credeam ca nu exista alt popor care sa fie mai receptiv la cultura altor popoare si care sa doreasca mai mult sa isi promoveze propriile valori. Ei bine, in Coreea, globalizarea nu este doar o vorba lipsita de continut.

De altfel miracolul coreean ca si miracolul israelian are in comun tocmai aceasta imbinare perfecta intre traditie si modernitate.

Pot spune ca in cei aproape patru ani cat am fost atasat cultural al Ambasadei Romaniei la Seul, am cunoscut viata culturala a Coreei sub toate aspectele ei, de la manifestari de masa, gen festivaluri populare dedicate evenimentelor din calendarul sarbatorilor laice si religioase, pana la festivaluri nationale si internationale de arta teatrala, cinematografica, muzica, dans, expozitii de arta sau spectacole sustinute de invitati straini, intotdeauna dublati de interpreti de valoare coreeni.

Mai putin am venit in contact cu literatura coreeana din cauza ca nu cunosc limba. Putinele traduceri facute de profesorii coreeni de la Catedra de limba romana din cadrul Universitatii de Studii Straine, Hankuk, mi-au prilejuit insa revelatia unui univers poetic inedit, de o sensibilitate aparte, in care trairile umane sunt estompate pana la surdina, venind ca un ecou din timpuri ancestrale si contopindu-se cu relieful invaluit de ceturile opalescente ce invaluie perpetuu peisajul coreean, conferindu-i o aura de mister.

Aici frumosul nu este ostentativ, este indus prin armonia fortelor care dau viata. Ying si Yang. As fi vrut sa am timp sa invat limba coreeana ca sa ma bucur deplin de bogatia literaturii acestui popor, dar poate cei care deja vorbesc cele doua limbi, si sunt din ce in ce mai multi, pe masura ce se inmultesc absolventii de limba romana, ne vor darui cu mai multe traduceri.

Si cred ca va fi asa pentru ca in Coreea interesul pentru Romania este foarte mare, nu doar in invatamantul universitar si in economie, ci si la cetatenii simpli, de pe strada.

Nicaieri nu am intalnit oameni care sa reactioneze atat de prompt si atat de admirativ la numele de Romania pe care ei il asociaza automat cu numele Nadia Comaneci.

E firesc sa fie completat acest interes si de cunoasterea reciproca a valorilor care fac bogatia popoarelor noastre. Si din nou revin la comparatia cu Israelul. M-am considerat, si ma consider inca, un ambasador al Israelului prin admiratia pe care o impartasesc, ori de cate ori am ocazia, pentru aceasta tara.

Ei bine, acum ma pot considera si un ambasador al Coreei de sud. Tot ce spun despre aceasta tara nu este este de complezenta, o simpla incursiune pe internet o poate demonstra.

– Comunitatea de romani din Coreea de Sud e mare? Ce ne puteti spune despre romanii de acolo?

Nu. Practic nu avem o comunitate romaneasca in Coreea. Distanta, bariera de limba, specificul asiatic, sunt tot atatea bariere care ii impiedica pe romani sa se stabileasca in Coreea. In plus aici nu se admite dubla cetatenie fapt care implica lipsa unor drepturi civile.

Asta nu inseamna ca nu sunt romani totusi. Cateva femei casatorite cu coreeni, care au si copii, cativa specialisti din industria navala cu contracte de munca pe termen limitat, studenti, profesori romani care predau la universitatile coreene.
Toti acesti oameni traiesc insa izolati unii de altii, mai putin cele doua, trei femei casatorite in Seul care socializeaza impreuna si care sunt si foarte apropiate de ambasada.

Restul, din cauza distantelor si din cauza programului de lucru – acolo disciplina muncii nu este o vorba in vant – se deplaseaza mai greu si nu au timp sa participe la diferite actiuni care i-ar putea apropia. Sunt insa recompensati de castigul material si de faptul ca despartirea de tara este pe termen scurt.

– A lucra in diplomatie inseamna si anumite sacrificii privind asa-zisele obligatii familiare?

Din fericire obligatiile mele familiare nu sunt asa de mari. Nu mai am copii de crescut, nepotii inca nu s-au anuntat, nici macar in perspectiva, iar sotul meu s-a pensionat si ma urmeaza. Cred ca si pentru el diplomatia este o experienta interesanta.

Ca insotitor de diplomat are ocazia sa participe alaturi de mine la evenimentele la care sunt invitata, intalneste o multime de oameni, vizitam impreuna locuri pe care nu s-ar fi gandit vreodata ca le poate vizita.

Sunt multe lucruri bune in viata lui de pensionar dar si sacrificii, daca tot vorbim despre asta. Faptul ca viata lui ordonata de finantist s-a schimbat brusc si el a trebuit sa se adapteze la lucruri care ii erau straine, la oameni cu care nu se poate intelege pentru ca nu are un limbaj comun cu ei, la conditii de clima diferite – aici si eu am suferit din plin -, la alimentatie diferita, toate acestea au insemnat un sacrificiu. Dar l-a facut cu gratie si asta ne-a ajutat pe amandoi.

– Iar acum va aflati in Australia. Cu ce prilej?

Sunt consul la Ambasada Romaniei din Canberra. Un alt gen de activitate, pe cat de dificil pe atat de interesant. O noua provocare.

– Cu aproximatie, cati romani sunt in Australia?

Statisticile spun ca sunt in jur de douazeci de mii de romani in Australia si Noua Zeelanda, tara pe care o gestionez, de asemenea, in calitate de consul la Canberra. Eu cred insa, ca sunt mai multi: unii, din motive personale, care tin de istorie, nu doresc sa se mai declare romani, iar altii, din ce in ce mai multi, au venit in ultimii ani si nu au fost inclusi in aceste statistici.
Putem vorbi de o diaspora romaneasca, organizata in comunitati, in marile orase ale Australiei si Noii Zeelande. Sunt romani de foarte buna calitate, multi dintre cei cu studii universitare sunt plasati in cele mai bune posturi din economie, sunt si oameni care conduc afaceri de succes.

Nu-i regasim insa in politica. La fel ca si in celelalte tari unde traiesc mari comunitati de romani, acestia fie nu sunt interesati de politica, fie nu au destul curaj de a se avanta pe acest teren.

– Ce proiecte de viitor aveti?

Sa termin romanul „Insula Serpei”, sa calatoresc, sa vizitez cat pot locurile de interes turistic din zona Asia Pacific, sa continui cu traducerea in limba engleza a romanelor aparute deja si, pe cat posibil, sa le lansez in lumea literara de la antipozi.

– Daca am in vedere cartile pe care le-ati scris despre personalitati din Israel si viata de aici, sigur ca se vede atasamentul pe care-l aveti fata de Tara Sfanta si Poporul Cartii.

Sa scrieti o carte despre Shimon Peres, titular al Premiului Nobel pentru Pace (1994), fost ministru al apararii, fost ministru de externe, fost prim – ministru, ministru pentru dezvoltare regionala in Guvernul Barak, Doctor Honoris Causa (titlu acordat in Aula Magna a Universitatii din Bucuresti la 4 decembrie 2001), in prezent Presedintele statului Israel, e un curaj si o munca enorma! Se poate spune ca este o carte document. Ce v-a determinat sa scrieti aceasta carte?

Cartea am scris-o din admiratie profunda pentru un creator. Vedeti dumneavoastra, si scriitorii si politicienii folosesc in munca lor cuvintele pentru a construi o opera care sa dureze.

Dar in timp ce scriitorul se gandeste mai degraba sa isi satisfaca un orgoliu reusind cel mult sa creeze un curent literar, politicianul, cu aceleasi cuvinte, daca are o viziune corecta, remodeleaza o lume. Si aici el se deosebeste net de ceilalti creatori: prin altruismul cu care isi dedica munca semenilor sai, contemporani si urmasii lor.

Nu-i nici o urma de narcisism la un om de talia lui Shimon Peres. Premiul Nobel pentru Pace nu este o tinta pentru care lupta el – nu-i decat recunoasterea meritelor sale -, satisfactia pe care o cauta este bucuria de a-si vedea proiectele puse in pagina si care dau rezultatele dorite spre binele tuturor celor pe care ii reprezinta.
– V-ati gandit catusi de putin la faptul ca peste ani, Shimon Peres va ajunge Presedintele Israelului? Cred ca a fost si o premonitie, cand ati scris undeva, ”Unul dintre conducatorii acestui popor, Shimon Peres…”

Cred ca m-am gandit, asa cum au gandit toti cei care l-au iubit si pretuit de-a lungul timpului si care m-au influentat si pe mine. Invoc aici doi prieteni dragi care nu mai sunt si care mi-au ghidat pasii pe timpul scrierii acestei carti, Yitzhak Artzi si Sandu David. Fie memoria lor binecuvantata!

Chiar si fara premonitia mea, Shimon Peres avea sa ajunga Presedintele Israelului, avea sa-si incheie cariera politica indeplinind functia suprema in statul pe care l-a slujit cu credinta, intreaga lui viata.

– Ce inseamna Israelul pentru dumneavoastra?

Un Templu. Un loc de referinta unde stiu ca pot veni sa ma simt aproape de Dumnezeu, unde pot vedea miracolul reinvierii nu doar din punct de vedere religios ci si laic. Un loc unde poti rosti cu incredere: si totusi, se poate!

– Atunci cand ati scris: ”Facerea unei case necesita vointa si pricepere, cu atat mai mult facerea unei lumi…”, la care lume v-ati referit?

La lumea in care traim. E singura pe care o avem, nu? Viata ne da dreptul de a exista in aceasta lume dar avem si obligatia de a o face mai buna, de a o lasa urmasilor mai bogata, privind spre viitor, fara sa uitam trecutul. Dar si fara sa exageram.

– Ce ar trebui facut pentru a fi o lume mai buna?

Un singur lucru, sa fim noi mai buni. Sa ne repozitionam in raport cu ceilalti din jurul nostru, cu oamenii, cu lucrurile. Sa ne reamintim in permanenta o invatatura simpla: nimeni nu ia nimic cu el. Nechibzuinta duce la dezechilibru si asta nu ii afecteaza doar pe cei apropiati ci si intreaga comunitate, intreaga omenire, in final.

– Dar pentru o Diaspora romaneasca mai buna si mai unita?

Diaspora romaneasca se afla acum la o rascruce, isi cauta drumul spre „acasa”, asta insemnand nu revenirea in granita statului roman ci revenirea in universul interior, in propria constiinta pentru a-si recupera identitatea. Ei cauta sa se repozitioneze in raport cu cei ramasi in tara, asa cum si societatea romaneasca, in ansamblu, cauta sa reevalueze relatia cu cei plecati. Este impresionant sa ii vezi pe romanii care traiesc de zeci de ani in SUA, Canada sau Australia, ca sunt la fel de afectati de instabilitatea politica de la Bucuresti, ca doresc sa voteze nu pentru ca ar avea vreun folos direct de pe urma votului lor, ci pentru ca vor ca lucrurile sa se schimbe in Romania, ca sufera alaturi de categoriile de defavorizati, ca fac actiuni de intr-ajutorare.

Din pacate romanii din diaspora nu sunt dispusi sa isi acorde credit unii altora, sa recunoasca atuurile semenilor, care sa ii reprezinte atat in fata statului roman cat si in fata statului de resedinta, consolidand in felul acesta organizatiile lor.

Am spus-o si o repet fara nici o teama de a gresi: romanii nu au exercitiul comunitatii. Nici nu au cum. In cei cincizeci, saizeci de ani de cand s-au inregistrat deplasari masive de populatie din granitele statului, romanii nu puteau crea o traditie care sa opereze de acum cu putere de lege.

Ne uitam cu admiratie si invidie la comunitatile de armeni, ucraineni, greci, evrei, italieni, rusi, din SUA, Canada, Australia dar uitam ca ei au alta mentalitate si de ce nu, alta orientare.

In plus, in cazul romanilor se adauga actiunea distructiva a statului comunist care a dorit sa atomizeze comunitatea romaneasca si nu s-o incurajeze sa se organizeze, sa fie unita. Suspiciunea creata atunci, in randul oamenilor, inca are o influenta negativa si inca intretine dihonia in randul vechilor imigranti romani, fapt care ii tine la distanta pe noii veniti.

– Daca ar fi sa faceti o comparatie intre lumea fiecarui continent pe care ati cunoscut-o, ce asemanari ar fi?

-Va referiti la lumea romaneasca?

-Da!

– Daca as face o comparatie, as face-o tinand cont de etapele istoriei care au determinat exodul romanilor.

Cei care au emigrat in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, in special in SUA, aproape au pierdut legaturile cu tara, au fost asimilati, ei si urmasii lor.

Cei care au emigrat dupa cel de-al doilea razboi mondial, indiferent de orientarea lor politica, liberali, monarhisti, taranisti, legionari, si indiferent de tara unde si-au gasit refugiu, in SUA, Europa, Australia, au fost trecuti automat pe lista neagra a dusmanilor poporului si supusi unui atac concentrat de anihilare, sub toate aspectele.

Atunci cand conducerea comunista gasea, totusi, ca se pot trage foloase de pe urma acestor „proscrisi” se incerca atragerea lor spre colaborare in numele unui deziderat luminos, dragostea de patrie. Se stie ca reticentii, cand nu aveau norocul sa intre sub protectia statului de resedinta, erau aspru pedepsiti.

Mai vrea cineva ca acesti oameni sa priveasca binevoitori spre liderii de la Bucuresti, si sa nu faca o legatura intre generatii, chiar daca au avut loc schimbari profunde atat in structura cat si in mentalitatea politicienilor de astazi?

Eu as zice ca mai degraba sa nu conteze nimeni pe uitare. Si cine doreste sincer sa construiasca un pod solid de comunicare cu diaspora sa tina cont de sensibilitatile oamenilor si aiba un program bazat pe realitate, nu doar pe bune intentii.

Cat priveste noul val de emigranti, de dupa 1989, acestia au parasit tara din motive economice si constituie categoria cea mai bine pregatita profesional, cu un inalt nivel de educatie, care si-a facut repede loc, peste tot, in economia societatilor care i-au primit.

Desigur, mai sunt si exceptii. In tarile neolatine din Europa, Italia, Spania, Portugalia, Franta au navalit o serie de romani sau tigani din Romania, de o calitate indoielnica si care prin faptele lor antisociale aduc prejudicii intregii comunitati.

Nici Australia, la capatul celalalt de lume, nu a scapat de invazia acestor bande de raufacatori, in special cei orientati catre fraudele bancare sau traficul de droguri, si care atunci cand sunt prinsi – si nu dureaza mult, pentru ca globalizarea are si acest aspect pozitiv, ajuta la urmarirea deplasarii infractorilor – fac titlul articolelor de presa, in majoritatea cotidienelor din marile orase. Spre luarea aminte a celor interesati!

– Din lumea copilariei dumneavoastra, a existat un moment mai deosebit, care v-a marcat ulterior?

Da. Imi aduc aminte, ca si cum as avea o pelicula de film in fata ochilor, cum perceptorii, asa se numeau agentii fiscali prin anii cincizeci, au venit cu camionul si au incarcat din ograda tot porumbul cules de parintii mei, tineri sub treizeci de ani, cu doi copii de hranit. Mai tarziu am inteles ca tata avea de dat cote la stat si sarac fiind nu putea raspunde cerintelor, asa ca au venit cu „maturoiul” si au luat tot ce au gasit.

Plansul de atunci al mamei m-a urmarit toata viata. Am descris acel moment in romanul „Fiica mea America”

– Va rog sa ne spuneti ceva despre familia dumneavoastra; parinti, frati, surori, copii.

Parintii mei au fost oameni cinstiti care nu au stiut altceva sa ne invete, pe mine si pe fratele si sora mea, decat munca si respectul fata de oameni. Au fost extrem de saraci, pentru ca bunicii nostri, desi nu aveau averi mari, erau considerati chiaburi.

Si pentru ca erau batrani trebuiau pedepsitii fii lor, asa ca tata a facut armata la un batalion de munca, la sapat in piatra tunelul de cale ferata de la Ghimes-Palanca iar mama a ramas sa munceasca singura, timp de cativa ani, pamantul pe care inca nu-l luase statul la colhoz, cu un copil pe care il alapta, adica eu, si care o urma la munca campului sub soarele de foc sau in ploaie, dupa cum era vremea.

Au fost vremuri grele pe care ei le-au infruntat curajos si nu i-am auzit vreodata invinuind pe cineva pentru soarta lor. Probabil ca din cauza asta nici eu nu am o fire revansarda. Am invatat sa fac fata incercarilor fara sa vreau sa ma razbun.

– Cand v-ati descoperit talentul de scriitoare?

Prin clasa a cincea. Eram sub influenta lui Alecsandri si am facut o compunere la limba romana despre iarna …cu multe sclipiciuri si horbotele. Profesorul meu de atunci – era tanar si frumos, eram si rude, si eu eram foarte sensibila la laude -, cu care am ramas intr-o prietenie plina de recunostinta pe tot restul vietii, a fost primul care m-a descoperit, ca sa spun asa, mi-a spus ca am talent si m-a incurajat sa scriu.

– V-a influentat cineva in ale scrisului? Dar parintii, au avut vreun rol in acest sens?

Cineva anume, nu. Lectura, pasiunea mea de toata viata – pentru care mama nu avea deloc intelegere, stiind ca viata nu e chiar o poezie -, poate ca da, m-a influentat. Si scoala. Alta influenta nu am avut.

Nu m-am format in cadrul unui cenaclu, nu am avut maestri, nu am avut critici care sa ma aduca pe drumul cel bun. Am crescut libera de norme si m-am insotit numai cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, pentru ca intotdeauna am fost convinsa ca am talent. Asta m-a facut sa nu renunt niciodata la scris, iar acum este refugiul meu din lumea reala atunci cand simt nevoia sa raman cu mine insami.

– Care va fi viitorul literaturii romane?

Viitorul literaturii romane va fi conditionat in primul rand de existenta cititorului de limba romana. Cata vreme vor mai trai romanii pe acest pamant va exista si literatura lor. Sigur, succesul acestei literaturi, propasirea ei, depinde de relatia cerere si oferta.

Cata vreme scriitorul isi va adapta stilul si modul de prezentare la conditiile cititorului, relatia va fi una profitabila pentru ambele parti. In caz ca nu, sa nu ne asteptam la concesii din partea unui public grabit, asaltat de nou, din ce in ce mai chivernisit cu resursele.

Personal nu cred in literatura care aduce profituri uriase autorului, dupa cum nu cred nici in literatura subventionata. E ceva nefiresc in aceasta relatie.

– Dupa terminarea studiilor, unde ati lucrat?

In domeniul sanatatii unde am facut o experienta de viata formidabila; in Radiodifuziunea Romana, la Programul III, emisiunile pentru tineret si copii; la Guvernul Romaniei, in Departamentul

Informatiilor Publice si apoi la Departamentul pentru romanii de pretutindeni; la Ministerul Afacerilor Externe, secretar I, atasat cultural, in cadrul Ambasadei Romaniei la Seul si acum, consul la Ambasada Romaniei la Canberra.

– Ce pasiuni aveti?

In ordinea de precadere: lectura, scrisul si calatoriile.

– Daca ati lua viata de la capat, ati schimba ceva fata de ceea ce a fost pana acum?

Nu. Ar insemna sa ma neg pe mine insami.

– Daca ar fi sa va stabiliti undeva in lume, ce tara ati alege?

O tara cu iesire la mare si cu patru anotimpuri. In Asia am inteles ce mult inseamna sa nu te departezi prea mult de meridianul nasterii tale.

– Aveti un mesaj pentru cititorii romani de pretutindeni?

Sa ramana romani si sa-si pretuiasca identitatea.

Va multumesc si va doresc mult succes in noua functie si realizari pe toate planurile!

De Ziua Holocaustului in Romania, 9 octombrie 2009

On By nelursIn History, Inspirational, PersecutionLeave a comment

by Lucretia Berzintu
Israel, 7 octombrie 2009

BERZINTU-Lucretia-wbNumai un om bolnav psihic poate sa nege existenta  Holocaustului. Inafara de  milioane de documente doveditoare, exista inca supravietuitori care vorbesc, ale caror marturii nu pot fi anihilate.

Doamna Mizzi Locker (muzician), originara din Romania, este supravietuitoare a lagarului mortii de la Mihailovka, de dincolo de Transnistria, din Transbug (Ucraina). Am cunoscut-o in Israel si mi-a marturisit multe din tragediile de atunci, fara ca rana din suflet sa se vindece… Este mentionata si in cartea – jurnal, ”Groapa este in livada de visini”, scrisa de pictorul Arnold Dagani, care, impreuna cu sotia sa Anisoara, au fost deportati in acelasi lagar.

Este un privilegiu pentru mine, de a avea onoarea sa cunosc indeaproape un supravietuitor al Holocaustului romanesc, si astfel, voi duce mai departe adevarul despre acele grozavii.

Sotii Bernhard si Mizzi Locker, impreuna cu multi alti evrei, au fost deportati din Cernauti in ziua de 14 iunie 1942. Deportari se faceau in zilele de 7, 14 si 21 ale lunii. Ei au fost transportati cu trenul de animale pana in localitatea Ladajin, pe malul de vest al raului Bug, in ghetou. Dupa circa o luna de zile, i-au trecut raul Bug cu bacul si apoi au fost transportati in camioane pana in lagarul mortii de la Mihailovka, care era sub administratie germana. Acolo au lucrat la construirea unei sosele si la cariera de piatra. Barbatii scoteau piatra din cariera iar femeile trebuiau sa incarce, fiecare, cate 21 de carute cu piatra pe zi.

Continue reading “De Ziua Holocaustului in Romania, 9 octombrie 2009” →

Interviu cu scriitorul ION MURGEANU

On By nelursIn Europe, Interview, literature, Media, RomaniaLeave a comment

BERZINTU-Lucretia-wbby Lucretia Berzintu,

Israel, august 2009

Motto: ”Ion Murgeanu canta soarele ce face iarba sa creasca, mustul de soare curgand pe pamant, vantul, dragostea. Inspiratia sa e navalnica si uneori solemn exaltata…” (G. Calinescu)

Pentru Ion Murgeanu (poet, prozator, jurnalist), poezia in sine, nu poate fi decat un fel de metafizica practica, dupa cum singur a dedus. La tinerete a scris versuri doar in voia inspiratiei, ceea ce a facut sa-i aduca numai necazuri: pe de o parte Cenzura ”epocii de aur”, iar pe de alta parte, Securitatea regimului ceausist.
Este un poet inconfundabil cu altii, el insusi fiind un ”turn al onoarei”, dupa titlul unui volum aparut initial 1987, Editura Cartea romaneasca, reluat de Editura Vinea ca titlul editiei de autor 2004.

Poetul Ion Murgeanu publica pentru prima oara in ”Flacara Iasului” la varsta de 19 ani (1959), dar debutul literar este cel din revista Contemporanul, cu versuri salutate de G. Calinescu.

Debuteaza editorial cu volumul de versuri Repaose, in anul 1969.
Selectiv, intre cei care au scris despre poezia sa, au fost: G. Calinescu, Paul Georgescu, Stefan Augustin Doinas, Dinu Flamand, Al. Piru, Ion Cristofor.

– Domnule Ion Murgeanu, cand v-ati descoperit talentul de scriitor si in ce imprejurari?
– Foarte de timpuriu si as putea zice intr-un mod nostim: faceam plugusoare la Anul Nou, cerute de flacaii din Zorlenii natali contra-cost, “tematice”, am putea spune, critice si umoristice, vizand realitati locale. Mi se plateau. As putea zice acum, ca am fost un “scriitorcapitalist” avant la lettre. Dar talentul meu, in mod paradoxal, s-a relevat in proza, cand in clasa a cincea fiind, la ciclul doi, cum se spunea pe atunci, profesoarade limba romana, Dna Vasilache, cand ne-a predat despre schitele lui I.L Caragiale, facu un experiment, cerandu-ne sa facem si noi, dupa cum ne taie capul o schita de autor. A mea va fi iesit deosebita, dovada nu nmai ca m-a laudat, dar m-a pus sa o citesc la catedra, in fata clasei. Sigur ca evenimentul nu a trecut fara “incidente”: Ionel Popa, baiatul inatatoarei Dna Sofia si a preotului Gheorghita, se arata invidious reactionand brutal si “ireconciliabil”. “A copiat-o, sustinea el, din revistra Cravata rosie.” Atunci auzeam prima oara ca ar exista o revista cu acest titlu si “doamna Vasilache, ii ceru lui Ionel sa ma confrunte aducand data viitoare la scoala revista cu schita respectiva. Bineinteles ca neavand ce aduce, conflictul s-a stins tacit “intre noi” si drept scuza, s-au prins cu minciuna, Ionel a plans. Dar acesta a fost primul semn al invidiei literare, care de-a lungul intregii vieti m-a insotit, intr-un fel sau altul.

Cu Ionel Popa (care intr-un final deveni contabil sau asa ceva) fiind pe atunci intr-o acerba competitie , an de an, la premiul intai cu coronita, care, bineinteles, i se atribuia lui, cel mai des, pe motive de parinti. “Coruptia”, in formele ei “inocente” nu este la noi un fenomen nou sau colateral…

– A existat cineva care sa va influenteze in creatia literara, dintre marii scriitori?
– Primele versuri, e destul de ciudat, mi-au fost “influentate”de Alecsandri si de Toparceanu. Citeam Caragiale, fiind in acea vreme si centenarul nasterii marelui satiric (1952), pentru ca impreuna cu sora mai mica, Tincuta, am fost selectati sa jucam pentru scena caminului cultural, in schita “Vizita”, dar si in actul IV al “Scrisorii pierdute”: regizoare era, de data aceasta, Dra Tasca, de fizica. Am reintalnit-o cativa ani mai tarziu la liceu la Barlad si nu ma uitase;va inchipuiti; in schita“Vizita” eu eram Ionel cel obraznic, iar Tincuta madam Popescu, dar in actul “Scrisorii pierdute”, Tincuta fiind, fireste, Zoe, mie imi reveni o partitura de mare comic: Agamita Dandanache. Succesul a fost fulminant: “ si …clopoteii conita..linca linca, linca linca…imi tiuie in urechile…”Lumea in sala era toata un hohot de ras, un singur spectator doar…plangea: era tata; el plangea de emotia descoperirii a cat de talentat era ca actor baiatul lui… Povestea este mai lunga, caci ea s-a repetat si in ultimul an de liceu, la Vaslui, unde am jucat in piesa lui Hasdeu “ Trei crai de la rasarit” sau “Orthonerozia”(1879), rolul frantuzitului musiu Jorj; de pe scena stiu ca am iesit pe strada asa cum jucasem, in piesa, in frac si cu tilindru, iar copiii urbei se tineau dupa mine, imitandu-ma: „Musiu Jorge, Musiu Jorge!”; din pacate spectatorul meu devotat tata era in puscarie, fireste pe motive politice, si n-a putut sa-mi trimita decat o amarata de carte postala, pe care tanarul director al liceului- scoala medie, fostul liceu “Kogalniceanu” de la Vaslui, ma chema la cancelarie sa mi-o arate: “Acum inteleg eu mai multe despre tine”. Sotia sa, profesoara de fizica, la care eram vax, era atat de incantata de talentul meu dramatic, dar mai ales comic, deci conchise ca nu sora, ruda de mi-ar fi, ar face totul sa dau la teatru…Decise ca as fi putut deveni unul din marii actori , din viitor, ai tarii noastre. Dar cariera mea de actor fu scurta si motivata, cand am ajuns la Eminescu, afland de pasiunea poetului adolescent pentru teatru…Dar pana la Eminescu-autor, mai va! Mai intai, cum se intampla. M-am indragostit de biografia lui neobisnuita, iar pe versurile lui, care mi se pareau atat de fluide, dar in mod sigur “simple si musicale” abia daca… digitalizam…

– Familia a avut vreun rol in acest sens?
– Am povestit despre “extazul” lui tata in fata talentului meu ca “actor”. El ne inculcase, de altfel ideea, total neproductiva, observ peste ani si nepedagogica, de-a fi fost si eu si surorile mele “deosebiti”, oricum “altfel”, decat ceilalti copii din sat…El, din conditia lui de “taran”( vorba vine, pentru ca mai mult se ocupa de afaceri si cu negustoria), avu ambitia sa-si invetecopiii, sora mea Condela, fiind printreprimele care intrase la liceul de fete “Iorgu Radu” din Barlad. De la ea am sustras primele mele lecturi mai deosebite: romanul “Rosu si Negru” de Stendhal…dar si…”Mitul androginului” de Mircea Eliade, ce nu era interzis inca in anii liceali ai Condelei, cand liceul mai era inca liceu, in formula lui clasica… Eu nu am avut parte decat de “ruinurile” fostului colegiu “Codreanu”de la Barlad, de unde m-am si mutat, obligat s-o fac din motive de nesupunere, la Vaslui…Visul meu ar fi fost Iasi cu fostul Liceu Internat, la care auzisem ca invatasera toti marii nostri scriitori de dupa Eminscu. Posibilitatile de atunci nu ne permiteau, deci am fost obligat, astfel, sa ma multumesc cu Vasluiul, un alt semn din biografia mea: totdeauna blocat in destin de la marile idealuri. Le pot numi, fara sa risc nimic, inca “romantice”.

– De-a lungul anilor ati fost redactor la cateva publicatii de renume, incepand cu ziarul ”Clopotul” din Botosani si continuand cu ”Romania libera”, ”Tribuna Romaniei”, ”Curierul Romanesc” si ”Meridianul Romanesc” din California (SUA) la care sunteti si in prezent Redactor responsabil, Suplimentul cultural. Astfel, ati avut ocazia sa cunoasteti oameni de diferite caractere. Cine v-a impresionat cel mai mult, sau ce moment deosebit vi s-a fixat in memorie din timpul activitatii jurnalistice?
– În cartea mea “Himera literaturii” , scrisa sub forma unui dialog epistolar cu fratele Ion Lazu, basarabean stramutat in Oltenia, dupa cedarea fara lupta a provinciei romanesti de peste Prut, spun totul sau aproape totul si despre acest subiect. Un capitol este numit, in mod ostentativ zic eu, ”Amintiri de la”Tribuna Romaniei. Elevata revista fiind anume creata pentru romanii din exil, dupa ideea si modelul lui N. Iorga; in anii de “desprimavarare” ideologoca, atunci cand Ceausescu batand America “la pas” isi pusese in cap sa-i cucereasca pe romanii de acolo, dar numai cu metode securistice si comuniste nu se putea. Le-a promis revista aceea in romaneste, si trebuie spus ca iesise ceva deosebit, fara propaganda ziarelor de acasa, si nici neam de “cult al personalitatii, care se initia in acei ani, de la o zi la alta. “Tribuna Romanei” publica la Craciun colinde iar la celelalte sarbatori traditii specifice. Va dati seama: toti dizidentii sitoti fugitii de mai tarziu, se luptut sa apara, unde nume ca N. Balota, bunaoara, publicau in mod curent. Ce vreau sa subliniez este faptul ca eu am facut, in toate cazurile gazetarie culturala, dar nu am speculat din pacate, si latura practica, a cunoasterii celor mai importanti oameni de cultura ai vremii… Asa a fost si asa a ramas cu acest “minus” intolerabil caracterul meu, cu modestia lui imposibila, sau poate derivand dintr-o timiditate suspecta, pe masura ce anii treceau…

– Despre G. Calinescu, ce amintiri aveti?
– Pe Caliescu nu l-am cunoscut personal; versurile noastre i-au fost trimise de G.Ivascu prin George Muntean, unul din fostii lui studenti preferati si am putea zice chiar “intimii” lui.

– Dar despre Tudor Arghezi?
– L-am cunoscut si detin de la el un autograf, in stilul insinuant arghezian: “Pentru colegii Ion Murgeanu si Ion Iancu Lefter, dragoste si voie buna”; fiind, intre altele in epoca “lefterismelor”. Cezar ne numea“campioni ai umorului” in epoca, si nu numai el. Legenda vaganta, pe care cativa ani am tarat-o cu noi, pe multi ii indreptatea sa ne vada asa: fiind total dezinhibati…si in raspar cu “realitatile socialiste” si celelale poncife vehiculate in epoca. Merita evocata mai pe larg memorabila intalnire si vizita la “Martisor”, unde ramasese sa locuiasca, pe-atumci doar Barutu, care ne-a si condus si prezentat parintelui sau genial: “Barutule, i-ai dus pe baieti la Martisor: cum i-a latrat cainii?!”

– Ce inseamna pentru dumneavoastra M. Eminescu, avand in vedere ca i-a?i dedicat si versuri?
– Eu ca poet nu sunt un “eminescian”; dar, cum spuneti, nu amratat faza cand, la tinerete, i-am dedicat unele poeme: cel putin unul ramane si azi valabil, fiind poezie pura, de inspiratie si elan specifice, pe care o selectez, in orice sumar al unei antiologii din versurile mele. Eminescu e mai mult decat genial; prin sacrificiulasumat pentrulimba romaneaca si Tara ei, el este Hristosul nostru. Si sfantul nostru in absolut. Arghezi insusi l-a numit “sfantul prea curat al ghiersului romanesc”…Ma mir ca Biserica nu l-a canonizat, tinand cont de inceptul Evangheliei dupa Ioan: “La inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul s-a facut om etc..”Acesta a fost si este Emiescu al limbii Romane: intruparea Cuvantului.

– Pe Cezar Ivanescu l-ati cunoscut in timpul liceului din Barlad si va considera, un frate mai mare. În ultimele 35 de zile ale vieti, poetul Cezar Ivanescu v-a simtit cel mai aproape spiritual. Oare, de ce?
– Nu stiu daca “spiritual” cat omeneste, pur si smplu. Am scris despre acele zile simptomatice, cand le privim azi, si premonitorii. Cezar “viteazul meu din poveste” se simtea urmarit si-mi cerea seara tarziu, sa-l conduc pana la poarta. Diferiti “golani” il agresau din nimic. Asa a fost si ultima oara, cu patru zile inainte de a fi fost ucis. Caci eu sustin si voi sustine mereu varianta aceasta: Cezar Ivanescu devenise prea incomod si a trebuit scos din peisaj. Nu altfel s-a intamplat, la vremea lor, cu Eminescu si N. Labis. Sau cel mai recent cu basarabeanul Grigore Vieru.

– Pe cine, dintre marii scriitori, ati mai cuoscut?
– Depinde ce doriti sa spuneti prin “mari scriitori”; daca va referiti la cei din recentele istorii literare, absolut pe toti. Si e tarziu pentru mine, dar citind Istoria critica a Dlui Manolescu mi-am dat seama ca o adevarata istorie, fie ea si critica as fi putut-o scrie si eu. Asta “critica“… i-a suflat-o la ureche, ca idee, G. Calinescu, dar ce a iesit nu mai are in ea nimic calinescian. Istoria lui Calinescu fiind geniala e unica, modelul ei nu poate fi repetat, decat cu riscul esecului, cum e si cazul Istoriei Dlui Manolescu, o “victorie a unei ambitii” si cam atat. Istoria critica de N.M nefiind decat opera unui belfer orgolios si a unui suflet uscat si complice cu clientela sa. Am scris despre cartea aceasta, insa din respect pentru amintirea tanarului Manolescu, al carui talent “calinescian” l-am admirat, am cautat cat s-a putut,sa mamentin in limitele unui bun simt elementar… Lipsesc multe din cartea Dlui N.M, si cele ce sunt tratate sunt, in mod ciudat, cam improvizate. “Noua literatura” este o varza, ingramadita toata in acelasi ambalaj al “generatiei 60”. Iar pe Labis il ataseaza “generatiei 40”. Dl Manolescu recunoaste ca G.C a ignorat total criticii din vremea lui, pre cand dansul citeaza tot ce citeaza, prin criticii vremii noastre si a lui; chiar si din Eugen Barbu, pe care stim ce mult l-a “iubit” si “cum” si “cat”…

– Cate volume de carti ati scris pana in przent si ce fel de poezie scrieti?
– “Non multa, sed multum”, spune stramosul nostru latin. “Nu multe, ci mult”. Scriu o poezie directa, inspirata si “vitalista”, cum o numea un critic (G. Grigurcu) care ar trebui poate sa se citeasca mai mult si nu se citeste aprope deloc. Fiind prea simplu si sincer unii ma considera “complicat”. Pentru a fi si mai clar cred ca am reusit, cel mai adesea, sa scriu o poezie a adevarurilor eterne; mai aproape de rugaciune decat de blasfemie si pornografie…Nici nu as putea sa scriu ce scriu asa zisii “prostmodernisti” cum le spun eu. Iar “clasicii congelati” ai Dlui Manolescu raman intre preferintele mele, in frunte cu Eminescu, redescoperit la fiecare noua lectura…

– La ce lucrati acum? Ce proiect de viitor aveti?
– Proiectul de viitor ar fi sa-mi pot tipari si “opera mea critica”, contractata candva de edituile Ideea Europeana si EuroPress, prin directoarea lor operativa, poeta Aura Cristi, si lasata, cum se spune, cu caruta rupta-n drum. Cele doua volume CLASICII NOSTRI MODERNI si EXCELSIOR ( care a fost si culeasa, ultima, si corectata de autor dupa culegere) s-au impotmolit “din lipsa de bani”.

– În opera dumneavoastra exista multe teme biblice. De unde aceasta influenta din Biblie?
– Pentru ca imi incep fiecare zi cu o lectura din Biblie. E ceva rau in asta?!

– Ce v-a determinat sa scrieti o carte despre Iisus Hristos?
– Daniel Turcea m-a readus in biserica, iar de la parintii Sofian Boghiu si Contantin Galeriu, am invatat nu numai sa inteleg cuvantul Domnului, dar si smerenia. În fine, ample discutii am avut, de-a lungul anilor, despre Iisus, cu Mircea Ciobanu, care nu era din biserica noastra, considerand sljuba duminicala “un scenariu istoric”. Si totusi, el m-a indemnat cel mai insistent, auzind ce revelatii traisem, sa scriu o carte despre IISUS. Ceea ce am si facut, dar din pacate cand cartea aparu, Mircea plecase el la Domnul ,si e drept ca l-am visat, ca si pe Daniel Turcea (mort la 33 de ani, “varsta lui Iisus”), intr-o splendoare …La fel mai tarziu pe Cezar Ivanescu. În fine, simtindu-ma obligat sa scriu o carte despre Iisus, am observat, ca de fapt, si pana la urma, nici nu am “scris-o” eu: mi-a fost dictata de Duhul Sfant.

– Care a fost cel mai frumos moment din cariera scrisului?
– Cuvantul “cariera” nu l-am agreat niciodata asociat cu scrisul, cu poezia mai ales. Am fost surprins ca Cezar Ivanescu il folosea in mod curent. Tocmai el, geniul incontestabil, si scriitor de vocatie, indiscutabil.

– Care este sensul vietii dumneavoastra?
– Zilnic incerc sa-l aflu si zilnic aflu ca-i mereu altul. Viata e o multitudine de sensuri, daca vreti.

– Va considerati un imnolog?
– Daca prin “imnolog” intelegem o anume “exaltare” a sentimentului religios ( in sensul bun si grav al termenului), poate. E drept ca prima mea carte, respinsa total de cenzura comunista (primul caz de acest fel la noua editura, pe-atunci, Cartea Romaneasca-in reluare), era alcatuita din “imnuri” si se numea “Confesorul”. A trebuit sa “negociem” ca sa apara: nufara a-i arunca furios lui Mihai Gafita,redactorul sef al ”editurii lui Preda”, pus sa negocieze cu mine: “Eu nu scriu poezii in gospodaria colectiva”- lucru care l-a infuriat teribil pe fostul functionar literar, care mi-a pus manuscrisul in brate: “Faceti ce vreti, e opera dvs. Înainte a fost aici la noi pentru acelasi lucru Ioan Alexandru, dar el s-a dovedit mai intelegator”. Mi-a spus o anecdota cu Itic si Strul, a carei morala era ca Itic, care se imprumutase de la Strul nu vrea sa-i mai dea inapoi nici un ban, dar fiind solicitat pentru mediere rabinul, Itic i-ar fi spus acestuia: Un cacat, asta ii dau lui Strul; si Strul: Vezi rabine, vezi. Rabinul: Tie nu ti-a dat nimic, mie mi-a spus c-o sa-ti dea totusi ceva, un cacat.

Asa era deci si cu cenzura comunista: de pe-atunci se exersa sa cedeze cate putin- asa incat pana la urma si cartea mea aparu, mutilata, fireste, cu titlul, “Confesiunea”, iar imnurile devenisera, “canturi. Cartea, chiar si asa aparuta, avu un ecou nemaipomenit. În toate interviurile lui Gafita era considerata “un bun castigat greu”, iar directorull Cartii Romanesti, Marin Preda, propuse volumul la premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, suspicios de la inceput ca-l va lua! Nu l-a luat. Iar M.P stia el bine ce stia. Securitatea veghea si la premii ca si la cafenea, unde, e drept ca motivat, dar si ostentativ, aveam gura prea mare pe-atunci…comparandu-i pe comuinisti cu…legionarii de altcandva. O asociere pe care ulterior am regretat-o!

– Criticile au fost pe masura asteptarilor?
– Niciodata. Un singur critic a scris cinstit despre mine, tarziu, in urma aparitiei editiei de autor “Turmul onoarei” la Editura Vinea (titlu preferat de poetul N. Tone, patronul si directorul acestei edituri aproape exclusive de poezie); titlul meu era, fireste, “Confesorul”, dar i-am dat dreptate lui Tone. Prea imi purtase ghinon peste ghinion titlul meu de-a lungul anilor…Vorba mamei: schimbi camasa, schimbi norocul. Desi norocul vietii mele a fost ca bunul Dumnezeu m-a predestinat sa scriu poezie si despre poezie. Criticul de care vorbesc se numeste Gh. Grigurcu, observand si el, de la inceput chiar, justetea verdictului critic calinescian, “inspiratia navalnica si uneorisolemn exaltata, temperamental solar…” Oricat de modesti amfi, totce am scris e scris in acesti parametri de insufletire si rigoare. Desi, se stie: modestia ucide poezia…Poate de aceea si sunt un cititor zilnic de Biblie, mai ales de Noul Testament, sa-mi pot stapani orgolilu si sa-mi “instruiesc” modestia, atat de necesara, nu numai scrisului, dar si vietii in sine.

– Ce parere aveti despre criticii literari contemporani?
– Sunt “baieti de gasca”. Exista unul singur credibil: Daniel Cristea Enache…; am auzit ca l-au dat afara din redactia in care lucra…Despre critici, nu numai cei actuali, parerea mea, se vede dupa cate premii mi s-au acordat: niciunul…Ori premiile la noi se dau si…contracost! Fiind greu de crezut, nu-i asa?! Dar in mod sigur si obligat trebuie sa te raliezi unei “gasti” si…sa dansezi cum “canta” ei.

– Sunteti membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Cum caracterizati aceasta organizatie?
– Este pana una alta “locul meu de munca”. Doar nu ati vrea sa-mi critic “locul de munca!?!

– Daca ati avea puterea deplina de a conduce Romania, care ar fi prima decizie pe care ati lua-o, pentru binele tarii si a poporului roman?
– M-as declara Rege. Numai un rege credibil ar mai putea restabili traditia si cutuma acestei tari, care asa cum arata azi, intre atatea calamitati si parasiri, e ca o casa gata sa se prabuseasca…Sunt printre cei putini care plang sincer soarta tarii mele. De altfel, hai s-o spun si pe asta, eu sunt din acei romani, care plang cand asculta Imnul de Stat.

– Cum caracterizati politicienii de azi ai Romaniei? Dar pe cei care ne reprezinta in Parlamentul European?
– Draga, eu am primit un “Apel disperat” al unei romance, care nu a parasit tara, si este de profesie psiholog. L-am selectat ca sa apara data viitoare ( in luna septembrie) in Suplimenmtul literaral Meridianului Romanesc (USA), la rubrica „Istoria la zi”. Observa ca si eu ma aflu, cu cele ce fac si lucrez in mod curent, in exil. Nu gasesc cuvinte sa-i repudiez pe politicieni si sa nu accept politica ce o fac ei: un amestec securisto- comunist post-festum.

– Cum vedeti o reforma a invatamantului romanesc, avand in vedere ca sunteti si profesor?
– Învatamantul era bun asa cum era; mai putin excesele ideologice. Dar eu cand am lucrat in invatamant ca profesor de limba si literatura romana, procedam in felul urmator: inca de la prima ora, cand trebuia sa prezentam manualul. Ce poezii avem noi aici? Iar “scolerii” imi dictau autorii: Dan Desliu, George Lesnea, Mihai Beniuc si altii ca acestia. Treceti peste ei sau puteti chiar rupe filele, dar nu e frumos sa rupem cartile. Ce mai avem noi acolo, ce poeti? Deja apareau si texte de Eminescu, Arghezi, Labis. Cine va invata pe de rost cate o poezie din acesti autori va primi la sfarsitul trimestrului media 10. Sa nu credeti ca metoda mea “exclusivista” n-a prins. Eu fiind sigur ca acei “scoleri” au ramas cu acele versuri memorate pe viata. S-a spus despre mine ca am fost un “dificil” fiindca eram un nonconformist notoriu si nu m-am temut niciodata de regimul comunist, caruia de la inceput nu i-am acordat nici o sansa. Reformele, de acum, din invatamant, aparute ca puricii, l-au stricat si continua sa-l strice. Si banii. Si destrabalarea din scoli. Frica “ de trecut” a profesorilor. Marota asta “cu trecutul” e ultima inventie a comunismului, devenit peste noapte, vorba lui Mos Ilici Iliescu, profetul bolsevic, ce s-a dorit “un despot luminat”; i-a reusit doar acest “capitalism de cumetrie”. Cine s-ar pricepe mai bine sa numeasca ceva ce doar el a facut?!

– La 31 august 2009 se implinesc 20 de ani de la proclamarea limbii romane ca limba de stat in Republica Moldova si adoptarea Legislatiei cu trecere la alfabetul latin. Aveti vreun comentariu in acest sens?
– M-as revolta inutil. Între timp l-au asasinat si pe fratele Grigore Vieru, pe care l-am cunoscut si ne-am iubit inca in vremuri debejenie…IarMircea Dinescu scrie in “Cotidianul”, unul din cele mai mizerabile articole din cate va fi scris el vreodata, plin de mistocaria specific miticista “bucresteana”, dar atacandu-i pe moldoveni de fapt ca generalitate istorica. “Limba dulce, cur viclean/ Caracter de moldovean” zice Dinescu, citand, chipurile, din “folclor”. Ca sa nu mai spun de enormitatea pe care o sustine, ca rusii si ucrainenii ii egaleaza ca numar pe moldovenii numiti romani. Datele ultimului recensamant de stat il contrazic in mod clar: moldovenii si romanii (cati si-au redobandit deja cetatenia) sunt peste trei milioane in timp ce restul, rusi, ucraineni, gagauzi, sunt de ordinul sutelor de mii…E clar al cui joc il face M.D , despre care se spune ca ar fi agentul Moscovei; in chestiunea Basarabiei, cel putin, zvonul nu se dezminte; si a prieteniei lui cu Ion Iliescu, de la inceput; sau inclinatia spre “stanga”, desi a facut, rand pe rand si jocul lui Patriciu, Basescu, Stolojan etc., etc.Din poet adevarat a ajuns, cum deja scria cineva in revista “22” o “deziluzie”…Prezenta lui in CNSAS ne-o dovedeste din plin, mai ales defaimarea lui Cezar Ivanescu si amestecul lui “moral” in moartea marelui poet. Si nu numai C.I…din cand in cand mai scoate la iveala cate un dosarel descriitor…ultimul, poetul Petru Romosan, obligat sa recunoasca ce si cum a “colaborat” cu fosta securitate. Într-o emisiune televizata cu George Roncea, face niste dezvaluiri teribile, in care e implicata toata asa zisa elita culturala si dizidenta post-decembrista, in frunte…cu un Mircea Dinescu “agent dublu”…

– Vreti sa transmiteti un mesaj cititorilor?
– Sa fie curajosi si demni. Sa creada ca astazi nu e maine. Si sa nu abandoneze scoala, sau si mai grav, limba romana.

– Eu va multumesc, dorindu-va multa sanatate si inspiraatie in ale scrisului!
– Eu va multumesc si ma bucur sa ne putem numi Prieteni. Cu drag si cu prietenie, deci. ION MURGEANU.

IonMurgeanu

Biografie:
Poet, prozator, jurnalist. N. Zorleni, judetul Tutova, 07.06.1940 SC.Cas.Murgeanu Elena, inginer chimist. Cercetator. Co. Irina (n. 1984, cas. Grigore, 2008). Studii:. 1953-1969) Sc.Elementara Zorleni, Lic.Codreanu Barlad,lic. Mihail Kogalniceanu Vaslui, Fac. Filologie UB. Profesor de limba si literatura romana. J. Vaslui. Galati. Inspector Intreprinderea Cinematografica Suceava, 1957-1959. Redactor ziarul Clopotul ,Botosani, 1958-1970. Redactor coresp. Romania libera, 1971-1974. Redactor Tribuna Romaniei, 1979-89; Redactor sef sectie cultura si civilizatie, Curierul romanesc, serie noua. 1989-2000; Redactor responsabil, Suplimentul cultural, Meridianul Romanesc, Anaheim, California USA, 1997-2009 si in continuare.

Debut literar: primele versuri salutate de G. Calinescu in revista Contemporanul, articolul POEZIE , urarea de bun venit in lit.romana. Deb.E: vol. versuri REPAOSE, 1969. Membru titular al Uniunii Scriitorilor , 1970, recomandat de Geo Bogza, A. E. Baconsky. N. Manolescu. Au urmat: CONFESORUL, 1970, primul manuscris al noii edituri Cartea Romaneasca, intors fara viza complet, pe motivul continutului religios/mistic. Cartea a aparut totusi la insistentele editurii cu titlul CONFESIUNEA. Considerata una din victoriile editurii in lupta ei cu cenzura, directorul Marin Preda, a propus volumul la Premiul US pentru debut.Premiul nu s-a acordat din motive ideologice.. Urmarit si obstructionat de fosta Securitate mai ales la venirea in Capitala: 1975 (fond d, dosar nr. 11.190, vol.18, f.131/132).

Participant direct la evenimentele din decembrie 1989, refuza certificatul de revolutionar, chiar arestat din strada, retinut la Militia Capitalei si spus barbariei tortionare a elementelor securiste ( cf. romanul Carla in decembrie, E.Cetatea literara, 2002). OPERA: 10 volume de versuri, 1969-1999. 3 romane: EDENUL, Cartea Romaneasca, 1980; VIA, Ed.Tineretului, 1984; CARLA ÎN DECEMBRIE, Cetatea lit. 2002. Autor al unui eseu: IISUS, Ed.Crater, 1999, reeditat cu titlul VIATA LUI IISUS, Euro Press Croup, 2007.Postfata: Pr.Dr.Theodor Damian, New York. Editii de autor: TURNUL ONOAREI, 294 p., prefata de Miron Blaga; METAFIZICA PRACTIC?, 285 p., cu o postfata de Gheorghe Grigurcu: o severa selectie din opera poetica de peste 40 de ani, EDITURA VINEA, vol.I, 2004; vol II, 2005. Buna primire din partea criticii majore din presa vremii. HIMERA LITERATURII,- dialog epistolar-, Ion Lazu-Ion Murgeanu, 388 p. ED. Curtea Veche. IM timp de peste 10 ani a scris singur o revista literara in miniatura cu 7 rubrici fixe sub forma Suplimentului Cultural al Meridianului Romanesc USA.

O dare de seama lunara a principalelor acte culturale din Tara pentru romanii din diaspora. Istorie la zi, clasicii nostri, teatru, film, muzica, noua literatrura, excelsior. Dupa un avc, octombrie 2008, in curs de recuperare , IM continua suplimentul foarte apreciat de romanii in special USA si Canada,sub forma unui digest. Referinte critice despre poet si scriitor: G. Calinescu, Paul Georgescu, Stefan Aug. Doinas, Al. Piru, Gheorghe Grigurcu, etc. A publicat si continua sa publice in principalee reviste din tara si strainatate, inclusiv in noile reviste on line. Oameni care i-au influentat viata si opera: Poetii Lucian Valea si Traian Chelariu, Cezar Ivanescu si Gheorghe Istrate, NIchita Stanescu si Mirecea Ciobanu, Daniel Turcea poetele Constanta Buzea si Angela marinescu; preotii Sofian Boghiu si Constantin Galeriu si toti cei evocati in HIMERA LITERATURII, o carte a devenirii ca scriitor si ca om integru, si “dificil”,fara compromisuri , adica, si rest. Judecata de la debut, datorata lui G. Calinescu, verdictul sau critic, se resimte valabil si azi, din fericire, in tot ce scrie IM: “Inspiratia navalnica, uneori solemn exaltata…o expresiune incantatoare a combativitatii ardente a temperamentului solar, o literatura, in fine, fara nici un loc comun.” Aula liceului din Complexul Scolar, din satul natal al poetului, Zorleni, ii poarta numele. Cei care vin vor putea gasi acolo cartile lui, parte din biblioteca de lucru de o viata, insotite si de o arhiva intima minimala…

Un jurnalist roman nu mai vrea ca frica si tacerea sa faca victime in randul generatiilor de maine. Interviu cu Eduard Ovidiu Ohanesian

On By nelursIn Europe, Interview, News, RomaniaLeave a comment

Interviu realizat de Lucretia Berzintu
Israel, 2009.

Primavara anului 2005. Celebra rapire din Irak, cand trei jurnalisti romani sunt luati ostatici si amenintati cu moartea. Unul dintre ei este Eduard Ovidiu Ohanesian. O situatie limita. Momente de maxima tensiune. Se vehiculeaza nume si se fabrica scenarii, fara a se oferi, insa raspunsuri. Totul are un iz tenebros. Lacrimi, durere, revolta. Pana la un moment cand pe neasteptate, situatia se schimba. Asa se face ca un eveniment ce s-ar fi putut incheia tragic are un deznodamant fericit. Ziaristii sunt eliberati si se intorc acasa. Se incearca sa se afle adevarul. Prea multe nelamuriri iscate tocmai din dorinta de a lamuri lucrurile. Se cer informatii, se cauta date, se fac conexiuni, se demareaza o ancheta. Un caz standard, initiat si instrumentat de serviciile secrete de la Bucuresti? Terorism si nimic altceva? Actiuni mafiote pe langa toate celelalte? Intrebarile inca persista. La patru ani de la aceste intamplari, jurnalistul Eduard Ovidiu Ohanesian continua sa faca dezvaluiri. Daca “Amintiri din portbagaj” vorbea doar despre evenimentul de la Bagdad din 2005, mai nou, “Puterea din umbra. Scurta introducere in lumea serviciilor secrete” este un document actualizat, ce ne duce in zona unui sistem ticalosit, demascand modul cum functioneaza in momentul de fata justitia, politica, presa si afacerile in Romania. Pentru ca generatiile ce vin dupa noi au dreptul sa stie adevarul. Din simplul motiv ca cei ce vor urma nu trebuie sa mai fie manipulati si mintiti de niste regimuri totalitare care se doresc democratice. Si nu in ultimul rand, pentru ca asa cum afirma chiar Eduard Ovidiu Ohanesian, nimic nu este intamplator.

– Sa incepem cu inceputul. Dintre cei trei jurnalisti romani rapiti in Irak, numai tu ai pornit o ancheta, bineinteles, pe cont propriu. Doar pe tine te intereseaza sa descoperi adevarul?

– Se pare ca numai eu sunt interesat de adevarul din dosar. Restul e cancan.

– Ce contine “Raportul Ohanesian”?

– Raportul Ohanesian contine tot ceea ce nu contine Raportul Tismaneanu. Adica majoritatea ofiterilor de Securitate care conduc din umbra Romania si astazi. Cei care ne-au vandut trecutul, prezentul si viitorul. Biografii, documente, politicieni sub acoperire, operatii speciale, tradare, toate intr-un amestec jurnalistic bine documentat. Pe langa acestia, am trecut multi alti spioni rusi, americani, israelieni, japonezi, arabi cu care ofiterii romani sub acoperire conlucreaza, uneori, la ilegalitati.

– Unde ai depus acest document si ce reactii a declansat?

– Initial, am vrut publicarea raportului in presa. Nu s-a putut. L-am depus la ambasadele aliatilor si partenerilor nostri euro-atlantici. Sa vada si ei cui dau pe mana informatii Strict Secret de Importanta Deosebita NATO. De parca n-ar sti. Oficial nu am primit nici o reactie. Apoi, le-am trimis tuturor jurnalistilor importanti din tara si unora din strainatate. Putini au publicat in ziare, multi pe bloguri.

– Ce spune Serviciul de Informatii Secrete despre Eduard Ovidiu Ohanesian, de cand cu un asemenea raport?

– Au fost prompti. Mi-au depus un denunt penal care s-a pierdut in neant, iar in 13 aprilie 2007, m-au infierat proletar drept dusman al poporului pe siteul SIE. Puteti verifica la comunicate. Derbedeii Romaniei de la conducerea SIE (cea reala) lucreaza si astazi dupa principiul: “Dai in mine, dai in fabrici si uzine.”

– Ce aduce in plus volumul “Puterea din umbra. Scurta introducere in lumea serviciilor secrete” fata de “Raportul Ohanesian”?

– Multe. “Puterea din umbra” este un document actualizat care cuprinde in premiera scrisorile si parereile ofiterilor din sistem despre SISTEMUL TICALOSIT, despre “tepele din Piata Victoriei”si despre cei care conduc Romania. Tot ceea ce s-a chinuit SIE sa afle in patru ani de cand ma fileaza, monitorizeaza, cenzureaza, de cand imi ameninta si intimideaza sefii, prietenii si colegii.

– Dar fata de “Amintiri din portbagaj”?

– “Puterea din umbra” nu se ocupa numai de Rapirea din Irak. Puterea din Umbra dezvaluie pas cu pas operatiuni speciale, ofiteri sub acoperire, proceduri mostenite de la vechea Securitate, modul cum functioneaza in momentul de fata justitia, politica, presa si afacerile in Romania. Prima carte este dedicata evenimentului din 2005, petrecut la Bagdad.

– In “Ochiul si Timpanul -de la AB 13″afirmi ca este greu sa indepartezi securistii ramasi in pozitii cheie. Dar nu imposibil.? Ai vrea sa le dezvalui cititorilor nostri in avanpremiera, cate ceva despre personajele de care te ocupi in acest capitol si sa le spui cum a devenit imposibilul posibil in unele cazuri?

– Este prea mult de povestit. Cazul generalului Dumitru Zamfir zis Titel, pastrat pana anul acesta la conducerea SRI este de notorietate. Omul vine din vechea Securitate de la Directia R, serviciul AB13. Noutatea ar fi ca Securitatea de azi a preluat presa si a falimentat-o. Pana si ziarele de provincie sunt pline de ofiteri sub acoperire, informatori sau colaboratori. In acelasi capitol este tratat cazul ofiterului SRI cu nume de cod Mugur de Fluier care injura jurnalistii gorjeni inca din 2004 si intoxica opinia publica la comanda. Astazi, nu se mai ascunde, in acelasi ziar scrie cu numele sau real. Patronul ziarului respectiv s-a intins in alte afaceri cu ofiteri sub acoperire, care i-au promis bunastare, bani, calatorii si “fetite” de lux. O vreme a functionat. Azi este dator vandut. Il paste falimentul si face compromisuri murdare santajand oameni politici in stanga si in dreapta.

– “Ofiterii erau obisnuiti inca din scoala sa lucreze cu nume conspirate. Nu-si faceau fotografii si nu ieseau in oras impreuna. In mare parte, spionii erau solitari, in esenta si solidari in munca. La Branesti, cursantii nu se cunosteau decat dupa porecle sau nume conspirative.

Ce ne poti spune in plus fata de extrasul anterior mentionat din capitolul “Un sistem numit Securitate”, despre procedurile aplicate pentru a actiona sub nume conspirative?

– Imi cereti prea mult. Va pot da o noutate. Ion Mihai Pacepa nu este nici pe departe vinovat de tradarea retelei externe romanesti. In functia de conducere pe care o avea la Directia de Informatii Externe, generalul nu avea acces la fantomele noastre din strainatate (ofiterii acoperiti de la Brigada Speciala U Fantome), mai ales ca acestia nu aveau dosarele in arhiva DIE din cadrul Centrului de Informatica si Documentare al Securitatii. De acestia nu stiau decat doi oameni, iar dosarele lor erau bine inchise in seifurile din strada Putul cu Plopi. Acestia nu au fost predati niciodata vestului, asa cum s-a speculat in presa. Le-am dat niste dinozauri din anii ’70-’80, printre care si un cunoscut oligarh de presa. Acesta a primit imediat interdictie de intrare in Germania, s-a speriat si si-a luat cetenie israeliana.

– In acest volum demasti cardasii, un “sistem ticalosit”, abuzuri si chiar inalta tradare. Ce alte elemente califica “Puterea din umbra” drept o carte document?

– In primul rand, documentele in facsimil, unele scoase de la Strict Secret. Apoi, documentele oficiale ale MAE si ale Guvernului Romaniei, declaratiile ofiterilor in fata instantei, fotografii, marturii, interviuri luate cadrelor de conducere din contraspionaj, articole de presa. Exista si filme realizate de serviciile secrete, dar acestea nu pot fi puse in paginile cartii.

– “Cartea de fata nu va intra niciodata in competite pentru opere literare  nu si-ar avea nici rostul si nici autorul nu si-a propus asa ceva – , dar se constituie in inca un semnal pregnant a ceea ce si eu sustin de atata amar de vreme: Dupa 1989, romanii nu au avut parte decat de tranzitia de la R.S.R. la… R.S.R. Adica, de la Republica Socialista Romania la… Republica Securista Romania. Restul e doar bla-bla politic” – spune Doru Braia, in prefata la “Puterea din umbra”. Ai pus deci, un diagnostic, ai scos la lumina perfidia si minciuna care caracterizeaza o anumita “lume” din tara noastra. Ce mai urmeaza acum?

– O noua carte. Povestea celei mai mari investitii externe romanesti ? participarea la CIM Krivoi Rog Ucraina, lasata de autoritati prada jefutorilor neamului. De data aceasta, voi reveni cu amanunte picante despre politicienii nostri si obiceiurile lor, dar si despre microcosmosul creat de o hotarare aiuristica data de KGB in fostul CAER la numai cateva luni de la accidentul de la Cernobal. Dar mai ales, cum se leaga toate acestea de evenimentele zilelor noastre: de exemplu, arestarea afaceristului Gigi Becali cu mascati, surle si trambite.

– In ce masura se adreseaza cartea ta si nedumeririlor generatiilor ce vor urma?

– Cineva trebuie sa le spuna celor ce vor urma ca nu pot trai in minciuna, ca nu pot fi manipulati si mintiti cum au fost parintii si bunicii nostri de niste regimuri totalitare care se doresc democratice. Nu am facut o Revolutie sa invatam din nou ce inseamna frica si tacerea. Ei trebuie sa stie ca istoria adevarata se scrie in birourile serviciilor secrete si ca au dreptul sa o cunoasca asa cum este, indiferent de consecinte. Ca exista jurnalisti care n-au facut compromisuri, nu au facut meseria asta numai pentru banii oligarhilor, ca nu au pactizat cu puterea, ca acestia au scos la iveala mizeria si tradarea politicienilor sub acoperire.

– Ar trebui sa mentionam ca “Puterea din umbra” include un “Dictionar informativ simplificat” sau “Nota ofiterului”. Cat timp a durat documentarea pentru acest volum?

– Trei ani, patru ani, cine mai stie. Importante sunt sursele si acuratetea lor. Eu am avut noroc de surse bune, pe care niciodata nu le-am tradat. Oameni care au lucrat in contrainformatii sau contraspionaj, dezamagiti de ticalosia conducatorilor democrati, ofiteri, jurnalisti, oameni de afaceri, politicieni.

– Se pare ca esti foarte bine documentat cu privire la serviciile secrete, inclusiv cele internationale. De cand exista la tine interesul pentru aceste lucruri, de dinainte sau de dupa rapire?

– Am explicat si in carte. Putin inainte de rapire, cand am preluat domeniul serviciilor secrete de la un coleg plecat in SUA, am hotarat sa ma implic in problema. Am facut-o cu toata seriozitatea, desi este extrem de greu sa cerni informatiile in domeniul serviciilor secrete. Exista actiuni de intoxicare, vendete ieftine de care trebuie sa te feresti, iar institutiile statului sunt surde si mute. Nu coopereaza cand vine vorba despre secrete sau ma rog, afaceri murdare clasificate.

– Ca sa punem punctul pe “i”, am citit intr-un ziar despre posibila ta colaborare cu serviciile secrete, de fapt, unele publicatii chiar au avansat ideea ca ai fi agent secret. Ce a alimentat o asemenea supozitie?

– Acuratetea informatiilor oferite si reactia nepotrivita a Serviciului de Informatii Externe. Nu uitati ca in 2006, eu am dat publicitatii CD-ul cu informatii confidentiale din baza militara din Kandahar Afganistan. Am zguduit atunci serios Cotroceniul, serviciile de informatii romanesti si aliate, dovedind cat de slabe sunt la nivel informatic (IT). Ce au facut autoritatile ? Au arestat colegii jurnalisti din Vrancea.

In timpul rapirii, serviciile au intoxicat opinia publica din Romania prin astfel de “idei” trambitate de slugile lor din presa centrala, pentru ca stiau ca rapitorii arabi ii executa primii pe ofiteri, oricare ar fi acestia. Am trecut prin clipe grele atunci.

– Vine “Scurta introducere in lumea serviciilor secrete” ca o confirmare a unor astfel de presupuneri?

– Nu. Mi-ar fi placut sa lucrez ca ofiter de informatii. Este o meserie frumoasa si onorabila ca dealtfel, toate celelalte. Subtitlul trebuie sa induca cititorului faptul ca aceasta carte este doar un mic graunte din ceea ce inseamna serviciile de informatii si activitatea acestora. Si ca exista posibilitatea ca autorul sa mai greseasca din cand in cand, datorita gradului inalt de secretizare al informatiilor cu care lucreaza.


– Am inteles ca ai anumite nemultumiri cu privire la prestatia trupelor americane in Irak.
Nu crezi ca informatiile referitoare la minusurile armatei americane sunt doar disensiuni provocate de catre cei din tabara adversa pentru a denigra (de exemplu, se speculeaza un caz izolat de “indisciplina”, care apoi este generalizat)?

– Speculatii ieftine. Eu sunt nemultumit ca militarii nostri sunt trimisi sa lupte impotriva fostilor prieteni din lumea araba, pe care i-am alimentat cu armament de toate tipurile inainte de ’89 si dupa. Cu alte cuvinte, ai nostri mor sub tirul armelor produse in Romania.

– Daca ai fi pus in situatia de a decide cui vrei sa aloci o mai mare incredere, americanilor sau irakienilor, pentru cine ai opta?

– Nu raspund la intrebari de chestionar. Oamenii, indiferent de natie sau rasa nu pot fi obiectul unor generalizari simpliste.

– Asistam la fenomene economice si schimbari politice. Crezi ca sunt simple intamplari, evenimente ce fac parte din ordinea fireasca a lucrurilor sau rezultatul de netagaduit al unor forte ce conduc lumea din umbra, cum ar fi masoneria, de exemplu?

– Nimic nu este intamplator. Eu nu cred in operatiuni sau forte conspirative la nivel planetar. Dar va dau un exemplu: trecand peste toate neajunsurile crizei actuale, a observat cineva ca cel mai important efect a fost scaderea pretului barilului de petrol de trei ori ? Si de aici, restul efectelor la toate nivelurile.

– Cine conduce pana la urma, Romania?

– Cititi cartea “Puterea din umbra” si poate veti intelege.