Tag: literature

„Caderea in ritual” de Iosif Ton – Un volum pledoarie pentru intoarcerea la crestinismul original

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Europe, TheologyLeave a comment

Motto: „Diferenta dintre actiune si ritual este enorm de mare.”

CadereaInRitualCa de fiecare data, cartile scrise de Iosif Ton nu dezamagesc asteptarile celui care le citeste, ci dimpotriva, depasesc cu mult ceea se poate presupune, citind doar titlul. Din acest punct de vedere, talentul lui Iosif Ton este de a transmite intr-un limbaj facil, usor de inteles, concepte deosebit de profunde si chiar principii de teologie care in mod normal, nu sunt simplu de prezentat.

Astfel, prin intermediul volumului „Caderea in ritual”, avem ocazia de a identifica in mod clar, unul dintre pericolele majore ce pandeste crestinismul contemporan, si anume ritualismul. Acest fenomen periculos nu se restrange doar la o grupare religioasa sau alta, ci se poate manifesta ori de cate ori oamenii pierd relatia personala cu Dumnezeu. In acelasi timp, cartea lui Iosif Ton, „Caderea in ritual” este axata in mod deosebit, pe specificul cultural si spiritual romanesc. Intr-o maniera de exceptie si intr-o mare masura originala, autorul ne deschide perspectiva intelegerii spiritualitatii crestine romanesti de la inceputuri pana azi.

Cine este Iosif Ton?

„Pastorul Iosif Ton, reprezentant de seama nu numai al evanghelicilor romani, dar si al intelectualitatii noastre cu spirit cucernic” (Petru Dugulescu) s-a nascut pe 30 septembrie 1934. Licentiat al Facultatii de Limba si Literatura Romana din Cluj, acesta isi continua studiile la Seminarul Baptist din Bucuresti si apoi, la Oxford University, in Anglia. Iosif Ton este pastor mai intai, la Biserica Baptista din Ploiesti, apoi la Biserica Baptista Nr. 2 din Oradea. Incepand din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ton este arestat de mai multe ori, astfel ca in 1981, obligat fiind de autoritatile comuniste, acesta paraseste impreuna cu familia Romania, stabilindu-se in Wheaton, Illinois, SUA.

In 1982, Iosif Ton devine presedintele Societatii Misionare Romane (Romanian Missionary Society). In paralel, acesta traduce carti de teologie, pe care le tipareste si le introduce pe ascuns, in Romania si predica la radio Europa Libera. In 1990, Iosif Ton revine in tara si in acelasi an, „a pus sanatos bazele si a asigurat functionarea la cote inalte a celui mai reputat Institut Biblic Est-European, cunoscut si sub numele de Universitatea EMANUEL din Oradea.” (Petru Dugulescu)

In 1996, Iosif Ton isi sustine teza de doctorat cu titlul “Suferinta, martiraj si rasplatire in cer”, la Facultatea Evanghelica din Heverlee, Belgia. In 1996, acesta simte chemarea de la Dumnezeu sa demisioneze din functia de pastor al Bisericii Emanuel si se dedica in intregime cursurilor de viata spirituala, in diferite biserici din tara. Aceste cursuri sunt cunoscute sub numele “Umblarea cu Dumnezeu, in unire cu Isus Cristos, sub calauzirea Duhului Sfant”.

Iosif Ton este de asemenea, autorul volumelor „Confruntari”, „Credinta adevarata”, „Fiti oameni”, „Traind prezentul in lumina viitorului”, „Curs de viata spirituala” (vol. 1, 2 si 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viata de familie”, „Sa ne cunoastem crezul”.

Un ghid special de calatorie

In principiu, aceasta carte se imparte in trei mari parti. In prima parte suntem introdusi in fundamentele elementelor de ritual, in religiile care au precedat crestinismul, pentru ca ulterior, aceasta analiza sa fie realizata in interiorul crestinismului. Mai departe, o sectiune intreaga este dedicata „Religiei romanilor”. Intelegem, printr-o prezentare istorica, bazata pe evenimente si fapte consemnate in diferitele documente ale vremii, modul in care poporul roman a devenit crestin. In partea a treia ni se vorbeste despre „Europa la inceputul celui de al treilea mileniu”. Nu putem decat sa fim incantati de faptul ca astfel de volume pot aparea, ca rod al unei lucrari pline de migala si pricepere, specifice celui care cerceteaza cu atentie deopotriva izvoarele istoriei, dar si pe cele ale credintei in Dumnezeu.

In ceea ce priveste intentia autorului referitor la aceasta carte, trebuie mentionat: „Intrarea noastra in Europa este pentru noi ca o calatorie intr-o tara noua. Pentru a face ca vizita noastra in aceasta lume noua sa fie inteligenta, instructiva si implinitoare, ne trebuie un ghid de calatorie. Am conceput cartea aceasta ca pe un ghid special de calatorie. Nu un ghid despre locuri istorice, despre centre de cultura, despre muzee, ci un ghid despre lumea de idei, de credinte, de conceptii despre lume si viata cu care ne vom intalni in Europa.”

Ce vom pastra?

Prin urmare, citind aceasta carte vom avea ocazia sa facem o calatorie in locuri si timpuri ce ne vor vorbi despre multitudinea de conceptii religioase care au existat in istorie sau care se mai manifesta chiar si in zilele noastre. In continuare, autorul ne spune: „Dar intrarea noastra in Europa mai are un aspect sau o dimensiune de mare importanta. Noi, romanii, ne-am format in decursul istoriei intr-un anumit fel de a gandi si de a fi. Ei bine, tot ce am fost si tot ce suntem prin intalnirea noastra cu Europa este pus sub semnul intrebarii. Cand ne uitam la toate cate ni le ofera Europa si cand ne intrebam ce sa primim, ce sa imbratisam din aceasta Europa, automat suntem provocati sa decidem ce mai pastram din ce am fost pana acum si care sunt lucrurile pe care trebuie sa le lepadam, asa cum lepadam o haina invechita.”

Din acest punct de vedere, putem spune ca volumul de fata este deosebit de util in contextul integrarii Romaniei in Uniunea Europeana, actualitatea sa decurgand tocmai din necesitatea unei adaptari inteligente la mediul cultural si spiritual deosebit de divers al batranului continent.

Fiinta Suprema a creat lumea si omul

Fenomenul caderii in ritual nu este simplu si debuteaza la inceputul religiilor antice, populate de o sumedenie de zei si zeite. In acele timpuri, elementele de baza ale religiei se constituiau din tot felul de ritualuri, unele cu caracter magic, aflate in legatura cu descoperirea vointei zeilor, cu prezicerea viitorului sau cu vrajitoria. Astfel, citim: „In antichitatea greaca, egipteana si din alte parti, nu se facea si nu se putea face o delimitare intre: religie, ghicitul viitorului si vrajitorie, ele facand impreuna un tot comun. Complexul de credinte si de practici formau astfel impreuna, conceptia despre lume si viata a acelei societati umane.”

Intelegem deci, ca religiile necrestine au avut dintotdeauna un suport ritualistic, lucru ce s-a mentinut si in religiile care au evoluat alaturi de crestinism de-a lungul veacurilor. Civilizatia moderna nu a reusit sa distinga, cel putin prin intermediul celor care au cercetat fenomenul religios prin secole, linia de separatie care ar trebui sa existe intre o adevarata spiritualitate si ritual. Pe de alta parte, „un numar de cercetarori stiintifici moderni au dovedit cu date coplesitoare ca religia nu s-a dezvoltat nici din animism, nici din magie, nici din totemism, ci isi are originea intr-o amintire straveche, prezenta pretutindeni la popoarele vechi, ca Fiinta Suprema a creat lumea si omul si ca o vreme a avut o relatie personala cu omul, aici pe pamant.”

„Amintirea straveche”

Din pacate, zeificarea ratiunii si a stiintei a condus la indepartarea societatii contemporane de aceasta „amintire straveche” si „s-a ajuns sa se creada ca prin ratiunea umana si prin descoperirile ei numite stiinta, omenirea se va elibera de orice credinta in supranatural si isi va crea astfel, o societate avansata, o societate ideala. Fiindca Europa era crestina si deci, era calauzita de Biblie, acesti „cavaleri ai progresului stiintific” au considerat ca lupta lor trebuie sa se dea impotriva Bibliei.”

De aceea, in continuare, autorul ne ofera o serie de fundamente transculturale cu privire la autenticitatea Sfintelor Scripturi si la modul in care putem sa intram intr-o relatie personala cu Dumnezeu, asa cum este mentionat in „amintirea straveche” ce poate fi identificata in geneza tuturor popoarelor lumii. Astfel, Iosif Ton ne prezinta principalele teme ce apar in cuprinsul Vechiului Testament, conturand esenta inchinarii la Viul Dumnezeu, precum si decaderea poporului evreu de-a lungul veacurilor, ajungand la forme de idolatrie asemanatoare popoarelor ce aveau o religie politeista.

Vechiul Testament

In acest sens, putem spune ca „Dumnezeu Se reveleaza prin Moise poporului Israel la Sinai, mai precis prin trei elemente care sunt radical diferite de toate religiile care erau atunci pe pamant. Mai intai, intr-o lume a unor zeitati reprezentate prin chipuri de oameni sau de animale, Dumnezeu Se reveleaza ca spirit nevazut care nu poate fi reprezentat prin nici un fel de imagine. In al doilea rand, intr-o lume in care toti zeii erau imorali si nu cereau oamenilor decat sarbatori, ceremonii (ritualuri) si jertfe care sa ii hraneasca, Dumnezeu Se reveleaza ca fiind „Sfant” in sensul de fiinta cu cea mai inalta moralitate imaginabila: drept, corect, credincios cuvantului dat, bun, indurator, plin de dragoste si cu o imensa capacitate de iertare. El nu are nevoie de om, ci Se ofera pe Sine omului din dragoste. In al treilea rand, Dumnezeu doreste ca oamenii sa fie sfinti, asa cum El este sfant, adica sa aiba acelasi fel de caracter ca al Sau si sa se comporte unii cu altii dupa principiile Lui morale.”

Putem remarca maniera de exceptie in care Iosif Ton sintetizeaza mesajul principal al Vechiului Testament, acest lucru oferindu-ne ocazia de a putea reflecta asupra adancimii invataturilor Sfintelor Scripturi cu privire la esenta adevaratei inchinari. Se poate spune ca fenomenul caderii in ritual ce este consemnat in cuprinsul Vechiului Testament ne infatiseaza de fapt, tendinta general umana de a pierde cunostinta cu privire la Dumnezeu si de a inlocui inchinarea autentica prin forme care conduc la alterarea continutului religiei adevarate, asa cum ne-a fost lasata de la inceputuri.

Noul Testament

Trecand mai departe, la miezul invataturii Noului Testament, Iosif Ton ne prezinta cele doua „tipare”. „Primul tipar, pe care l-a folosit Domnul Isus Hristos de la inceputul si pana la sfarsitul misiunii Sale pe pamant, a fost acela de „Imparatia lui Dumnezeu” sau „Imparatia cerurilor”. Al doilea tipar sau cadru este cel de legamant, pe care Domnul Isus l-a enuntat abia la sfarsit, atunci cand la ultima cina cu apostolii a luat un pahar si a zis: „Acesta este sangele Meu, sangele noului legamant, care se varsa pentru multi spre iertarea pacatelor.” Astfel, Domnul Isus Hristos Si-a conceput intreaga Lui invatatura pe tema noului legamant.”

Natura spirituala a Imparatiei Cerurilor nu a fost pe placul celor ce se pretindeau a fi urmasi ai lui Avraam si cu siguranta ca aceasta problema a suscitat nenumarate dispute de-a lungul veacurilor. In acest sens, este deosebit de utila precizarea adusa de Iosif Ton. „Imparatia lui Dumnezeu reprezinta teritoriul in care se face voia Sa si in acelasi timp, Imparatia lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Insusi. In acest sens, orice fiinta umana ce renunta sa mai faca voia celui rau si accepta sa se faca in ea voia lui Dumnezeu devine un teritoriu al Imparatiei Cerurilor. Prin urmare, ca sa intri in Imparatia lui Dumnezeu – cu alte cuvinte ca sa devii teritoriu al Imparatiei Cerurilor – trebuie sa renunti a mai face voia celui rau (sa incetezi sa mai fii Imparatia lui si sa accepti implinirea voiei lui Dumnezeu.”

Adevarata biserica

Ne putem da seama ca perceptia naturii spirituale a Imparatiei Cerurilor este menita a-i pune in incurcatura pe cei care obisnuiesc sa asocieze religia cu o suma de ritualuri, forme si ceremonii. Astfel, „este adevarat ca Domnul Isus a prevazut constituirea „turmei” Sale, adica a bisericii, si ca nici unul dintre cei ce au devenit copii ai lui Dumnezeu nu trebuie sa ramana in afara comunitatii locale a bisericii. Insa adevarata biserica se constituie din cei care in mod personal si individual L-au primit ca Mantuitor si Domn, iar rolul ei este acela de a-i creste spiritual, de a crea o comunitate de intr-ajutorare, de a stimula convietuirea in aceasta comunitate si apoi, de a evangheliza lumea.”

Nu putem sa nu remarcam talentul de exceptie al lui Iosif Ton in a sintetiza misiunea bisericii, subliniind caracterul spiritual al lucrarii acesteia, in scopul final de a creste teritoriul Imaparatiei Cerurilor in aceasta lume.

Iubirea

In ceea ce priveste conceptul Noului Legamant, „Isus Hristos Se plaseaza pe Sine exact acolo unde statea Dumnezeu in Vechiul Testament. Daca Isus ar fi fost numai Om, cuvintele Sale ar fi fost o blasfemie, dar El vorbeste in calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, adica Dumnezeu venit la noi, Dumnezeu Intrupat. Elementul esential al relatiei pe care ne-o ofera Domnul Isus prin Noul Legamant este iubirea. Daca Il iubesti cu adevarat, ai toata dorinta sa asculti de El. Trairea morala se naste dintr-o relatie personala cu Dumnezeu, care este o relatie de dragoste. Aceasta este „religia” pe care ne-o ofera Fiul lui Dumnezeu, adica reluarea legaturii cu Dumnezeu prin Isus Hristos si intrarea intr-o relatie de dragoste din care decurge ascultarea noastra de toate poruncile Sale, adica o traire morala definita pentru noi de catre Fiul lui Dumnezeu.”

Este surpinzator sa remarcam faptul ca acest Nou Legamant nu se axeaza pe obligatii pe care trebuie sa le indeplineasca cel care doreste sa intre in Imparatia Cerurilor, ci in primul rand, pe atitudinile fundamentale pe care trebuie sa le dovedim, prima dintre ele fiind iubirea. Ce dezamagitor a fost acest mesaj pentru toti „ritualistii” ce au existat de-a lungul veacurilor. In loc sa perfectioneze ritualurile religiilor acestei lumi sau in loc sa perfectioneze iudaismul, Domnul Isus Hristos a ales sa ne prezinte o religie bazata pe relatia directa cu Dumnezeu, fara alte elemente intermediare.

Forme, formule si ritualuri sau ceremonii

Este adevarat ca Noul Legamant are „semnele sale” sau asa cum le denumeste Iosif Ton, „actiunile sale specifice”, acestea fiind in principal, botezul si Cina Domnului. In acest sens, Iosif Ton ne spune: „Observati ca eu am numit botezul si Cina Domnului ca fiind actiuni pe care ni le-a poruncit Domnul Hristos. Diferenta dintre actiune si ritual este enorm de mare. Cand vom intelege aceasta diferenta in profunzime, vom intelege si deosebirea fundamentala dintre credinta pe care ne-a dat-o Fiul lui Dumnezeu si ceea ce s-a intamplat mai tarziu.”

Esenta caderii in ritual

Dar sa nu ne inchipuim cumva ca invatatura Mantuitorului nu a ramas afectata de evolutia ulterioara a evenimentelor. Lucrul cel mai primejdios a fost cel prin care „actiunile” asociate Noului Legamant au devenit forme, formule si ritualuri sau ceremonii. Din acest punct de vedere, crestinismul a fost afectat de-a lungul veacurilor de formele religiei pagane, importand intr-un mod nefericit, intelesuri si chiar institutii ce apartineau religiei politeiste, alunecand catre magie si vrajitorie, distrugand aspectul spiritual pe care ni l-a lasat Domnul Isus Hristos la inceput, devenind contaminat de o idolatrie nu atat de explicita ca in paganism, dar nu mai putin periculoasa in stergerea „amintirii de la inceput”, aidca a marturiei pe care Dumnezeu a dat-o de-a lungul veacurilor.

De fapt, esenta caderii in ritual consta in decizia episcopului Romei, din anul 250, prin care in Biserica este introdusa preotia din Vechiul Testament, dar si sincretismul lui Grigore Taumaturgul (240-270) prin care in crestinism sunt cooptate toate zeitatile pagane. Numele acestor zeitati sunt schimbate cu nume de „sfinti” crestini. Desigur ca odata cu adoptarea zeitatilor pagane, crestinismul preia si toate practicile legate de cultul lor.

Importanta relatiei personale cu Dumnezeu

Punctand diferitele momente in degradarea invataturii crestine si accentuand aspectele malefice ale conceptelor pagane asimilate in crestinism, Iosif Ton trage un semnal de alarma asupra schimbarii continutului crestinismului biblic si al pierderii invataturii fundamentale a Noului Legamant. Aceasta paganizare a crestinismului a avut influente puternice, inclusiv asupra dezvoltarii poporului roman, fapt care a condus la disparitia accentului pus pe relatia personala cu Dumnezeu si translatarea acestuia pe un inteles idolatru, imbracat cel mult, in haine crestine.

In esenta, apelul lui Iosif Ton este de a reveni la religia biblica autentica, reusind sa dam la o parte pagansimul care s-a strecurat in interiorul crestinismnului, ramanand tari in fata influentelor seculare si ateiste din societatea contemporana. Nu in ultimul rand, in sectiunea dedicata Europei la inceputul mileniului al treilea, Iosif Ton ne conduce printr-o ampla analiza a fenomenului religios, conturand pericolele ce pandesc la tot pasul crestinismul adevarat si chemandu-ne pe fiecare dintre noi sa revenim la acea religie strabuna care consta intr-o inchinare in duh si adevar, conform cu ceea ce sta scris in Sfanta Scriptura.

Solutia lui Dumnezeu la toate problemele noastre

Mesajul final al cartii poate fi redat prin urmatoarele cuvinte ale lui Iosif Ton: „Ceea ce ne spune Domnul Isus este similar unei proceduri stiintifice autentice. In stiinta se porneste de la o presupunere, de la o teorie, apoi teoria este experimentata, adica e aplicata in practica si daca „lucreaza”, daca „merge”, daca „ da roade” inseamna ca este buna. Din acel moment, nu mai este o teorie, ci o noua descoperire stiintifica. Tot asa ne spune si Domnul Isus: „Eu va dau solutia lui Dumnezeu la toate problemele voastre. Voi nu puteti sti daca aceasta este adevarata solutie, decit aplicand-o in propria voastra viata. Si Eu va garantez ca daca Ma ascultati, daca aplicati in viata voastra invatatura Mea, veti vedea ca ea „lucreaza”, ca ea „,merge”, ea „da roade” extraordinare, roade dumnezeiesti. Astfel, va veti convinge ca invatatura Mea reprezinta adevarul lui Dumnezeu pentru voi. In felul acesta, credinta voastra in Mine devine realitatea lui Dumnezeu in vietile voastre.” Aceasta inseamna voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Si inseamna ca ai pornit pe calea realizarii ei practice in tine.”

„Tata, faca-Se voia Ta!”

Ce putem spune in final, despre „Caderea in ritual” decat ca reprezinta demascarea efortului concertat de a schimba continutul invataturii inchinarii directe si personale la Viul Dumnezeu prin substituirea cu forme, ceremonii si ritualuri ce au drept scop stergerea cunostintei mantuitoare ce ne-a fost lasata pentru a ne putea apropia de Imparatia Cerurilor. Dar, asa cum exista o cadere, tot astfel exista si o intoarcere, o ridicare din aceasta cadere. Acesta este apelul pe care il face Iosif Ton si astfel, putem spune ca prin „Caderea in ritual”, autorul nu se multumeste doar cu o simpla consemnare a evolutiei negative a crestinismului de-a lungul veacurilor sau cu mentionarea influentelor nefaste ce se manifesta in prezent. „Caderea reprezinta un apel de intoarcere la adevaratul crestinism, la invataturile biblice curate, asa cum ne-au fost lasate in Vechiul Testament si in Noul Testament si nu in ultimul rand, la intrarea in Imparatia Cerurilor prin alipirea „teritoriului inimii noastre” la acest regat spiritual, astfel incat impreuna cu Domnul Isus Hristos sa spunem din tot sufletul – „Tata, faca-Se voia Ta!”

„Vino si locuieste in mine”

„Sa formulam acum chemarea si oferta Domnului Isus in alte cuvinte. El ne spune: Iata, Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la El si voi intinde acolo, o masa bogata.” Tot ce trebuie sa faci este ca, printr-un act de credinta, sa-I spui: „Vreau sa traiesc sub autoritatea Ta. Vreau sa Te ascult si sa traiesc dupa invatatura Ta. Vino, Iti deschid toata inima mea, vino si locuieste in mine.””

„Apostolii Domnului Isus” de Petru Lascau – O carte despre chemarea si nasterea din nou a ucenicilor lui Isus din Nazaret

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, InspirationalLeave a comment

by Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Apostolii Domnului IsusMoto: „Nu erau alesi pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce aveau sa devina.”

Sunt multe lucrurile care te impresioneaza, atunci cand ai ocazia sa calatoresti prin Tara Sfanta: locuri pitoresti, incarcate de atmosfera unei istorii pline de semnificatie, clima specifica Palestinei, bisericile ridicate in amintirea diferitelor evenimente relatate in Evanghelii. Dar cu siguranta ca pentru un crestin care ajunge pe acele meleaguri, cel mai important lucru il reprezinta constientizarea faptului ca tot ce s-a scris despre Domnul Isus Hristos reprezinta o realitate palpabila.

Din acest punct de vedere, putem spune ca marturiile trecutului biblic se constituie asemenea unei Evanghelii inscriptionate in vestigiile care ne-au mai ramas din acea epoca, in geografia pamantului ce a fost martorul vietii Mantuitorului si in multimea de oameni care intr-o forma sau alta, conserva spiritul celor care au locuit dintotdeauna, acolo. Nimeni nu va putea spune vreodata, dupa ce a calatorit in Tara Sfanta, ca nu a fost atins de imaginea Celui numit Isus din Nazaret.

„Oameni obisnuiti, cu o chemare neobisnuita”

O astfel de experienta a trait si Petru Lascau, care ne ofera ocazia de a medita mai profund asupra puterii Evangheliei rascumparatoare, realizand portretele celor 12 apostoli, ale acelor „oameni obisnuiti, cu o chemare neobisnuita”, prin care Mantuitorul a facut sa rasune mesajul mantuirii pana la marginile lumii. Imbinand meditatia biblica, pe baza textelor din Evanghelii, sub forma unor studii biografice, cu impresiile deosebit de vii ramase in urma calatoriei in Israel, Petru Lascau ne spune cine au fost de fapt, „Apostolii Domnului Isus”.

„Apostolii Domnului Isus” se recomanda pe sine chiar din primele randuri, ce ne descriu momentul in care autorul a vizitat Biserica Bunei Vestiri, din Nazaret. Astfel, el consemneaza: „Daca aici a fost intr-adevar, locul acestei revelatii speciale (Buna Vestire), nu poate sti nimeni. Si parca mai are importanta locul? Ceea ce s-a petrecut insa, in Nazaret, are cea mai mare importanta. Aici a trait Isus cea mai mare parte a vietii Sale pamantesti. Undeva aici, in acest oras, a fost atelierul lui Iosif, in care tanarul Isus a lucrat.”

Mai departe, el ne spune: „12 oameni obisnuiti au devenit intr-o perioada relativ scurta, oameni neobisnuiti. Chemati de Mantuitorul pentru a-i fi ucenici, cei 12 au suferit o astfel de transformare ca au putut fi folositi de Dumnezeu pentru a schimba lumea.” Pornind de la acest moment, Petru Lascau ne conduce in atmosfera acelor timpuri extraordinare, cand Domnul Isus a reusit sa prefaca niste oameni de rand in mari conducatori si lideri spirituali. Scopul acestui demers? Nimic altceva decat invatarea procesului de maturizare pe care acestia l-au trait in prezenta Mantuitorului.

Sfidand orice logica omeneasca

Luand ca punct de plecare Nazaretul, autorul se indreapta catre cei ce au avut ocazia de a fi vecinii si cunoscutii Domnului Isus Hristos. Din pacate, desi s-au bucurat de sansa de a-I fi atat de aproape, ei nu au vrut sa Il primeasca, ba chiar au incercat sa Il omoare, fortandu-L astfel, sa-i paraseasca si sa-si aleaga drept apostoli, oameni din cu totul alte locuri. Aici incepe povestea celor 12 apostoli, o istorie plina de amanunte ce redau momente de glorie sau de umilinta, de bucurie ori de durere, care se incheie apoteotic, demonstrand faptul ca Dumnezeu este capabil sa transforme pe oricine I se preda.

„Majoritatea dintre ucenicii alesi de Domnul erau galileeni. Nu erau din elita societatii. Erau oameni de jos, de la tara, needucati. Oameni obisnuiti, nesemnificativi. Nu fusesera alesi de Domnul Isus Hristos pentru ca aveau vreun talent. Nu erau alesi pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce aveau sa devina.” Aceasta constatare ar putea sa-i surprinda pe cei care gandesc ca vreo calitate nebanuita a determinat in mod deosebit, alegerea facuta de Isus. Pana la urma, ceea ce ii distingea pe acesti oameni de eruditii vremurilor, era tocmai faptul ca aveau dispozitia de a invata.

„Cei 12 erau asa de obisnuiti, ca alegerea lor de catre Domnul Isus Hristos sfideaza orice logica omeneasca. Nici unul dintre ei nu era dascal, nici unul nu era preot, nici rabin, nici carturar, nici fariseu, nici saducheu, nici macar un lider al sinagogii. Nici unul nu era din inalta societate. Jumatate erau pescari, restul muncitori obisnuiti.” Din aceasta descriere, ne dam seama ca nu atat ucenicii au contat in procesul instruirii, cat capacitatea Invatatorului de a-i preschimba.

18 luni

Cat timp sa fi durat pregatirea ucenicilor? Un calcul sumar ne arata ca este vorba de 18 luni. Un timp in care ei trebuia sa deprinda invataturile de baza ale Mantuitorului si mai ales, sa fie transformati, convertiti. De-a lungul a 12 capitole, Petru Lascau ni-l prezinta pe fiecare apostol, descriindu-i intr-o maniera tipologica, personalitatea. Vom face cunostinta cu tipul ucenicului impetuos, exemplificat prin apostolul Petru si cu cel pasionat, reliefat prin apostolul Ioan. Vom vedea mai departe, ce inseamna sa fii numit fiu al tunetului, asa cum s-a intamplat in cazul lui Iacov si cum arata „un om gata sa ajute”, adica apostolul Andrei. Vom intelege ce inseamna sa fii un om practic, la fel ca Filip, sau un om bun, cum era Natanael. Il vom surprinde „pe omul schimbarilor rapide” – Matei, vom intelege cate ceva din ratiunile „pesimistului” – Toma si vom descoperi calitatile „unui om obisnuit” – Iacov, fiul lui Alfeu. Nu ii vom uita pe „luptatorul pentru libertate” Simon Zelotul sau pe „realistul” Iuda, fiul lui Iacov. In final, il vom urmari pe „tradatorul materialist” – Iuda Iscarioteanul.

S-ar putea intampla ca in cursul lecturii, sa ne surprindem propriile noastre trairi si atitudini ca apartinand deopotriva, unuia sau altuia dintre acesti apostoli. Putem spune ca nici un apostol n-a semanat cu celalalt. Diferentele dintre ei erau atat de dramatice, incat in mod normal, n-ar fi existat sanse de a ramane impreuna. Poate tocmai in aceasta consta forta Evangheliei si a prezentei lui Isus, in faptul ca oameni diferiti din punct de vedere al temperamentului, pregatirii sau originii sociale, pot fi uniti in lucrarea de prezentare a Evangheliei pe intreg pamantul. Realitatea ca acesti oameni au ramas impreuna si dupa moartea lui Isus, cu exceptia lui Iuda, este o mare minune, inexplicabila din punct de vedere omenesc, dar pe deplin adevarata, daca privim marturia istoriei acelor vremuri.

Simon Petru

Sa ne gandim ce inseamna sa fii un crestin impetuos, asemenea lui Petru. De fapt, il chema Simon, un nume obisnuit in Israel. Insa „la prima intalnire cu Domnul Isus Hristos, Mantuitorul il numeste Chifa, adica Petru. Este foarte interesant ca numele acestea sunt folosite interschimbabil in relatarea Evangheliilor. Pana si Domnul, care i-a schimbat numele, odata il numeste Simon, altadata ii spune Petru. Doar apostolul Ioan, ori de cate ori vorbeste despre Petru, ii spune Simon Petru.” Tipologia lui Petru este interesanta, fiindca „prin natura sa, Petru era un om aspru si oscilant. Nu te puteai bizui pe el, nu stiai care va fi reactia lui urmatoare. Era dominat de primul impuls. Era primul pentru, dar si primul contra. Era un om impulsiv.”

Din aceasta piatra neslefuita, din aceasta persoana ce ar fi descurajat si pe cel mai iscusit invatator, Domnul Isus Hristos a reusit sa ridice un apostol. Pentru ca „atata timp cat suntem in mana unui asemenea Hristos, El poate sa faca din noi oameni extraordinari. Domnul poate sa faca din Simon un Petru. Poate sa ne faca stanci puternice la temelia bisericii Sale. Mesajul acestei vieti pentru noi este ca Domnul schimba oamenii si modeleaza caracterele.”

„Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”

Detaliile acestei transformari sunt frumos redate de catre Petru Lascau, reliefand in mod deosebit, un aspect pe care Mantuitorul l-a vazut in Simon Petru: „O calitate naturala cu care s-a nascut Petru statea in faptul ca era om de initiativa. Omul nascut sa fie lider va avea intotdeauna ambitie, dorinta de a face ceva, va avea energia schimbarilor, energia unor lucruri noi. Este omul care face sa se intample lucrurile in jurul lui. Petru nu numai ca pune intrebari, dar si raspunde la ele, atunci cand il intreaba altii. Este primul care raspunde pana si la intrebarile Domnului. „Cine zic oamenii ca sunt EU?” Iar Petru face imediat declaratia aceea extraordinara: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu.” El este un om de initiativa.”

De fapt, talentul deosebit al Mantuitorului a fost de a pune in valoare capacitati nebanuite, care existau in inima lui Petru, dand la o parte toata zgura trasaturilor de caracter defavorabile. Acest lucru se poate intampla cu oricare dintre noi, atunci cand ajungem sa invatam lectiile pe care Domnul Hristos ni le ofera.

Apostolul iubirii

Un alt caracter de exceptie este cel al lui Ioan, numit si „apostolul iubirii”. Ceea ce il distinge pe acest apostol este pasiunea deosebita pe care a avut-o fata de Isus Hristos si invatatura Sa. Problema lui era ca nu stia sa mentina echilibrul intre diferitele sale trasaturi de caracter si astfel, ajungea ca ravna sa il conduca la intoleranta. „Ioan este omul care nu are exceptii. Pentru Ioan, lucrurile sunt simple si foarte clare: ori umblam in lumina, ori in intuneric. El vorbeste in alb si negru. Dupa ce citesti scrierile lui Ioan, ai nevoie de apostolul Pavel, care vorbeste si despre alte culori decat alb si negru.”

In continuare, Petru Lascau ne spune: „Oamenii ca Ioan au tendinta sa duca lucrurile la extreme. Zelul pentru adevar trebuie echilibrat de dragoste pentru oameni, altfel ajungem la judecata, ajungem sa fim aspri si lipsiti de compasiune. Ucenicia la picioarele Domnului Isus Hristos a fost suficienta sa transforme acest caracter puternic intr-o persoana echilibrata.”

La piciorul crucii

In acelasi timp, Ioan trebuia sa invete cum sa mentina echilibrul intre ambitie si umilinta. Astfel, exemplul de umilinta si de lepadare de sine al Domnului Isus Hristos l-a condus treapta cu treapta pe apostolul Ioan, sa invete ca adevarata maretie se dovedeste prin lucrurile cele mai umile. El a fost atat de impresionat de gestul spalarii picioarelor realizat de Mantuitorul, incat este singurul dintre evanghelisti care il reda cu multe detalii.

„Deodata, Domnul si Invatatorul rastoarna spectaculos piramida ierarhiilor lumii. Vazandu-L incins cu stergar si aplecandu-Se la picioarele colegilor Lui, sa le spele, asemenea unui sclav, inima lui Ioan n-a mai ramas aceeasi. Astfel, Ioan a invatat sa mentina in echilibru ambitia si umilinta.” Ioan a invatat sa pastreze un echilibru intre suferinta si glorie: „La inceput, Ioan a fost setos de glorie si gata de suferinta, ca oricare dintre noi. Dorea sa aiba un tron la dreapta Mantuitorului, dar nu vroia sa sufere pentru aceasta.”

Privind insa mai departe, autorul ne spune: „Apoi, la piciorul crucii, a vazut suferinta extraordinara a Mantuitorului, I-a auzit ultimele cuvinte, a vazut cumplita moarte prin crucificare, a vazut pretul gloriei lui Isus si costul preaslavirii viitoare.” Din acel moment, el a inteles ca „iubirea lui Hristos este o iubire transformatoare, o iubire care te schimba.” Concluzia este ca „daca un fiu al tunetului se poate transforma intr-un ucenic al iubirii, aceeasi iubire ne poate transforma si pe noi.”

Iacob, fratele lui Ioan

Un alt caracter deosebit este cel al lui Iacob, fratele lui Ioan, care de asemenea, „dorea cununa de slava, insa Domnul i-a dat cununa suferintei. Dorea putere, in timp ce Domnul dorea sa ii dea slujirea. Voia un loc de cinste si Domnul i-a dat un mormant de martir.” In mod paradoxal, ambitiile lui Iacob, fratele lui Ioan, nu s-au realizat in cursul vietii, dar cu siguranta, temperamentul sau furtunos a ajuns sa fie schimbat prin legatura cu Mantuitorul. „Iacov ramane prototipul omului pasionat, zelos, deschizator de drumuri, puternic, dinamic si ambitios. Pasiunea lui insa, a fost temperata de sensibilitatea si de harul Domnului nostru Isus Hristos. A invatat sa-si controleze mania, sa-si infraneze limba, sa-si redirectioneze zelul, pentru Imparatia lui Dumnezeu.”

Deci, „Iacob este o incurajare pentru fiecare dintre noi, viata sa spunandu-ne ca Dumnezeu poate converti in lucruri pozitive si bune pana si ravna noastra lipsita de pricepere, pana si avantul si ambitiile noastre iesite din comun. Intalnirea cu Domnul Isus Hristos conduce intotdeauna, la transformare.”

„O piatra umila”

Nu am putea sa nu il remarcam si pe Andrei, acel om „gata sa ajute”, o persoana cu un caracter deosebit, pentru ca desi ramane in umbra, lucrarea sa aduce rezultate remarcabile. Andrei are acea calitate de a-i conduce pe oameni la Isus Hristos unul cate unul. Astfel, el l-a adus pe Petru la Mantuitorul si „trebuie spus ca daca crestinismul contemporan il preaslaveste pe Petru ca fiind temelia bisericii este pentru ca fratele lui, un om aproape necunoscut, l-a luat de mana intr-o zi si l-a dus la Mesia. Petru L-a cunoscut pe Isus Hristos datorita fratelui sau, Andrei.”

Mai departe, autorul consemneaza: „Andrei nu era un stalp ca Petru, Iacob sau Ioan, dar era o piatra umila, de o utilitate extraordinara in Imparatia lui Dumnezeu. N-a scris nici o epistola, n-a predicat multimilor. In Biblie, in galeria marilor oameni ai lui Dumnezeu, el este mai degraba o silueta decat un portret. Dar tot ce stie sa faca, el face bine, face temeinic. El a condus oameni la Isus Hristos si oamenii acestia raman. Impactul muncii sale este extraordinar.” Prin urmare, „probabil ca Andrei n-a stiut sa explice principii teologice foarte profunde. Probabil ca n-a stiut sa tina studii biblice sau predici, dar daca te-a vazut ca ai nevoie de Isus, te-a luat de mana si te-a dus la El.”

Cand un om practic devine un om al credintei

Ar mai fi de amintit si apostolul Filip, acel „om practic, acel om al socotelilor, care spune mult mai usor ca nu se poate, atunci cand trebuie sa se ia o decizie majora”, o persoana care „cunostea prea multa aritmetica pentru a fi un aventurier.” Astfel, autorul ne spune ca „este foarte greu pentru un asemenea om practic ca Filip, sa se intoarca la Dumnezeu, pentru ca el face socoteli tot timpul. El isi smulge cu greu radacinile din pamant, ca sa se uite spre cer si sa inteleaga credinta care nu poate fi calculata si nu poate fi masurata.” Insa la picioarele Mantuitorului, acest om a fost transformat pentru a deveni un adevarat apostol.

„Filip si-a biruit tendintele naturale ale temperamentului sau. A devenit un alt om, un om al credintei, un om care a murit pentru cer, un om care a renuntat la lumea de acum pentru cea viitoare. Filip, un om care a trait prin calcule, dar care a ajuns la credinta, un caracter schimbat de Domnul si Mantuitorul nostru, Isus Hristos.”

„Dumnezeu nu are nevoie de voluntari, ci de oameni chemati de El”

S-ar mai putea spune multe si despre ceilalti apostoli, dar concluzia finala este una singura: nu poti ramane acelasi, dupa ce L-ai intalnit pe Domnul Isus Hristos. In atingere cu „Cuvantul vietii, oamenii simpli devin apostoli, iar trasaturile necizelate ajung sa fie transformate, rafinate, curatite, astfel incat aurul unui caracter autentic sa fie scos la iveala.” In contact cu ucenicii Sai, Domnul Isus Hristos nu S-a lasat descurajat de ceea ce parea a fi o imposibilitate, fiindca mai presus decat puterea convingerii omenesti, prin El lucra Duhul Sfant, capabil sa realizeze acel lucru tainic, si totusi fara de seama, numit „nasterea din nou.”

Acestia au fost „Apostolii Domnului Isus”, iar Petru Lascau ne invita sa meditam la ceea ce Dumnezeu a lucrat prin ei, pentru ca in felul acesta, „sa fim incurajati a ne lasa la randul nostru, ca instrumente in mana Celui care schimba sufletele oamenilor si astfel, lumea sa vada din nou, ce poate face Dumnezeu prin viata celor care se incred pe deplin in puterea Sa. Dumnezeu nu are nevoie de voluntari, ci de oameni chemati de El.”

Interviu cu scriitoarea Ileana Andrei Cudalb – Consul la Ambasada Romaniei din Canberra, Australia

On By nelursIn Interview, literatureLeave a comment

Lucretia BERZINTU – Israel
http://www.phoenixmission.org

ileana-andrei-cudalbIleana Cudalb s-a nascut la 21 iunie 1951, in localitatea Cudalbi, judetul Galati; este absolventa a Facultatii Engleza – Rusa. In anul 1983 debuteaza literar in revista Saptamana Culturala din Bucuresti. Debutul editorial are loc in 1993 cu romanul Sarbatoarea promisa, Ed. Porto Franco, Galati.
Ileana Cudalb, scrie literatura, distingandu-se prin stilul natural, direct – , astfel facand parte din cei mai talentati prozatori de azi.

– Ne-am cunoscut in anul 1995 la Iasi, cu ocazia a doua evenimente culturale: Salonul International de Carte, deschis in incinta Teatrului ”Luceafarul” si lansarea unui volum de poezii scris de poetul israelian de limba romana, Shaul Carmel, dupa care ne-am reintalnit in Israel, in anul 2003, cand ati participat la Targul International de Carte de la Ierusalim, ca reprezentant al Ministerului Informatiilor Publice (Departamentul pentru romanii de pretutindeni) si ati fost onorata cu ”Premiul International Felix Aderca” din partea A.S.I.L.R..

Mi-ati acordat atunci primul interviu, si, printre altele, ati spus ca va ocupati si de proiectele dedicate scriitorilor de limba romana din toata lumea, din toate comunitatile romanesti. Doriti sa ne relatati cate ceva despre realizarea acelor proiecte?

Perioada cat am lucrat la Departamentul pentru romanii de pretutindeni a fost cea mai rodnica din punctul de vedere al rezultatelor palpabile dar si cea mai buna pentru evolutia mea profesionala.

Daca e sa-l citez pe Maxim Gorki, activitatea facuta atunci a fost pentru mine o a doua „universitate”. Intotdeauna am dorit sa invat, sa depasesc limitele si sa ma imbogatesc sufleteste. La departament am invatat enorm din experienta de viata a romanilor care au luat calea exilului din diferite motive, din tragediile lor, din intelepciunea lor.

Numesc aici romani pe toti cei care considera limba romana, limba lor materna, pentru ca la inceput eu am venit in contact cu ei prin intermediul limbii romane.

Fiind pasionata de scris, normal ca mi-am indreptat atentia, in primul rand, asupra proiectelor care veneau din partea scriitorilor stabiliti in afara granitelor Romaniei, dar care cu sufletul ramaneau la locul nasterii lor, legati sau influentati ireversibil de cultura romana in care s-au format.

Era atunci, in anii 1995-1997, o realitate surprinzatoare care se deschidea in fata mea si pe care o percepeam mai mult instinctiv.

Am simtit ca scriitorii de limba romana traiau in noua lor patrie un nou exil, de data asta spiritual – scriau intr-o limba secreta pe care concetatenii lor, chiar si copiii lor, nu o puteau intelege, nu le puteau impartasi emotiile, mesajele si, in consecinta, nu ii puteau pretui la justa lor valoare.

Atat cat reuseam sa inteleg, erau scriitori valorosi, cu un discurs literar bine articulat, care stapaneau arta de a folosi cuvintele cu aceeasi maiestrie cu care o faceau si scriitorii cu o buna reputatie, din Romania.

In plus ei veneau cu un limbaj nou, cu o experienta proprie intr-un peisaj inedit. Ca cititoare am fost intotdeauna receptiva la nou, puteam deci presupune ca asta e calitatea oricarui cititor.

Asa a venit ideea de a iesi in intampinarea atat a scriitorilor romani din afara granitelor, care aveau nevoie de cititori, cat si a publicului cititor din Romania, doritor sa cunoasca universul acestor creatori.

Evident, fiind mai receptivi la initiativa, cele mai multe proiecte au venit de la scriitorii israelieni de limba romana si a fost un privilegiu sa colaborez cu personalitati afirmate deja in Israel care au devenit nume de prestigiu si in Romania. Shaul Carmel, Eugen Campus, Solo Juster, Sonia Palty, Tuvia Juster, Nicu Horodniceanu, Solo Har, sunt doar cateva nume de autori care au publicat in Romania, in cadrul programului de finantare a Guvernului Romaniei pentru promovarea scriitorilor de limba romana din afara granitelor.

Ma leaga de atunci o prietenie constanta cu acesti creatori, si acum cand sunt atat de departe de Israel, ca si de Romania, ma bucur de succesele lor si sunt mandra ca, putin, mi se datoreaza si mie deschiderea drumului lor catre acasa, cealalta casa, spirituala.

Experienta de succes cu scriitorii israelieni de origine romana a dat curaj si incredere si altor scriitori de a se adresa departamentului guvernamental pentru sustinerea si promovarea creatiei lor, in Romania.

Am sustinut proiectul domnului Jean Taranu, din Canada, antologii ale scriitorilor din Germania, Spania, Australia, reviste literare care au publicat in paginile lor scriitorii romani din diaspora.

– Aveti o bogata experienta privind viata si cultura israeliana iar originarii din Romania va pretuiesc pentru ceea ce ati realizat. La un moment dat aparuse un zvon precum ca urmeaza sa ocupati functia de director la Institutul Cultural Roman din Tel Aviv. Prietenii si colaboratorii va asteptau cu bratele deschise. N-a fost sa fie.

Nu a fost doar zvon, a fost o realitate. Am avut Ordinul ministrului de externe de numire in functia de director al Institutului Cultural din Tel Aviv, numai ca inainte de a urca in avion si a porni spre noul loc de munca s-a schimbat conducerea de la Bucuresti si in buna traditie romaneasca – cine nu e cu noi e impotriva noastra -, a fost numita o persoana care facea parte din anturaj.

– A urmat o perioada de tacere. Apoi, surpriza – a venit pe calea internetului -, de a va regasi in functia de atasat cultural la Ambasada Romaniei din Coreea de Sud. Ce ne puteti impartasi din aceasta experienta si din cultura acestei tari?

Pana la urma s-a facut dreptate, nu-i asa? La vremea aceea as fi putut sa aleg functia de atasat cultural in cadrul ambasadei de la Tel Aviv dar cred ca am ales Seulul din orgoliu si, de ce sa nu recunosc, din spirit de aventura.

Era un loc unde cu greu puteam ajunge ca turist sau in delegatie guvernamentala si apoi intotdeauna am fost interesata de Extremul Orient. Alegerea s-a dovedit foarte inspirata si pot spune ca am petrecut aici cei mai frumosi ani din cariera mea de functionar guvernamental.

Dupa experienta israeliana, credeam ca nu exista alt popor care sa fie mai receptiv la cultura altor popoare si care sa doreasca mai mult sa isi promoveze propriile valori. Ei bine, in Coreea, globalizarea nu este doar o vorba lipsita de continut.

De altfel miracolul coreean ca si miracolul israelian are in comun tocmai aceasta imbinare perfecta intre traditie si modernitate.

Pot spune ca in cei aproape patru ani cat am fost atasat cultural al Ambasadei Romaniei la Seul, am cunoscut viata culturala a Coreei sub toate aspectele ei, de la manifestari de masa, gen festivaluri populare dedicate evenimentelor din calendarul sarbatorilor laice si religioase, pana la festivaluri nationale si internationale de arta teatrala, cinematografica, muzica, dans, expozitii de arta sau spectacole sustinute de invitati straini, intotdeauna dublati de interpreti de valoare coreeni.

Mai putin am venit in contact cu literatura coreeana din cauza ca nu cunosc limba. Putinele traduceri facute de profesorii coreeni de la Catedra de limba romana din cadrul Universitatii de Studii Straine, Hankuk, mi-au prilejuit insa revelatia unui univers poetic inedit, de o sensibilitate aparte, in care trairile umane sunt estompate pana la surdina, venind ca un ecou din timpuri ancestrale si contopindu-se cu relieful invaluit de ceturile opalescente ce invaluie perpetuu peisajul coreean, conferindu-i o aura de mister.

Aici frumosul nu este ostentativ, este indus prin armonia fortelor care dau viata. Ying si Yang. As fi vrut sa am timp sa invat limba coreeana ca sa ma bucur deplin de bogatia literaturii acestui popor, dar poate cei care deja vorbesc cele doua limbi, si sunt din ce in ce mai multi, pe masura ce se inmultesc absolventii de limba romana, ne vor darui cu mai multe traduceri.

Si cred ca va fi asa pentru ca in Coreea interesul pentru Romania este foarte mare, nu doar in invatamantul universitar si in economie, ci si la cetatenii simpli, de pe strada.

Nicaieri nu am intalnit oameni care sa reactioneze atat de prompt si atat de admirativ la numele de Romania pe care ei il asociaza automat cu numele Nadia Comaneci.

E firesc sa fie completat acest interes si de cunoasterea reciproca a valorilor care fac bogatia popoarelor noastre. Si din nou revin la comparatia cu Israelul. M-am considerat, si ma consider inca, un ambasador al Israelului prin admiratia pe care o impartasesc, ori de cate ori am ocazia, pentru aceasta tara.

Ei bine, acum ma pot considera si un ambasador al Coreei de sud. Tot ce spun despre aceasta tara nu este este de complezenta, o simpla incursiune pe internet o poate demonstra.

– Comunitatea de romani din Coreea de Sud e mare? Ce ne puteti spune despre romanii de acolo?

Nu. Practic nu avem o comunitate romaneasca in Coreea. Distanta, bariera de limba, specificul asiatic, sunt tot atatea bariere care ii impiedica pe romani sa se stabileasca in Coreea. In plus aici nu se admite dubla cetatenie fapt care implica lipsa unor drepturi civile.

Asta nu inseamna ca nu sunt romani totusi. Cateva femei casatorite cu coreeni, care au si copii, cativa specialisti din industria navala cu contracte de munca pe termen limitat, studenti, profesori romani care predau la universitatile coreene.
Toti acesti oameni traiesc insa izolati unii de altii, mai putin cele doua, trei femei casatorite in Seul care socializeaza impreuna si care sunt si foarte apropiate de ambasada.

Restul, din cauza distantelor si din cauza programului de lucru – acolo disciplina muncii nu este o vorba in vant – se deplaseaza mai greu si nu au timp sa participe la diferite actiuni care i-ar putea apropia. Sunt insa recompensati de castigul material si de faptul ca despartirea de tara este pe termen scurt.

– A lucra in diplomatie inseamna si anumite sacrificii privind asa-zisele obligatii familiare?

Din fericire obligatiile mele familiare nu sunt asa de mari. Nu mai am copii de crescut, nepotii inca nu s-au anuntat, nici macar in perspectiva, iar sotul meu s-a pensionat si ma urmeaza. Cred ca si pentru el diplomatia este o experienta interesanta.

Ca insotitor de diplomat are ocazia sa participe alaturi de mine la evenimentele la care sunt invitata, intalneste o multime de oameni, vizitam impreuna locuri pe care nu s-ar fi gandit vreodata ca le poate vizita.

Sunt multe lucruri bune in viata lui de pensionar dar si sacrificii, daca tot vorbim despre asta. Faptul ca viata lui ordonata de finantist s-a schimbat brusc si el a trebuit sa se adapteze la lucruri care ii erau straine, la oameni cu care nu se poate intelege pentru ca nu are un limbaj comun cu ei, la conditii de clima diferite – aici si eu am suferit din plin -, la alimentatie diferita, toate acestea au insemnat un sacrificiu. Dar l-a facut cu gratie si asta ne-a ajutat pe amandoi.

– Iar acum va aflati in Australia. Cu ce prilej?

Sunt consul la Ambasada Romaniei din Canberra. Un alt gen de activitate, pe cat de dificil pe atat de interesant. O noua provocare.

– Cu aproximatie, cati romani sunt in Australia?

Statisticile spun ca sunt in jur de douazeci de mii de romani in Australia si Noua Zeelanda, tara pe care o gestionez, de asemenea, in calitate de consul la Canberra. Eu cred insa, ca sunt mai multi: unii, din motive personale, care tin de istorie, nu doresc sa se mai declare romani, iar altii, din ce in ce mai multi, au venit in ultimii ani si nu au fost inclusi in aceste statistici.
Putem vorbi de o diaspora romaneasca, organizata in comunitati, in marile orase ale Australiei si Noii Zeelande. Sunt romani de foarte buna calitate, multi dintre cei cu studii universitare sunt plasati in cele mai bune posturi din economie, sunt si oameni care conduc afaceri de succes.

Nu-i regasim insa in politica. La fel ca si in celelalte tari unde traiesc mari comunitati de romani, acestia fie nu sunt interesati de politica, fie nu au destul curaj de a se avanta pe acest teren.

– Ce proiecte de viitor aveti?

Sa termin romanul „Insula Serpei”, sa calatoresc, sa vizitez cat pot locurile de interes turistic din zona Asia Pacific, sa continui cu traducerea in limba engleza a romanelor aparute deja si, pe cat posibil, sa le lansez in lumea literara de la antipozi.

– Daca am in vedere cartile pe care le-ati scris despre personalitati din Israel si viata de aici, sigur ca se vede atasamentul pe care-l aveti fata de Tara Sfanta si Poporul Cartii.

Sa scrieti o carte despre Shimon Peres, titular al Premiului Nobel pentru Pace (1994), fost ministru al apararii, fost ministru de externe, fost prim – ministru, ministru pentru dezvoltare regionala in Guvernul Barak, Doctor Honoris Causa (titlu acordat in Aula Magna a Universitatii din Bucuresti la 4 decembrie 2001), in prezent Presedintele statului Israel, e un curaj si o munca enorma! Se poate spune ca este o carte document. Ce v-a determinat sa scrieti aceasta carte?

Cartea am scris-o din admiratie profunda pentru un creator. Vedeti dumneavoastra, si scriitorii si politicienii folosesc in munca lor cuvintele pentru a construi o opera care sa dureze.

Dar in timp ce scriitorul se gandeste mai degraba sa isi satisfaca un orgoliu reusind cel mult sa creeze un curent literar, politicianul, cu aceleasi cuvinte, daca are o viziune corecta, remodeleaza o lume. Si aici el se deosebeste net de ceilalti creatori: prin altruismul cu care isi dedica munca semenilor sai, contemporani si urmasii lor.

Nu-i nici o urma de narcisism la un om de talia lui Shimon Peres. Premiul Nobel pentru Pace nu este o tinta pentru care lupta el – nu-i decat recunoasterea meritelor sale -, satisfactia pe care o cauta este bucuria de a-si vedea proiectele puse in pagina si care dau rezultatele dorite spre binele tuturor celor pe care ii reprezinta.
– V-ati gandit catusi de putin la faptul ca peste ani, Shimon Peres va ajunge Presedintele Israelului? Cred ca a fost si o premonitie, cand ati scris undeva, ”Unul dintre conducatorii acestui popor, Shimon Peres…”

Cred ca m-am gandit, asa cum au gandit toti cei care l-au iubit si pretuit de-a lungul timpului si care m-au influentat si pe mine. Invoc aici doi prieteni dragi care nu mai sunt si care mi-au ghidat pasii pe timpul scrierii acestei carti, Yitzhak Artzi si Sandu David. Fie memoria lor binecuvantata!

Chiar si fara premonitia mea, Shimon Peres avea sa ajunga Presedintele Israelului, avea sa-si incheie cariera politica indeplinind functia suprema in statul pe care l-a slujit cu credinta, intreaga lui viata.

– Ce inseamna Israelul pentru dumneavoastra?

Un Templu. Un loc de referinta unde stiu ca pot veni sa ma simt aproape de Dumnezeu, unde pot vedea miracolul reinvierii nu doar din punct de vedere religios ci si laic. Un loc unde poti rosti cu incredere: si totusi, se poate!

– Atunci cand ati scris: ”Facerea unei case necesita vointa si pricepere, cu atat mai mult facerea unei lumi…”, la care lume v-ati referit?

La lumea in care traim. E singura pe care o avem, nu? Viata ne da dreptul de a exista in aceasta lume dar avem si obligatia de a o face mai buna, de a o lasa urmasilor mai bogata, privind spre viitor, fara sa uitam trecutul. Dar si fara sa exageram.

– Ce ar trebui facut pentru a fi o lume mai buna?

Un singur lucru, sa fim noi mai buni. Sa ne repozitionam in raport cu ceilalti din jurul nostru, cu oamenii, cu lucrurile. Sa ne reamintim in permanenta o invatatura simpla: nimeni nu ia nimic cu el. Nechibzuinta duce la dezechilibru si asta nu ii afecteaza doar pe cei apropiati ci si intreaga comunitate, intreaga omenire, in final.

– Dar pentru o Diaspora romaneasca mai buna si mai unita?

Diaspora romaneasca se afla acum la o rascruce, isi cauta drumul spre „acasa”, asta insemnand nu revenirea in granita statului roman ci revenirea in universul interior, in propria constiinta pentru a-si recupera identitatea. Ei cauta sa se repozitioneze in raport cu cei ramasi in tara, asa cum si societatea romaneasca, in ansamblu, cauta sa reevalueze relatia cu cei plecati. Este impresionant sa ii vezi pe romanii care traiesc de zeci de ani in SUA, Canada sau Australia, ca sunt la fel de afectati de instabilitatea politica de la Bucuresti, ca doresc sa voteze nu pentru ca ar avea vreun folos direct de pe urma votului lor, ci pentru ca vor ca lucrurile sa se schimbe in Romania, ca sufera alaturi de categoriile de defavorizati, ca fac actiuni de intr-ajutorare.

Din pacate romanii din diaspora nu sunt dispusi sa isi acorde credit unii altora, sa recunoasca atuurile semenilor, care sa ii reprezinte atat in fata statului roman cat si in fata statului de resedinta, consolidand in felul acesta organizatiile lor.

Am spus-o si o repet fara nici o teama de a gresi: romanii nu au exercitiul comunitatii. Nici nu au cum. In cei cincizeci, saizeci de ani de cand s-au inregistrat deplasari masive de populatie din granitele statului, romanii nu puteau crea o traditie care sa opereze de acum cu putere de lege.

Ne uitam cu admiratie si invidie la comunitatile de armeni, ucraineni, greci, evrei, italieni, rusi, din SUA, Canada, Australia dar uitam ca ei au alta mentalitate si de ce nu, alta orientare.

In plus, in cazul romanilor se adauga actiunea distructiva a statului comunist care a dorit sa atomizeze comunitatea romaneasca si nu s-o incurajeze sa se organizeze, sa fie unita. Suspiciunea creata atunci, in randul oamenilor, inca are o influenta negativa si inca intretine dihonia in randul vechilor imigranti romani, fapt care ii tine la distanta pe noii veniti.

– Daca ar fi sa faceti o comparatie intre lumea fiecarui continent pe care ati cunoscut-o, ce asemanari ar fi?

-Va referiti la lumea romaneasca?

-Da!

– Daca as face o comparatie, as face-o tinand cont de etapele istoriei care au determinat exodul romanilor.

Cei care au emigrat in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, in special in SUA, aproape au pierdut legaturile cu tara, au fost asimilati, ei si urmasii lor.

Cei care au emigrat dupa cel de-al doilea razboi mondial, indiferent de orientarea lor politica, liberali, monarhisti, taranisti, legionari, si indiferent de tara unde si-au gasit refugiu, in SUA, Europa, Australia, au fost trecuti automat pe lista neagra a dusmanilor poporului si supusi unui atac concentrat de anihilare, sub toate aspectele.

Atunci cand conducerea comunista gasea, totusi, ca se pot trage foloase de pe urma acestor „proscrisi” se incerca atragerea lor spre colaborare in numele unui deziderat luminos, dragostea de patrie. Se stie ca reticentii, cand nu aveau norocul sa intre sub protectia statului de resedinta, erau aspru pedepsiti.

Mai vrea cineva ca acesti oameni sa priveasca binevoitori spre liderii de la Bucuresti, si sa nu faca o legatura intre generatii, chiar daca au avut loc schimbari profunde atat in structura cat si in mentalitatea politicienilor de astazi?

Eu as zice ca mai degraba sa nu conteze nimeni pe uitare. Si cine doreste sincer sa construiasca un pod solid de comunicare cu diaspora sa tina cont de sensibilitatile oamenilor si aiba un program bazat pe realitate, nu doar pe bune intentii.

Cat priveste noul val de emigranti, de dupa 1989, acestia au parasit tara din motive economice si constituie categoria cea mai bine pregatita profesional, cu un inalt nivel de educatie, care si-a facut repede loc, peste tot, in economia societatilor care i-au primit.

Desigur, mai sunt si exceptii. In tarile neolatine din Europa, Italia, Spania, Portugalia, Franta au navalit o serie de romani sau tigani din Romania, de o calitate indoielnica si care prin faptele lor antisociale aduc prejudicii intregii comunitati.

Nici Australia, la capatul celalalt de lume, nu a scapat de invazia acestor bande de raufacatori, in special cei orientati catre fraudele bancare sau traficul de droguri, si care atunci cand sunt prinsi – si nu dureaza mult, pentru ca globalizarea are si acest aspect pozitiv, ajuta la urmarirea deplasarii infractorilor – fac titlul articolelor de presa, in majoritatea cotidienelor din marile orase. Spre luarea aminte a celor interesati!

– Din lumea copilariei dumneavoastra, a existat un moment mai deosebit, care v-a marcat ulterior?

Da. Imi aduc aminte, ca si cum as avea o pelicula de film in fata ochilor, cum perceptorii, asa se numeau agentii fiscali prin anii cincizeci, au venit cu camionul si au incarcat din ograda tot porumbul cules de parintii mei, tineri sub treizeci de ani, cu doi copii de hranit. Mai tarziu am inteles ca tata avea de dat cote la stat si sarac fiind nu putea raspunde cerintelor, asa ca au venit cu „maturoiul” si au luat tot ce au gasit.

Plansul de atunci al mamei m-a urmarit toata viata. Am descris acel moment in romanul „Fiica mea America”

– Va rog sa ne spuneti ceva despre familia dumneavoastra; parinti, frati, surori, copii.

Parintii mei au fost oameni cinstiti care nu au stiut altceva sa ne invete, pe mine si pe fratele si sora mea, decat munca si respectul fata de oameni. Au fost extrem de saraci, pentru ca bunicii nostri, desi nu aveau averi mari, erau considerati chiaburi.

Si pentru ca erau batrani trebuiau pedepsitii fii lor, asa ca tata a facut armata la un batalion de munca, la sapat in piatra tunelul de cale ferata de la Ghimes-Palanca iar mama a ramas sa munceasca singura, timp de cativa ani, pamantul pe care inca nu-l luase statul la colhoz, cu un copil pe care il alapta, adica eu, si care o urma la munca campului sub soarele de foc sau in ploaie, dupa cum era vremea.

Au fost vremuri grele pe care ei le-au infruntat curajos si nu i-am auzit vreodata invinuind pe cineva pentru soarta lor. Probabil ca din cauza asta nici eu nu am o fire revansarda. Am invatat sa fac fata incercarilor fara sa vreau sa ma razbun.

– Cand v-ati descoperit talentul de scriitoare?

Prin clasa a cincea. Eram sub influenta lui Alecsandri si am facut o compunere la limba romana despre iarna …cu multe sclipiciuri si horbotele. Profesorul meu de atunci – era tanar si frumos, eram si rude, si eu eram foarte sensibila la laude -, cu care am ramas intr-o prietenie plina de recunostinta pe tot restul vietii, a fost primul care m-a descoperit, ca sa spun asa, mi-a spus ca am talent si m-a incurajat sa scriu.

– V-a influentat cineva in ale scrisului? Dar parintii, au avut vreun rol in acest sens?

Cineva anume, nu. Lectura, pasiunea mea de toata viata – pentru care mama nu avea deloc intelegere, stiind ca viata nu e chiar o poezie -, poate ca da, m-a influentat. Si scoala. Alta influenta nu am avut.

Nu m-am format in cadrul unui cenaclu, nu am avut maestri, nu am avut critici care sa ma aduca pe drumul cel bun. Am crescut libera de norme si m-am insotit numai cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, pentru ca intotdeauna am fost convinsa ca am talent. Asta m-a facut sa nu renunt niciodata la scris, iar acum este refugiul meu din lumea reala atunci cand simt nevoia sa raman cu mine insami.

– Care va fi viitorul literaturii romane?

Viitorul literaturii romane va fi conditionat in primul rand de existenta cititorului de limba romana. Cata vreme vor mai trai romanii pe acest pamant va exista si literatura lor. Sigur, succesul acestei literaturi, propasirea ei, depinde de relatia cerere si oferta.

Cata vreme scriitorul isi va adapta stilul si modul de prezentare la conditiile cititorului, relatia va fi una profitabila pentru ambele parti. In caz ca nu, sa nu ne asteptam la concesii din partea unui public grabit, asaltat de nou, din ce in ce mai chivernisit cu resursele.

Personal nu cred in literatura care aduce profituri uriase autorului, dupa cum nu cred nici in literatura subventionata. E ceva nefiresc in aceasta relatie.

– Dupa terminarea studiilor, unde ati lucrat?

In domeniul sanatatii unde am facut o experienta de viata formidabila; in Radiodifuziunea Romana, la Programul III, emisiunile pentru tineret si copii; la Guvernul Romaniei, in Departamentul

Informatiilor Publice si apoi la Departamentul pentru romanii de pretutindeni; la Ministerul Afacerilor Externe, secretar I, atasat cultural, in cadrul Ambasadei Romaniei la Seul si acum, consul la Ambasada Romaniei la Canberra.

– Ce pasiuni aveti?

In ordinea de precadere: lectura, scrisul si calatoriile.

– Daca ati lua viata de la capat, ati schimba ceva fata de ceea ce a fost pana acum?

Nu. Ar insemna sa ma neg pe mine insami.

– Daca ar fi sa va stabiliti undeva in lume, ce tara ati alege?

O tara cu iesire la mare si cu patru anotimpuri. In Asia am inteles ce mult inseamna sa nu te departezi prea mult de meridianul nasterii tale.

– Aveti un mesaj pentru cititorii romani de pretutindeni?

Sa ramana romani si sa-si pretuiasca identitatea.

Va multumesc si va doresc mult succes in noua functie si realizari pe toate planurile!

SPRE DEZASTRU, INAINTE, BAIETI!

On By nelursIn History, literatureLeave a comment

Angela Monica Jucan
http://www.phoenixmission.org

Moto: „Dupa ce s-a terminat razboiul, am plecat din Cehoslovacia spre tara, bineinteles ca pe jos.“

Patca
Ea credula si gentila, partenerul abil, versat si egocentric, Romania a facut, in istoria ei, aliante mai mult pagubitoare. In plus, greul nu l-au dus niciodata cei cu decizia. „Normal”.

Spre cunoastere (nu spre neiertatoarea neuitare), s-a publicat, anul trecut (2008), un impresionant raport despre pretul vredniciei, scris la multi ani de la evenimente, apoi pastrat in manuscris peste doua decenii. Este jurnalul de front – de front front si de front de viata – al fostului soldat (mort deja, de zece ani – 29 iulie 1998 – la aparitia cartii) participant la a doua bataie mondiala, Ioan Patca, editat, acum, de cel caruia i-a fost daruit – fiul autorului, colonelul Iulian Patca. De fapt, nu doar editat, ci si co-redactat. In cartea „?i eu am fost la Stalingrad. Memorii din refugiu si razboi. 1940-1945” (coordonare, ingrijire, cuvant inainte si note de Iulian Patca; coperta de Emil Moritz), aparuta la Cluj-Napoca, Editura Mega, linia narativa (autor: Ioan Patca, militar prin concursul conjuncturii) alterneaza cu linia gloselor (de Iulian Patca, militar de cariera).

Autorul memoriilor pune in lumina planul apropiat al razboiului – monstruos, ca toate razboaiele, diform si inform chiar si pentru profesionisti. In depozitia lui, care ne da, pe fiecare pagina, prilejuri de meditatie, se vad de-aproape toate defectele ororii numite razboi, pe care autorul le-a cunoscut altadata foarte senzorial si le-a interpretat, tot atunci, fata catre fata, in mijlocul si in cursul barbarelor evenimente, apoi le-a stocat, pentru cateva decenii, in memorie (o memorie foarte buna). In textul lui nu exista „schita” razboiului. Pe aceasta o detine colonelul Iulian Patca; Domnia Sa are la indemana si programul, si modalitatea de realizare, si rezultatul acelui intins conflict armat. Este un joc de registre, in carte, rezultat din succesiunea dintre amintire si documente. „Nu mai mergeam spre Caucaz, unde credeam ca-i cald si bine, ci spre nord-est, in directia Cotului Donului si Stalingrad. Acolo se gaseau germanii, aliatii nostri, pe care trebuia sa-i ajutam la trecerea marelui rau Volga. Tot ceea ce stiam din auzite despre destinatia marsului nostru era ca vom ajunge intr-o zona de stepa semipolara, cu ierni timpurii, cu multa zapada si foarte geroase. Acolo, undeva, trebuia ca se afla si inamicul, pentru ca din Brasov pana la Rostov am venit timp de o luna fara lupta“. Ceva mai obiectiv decat subiectivitatea aceasta, nu exista. Pentru ca se regaseste in hartiile oficiale ramase de-atunci: „Ordinul primit la 31 august 1942 pentru Armata a 3-a Romana era acela de a prelua de la trupele germane si italiene apararea pe Donul mijlociu, intre Kletskaia si Suhoi Donetk. Armata a 3-a Romana urma sa inlocuiasca cinci divizii italiene si doua divizii germane. Pentru aceasta misiune avea sa dispuna de noua divizii de infanterie si doua divizii de cavalerie, constituite in patru corpuri de armata, totalizand 164.000 de militari. La acea data, Comandamentul Armatei a 3-a Romane se gasea in Caucaz, unde conducea operatiile trupelor romane din zona.” Cele traite de-aproape coincid cu cele vazute din distanta timpului. Ioan Patca: „Pe masura ce se racea vremea, ne plangeam la sefi pentru doua lucruri: imbracamintea si mancarea“. Iulian Patca (extras din jurnalul generalului Constantin Sanatescu): „Vremea s-a stricat, vantul rece bate de 24 de ore, vai de bietii oameni din linia intai care au numai mantaua si foaia de cort. Strig in toate partile sa-mi trimita ceva din efectele de iarna. Pentru moment asi avea nevoie de flanele si paturi, dar nu primesc nici o satisfactie, nici de la Armata, nici de la Marele Cartier General. […] Ministerul de razboi a gasit cu cale sa adopte pentru trupa chiloti in locul izmenelor lungi de panza care acopereau gleznele. Ministerul a facut aceasta substituire ca sa faca economie, fara sa se gandeasca ca soldatii vor tremura de frig. Am gasit soldati care si-au taiat manecile de la camasi pentru a-si innadi chilotii, ca sa-si acopere gleznele“. Cei cu decizia (luata la caldura)! Ceilalti – cu povara si cu rezistenta. La fata locului: „In dimineata urmatoare trebuia sa fim pregatiti cu tunul ori de inaintare, ori de retragere, iar servantii sa aiba tot echipamentul aranjat in ranite. Nu stiu nici acum daca ordinul venea de mai sus, de la regiment, divizie, corp sau armata, ori a fost doar o precautie a capitanului Lungu Viorel. […] Apoi, catre ziua, s-a zguduit deodata tot pamantul si peste noi a cazut tot cerul. Era dimineata la ora 6 cand au inceput rusii atacul cu toate fortele.” ?i in documentele de arhiva: „Marea ofensiva sovietica a inceput dupa o puternica pregatire de artilerie, la care au participat 3.500 guri de foc, executata pe intreg frontul Armatei a 3-a Romane, dar cu intensitate deosebita la corpurile 2 si 4 armata, care a durat o ora si jumatate in sectoarele de rupere si trei ore pe restul frontului.” Aliatii, cu spuza pe turta lor: „Dimineata am iesit din padure si am coborat pantele ca sa trecem Siretul langa Roman. Podul peste Siret era distrus de bombardamente si trecerea se facea pe un pod de vase. Era garda germana la pod, nu ne-au dat voie sa trecem pana nu trec mai intai toti nemtii. Cand ne-a venit si noua randul sa trecem, surpriza, nemtii ne-au spus sa trecem fara senileta, ca le stricam podul improvizat. Am tras masina pe marginea drumului si chiar in acel moment am fost atacati de avioane care ne-au secerat cu mitralierele. Siretul era plin de masini, tunuri, oameni si cai morti.” Indiferent care aliati: „Dimineata am ajuns pe Valea Tazlaului, langa Buhusi, dar am fost ajunsi din urma de o unitate sovietica cu foarte multi militari calare, au trecut in lungul coloanei si ne-au somat sa aruncam toate armele in sant. Colonelul Ciochina a incercat sa explice ca de acum luptam alaturi de ei impotriva nemtilor, dar i s-a vorbit foarte urat, rusii l-au luat cu ei la Roman, unde era punctul lor de comanda, de unde colonelul Ciochina a disparut pentru totdeauna. Cat despre noi, am ramas dezarmati si fara comandantii nostri. Rusii ne-au spus ca armistitiul e valabil pentru armata romana aflata in tara, toti militarii de pe front fiind considerati prizonieri. Asa ca si noi, militarii din Regimentul 41 Artilerie am fost trimisi sub escorta in lagare.” Dar, pentru astea, „mici”, nu prea mai sunt acte. Seamana, insa, bine cu impartelile post bellum cu care ne-au „obisnuit” vecinii. „Asa ne-au furat – spunea generalul de brigada Gheorghe Ionescu-Sinaia, in Ordinul de zi nr. 269 al Diviziei 13 Infanterie din 20 septembrie 1942 – Basarabia la 1812 si 1940. / Asa ne-au vandut Bucovina la 1775 si apoi ne-au furat-o in 1940, iar in ultimul timp voiau sa ne cotropeasca si restul ?arii.” Gentila Romanie s-a sacrificat pentru toti, nu numai teritorial. „In Ungaria insa era mare dezordine, crime, incendii, dezastre si devastari, era mare haos in toata tara. Noul guvern provizoriu a cerut ajutor de la armata romana pentru a mentine ordinea in Ungaria. S-a aprobat pentru aceasta doua divizii, fiind repartizati prin sate cate doua grupe si uite asa am stat in Ungaria pana in 10 august 1945.”

Impresiile autorului s-au format in spatiul agresiv ale carui puncte cardinale sunt evenimente cardinale. Cand, stiintific zis, doua divizii romanesti de infanterie se aflau la 40-50 km nord-est de Odesa, pentru cel aflat in toiul hazardului, n-are importanta daca atacul inamicului vine din est sau din nord sau din nord-est. Conteaza locul pe care-l atinge. „In noaptea zilei urmatoare, 22/23 septembrie, in spatele frontului nostru [s.n.] au fost lansate trupe rusesti de parasutisti care au facut mare prapad pana au fost nimicite, catre amiaza zilei urmatoare.” Zenitul este si el determinat de aceste incidente de proportii cand, de pilda, verticala locului se intersecteaza, inainte de bolta, cu sase bombardiere tip Hurricane. Ioan Patca nu se abate, in istorisirile lui, de la mersul cronologic al lucrurilor, dar si timpul are, uneori, alte motoare de precizie. „De abia peste o luna de la prima ninsoare [s.n.], cred ca era 16 noiembrie, am primit cate o haina groasa, ciorapi de lana si manusi.” Ioan Patca noteaza cu exactitate sau cu aproximatie datele calendaristice, insa le subordoneaza totdeauna (cum a fost!) datelor destinului. „Sa tot fi fost orele doua dupa miezul noptii (ne orientam dupa «gainusa» si alte stele) cand am intrat pe pozitie si am schimbat o unitate germana. Ni s-a spus ca nemtii vor merge in sudul Italiei, unde englezii si americanii s-ar putea sa debarce in Sicilia si in talpa cizmei italiene. Noi, romanii de pe front, aveam insa multe alte griji.” Chiar si in organizarea militara intervine elementul soarta. Anexele volumului contin, intre altele, si desfasurarea reprezentata grafic a operatiilor la flancul sudic al frontului sovieto-german in vara si toamna anului 1942. Sagetile acelea care, pe harta, par atat de ferme, nu codifica numai directii. Ele au si alte chei: „Au trecut zilele una dupa alta, si mai bine si mai rau, dar mai mult rau au trecut.” Inseamna si ca „Pe toata intinderea aia alba era numai haos si sange, morti si raniti […]. De doua ori am fost acoperit complet, adica ingropat sub pamant si zapada in urma exploziilor. Ne-am retras in dezordine, ranitii ramaneau in urma noastra impreuna cu mortii.” Obiectivul militar a fost cand Odesa, cand Rostov, cand Stalingrad, cand altul. Neschimbat a ramas numai obiectivul viata. „Daca treceai in fuga pe langa un ranit, acesta se agata cu mana de tine, rugandu-te cu disperarea inecatului: «fratilor, nu ma lasati, luati-ma cu voi». Trebuia sa-i dai cu baioneta peste mana pentru a te elibera, ca abia puteam sa mergem noi insine.”

S-a facut pace. Si iar a fost cand bine, cand rau. Sa fi fost, acum, mai mult bine? Cifrul este umorul de printre randuri. Mai mult amar.

„Asa a fost calvarul si trecutul meu in cel de-al Doilea Razboi Mondial, de la Prut la Cotul Donului, impotriva comunismului, si de la Brasov pana la Podisul Boemiei, impotriva fascismului, trecut foarte incurcat si foarte greu scris de un veteran de razboi in mari linii. Pentru a descrie zi de zi prin ce am trecut si mi s-a intamplat, ar trebui timp indelungat si gandire multa, dar si foarte mare liniste sufleteasca pe care nu am avut-o in toti acesti ani. In 20 aprilie 1966 mi-a murit sotia, la numai 40 de ani, ramanand singur sa-mi cresc cei patru copii: Iulian, Maxim, Lucica si Lenuta. Pentru ei si pentru nepotii si nepoatele mele am scris aceste randuri, pentru a sti cine am fost, prin ce am trecut si a ma intelege.”

De cinci ori pe frontul front, in linia intai! Dar si pe urma, in frontul vietii, tot in linia intai…

Sapte tineri – patru sub 18 ani – din Ardealul „cedat”, inrolati in Armata Romana numai pe baza inimii lor romane si a dorintei de a da ajutor la castigarea victoriei, se vor reintalni, la sfarsitul razboiului, in formatie de… doi: Ioan Patca si Ioan Cozma. Ioan Deac Ratanul, Ioan Deac Ciucu, Vasile Deac Cotroschi, Vasile Andreica Bandor, George Muresan, dintr-un motiv bine intemeiat, nu au putut fi prezenti… Sunt imprejurari in care vremea, in uragan, cere cap de om. Dar nu se linisteste, ca marea, cu unul. Vrea mari de capete.

….10 ANI DE CAND CRITICUL RADU G.TEPOSU A PLECAT IN LUMEA INGERILOR…

On By nelursIn Interview, literature, MediaLeave a comment

Interviu realizat de,

ANGELA BACIU

(publicat in vol.”Marturii la sfarsit de veac”, publicistica, Ed.Arionda si in  vol.”Marturii dintre milenii” publicistica, Ed.Limes, – volum premiat de Uniunea Scriitorilor din Romania, filiala Iasi, sectiunea eseu/publicistica.)

Interviu in memoriam cu RADU G.TEPOSU
***
cu Radu G Teposu si D S Boerescu, 1998 MLRRadu G. Teposu (n. 19 aprilie 1954, Sirnea, judetul Brasov– d. 5 noiembrie 1999) a fost un critic literar, eseist si cronicar literar roman, reprezentant al generatiei optzeciste.
Pleaca din satul natal la Brasov, unde absolva Liceul „Andrei Saguna”. Intre 1974–1978 urmeaza cursurile Facultatii de Filologie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, sectia romana-spaniola. Dupa absolvire ocupa functia de secretar general de redactie al reviste literare Echinox.
Cu repartitie de profesor de limba si literatura romana, a lucrat in satul Marsa, din judetul Giurgiu, in perioada 1978–1983, iar apoi, remarcat intr-un mediu revuistic favorabil, a lucrat la revistele Flacara, Viata studenteasca si Amfiteatru.
Dupa 1989, a devenit directorul revistei Cuvantul, conducand in aceeasi perioada si alte publicatii din Bucuresti si Baia Mare. Reprezentant de marca al gruparii clujene de la Echinox, figura proeminenta a generatiei literare a anilor ’80-’90, membru fondator al ASPRO, membru – de asemenea – al Uniunii Scriitorilor din Romania,
A publicat peste 2.500 de articole literare, culturale, sociale, precum si trei volume de autor:
1. »Viata si opiniile personajelor » (1983)
2. « Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua » (1993)
3. « Suferintele tanarului Blecher » (1996)
Radu G. Teposu a murit intr-un accident de masina la varsta de doar 45 de ani, la 5 noiembrie 1999.
Dumnezeu sa-l odihneasca!

***
“CRITICA DE DIRECTIE NU MAI ARE GLORIA DE DINAINTE”

• “ …Critica de directie nu mai are gloria de dinainte…”
• « …Cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patriotism, de sensibilitate plastica si lirism, de predispozitie teoretizanta si explozie imaginativa. Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV… »
• « …Criticul literar nascut in zodia Berbecului scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric… »

Angela BACIU : Domnule Radu G.TEPOSU, pentru inceputul dialogului nostru as dori sa va intreb, cat de actual este conflictul intre generatii, tinand cont de mediul ideologic si cultural postdecembrist de la noi ?

Radu G.TEPOSU: D-na Angela BACIU, conflictele intre generatii nu sunt apanajul unei anumite epoci. Chiar daca ele capata o acuitate mai mare in unele momente istorice, adversitatile de mentalitate vor ramane intotdeauna fierbinti.
Sigur, cand conflictele s-au grefat pe mari schimbari de paradigma culturala, de cotitura spirituala, ele au ramas celebre in istorie. Azi, sunt celebre polemicile dintre clasici si moderni, dintre traditionalistii picturii si impresionismului lui Manet, dintre pudicii si autencistii nostri interbelici.

Asemenea dispute au marcat nu doar simple rafuieli intre generatii, ci veritabile confruntari intre doua feluri de a vedea lumea.
Conflictul inseamna in aceste cazuri un Zeipunkt, cum spun nemtii, o rasucire spirituala. Asa incat a pretinde azi ca ciocnirile intre generatii ar fi inactuale, e o stupizenie care dovedeste neintelegerea firii adevarate a lucrurilor. Intotdeauna va fi o schimbare si intotdeauna varstnicii vor ramane cu un pas in urma celor tineri. Nu din refuz al sincronizarii, ci din neputinta intelegerii. Taine avea dreptate, desi determinismul nu mai e la moda. Omul e, totusi, un produs al mediului care inseamna cultura, educatie, regim politic, mai pe scurt spirit al vremii.

Angela BACIU : Care credeti ca este soarta criticii de directie ? Exista un pluton de critici cu autoritate specializati in a impune valori reale ?

Radu G.TEPOSU :Critica de directie nu mai are, in clipa de fata, gloria si entuziasmul de dinainte de 1989.
Putini anahoreti au ramas in jiltul lor cu spetezele roase, incapatanandu-se sa citeasca metodic si sa dea verdicte corecte. Toti fruntasii acestei critici s-au risipit in diverse alte activitati, dar eu nu cunosc o alta publicatie, in afara de « CUVANTUL », care sa-si fi propus – si sa faca realmente – o critica de directie.
In jurul acestei publicatii exista un pluton – poate numai o grupa, ca sa folosim termeni cazoni – care cred ca poate oferi mari garantii literaturii in miscare : Al.CISTELECAN, Ioan BUDUCA, Mircea MIHAIES, Tudorel URIAN si, cu voia Dumneavoastra, ultimul pe lista, Radu G.TEPOSU.
Dati-mi un alt exemplu care sa rivalizeze cu aceasta echipa si ma inclin.
Fireste, nu vreau sa spun ca in tara asta nu mai sunt critici admirabili, ca revistele noastre sunt scrise doar de pompieri, dar nicaieri nu se mai exercita o echipa cu asemenea anvergura si cu un program foarte limpede.

Angela BACIU : In calitate de critic si istoric literar, ati practicat critica de intampinare si sustinere. O veti continua ramanandu-i credincios, sau…o veti abandona intr-o zi ?

Radu G.TEPOSU : DA, am practicat-o timp de…douazeci de ani, dar am cam obosit. Nu mai am entuziasm.
De altfel, am mai spus-o, comentariul literar la zi, cronica literara ma ispiteste tot mai putin. E o risipa superba pentru care nu prea mai am energie. Ma multumesc numai sa girez, in « CUVANTUL », o pagina dedicata debutantilor, lucru nu tocmai simplu , caci am de citit vrafuri de manuscrise. Insa, fac acest lucru nu cu sentimentul gratuitatii, ci cu convingerea ca in orice miriste uscata poti da peste o floare exuberanta.

Angela BACIU : Cum ar trebui sa sune, in opinia Dumneavoastra, crezul unui critic literar al zilelor noastre ?

Radu G.TEPOSU (rade !) :
« Tatal nostru care ne citesti,
Invata-ne sa-i judecam drept pe cei
Care scriu
Si nu ne duce in ispita laudelor desarte,
Nici in cea a hulei nemeritate,
Ci ajuta-ne sa vedem in fiecare carte
Adevarul estetic, dara de existenta, freamatul fiintei,
Iluminarea launtrica
Si ne iarta erorile noastre de judecata
Si fa-ne culti, ca suntem multi !… »

Angela BACIU : Sa trecem la o alta intrebare, va considerati un critic stapan pe un anumit sector al literaturii – preferati poezia, proza, teatrul ?

Radu G.TEPOSU : N-am avut niciodata prejudecata specializarii. Scriu cu egala placere despre orice gen literar.
Totusi, din intamplare si gratie crizei pe care a inregistrat-o genul in vremea lui Ceausescu, mi-a fost dat sa scriu destul de putin despre teatru.
Asta nu vrea sa insemne nimic. Simpla chestiune de cantitate. De altfel, eu am debutat editorial cu o introducere in teatrul lui Horia LOVINESCU, o carte de un anumit didacticism, care respecta profilul colectiei in care a aparut.
Nu ma consider, asadar, un critic specializat si-mi face egala placere sa ma scald in efluviile lirice ale poeziei, ori sa despic in patru firul teoretic al conceptelor critice.
Daca stau si ma gandesc bine, cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patetism, de sensibilitate plastica si lirism, de predipozitie teoretizanta si explozie imaginativa…Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV.

ANGELA BACIU : D-le Radu TEPOSU, din experienta Dumneavoastra, in decursul activitatii sale, un critic literar are posibilitatea sa « desfiinteze » un scriitor ? Ati fost pus in ituatia de a « executa » anumiti autori, iar verdictul sa va fie infirmat ?

RADU G.TEPOSU : D-na Angela BACIU, criticul literar nu are in nici un caz posibilitatea de a desfiinta un scriitor. Oricat prestigiu ar pune la bataie, oricata persuasiune ar scoate din tolba lui critica, oricat trafic de influenta ar face, un scriitor veritabil nu va sucomba niciodata sub presiunile criticii.
Sigur, un critic cu mare autoritate poate marginaliza, o vreme, un autor, il poate scoate din atentia publica, ii poate reteza sansele de a obtine premii, de a promova in ierarhia literaturii si, mai devreme sau mai tarziu, nedreptatitul isi va recastiga locul pe care il merita. La fel de valabil e si reversul medaliei. Un critic influent poate impune, temporar, un scriitor mediocru, il poate mediatiza cu dibacie, asa incat sa treaca drept un autor onorabil, il poate sprijini sa castige onoruri, dar nu-l poate fixa ca-ntr-un insectar, in tabloul valorilor adevarate. Au facut astfel de concesii multi critici, unii dintre ei cu totul respectabili.

ANGELA BACIU : Exemplu ?

RADU G.TEPOSU : Elena FARAGO, bunaoara, a trecut drept o poeta stimabila gratie sustinerii lui LOVINESCU, care obisnuia sa mai calce pe alaturi cu pana, dar in absolut n-a putut face mare lucru, fiindca din suvitele
ei rebele n-a mai ramas azi decat o dulce amintire. Ea nu inseamna in literatura mai mult decat inseamna Maria CUNTAN, cu care a si fost, de altfel, colega de generatie.

ANGELA BACIU : Poetii tineri care au debutat in ultima vreme au vreo sansa de a deveni nume de prestigiu pentru viitor ? In anii ’60, poetii debutau cu o sustinere puternica din partea criticii literare si a presei literare. Acum, poetii debuteaza in anonimat, ignorati si de critica si de presa. Credeti ca este normal ce se intampla ?

RADU G.TEPOSU : Poate o sa va surprinda, dar vreau sa va spun ca anormal a fost ce s-a intamplat pana in 1989.

ANGELA BACIU : Concret…

RADU G.TEPOSU : Concret, e semn de libertate precara si de confuzie ideologica sa faci din sustinerea programatica a unui scriitor un act de virtute, de fronda ori de solidaritate politica.
In societatile normale, in care libertatea nu e administrata cu pipeta, fiecare scriitor isi este propriul sau manager, propriul sau agent publicitar. Fiecare face pe dracul in patru ca sa iasa la suprafata, sa se impuna. Sa stiti ca in celelalte tari critica e destul de indiferenta fata de cartile care apar. Exista, bineinteles, coterii literare, sfere de influenta, grupuri de interese care fac politica sustinerii scriitorilor si care, de cele mai multe ori, tin cont de criterii extraliterare. Eu nu zic ca nu e bine ce se intampla acolo, dar trebuie sa ne dezmeticim odata si sa nu mai privim viata literara ca pe un paradis in care…ingerii se coalizeaza impotriva diavolului, ci ca pe un amestec de interese si idealuri din care razbeste cel mai talentat si mai bine plasat pe langa criticii influenti.
Modelul de comparatie cel mai potrivit e lumea filmului de la Hollywood. Stiti ce sfori se trag acolo, ce bani se arunca in joc, ce pasiuni se mistuie pentru castigarea statutului de vedeta ? Asta nu vrea sa spuna ca au castig de cauza doar mediocritatile cu picioare lungi, homosexualii, francmasonii, ori gangsterii cu teschereaua plina cu bani. Castiga, foarte des si valorile, dar si artistii mai modesti care se bucura de protectie.
Mai pe scurt, cred ca debutantul, scriitorul in genere, trebuie sa se dezbare de mentalitatea de fiinta asistata si sa-si faca loc in viata publica prin propriile eforturi.
Consacrarea vine ea singura…

ANGELA BACIU : D-le Radu G. TEPOSU, v-ati contrazis vreodata ?

RADU G. TEPOSU : (rade) O, sigur ca da. Stiti ce spunea IORGA ? Ca numai boul e consecvent !
Trebuie sa precizez insa ca nu m-am contrazis in privinta diagnosticului unei carti sau a unui autor. In acest sens, imi place sa cred ca am un nas bun, desi e mereu infundat.
M-am contrazis in chestiuni teoretice, cum ar fi, de pilda, postmodernismul. In urma cu vreo…15 ani,   cand am scris prima data despre acest contradictoriu fenomen, eram convins ca postmodernismul e o diferenta specifica a modernismului.
La momentul redactarii ultimei mele carti mi-am dat seama insa, ca avem de-a face cu o paradigma culturala care schimba radical viziunea asupra culturii. Daca as vrea sa folosesc un eufemism, as spune ca m-am revizuit, cum ii placea lui LOVINESCU sa spuna.
Am sa fiu insa onest si-am sa spun ca …m-am contrazis.

ANGELA BACIU : Faceti, va rog, portretul criticului literar nascut in zodia « Berbecului », sa vedem cum arata.

RADU G.TEPOSU : (zambeste) Criticul literar nascut in zodia « Berbecului » scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric, face din literatura un spectacol al existentei, alterneaza ironia cu patetismul, malitia cu melancolia, are sensibilitate filozofica, e tenace, dar are si dese accese de dezabuzare, IUBESTE CARTILE CA PE NISTE FIINTE VII, este – cum zice la zodie – mai degraba talentat decat destept…

De vorba cu George Filip din Montreal – Canada, poetul care nu crede in inspiratie

On By nelursIn Interview, literature1 Comment

by Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

GeorgeFilipCetatean de onoare si unul dintre cei mai importanti poeti romani ai exilului, George Filip a semnat anul acesta, 2009, cel de al 26-lea volum, intitulat „George Filip din Pontus Euxin”.  Nascut pe 22 martie, in comuna Tuzla din judetul Constanta, poetul isi descrie apartenenta la locurile natale, astfel: „Marea a fost a doua mama a mea, inotam ca un delfin, ma inecam adesea , dar nu de tot si mai tarziu, am numit marea… Marea mea cea Neagra, crezand ca sunt fiul ei.” George Filip paraseste Romania in 1979 si dupa peregrinari prin Austria, Germania si Franta se stabileste in 1982, in Canada. Vorbind despre adaptarea la mediul de aici, George Filip marturiseste: „Am gandit si scris mereu in limba mea cea materna, m-a gandit la Cioran, Eliade, etc. si am ajuns pe malul celalalt al sperantelor mele. Si n-am uitat niciodata ca Dumnezeu este cu noi!…” Din 1984, George Filip locuieste la Montreal, unde infiinteaza Centrul de Cultura Romana. Poetul este de asemenea,  membru fondator al Asociatiei Scriitorilor Romani din Canada si redactor la emisiunea de radio locala in limba romana si la revista “Humanitas”. Tot el pune bazele primei televiziuni in limba romana din exil, al carei director cultural a fost pana la disparitia acesteia. Printre volumele scrise de George Filip se numara „Matematica pe degete” (1974), „Anotimpul legendelor” (1975), „Desant satiric” (1976), „Drumuri de balada” (1977), „Zei fara armuri” (1989), „Poemes sur feuilles d’erable” (1998), „Era confuziilor” (1993), „Din taine” (1999),  „Diana” (2002), „’89 Poeme indoliate” (2002), „Vad lumina”  (2003), „La planet plate – Poemes” (2004), „Singur impotriva destinului” (2004), „Aezii privesc” (2005), „Zilele saptamanii” (2005), „Din oglinda” (2005), „Tara din lacrima” (2006).

„M-am recomandat tantos: poet George Filip”

– Ce anume v-a determinat sa scrieti?
– Niciodata nu mi-am propus sa scriu. M-am pomenit scriind si gata. Stiu doar ca de foarte fraged, jonglam cu cuvintele si le inhamam la rime de ocazie. Cand nu-mi iesea rima, inventam cuvinte: „onica-donica trei salcele, acri, macri palmacele.” Niciodata n-am stiut ca  eram sau ca voi fi poet. Scriam mereu pe la scoala, ba chiar mi-am facut un caiet special. Taica mi-a dibuit caietul, l-a pus pe foc, si de-atunci ma privea cu suspiciune si ii spunea mamei: „Floare, banditul asta este dusmanul nostru.” Il cita pe Schopenhauer. „Floare, savantul asta german zice ca dusmanii cei mai mari ai omului sunt nevasta si copiii.” „Iaca”, ii replica mamica, „stie neamtul ala ce este in casa noastra…”

– Cand si unde ati debutat si cum a fost acest debut?
– Golaneam, flamand, prin Capitala. Citeam, de pe la gunoaie, tot felul de gazete si reviste. Tupeist, m-am dus la revista ALBINA, cu o poezea  despre sarbatoarea majoratului: „Am optsprezece ani, ti-i darui tie, Tara,/Tu m-ai crescut puternic, cu inima de para,/ Cutezator ca soimul si liber pe pamant;/ Ma-ndeamna tineretea sa te slavesc in cant.” Am primit la casierie 198 de lei. Asa mi-am platit baraca unde locuiam si mi-am cumparat lemne de la deseuri, cu 50 de lei tona. In seara aceea, m-am imprietenit cu niste muncitori. Unul dintre ei, care m-a prezentat altora, le-a spus ca sunt poet. Ii aratasem ALBINA. Cand am dat mana cu ei, m-am recomandat tantos: poet George Filip. Am ajuns, din intamplare, in casa scriitorului orb Marin Iancu Nicolae. Mi-a spus ca-mi citise deja poezia si ca sunt talentat. Doamna Dr. Octavia Dimancescu, verisoara cu Antonescu, m-a dus acasa la Arghezi. Mosul cel sugubat mi-a dat cirese si mi-a zis: „Gheorghita… ai talent. Ai grija, greul de-acum incepe. Esti blestemat de muzele cele bune…”

„Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego”

– Despre ce va place sa scrieti? Care sunt principalele teme abordate de dvs.?
– Eu scriu spontan, despre orice si oricand. Am spirit competitiv si nu abandonez niciodata – nimic. Eu sunt convins ca poezia pluteste in aer si poetul n-are decat s-o culeaga si s-o puna pe hartie. Totul exista. Elementele. Ca-n Tabela lui Mendeleev, exista, dar casutele sunt goale si cineva trebuie sa le descopere pe cele nedescoperite, inca. Asa este si cu muzica si cu pictura, sculptura, etc. Si ideile exista, totul ne este daruit de Dumnezeu, Omul trebuie sa fie doar receptiv.

– Aveti o imagine cheie, o metafora care sa va defineasca stilul?
– Nu m-am gandit la asa ceva. Psihanalist fiind, am observat ca volumele mele, fiindca eu scriu la volum, la metru cub, cum imi spun prietenii, sunt structurate pe tiparele romanului. Eu nu scriu topuri de poeme si apoi le oranduiesc intre copertile unui dosar si le pun un titlu. Nu ! Eu numar frumusel  un vraf de coale, cate se brodesc ele, le numerotez, le pun un titlu si tabar sa scriu. Ca sa nu mi se para ca am mult de lucru, imi pun in fata, deasupra, cite 10-15 foi si zic: „Ce ma, nu le umplu eu ?!?” Si le umplu si tot asa, pana ajung la ultima fila. Volumele mele au, ca romanul, expozitiune, intriga, punct culminant si deznodamant. Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego. Poate sa arda casa, sa inceapa bombardamentul, sa vina potoapele…, eu cand scriu n-aud si nu vad nimic altceva decat lumea in care am evadat. Probabil ca de aceea am suportat cu atata stoicism viata, emigratia, etc…

„Toate cartile mele sunt copiii mei”

– Ne puteti da o definitie proprie a poeziei?
– Eu consider ca orice poezie pe care o scriu eu, trebuia scrisa…, dar de mine. Poezia este chintesenta chintesentelor unor stari si trairi ale poetului, unde nimeni nu poate ajunge, decat trubadurul-poet, rasfatatul muzelor celor bune.

– Ce titluri de volume semnate de George Filip ati dori sa ne prezentati?
– Toate cartile mele sunt copiii mei. As fi un criminal daca as provoca disensiuni in micul meu trib. Va recomand toate cartile mele !

– Stiu ca pe linie materna, sunteti descendentul lui Octavian Goga. In “Poetul”, Goga vobeste despre truda amara a celui ce scrie, iar dvs. afirmati in “Fericire” ca a fi poet este un blestem. Sa tragem de aici, concluzia ca pentru George Filip, scrisul este o continua provocare?
– Desigur, viata este o provocare. Depinde insa, pe ce lungime de unda vibreaza poetul. Eu, cand scriu, ard, fac realmente febra. Arunc la gunoi tembelele acelea de teorii despre poetii care scriu cu vodca sau vinul sub nas, etc. Secretele artei  sunt investigatia si transpiratia. O provocare? Ma provoc singur. Ma bag mereu in fata, sar in foc pentru altii si nu dau socoteala, chiar asa, bland, cum le par unora.

“Aezii privesc”

– Ati inceput volumul de versuri “Aezii privesc”, cu o rugaciune catre Homer si l-ati incheiat cu un raport al misiunii indeplinite, adresate tot marelui poet. Vorbiti-ne despre “Odisseea” dvs. ca poet, despre ceea ce s-a intamplat intre ruga si darea de seama finala.
– Am dorit sa fiu aed, adica orb, ca marele HOMER, ca sa vad si eu ca el, ceea ce nu vad muritorii de rand. De fapt,  parintele intelepciunii m-a facut un biet reporter – am cutreierat lumea si am scris despre vazute si nevazute. Tot taramul terrian cutreierat de mine a fost o lunga odisee. M-am implicat in odiseea normala a vremurilor anormale si-am pus totul, in caietul meu de reporter – cartea. Sunt chemat la o mare marturisire : de fapt, cartea am pus-o la cale cu muza mea reala, Dna. Mihaela Donciulescu, din Toronto, si ea, poeta. Iar raportul final este adresat in egala masura lui HOMER, dar si raposatului colonel de geniu Donciulescu. Am facut aceasta in semn de recunostinta, fiindca a creat-o si a pus-o langa destinul meu, pe fiica Sa – MIHAELA. Mi se pare firesc, omenesc.

– Dintre poemele pe care le-ati scris, exista unul preferat?
– Nu am doar un poem preferat, ci o multime. Imi plac poemele de dragoste si cele autobiografice. De ce ? Fiindca pe mine nu m-a alintat nimeni, niciodata. Asa ca eu sunt prietenul si poetul meu preferat. Am implinit 70 de ani si scriu versuri de dragoste mai abitir ca pe vremea locotenentei varstei mele. Nu ma intereseaza cati ani am. Nici cat e ceasul, in ce an, secol sau mileniu suntem. Daca timpul ne paradeste prin imensitatea lui, atunci si eu il sfidez si treaba merge foarte bine.

„Contest notiunea de inspiratie”

– Ca poet, unde va simtiti mai inspirat sa scrieti, in Romania sau in Canada?
– Chestia asta cu inspiratia, la mine n-are rezonanta. In Romania, n-am avut tinerete, perioada de tranzitie mi-a fost crunt lovita, iar la sosirea in Canada am simtit ca viata este totusi, scurta si trecatoare. Contest notiunea de inspiratie. Artistul este blestemat sa sufere si sa creeze. Care inspiratie ? La umbra Statuii Libertatii m-am simtit facut cocolos de gravitatie. Pe Caraiman sau pe alte piscuri, mi-a venit sa zbor. Cu apa, ma contopesc  prin densitate si devin delfin. Sub pamint, printre mineri sau speologi, ma simt rama si ma gandesc la viermele lui Dante. Si daca vreti totusi, un raspuns, iata-l : asa cum iubesc continuu, tot asa – scriu mereu si inspiratia mea este DIVINITATEA.

– Ce planuri de viitor are poetul George Filip?
– Am facut nunta, exact in ziua aniverarii a 70 de ani. Am avut nuntasi – buluc. Voi mai face si nunta religioasa, la biserica. Si eu si Maria-Mea vrem ca prin Dumnezeul nostru sa le transmitem parintilor din cer ca ne-am cununat, ca adevarati crestini ortodocsi. Mai am in sertare vreo 15 carti, scriu mereu, si-as vrea sa ma opresc, dar nu pot. Vreau sa-mi public opera pana la ultimul manuscris si dupa ce voi da ultimul autograf, sa ma intorc, cu misiunea indeplinita pe Pamant, la Tatal din ceruri. Frumoase planuri…, sper ?!?

Intre Canada si Romania

– Ce ati dori sa ne relatati despre comunitatea romana din Montreal?
– Romanii din Montreal sunt un trib pestrit de dezradacinati, debusolati, divizati, etc., care L-au cam uitat pe Dumnezeu. Cei saraci trag spre biserici. Cei bogati isi numara banii si nu mai vorbesc romaneste. Ca intotdeauna, prin istorie, Tara nu da niciun ban pe emigranti, fie ei buni sau rai. Noi asteptam de la Tara si Tara de la noi. Este un joc abracadabrant, pe o planeta care nu mai are Dumnezeu. Eu l-am rugat intr-un poem pe fratele meu MIHAI, sa ia el conducerea in ceruri, dar nu mi-a raspuns, inca. Suntem un card de vazatori din soare, prigoniti cu turma si urma ni se face cantec si cantecul ne pierde urma. Asa suntem… si este departe de mine gandul de a fi vreun pesimist !

– Ce va place si ce nu va place in Canada?
– Canada este o tara linistita, feudala, care a facut prea brusc un salt spre tehnica si bun trai. Ca in MASINA TIMPULUI, a lui Wells, oamenii de aici, traiesc intr-o dolce farniente, fara sa-si iubeasca binefacatorii. Este o asezare aproape tribala, bazata pe provincii si alte teritorii, care nu are eroi si oamenii n-au avut de unde sa afle ce este aceea o patrie si patriotismul. Ei bine, asta nu-mi place. Imi place ca aici nimeni nu legitimeaza pe nimeni. De fapt, totul este stiut despre fiecare si de legile prea blande n-ai de ce sa fugi. Oamenii se iubesc si se respecta fara rezerve, dezinteresati.

– Cat de frecvent vizitati Romania?
– Dupa involutia din 1989, vizitez Tara mai in fiecare vara. Am publicat in tara multe dintre cele 26 de volume. Este foarte costisitor. Si toti iti cer bani si toalele de pe tine. In vara aceasta, am fost sarbatorit la TUZLA mea natala, de Sfanta Maria Mica si mi s-a acordat titlul de Cetatean de onoare.

“Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate”

– Cum va petreceti timpul liber?
– Pentru peticele de timp liber, nu programez niciodata, nimic. Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate. N-am timp sa obosesc, prietenii si multele probleme cotidiene nu-mi dau timp pentru timpul liber. Scriu !

– Ce hobby-uri aveti?
– Imi plac rimele.

– In final, v-as ruga sa le adresati un mesaj cititorilor nostri.
– Citirorilor nostri, adica ai revistei si-ai mei, le urez tinerete fara batranete. Si daca nu sunt cuminti, le voi spune fluvii de versuri, sa vada si ei ce-nseamna sa-ti zica lumea POETUL. LA REVEDERE !

Puterea de nestavilit a amintirilor

On By nelursIn Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literatureLeave a comment

by Octavian Lupu
http://conexiuni.intercer.org

Windmill.jpgTrecutul … Ce este mai cunoscut si totusi atat de putin inteles? In memorie ne navalesc deodata impresii, senzatii, fragmente din evenimentele prin care am trecut, intr-un amestec ce ne uneori ne ameteste, alteori ne obsedeaza, pentru ca in cele din urma nostalgia timpului ce s-a scurs sa ne cuprinda cu totul. Ce a fost, s-a dus si mai mult ca sigur ca nu se va mai intoarce. Ocaziile pierdute sau oportunitatile folosite, esecurile sau realizarile, suferintele sau bucuriile, toate laolalta au fost ingropate in timpul ce s-a dus.

Dar chiar sa nu mai fi ramas nimic? Sa nu mai existe vreun reper sau vreo idee din ceea ce a fost? Ei bine, asemenea camerei de luat vederi, ce surprinde desfasurarea imaginilor catre care este ea indreptata, o multime de amintiri ne-au mai ramas vii in memorie, iar acestea revin deseori la suprafata prin simpla putere a evocarii, a gandului ce refuza inca sa moara, sa se topeasca in oceanul amintirilor. Iar atunci cand filmul trecutului se deruleaza inaintea ochilor mintii, avem din nou ocazia sa traim acele evenimente ce ne-au impresionat de-a lungul vietii intr-un fel sau altul.

Unde doresc de fapt sa ajung? Ce anume urmaresc prin exercitiul explorarii amintirilor ce le purtam in suflet, uneori ca o comoara pretioasa, iar alteori ca o povara de care am dori sa fim eliberati cumva? De ce sa mai dam atentie la toate cate au fost? La ce bun si cu ce folos? De ce? Raspunsul este intuitiv de simplu, fiindca trecutul se afla in spatele prezentului, determinand viitorul, iar pentru fiecare dintre noi, experientele prin care am trecut reprezinta fundamentul a ceea ce suntem in clipa de fata si a ceea ce vom deveni de acum inainte.

Astfel, se poate intampla ca de multe ori sa ne fie teama sa inaintam pe cararea vietii, fiindca intr-o alta vreme, cineva ne-a descurajat in initiativele pe care le-am avut, sau alteori ne-a repetat la nesfarsit faptul ca nu suntem buni de nimic, distrugandu-ne imaginea de sine. In acest moment, ma opresc si nu pot decat sa constat cat de grea poate deveni povara sinelui, pe care il purtam fiecare dintre noi, atunci cand imaginea despre noi insine a fost deformata in mod grosolan fie de catre persoane neindemanatice in educatia celorlalti, in genul personalului didactic sau al parintilor, iar fie de catre persoane rau voitoare, ce au dorit sa ne compromita evolutia ulterioara.

Alteori avem tendinta de a ne ingrijora in mod excesiv, fiindca multi dintre noi am avut nesansa de a ne trai copilaria intr-o familie dezorganizata, in care absenta regulilor juste, conducea la inducerea unui simtamant de nesiguranta, in care oricand se putea intampla orice. Iar in alte ocazii, lasam sa treaca prin fata noastra ocaziile vietii, fiindca nimeni nu ne-a invatat sa incercam lucruri noi, sau eventual sa riscam intelept, pentru a putea sa ne dezvoltam deplinul potential pe care Dumnezeu l-a pus in fiecare dintre noi. Si ar mai fi multe de spus pe aceasta tema.

Intelegem astfel, ca amintirile nu pot fi aruncate intr-un cos de gunoi, sa scapam de ele, sau sa le facem uitate, fiindca ele fac parte din noi insine. De aceea, ele pot sa ne dinamiteze linistea interioara, sa ne copleseasca prin intensitatea rememorarii, sau dimpotriva pot sa ne ajute, sa ne motiveze pozitiv, sa ne determine sa ne intelegem mai bine, conducandu-ne sa ne dam seama cine suntem cu adevarat si ce dorim de fapt de la viata. Intr-o astfel de abordare, de fapt va trebui sa incorporam trecutul in experienta prezentului, lucru ce ne va oferi viziune pentru depasirea problemelor prin care trecem.

Din acest punct de vedere, amintirile pe care le purtam in suflet, pot deveni materia prima in zidirea vietii noastre viitoare, filtrand conotatiile negative, care altfel ne-ar impiedica sa ne inaltam la nivelul potentialului nostru deplin. In orice caz, nimeni nu va putea ignora forta trairilor generate de retrairea interioara a trecutului si energia primara, de nestavilit a amintirilor, ce trebuie intr-un fel sau altul sa fie canalizata spre zidire si nu distrugere.

Si iata-ne stand in picioare pe solul prezentului privind in fata spre orizontul viitorului si avand sub noi un zacamant bogat format din amintiri brute, necizelate, gata sa izbucneasca cu o putere mai mare decat a petrolului ce erupe la suprafata. De aceea, avem nevoie de o sonda pentru a fora in adancime si de un sistem de colectare, transport si prelucrare cu scopul de a obtine acele produse ce se vor constitui asemenea combustibilului pentru masina cugetului, cu ajutorul careia vom calatori pe drumul vietii.

Sa trecem acum la lucru si iata planul pe care il propun. Vom incerca sa sondam, cu titlu de exemplu, o experienta semnificativa din trecut, ce a avut puterea de a ne marca intr-un fel sau altul, incercand sa redam cu cat mai multe detalii relevante. Dupa aceea, vom analiza cu atentie respectiva experienta si vom incerca sa identificam mesajul pe care ni-l transmite, in acest sens observand anumite cuvinte si expresii cheie. In continuare, vom face apel la o alta „memorie”, „strabuna” de data aceasta, mai precis la Sfanta Scriptura, incercand sa determinam in Biblie fragmente ce se pot conecta ca inteles cu elementele cheie ale experientei relatate. Vom incerca, dupa aceea, sa combinam forta amintirilor redate cu cea a evenimentelor fundamentale reliefate de catre Sfintele Scripturi.

Mai departe, vom prelua cateva dintre fragmentele identificate si le vom slefui pentru a intelege mai bine mesajul lor. Ulterior, vom personaliza intelesul lor cu scopul de a le integra cu impresiile experientei noastre. Va fi astfel, un fel de studiu biblic aplicat, in urma caruia vor rezulta acele ingrediente necesare intelegerii corecte a experientelor pe care le-am avut de-a lungul timpului. In acest mod, vom ajunge sa eliberam energiile creative, pozitive si motivationale din amintirile pe care le purtam in adancul sufletului nostru, depasind complexele trecutului si realizand potentialul viitorului.

In continuare, vom realiza o adaptare a invataturilor pe care le-am dedus, prin exercitiul rugaciunii, care va fi redata printr-o forma scrisa, in care se vor imbina elementele spirituale cu experienta noastra. Iar astfel, vom ajunge sa rescriem sub o alta perspectiva impresiile ce au rezultat, adaugand o perspectiva spirituala deprinsa din Sfanta Scriptura. Este de asteptat ca vom obtine o descatusare a energiilor pozitive din adancul nostru si o eliminare progresiva a aspectelor negative, ce altfel ne-ar fi compromis evolutia ulterioara.

Nu in ultimul rand, vom ajunge sa definim un plan de actiuni concrete, pornind de la ceea ce am constatat prin aplicarea Cuvantului divin in intelegerea propriului nostru trecut. Vom jalona un viitor in care forta binelui va da contur celor mai nobile aspiratii si celor mai de seama ganduri pe care le avem in inima noastra.

Intr-un cuvant, vom prelua petrol brut din zacamantul amintirilor noastre, il vom analiza calitativ in ce priveste compozitia. Vom adauga, dupa aceea, elemente „catalizatoare”, obtinute din studiul Sfintelor Scripturi. Ulterior sa obtinem produse derivate, in genul benzinei si motorinei, ce le vom folosi cu rol de carburant pentru a alimenta motorul actiunilor pe care le vom intreprinde de acum inainte. Astfel, printr-un proces de „rafinare”, similar celui din industria petroliera, vom folosi pe post de catalizatori cuvintele Bibliei, cu scopul de a avea putere pentru ziua de azi.

Marele Canion din Arizona – Acolo unde natura a plasmuit sublimul

On By nelursIn literatureLeave a comment

by Elena Buica – Toronto, Canada
http://www.phoenixmission.org

grand.canyonPrima senzatie pe care o ai ajungand la Marele Canion, “The Grand Canyon of the Colorado River”, cum e numit de americani, este aceea de incremenire si de uluire, ca si cand te-ai afla intr-o lume de pe alta planeta. Sunt trairi atat de rascolitoare, incat iti trebuie un timp oarecare pana sa se aseze simturile la locul lor, sa te poti regasi. Ce stiam din fotografii sau din filme, era o realitate abstracta care acum nu se potrivea cu ce vedeam la fata locului. Voiam sa imi notez impresiile “la cald” dar am ramas pentru multa vreme in nemiscare. Imi venea sa-mi frec ochii ca sa dau crezare ca exista cu adevarat ce vad acum, si nu este numai o inchipuire de-a mea care s-a desprins din lantul multora care imi populeaza adesea, creierul. Ne secase parca al graiului izvor. Bolboroseam cuvinte asezate cine mai stie de cand in capul nostu, si nu de putine ori interjectii care subliniau surpriza. “Mai, mai, mai! Stiam ca de obicei, ce vezi in fotografii nu se potriveste cu ce vezi pe viu, dar nici chiar asa!”, ”Neam de neamul nostru n-a calcat pe aici!”

Acest Mare Canion, cel mai mare din lume, marginit de doua culmi muntoase, denumite North Rim (malul de nord) si South Rim (malul de sud), este, de fapt, un defileu mai special, avand pe fundul lui raul Colorado, care a contribuit si el la sapaturi in adancime. Se afla intr-un urias parc frumos si bine ingrijit (Parcul National al Marelui Canion), cu hoteluri, restaurante, magazine cu suveniruri, un mic muzeu, cu pliante, machete, harti si multe informatii gratuite, printre care si un program cu ce poti vedea, in functie de numarul zilelor de sejur. A fost unul din primele parcuri nationale create in Statele Unite (in anul 1919). Am facut circuitul acestei zone cu autobuzele, puse si ele gratuit la dispozitia vizitatorilor. Soferii, avand si rolul de ghizi, de-a lungul traseului, vorbeau fara oprire si fara aerul de plictiseala dat de nenumaratele repetari. Opreau autobuzul in zonelele cele mai spectaculoase, amenajate pentru vizitatori.

Puteai cobori din autobuz la oricare din statiile de pe traseu (in fiecare autobuz gaseai harta cu traseul strabatut) si puteai sta cat iti poftea inima la admirat sau facut poze. Multi stateau doar 10 minute, pana la autobuzul urmator. Imaginea ce o ai in fata este cea a unei uriase caldari, de aproximativ 500 km, cu margini sinuoase. Aspectul unic al acestor locuri este dat de niste munti inversi, crescuti dedesubtul orizontului nostru, ridicandu-se parca din maruntaiele pamantului, oferindu-ne o perspectiva uluitoare.

Varfurile lor se afla la inaltimea la care se aflau picioarele noastre, pe platoul aflat la inaltimea de peste 2.000 de metri deasupra nivelului marii. Privesti infiorat de pe marginea prapastiei de 1.600 de metri, dar simturile noastre o percep ca fiind mult mai adanca. Cel mai bine vezi cu ajutorul telescoapelor asezate din loc in loc, pe marginile genunei. Prin ele prindeau contur mai clar vagauni, prapastii, culmi, munti, podisuri. Model creat in unul din muzeele stiintifice care explica eroziunea pamantului de-a lungul milioanelor de ani.

Straturile de roci taiate in trepte ca de un cutit bine ascutit, felurit colorate iti oferau o privire in istoria indepartata a pamantului. Ele sunt cele mai spectaculoase exemple de eroziune a milioanelor de ani masurarati in sapte varste geologice. La numai cativa pasi facuti pe margine, imaginea e diferita si te afli parca in fata unui caleidoscop care schimba prin nenumarate unghiuri mii si mii de fatete ce se succed in planuri ametitoare.

Un perete al muntelui taiat in linie dreapta acum iti lasa spatiu pentru a privi alt munte cu o alta taietura dreapta, ori in trepte, ori cu rotunjimi sau scari, cele mai multe cu infinite si complicate forme geometrice, caci fantezia naturii a intrecut orice inchipuire. Adancimea, serpuirea raului Colorado care-si aduna apele din mai multe raulete, miile de forme, planuri si axe in multe culori, fumurii, roz, alburii, galbui, maro, verde, caramiziu, mov, din care predomina rosu, toate nascute din neant, iti rascolesc intreaga fiinta, iti dau impresia de straniu, de nepamantesc, de ceva vecin cu nebunia. Parca iti vine sa incerci cu gandul cum ar fi sa te arunci in aceasta genune. Te infiori, te temi sa nu te cheme piaza-rea si iti muti privirea in alta parte. Acest tulburator si nefiresc peisaj zamislit de nemurire este in deplin contrast cu planul de la orizont in care ne aflam, o lume obisnuita, calma si nepasatoare la tot ce a fost odata cauza acestor vecinatati atat de dramatic zbuciumate.

Am facut intruna fotografii, asa cum fac toti vizitatorii, dar nu de putine ori, furati de ineditul peisajului, bagam de seama ca n-am mai facut poze cam demulta vreme, fiind total furati de peisaj. Multi corbi croncaneau sau pluteau in aer, netematori de oameni. Sunt cei mai vechi locuitori ai acestor locuri. Netematoare de oameni erau si celelalte vietuitoare. Respectul pentru maretia si frumusetea naturii, ca si regulile de comportament impuse si strict respectate, au facut ca aceste vietuitoare sa fie prietenoase cu vizitatorii.

Am hotarat pe loc sa petrecem noaptea acolo, desi nu eram pregatiti, dar parca nici nu eram pregtiti sa plecam. Mai aveam loc sa ne umplem sufletele cu ce ni se oferea. Am gasit o camera pe coltul hotelului, la parter, cu vedere spre canion. Ne-am sculat cu noaptea in cap ca sa vedem rasaritul de soare peste aceste minunatii ale lumii.

In zori, cand am tras perdeaua, sub fereastra noastra pastea un cerb. Niciodata nu am fost atat de aproape de o astfel de vietuitoare. Cand am iesit din camera, alti cerbi erau admirati de multa lume iesita afara pentru rasaritul soarelui. In mica statiune, (formata de cele cateva hoteluri de lux, precum si un camping) noaptea se lasa foarte repede, pe la ora 7:15. In Arizona nici nu se trece la orar de vara. La 7:30 este intuneric bezna ca sa creeze conditiile naturale pentru vietuitoarele zonei. Tibi, ginerele meu, a vrut sa se duca la masina sa ia ceva pe la 9 seara si, in timp ce mergea prin bezna, era sa cada peste un cerb care dormea pe iarba. Ziua, in amiaza mare, era sa calcam pe un liliac si pentru ca s-a speriat, s-a incurcat in hainele noastre.

Desi Marele Canion se afla in Arizona care este un imens desert, aici clima este total diferita. Este de fapt, un amestec de mai multe clime, de la cea a deserturilor, la cea a vegetatiei abundente, asa cum se vede pe fundul vagaunii. Acolo este un cuib de verdeata, udat de raul Colorado, numit “Gradinile indiene”, oaza naturala populata de indieni. Excursionistii mai curajosi fac drumul pana acolo pe jos, altii calare pe catari, pe cararea numita “Ingerul stralucitor”.

Dar muntele este destul de inselator si anual, haul acesta cere un tribut de 3-4 vieti omenesti, asa cum aflam din informatiile ce ni se ofera gratuit. Cand ii vedeam pe unii cat de aventurosi se duceau pe marginea prapastiei pentru o poza, ma gandeam ca numarul de 3-4 pe an nu e mare de loc. Dar Tibi, mucalit cum e el, ne-a amintit ca 3-4 pe an mor, dar ca 250 sunt salvati, deci sunt multi care isi risca inutil viata, ca acest tanar prins de noi in poza.

Am fi vrut sa mergem si pe partea cealalta la podul/pasarela in forma de potcoava, cu fundul de sticla asezat deasupra prapastiei. Dar pana acolo era drum lung si am fi avut nevoie de inca o zi. Dar nu am plecat fara sa aducem in gand cuvinte de multumire si de admiratie americanilor pentru felul cum isi primesc vizitatorii si cum stiu sa isi puna in lumina toate valorile lor. Ultimul cuvant a fost cel de ramas bun de la minunile naturii. Marele Canion a trecut undeva in topul celor mai frumoase vacante ale mele.

Dar daca lumea este o carte, cine nu calatoreste citeste doar o pagina din acea minunata carte, spunea Sfantul Augustin prin anii 370. Eu continui sa ‘citesc’ cu ravna aceasta carte.

„In racoarea diminetii” – 55 de meditatii biblice despre rugaciune, credinta si lauda, semnate Petru Lascau

On By nelursIn Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, TheologyLeave a comment

by Octavian Curpas

RacoareaDiminetii

Motto: „Ziua de azi este zi de har.”

Ne-am gandit oare, ca Muntele Maslinilor este aproape de noi in fiecare zi? De cate ori am cugetat pana acum, la faptul ca am putea avea acces in locul in care Domnul Isus Hristos Insusi Se intalnea cu Dumnezeu in orice dimineata? Ei bine, fie ca ne-am dat sau nu seama de aceasta posibilitate, cartea „In racoarea diminetii” scrisa de Petru Lascau ne conduce spre acel loc tainic al intalnirii cu Tatal.

Singur cu Dumnezeu

„In racoarea diminetii” este o adevarata calatorie spirituala ce are drept scop intarirea noastra nu doar in alergarea zilnica, dar si atunci cand trecem prin felurite incercari. De-a lungul a 55 de meditatii crestine, menite sa acopere toate saptamanile unui an, suntem purtati in cele mai diferite experiente ce marcheaza drumul crestinului catre Imparatia lui Dumnezeu. Pornind de la un verset biblic, Petru Lascau dezvolta, pe parcursul mai multor pagini, diferitele concepte si idei legate de intelesul cuvintelor Sfintelor Scripturi.

Conectand in mod armonios invatatura biblica la experienta personala si imbinand-o cu citate din diferiti teologi sau invatatori, autorul realizeaza un autentic manual de studiu, ce ne initiaza in taina intalnirii cu Dumnezeu. Printre titlurile meditatiilor din acest volum se numara „Armonia dragostei”, „Cum vorbim lui Dumnezeu”, „Glasul Domnului”, „Lumina si mantuirea mea”, „Maretia Domnului”, „Minunata noastra nadejde”, „Misiunea profetului”, „Painea cea adevarata”, etc.

Din martie pana in august 2001

Petru Lascau – autorul volumelor “Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”, “Apostolii Domnului Isus”, “Familia patriarhilor”, „Semnatura iubirii” – ajunge in America in 1985 si se stabileste la Chicago. „Dupa 16 ani de locuit in Chicago, chemarea la o noua aventura a vietii ma lansa pe o noua orbita, de data aceasta la Phoenix, orasul din Valea Soarelui Arizonei”, ne marturiseste autorul chiar de la inceputul cartii „In racoarea diminetii”, referindu-se la experienta care a stat la baza scrierii acestei colectii de meditatii crestine. „Convulsiile unei asemenea schimbari au inceput in martie si au durat pana in august 2001. Sase luni de lupte cu mine insumi, cu presiunile celor ce voiau sa ma convinga sa raman si ale celor care ma asteptau, au lasat urme adanci in sufletul meu. Ma simteam deconectat afectiv de cei pe care ii lasam in urma, dar nu aveam inca stabilite legaturile cu cei la care plecam. Zilele se rostogoleau peste mine si viata mea parea cuprinsa de iuresul unui plonjon pe un tobogan alunecos”, continua acesta.

Totusi, dupa o jumatate de an in care se afla in cautarea unui raspuns din partea lui Dumnezeu cu privire la oportunitatea deciziei de a parasi Chicago, Petru Lascau intelege ca este voia Tatalui Ceresc sa mearga mai departe. Prin urmare, acesta ia decizia de a se muta la Phoenix, Arizona, unde de atunci, slujeste ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com).

De pe piscurile sperantelor, in abisul disperarilor

Intelegem astfel, de la inceput, ca „In racoarea diminetii” isi are izvorul in experienta prefacerilor spirituale de anvergura, atunci cand trebuie sa lasi in urma realizarile acumulate de-a lungul unei perioade lungi de timp si totodata, trebuie sa te avanti in necunoscut. Chiar daca este vorba de slujire pastorala, situatia lui Petru Lascau este similara cu a oricaruia dintre noi, atunci cand ne aflam in valea marilor decizii de care depinde cursul ulterior al vietii noastre. Continuand cu experienta dureroasa a schimbarii, autorul spunea: „Fiecare zi avea meandrele ei, in curbe sinusoidale, urcand pe piscurile sperantelor, ca sa se naruiasca, apoi, in abisul disperarilor. Parca traiam din nou, durerile marilor dezradacinari de altadata, dar lipsite acum de incantarea explorarii noului continent si de bucuria evadarii din prizonieratul comunist. In locul mamei, plangand pe peronul garii din Oradea, ramaneau fratii mei, cu care am suferit si ne-am bucurat impreuna, timp de 16 ani.”

Atunci cand sfarsitul inseamna un nou inceput

Aceste cuvinte, involuntar, ne conduc prin strafulgerari ale memoriei, catre imaginile descrise de Petru Lascau in „Pasi spre lumina”. Intr-un fel sau altul, „In racoarea diminetii” nu reprezinta altceva decat un nou „pas spre lumina” in experienta autorului, inca o etapa de apropiere de Dumnezeu, inca un salt in necunoscutul acestei lumi, dincolo de care se afla Imparatia Cerurilor. Evocand imaginea mamei plangand pe un peron pustiu, ne identificam cu usurinta cu experienta autorului, gustand amarul despartirii de cei dragi, fie ei rude sau frati de credinta.

In esenta, orice despartire are o componenta dureroasa ce ne marcheaza, realizand insa, posibilitatea altoirii pe aceasta rana, a unei noi experiente. Tocmai de aceea, pe rana deschisa a desprinderii de cei dragi, a plecarii din mijlocul comunitatii pe care a servit-o un timp atat de indelungat, autorul planteaza pur si simplu, o colectie de meditatii si de cugetari menite sa-i intareasca si sa-i sustina pe toti cei care se impartasesc de suferinta separarii pentru o vreme, de cei iubiti.

„Painea mea sufleteasca”

„Merinde pentru sufletul trudit de spasmele acestei schimbari mi-a fost din nou, Cuvantul Sfintelor Scripturi. Dimineata de dimineata, inainte ca forfota zilei sa inceapa, ma furisam afara, pentru plimbare si rugaciune, ca apoi, in linistea biroului meu, sa meditez la cate un verset biblic, pe care mi-l oferea calendarul deschis pe masa de lucru. Asa s-au nascut aceste scurte meditatii, care poarta in ele nu doar painea mea sufleteasca pentru acele zile, dar au si o parte din atmosfera acelor framantari launtrice. Cugetarea mea la aceste cuvinte sfinte mi-a adus alinarea sufleteasca si incurajarea de a infrunta o noua zi.” Cu siguranta ca atunci cand ne deschidem sufletul inaintea Creatorului nostru la inceput de zi, vom putea sa gustam o astfel de experienta si sa fim inviorati de descoperirea Celui Prea Inalt.

„Adevarata noastra nadejde”

Prima meditatie cuprinsa in carte se numeste „Adevarata noastra nadejde” si nu intamplator, cel dintai articol face referinta la speranta pe care o avem cu privire la ceea ce Dumnezeu ne-a promis. Starea sufleteasca a autorului este descrisa in cuvinte clare, astfel: „Parcurg, la ora actuala, una dintre cele mai confuze perioade din viata mea. Sunt la un fel de intersectie si nu stiu incotro s-o iau. Pe de o parte, imi reprosez ca am intrat singur in aceasta ceata a nesigurantei, buimac si naiv, visator si dornic de nou. Pe cand mi se parea ca lumina de la capatul tunelului imi va aduce dezlegarea acestei sarade, am constat ca erau farurile unui tren. Astept impactul din moment in moment.”

Fara a da detalii, de altfel nenecesare, autorul contureaza esenta trairilor sale, care au un mare grad de generalitate, aplicandu-se oricarei persoane ce trece prin situatii similare. In astfel de momente, ne este mai usor sa cadem in disperare decat sa luam cuvintele Scripturii si pur si simplu, sa Il credem pe Dumnezeu pe cuvant. In acest sens, Petru Lascau ne ofera un bun exemplu ce se cere urmat, de a nadajdui in Dumnezeu si de a fi tari privind la El.

„Nu-mi ramane acum decat lauda”

In fond, orice incercare nu este decat un test al credintei, iar in acest sens, autorul spune: „Testul credintei mele este acum. Nu suferinta. Nu dificultatea. Nu confuzia. Ci asteptarea. Pot sa astept? Pot sta linistit? Pot oferi o sansa Domnului? Pot ingadui pe Domnul?” Astfel de intrebari se nasc in mintea fiecaruia dintre noi, atunci cand nu ne este clar incotro sa privim, de ce sa ne agatam, cand suntem incercati. Si fiindca nu gaseste nici o solutie aparenta la problemele cu care se confrunta, Petru Lascau se prinde cu toata puterea de cel din urma bastion de rezistenta al credintei, care este lauda lui Dumnezeu.

„La aceasta intersectie, nu-mi ramane decat lauda. Voi continua sa-L laud, chiar daca nu inteleg rostul lucrurilor si nici devenirea lor. Nu caut explicatii. Stiu ca nu le voi primi, cum nu le-a primit nici Iov. Dumnezeu nu este dator nimanui cu explicatii… Nu-mi ramane acum decat lauda… Imi voi imbarbata inima cu laudele Lui. Voi canta slava Sa. Imi voi ridica fruntea sus si voi aduce jertfe de lauda Dumnezeului meu. Nadajduiesc in Domnul, nadajduiesc impotriva oricarei nadejdi.”

„El este Domn al pacii”

Prin urmare, lauda lui Dumnezeu reprezinta primul lucru pe care il deprindem „In racoarea diminetii”, cand in taina si singuri, ne putem intalni cu Dumnezeu, invatand de la El cum sa pasim in necunoscutul ce sta inaintea noastra, pe care nu-l intelegem, nu-i vedem capatul, dar cu siguranta, la sfarsitul caruia ne asteapta chiar Dumnezeu.

Aceasta frumoasa marturie de credinta se impleteste armonios cu fiecare meditatie din cuprinsul volumului „In racoarea diminetii”. Cele mai mari opere au fost realizate in momentele de cumpana, de incertitudine si, uneori, chiar de indoiala. In laboratorul tainic al inimii omenesti, impresiile cauzate de experiente dificile se transforma sub actiunea harului divin, in capodopere sau cugetari ce raman ca invataminte valabile pentru viitor. Din registrul bogat al trairilor lui Petru Lascau consemnate in acest volum, un element central este conceptul pacii in Hristos. Astfel, autorul ne spune: „Isus nu ne promite o lume fara necazuri. Fara suferinte. Fara pierderi. Fara esecuri. Fara respingeri. Le vom avea din plin. Probabil ca mai multe decat altii. Dar putem avea pace in El si putem indrazni. Cand lumea nu ne va oferi pace, putem sa o avem in El. Ne adapostim in El ca intr-un turn tare, gustand din pacea Sa, asa cum lumea nu ne-o poate da. Ne putem ascunde in Stanca veacurilor, pana trece furtuna. Putem avea pace in El, atunci cand n-o mai avem nici macar in noi insine. El este Domn al pacii.”

„Numai noi si Dumnezeu”

Mai departe, comentand ideea de pace venita de la Dumnezeu, autorul ne spune: „Inaintea marilor batalii, Domnul iti ofera un Elim, loc de odihna si pace, cu finici si izvoare. Ai nevoie de pace inainte de a purta razboaiele Domnului. El este Domn al pacii.” Acest concept se uneste in mod armonios cu tema luminii si a iubirii. De fapt, adevarata pace se afla intr-o stransa legatura cu modul in care primim si daruim lumina, adica intelesul cuvintelor lui Dumnezeu si iubire, o motivatie sfanta, venita de la Isus Hristos.

Petru Lascau noteaza: „Caracter este ceea ce suntem cand ramanem singuri, cand nu ne vede nimeni. Ce facem cand nu avem spectatori. Cand suntem numai noi si Dumnezeu. Atunci se vede caracterul nostru. Omul pacatos se teme sa vina la lumina, sa nu i se vadeasca faptele. Se teme de transparenta. De aceea iubeste intunericul, confuzia, masca, aparentele. Lucrul acesta se cheama fariseism. Sa prezinti o fatada falsa, menita sa ascunda adevarul despre tine.”

„Numai Hristos poate face oameni noi”

Poate nimic nu este mai periculos pentru relatia noastra cu Dumnezeu decat aceasta forma de autoinselare numita fariseism, despre care autorul comenteaza: „Fariseismul creeaza o imagine neadevarata despre sine insusi. Tendinta naturala a fariseului este sa prezinte imagini cat mai pozitive, cat mai roz despre sine. Si de la acest sindrom al fariseismului putem ajunge imediat, la subiectul „formelor seci”. Cu siguranta ca atunci cand biserica pierde insemnatatea mesajului crestin, se ajunge la aceasta situatie, in care formele iau locul esentei.

In acest sens, Petru Lascau ne spune: „Produsul religiilor noastre este mai degraba, slujba sau serviciul, decat caracterul asemanator al lui Hristos. Si cand larma slujbei se ridica spre cer, Divinitatea Isi astupa urechile. Sarbatorile si slujbele, ritualurile si inchinarile nu pot sta alaturi de lipsa de caracter. Dreptatea si neprihanirea trebuie sa fie ape limpezi, care sa curga viu si etern de sub altarul religiilor noastre… educatia produce pacatosi cu diploma. Religia, pacatosi religiosi. Numai Hristos poate face oameni noi. Religia oamenilor nascuti din nou este o muzica placuta pentru cer, indiferent cu ce instrumente se canta.”

„Din moarte la viata”

Si astfel, trecem la o alta tema, ce ne poarta „Din moarte la viata”. Putem urmari experienta autorului, care spune: „Credinta si ascultarea ne trec din moarte la viata. Ma gandesc in dimineata aceasta de mai, cand ploaia de azi noapte a lasat binecuvantarea racorii sale peste padurea cu frunze fragede, la ziua glorioasa cand voi bate la randul meu, la portile vesniciei. E atata nostalgie si durere in acest gand, daca ii fixez punctul de referinta aici, intre acesti stejari ce-mi vor supravietui, aici printre florile padurii care vor rasari si in primavara viitoare. Privite insa din perspectiva vesniciei, nu va fi decat o calatorie intr-o lume a bucuriei pure, in prezenta Celui pe care L-am iubit si ascultat, spre marea si glorioasa intalnire cu El si toti cei dragi inainte mergatori. Si aceasta este fericita mea nadejde.”

„Razboiul lumilor”

Un alt fragment de meditatie cu invataminte deosebit de actuale pentru noi este cel intitulat „Razboiul lumilor”. Autorul ne atrage atentia asupra conflictului de natura spirituala ce se desfasoara la nivel planetar si astfel, noteaza: „Taberele sunt clar delimitate. O parte a societatii crede ca Dumnezeu exista si ne-a dat reguli de convietuire sociala, pe care trebuie sa le respectam; pe cand cealalta parte vede in credinta noastra religioasa un impediment major in calea progresului uman si mai ales, in calea libertatii individului. Aceste doua tabere sunt de fapt, doua sisteme total incompatibile din punct de vedere moral. Ele atrag fara discriminare, oameni de orice culoare, de orice statut social, de orice fundal etnic, crestini si evrei, barbati sau femei… Aceste lumi aflate in cursul lor spre o coliziune puternica produc ceea ce numim razboiul cultural.”

Rugaciunea ca o provocare

Trecand in alt registru, autorul se ocupa de problematica rugaciunii si a dificultatilor cu care ne confruntam cand vrem sa ne adresam lui Dumnezeu: „In primul rand, rugaciunea pare sa fie un act nenatural. Cu toate ca omul a fost creat pentru partasie cu Creatorul Lui, pacatul a schimbat aceasta activitate naturala intr-o functiune nenaturala. Pacatul a tocit, a erodat aceasta dorinta originara a sufletului omenesc dupa partasie cu Dumnezeu. El a afectat cu precadere dimensiunile spirituale ale fiintei noastre… De aceea, rugaciunea devine o provocare deosebita pentru orice fiinta umana.”

In continuare, putem citi: „Rugaciunea este actiune prin faptul ca prin ea ajungem dincolo de spatiu si timp, la Dumnezeu. Daca nu vom vedea rugaciunea ca o astfel de actiune nu vom dezvolta acest obicei. Va trebui sa invingem acea parte din noi care ne spune ca rugaciunea este nenaturala.” Prin aceasta intelegem ca „rugaciunea trebuie sa fie un timp de conectare la vointa divina si acceptarea prin credinta a acesteia. Marii oameni ai rugaciunii au fost mai degraba, persoane care au stiut voia lui Dumnezeu decat oameni care L-au convins pe Dumnezeu sa faca voia lor.”

„Merita sa traim inaintea Lui”

Si astfel, ne indreptam gandurile catre „Timpul Domnului si timpul omului” – lucruri ce se afla intr-un contrast evident, dar care ne marcheaza in fiecare clipa. „Trebuie sa fii vesnic pentru a intelege vesnicia. Problema timpului nu poate fi patrunsa din spatele gratiilor prizonieratului nostru in timp. Traim cu regretele zilei de ieri si cu teama de maine intr-un prezent pe care nu-l stim fructifica. Grefati pe linia timpului, nu ne putem desprinde nici macar pentru o secunda sa ne privim viata dintr-o alta perspectiva.” Iata de ce, in continuare, „Dumnezeul nostru, netributar timpului, ne iarta pacatele trecutului, ne da un viitor si o nadejde si merita sa traim inaintea Lui, azi.”

„Exist prin El”

Nu in ultimul rand, este evocat „Motivul bucuriei mele”, prin care ne sunt redate impresiile autorului in fata spectacolului naturii, marturisindu-L pe Dumnezeu. In aceasta meditatie bazata pe Psalmul 28:7, autorul ne spune: „E o dimineata neasemuit de frumoasa de mai, cu racoare si soare luminos. M-am plimbat prin gradina, admirand florile, renascute parca dupa ploile de asta noapte. Iarba, de un verde intens, rade in soarele diminetii. E atata prospetime in aer si e atata pofta de viata, in toata natura. Pasarile se iau la intrecere in triluri. Parca simt si eu, prin vene un flux innoitor de viata si bucurie de a trai. Stiu acum ca e de la El, puterea si vigoarea fiintei mele. El, Domnul este taria, puterea, forta, energia si vitalitatea fiintei mele. Prin El, se tin toate lucrurile in intregul univers. Moleculele mele sunt laolalta din cauza Sa. Exist prin El.”

Ce Dumnezeu minunat avem! Dragostea Sa se descopera in natura, care este o sursa a vietii, dovada vie a faptului ca El ne poarta de grija. „Pana si mintile cele mai prozaice si lipsite de sensibilitate nu pot trece fara sa observe abundenta vietii din jurul lor, chiar daca ignora frumusetea ei. Plante si animale, pesti si pasari, gaze si fluturi intr-o varietate greu de imaginat. Plimbandu-ma doar in mica mea gradina, sunt fascinat de fiecare data de diversitatea formelor si a culorilor frunzelor si petalelor florilor. Dumnezeu parca S-a jucat la scara planetara cu milioane de forme si nuante, cu texturi si combinatii spatiale, diversificand si multiplicand la infinit totul, dintr-o abundenta divina de talent si resurse. Nu pot sa nu ma gandesc la harul Lui divin, atunci cand vad risipa frumusetii din cararea mea”, comenteaza Petru Lascau.

Inca o zi de har

Dar cu siguranta ca „Vremea este scurta”, fapt pentru care autorul spune: „Ma gandesc in dimineata aceasta la timpul scurt care mi-a mai ramas din viata mea. Zece, douazeci, treizeci de ani? Numai Domnul stie. Va trebui sa fac ceva cu ei, pentru El si pentru cei dragi ai mei. Vreau ca El sa-mi spuna ca L-am primit si L-am gasit in acesti ani putini ai peregrinarii mele prin lume. Ziua de azi este zi de har. Zi in care-L pot cunoaste pe Hristos. Ziua mantuirii mele.”

Dupa atatea ocazii petrecute „In racoarea diminetii”, nu putem decat sa fim intariti spiritual, pregatiti pentru confruntarea zilei ce va urma, cu influentele potrivnice din aceasta lume, avand speranta si increderea ca asemenea Domnului nostru Isus Hristos vom primi putere si ajutor, atunci cand vom avea nevoie. O lupta se castiga doar daca este temeinic pregatita si cu siguranta ca mesajul acestei carti sta in a ne indemna sa primim puterea lui Dumnezeu inainte de inceputul fiecarei zile. De ce toate acestea? Pentru ce un astfel de efort, care pentru multi ar parea absurd, fara sens? Ei bine, fiindca „drumul nostru spre atingerea potentialului maxim in chemarea pe care o avem de la Dumnezeu este un drum presarat adeseori cu insuccese, dezamagiri si infrangeri. Inaltarea noastra depinde de El si se petrece in ciuda tuturor caderilor noastre, cu conditia ca aceste caderi sa fie caderi pe genunchi.”

Arizona – O lume ivita in mijlocul desertului

On By nelursIn literatureLeave a comment

by Elena Buica
Toronto, Canada

phoenixDupa cele zece saptamani petrecute in Romania, ajunsa acasa, nici n-am avut ragazul necesar adaptarii la diferenta celor sapte fuse orare, ca am plecat impreuna cu ai casei, de-a curmezisul Americii, adaugand inca alte trei fuse orare pana la Arizona. Dupa forfota romanilor, ca toti europenii aflati mereu in zorul treburilor, nu de putine ori agitati, gesticuland si vorbind tare, contactul cu calmul oamenilor de pe acest mare continent, mi s-a parut o binefacere.

In timpul calatoriei, printre gene, ma vedeam in cafeneaua/cofetarie clujeana “Tineretului” (cred ca era numele oficial) numita de toti, de fapt, “Arizona”, pe vremea cand era frecventata de literati, studenti si mai toata intelectualitatea orasului. Am pastrat multe amintiri frumoase de acolo, vizitand-o des, fiindca scoala la care profesam era la doi pasi de aceasta cafenea, aflata in plin centru, langa Libraria Universitatii. In acei ani ai tineretii, in aceasta cafenea, am visat prima data sa vizitez acest stat american. Intre aceasta dorinta si infaptuirea ei s-au scurs aproape 40 de ani. Faima statului Arizona cu capitala la Phoenix, a fost data de Marele Canyon de pe valea raului Colorado, dar si de desertul si muntii sai, precum si de indienii Apache si Navaro, cowboy si populatiile hispanice, locuitorii acestor locuri care au inspirat nenumarati artisti si cineasti.

Drumul acesta lung l-am facut cu popasuri, cu masina noastra, dar si cu avionul. Prima impresie a fost aceea a unui imens teritoriu sterp si nisipos, luat in stapanirea unui soare nemilos. Intinsul desert m-a trimis cu gandul la locurile pentru habitat cautate de cand e lumea lume si omul om pe pamant, acele locuri unde apa se intalneste cu pamantul. Apa, acest element fundamental din care suntem si noi facuti in proportie de 70%, trebuie sa fie la indemana omului pentru supravietuire, dar in Arizona, oamenii si-au ales sa traiasca pe un teren atat de lipsit de apa, asa cum puterea mintii mele nu reusea sa inteleaga. Intinderile lipsite de apa ni s-au infatisat in imagini parca nepamantesti, parca apartinand altei lumi, oferindu-ne multe imagini cu rani adanci si suferinte ale pamantului, dar si multe dovezi ale marii puteri de adaptare a omului. Din loc in loc apareau copacei pitici, jnepeni, ierburi perene, plante chircite, dar mai ales, o lume foarte felurita de cactusi care, mai ales pentru bastinasi, au servit ca hrana, din care faceau supe, mancaruri, tot felul de preparate interesante, gemuri – si tot cactusii le astamparau si setea.

Privind intinderile de cactusi si plante pitice, simti lupta eroica pentru supravietuire si iti vine sa iti strigi bucuria in fata negraitoarei dovezi ca viata este biruitoare. Cateva bogatii ale acestor locuri din Arizona, arama, bumbacul, vitele si citricele, au chemat oamenii din alte parti care au raspuns “prezent”. Au inceput sa isi fertilizeze terenurile, sa aduca apa de la distanta de mii de kilometri sau de la mari adancimi. Prin munca si pricepere, adaptandu-se treptat, au reusit sa faca adevarate oaze de verdeata si de frumusete care iti starnesc mare admiratie pentru ce poate face omul pe acest pamant. In aceste zone, viata se desfasoara in normalitate si in deplina frumusete. Aceste oaze pline de verdeata, flori, fantani arteziene si de dinamica vietii contrastau puternic cu pustiul arzator aflat, uneori, in imediata apropiere, iti dau senzatia de ireal. Locuitorii s-au adaptat si le place aici. O doamna nascuta pe aceste meleaguri, ne povestea ca a plecat pentru un an in Europa, la fiica ei, dar nu a putut sa suporte clima si s-a inapoiat dupa doua luni. Parca nu-mi venea sa cred, pentru ca acest teritoriu mi s-a parut foarte fierbinte. Abia dupa ce am stat acolo vreo saptamana am inteles mai bine ce spunea. Caldura fiind uscata, se poate suporta mai usor decat zilele zapusitoare din Toronto, unde esti indemnat sa fugi la adapost. Aici e soare tot timpul si te invita doar la o dulce leneveala, dar nu la stat in casa.

Printre primele obiective propuse pentru vizitat a fost localitatea Sedona. In drumul nostru ne-am oprit sa vizitam un castel al lui Montezuma, dar nu am avut mult timp de stat pe acolo, asa ca ne-am multumit cu imprejurimile lui. Acolo am gasit un lac, o fantana de fapt, intr-un loc ascuns, unde nu te-ai fi asteptat, o incredibila oaza de supravietuire pentru oamenii lui Montezuma. Acolo am vazut cum acei oameni isi faceau case in zidul vertical al muntelui. Am vazut, aflat si invatat multe. Am aflat ca intr-un teren atat de arid cum e cel din Arizona, locurile cu apa sunt considerate locuri sacre. Sunt locuri in care apa este sarbatorita pentru ca este atat de pretioasa. Viata acolo, depinde parca de toana zeilor locali care trimit picul de apa anual cand au ei chef, din care cauza rugaciunile si ceremoniile din jurul ideii de apa sunt parte din traditiile locale transmise cu grija din generatie in generatie.

Fantana Montezuma este si ea un fenomen deosebit. E o fantana fara fund in care vine apa zilnic, din strafundul pamantului. A fost creata printr-un accident al naturii acum 11.000 de ani. Apa vine din strafunduri si se scurge printr-o cascada in imediata apropriere a fintanii. Este caminul unor specii de animale si plante care nu se mai gasesc nicaieri pe toata planeta. De mii de ani a servit ca oaza pentru viata salbatica, dar si pentru oameni. Impresionant! De acolo am continuat calatoria spre Sedona. O alta minune a naturii.

Sedona, care atrage cam 3,5 milioane de turisti pe an, este asezata intr-o zona despre care se spune ca are puteri miraculoase cu darul de a insufla forta, de a intineri si de a stimula privitorul. Am stat cu ochii si asupra cerului de o mare limpezime sa vedem daca zarim vreun OZN, caci Sedona este celebra si pentru OZN-uri, locul preferat al extraterestrilor despre care s-au facut mai multe fotografii si s-au depus multe marturii. Este considerata zona aparitiei ingerilor si al vindecarilor miraculoase. Aici se desfasoara multe activitati paranormale. Zona dimprejur este deosebit de frumoasa. Am venit pe un drum si ne-am intors pe altul, ca sa putem cuprinde cu ochii cat mai multe imagini pe care le-am dus cu noi ca pe un dar al frumusetilor rarisime ale lumii. Rocile rosii sunt ca niste monumente. Faimoasele roci Belle Rock si Cathedral Rock sunt adevarate castele naturale capabile sa impresioneze si pe cei mai putin sensibili turisti.

Dupa parerea mea, cred ca am mai intalnit in Arizona si un alt loc cu puteri miraculoase. Intr-una din zile, trecand prin frumosul oras Tucson, cel de al doilea mare oras al Arizonei, sediul cunoscutei University of Arizona, situat la 180 km distanta spre sud fata de capitala Arizonei, Phoenix, am ajuns si la o veche biserica a misionarilor franciscani “Mission San Xavier del Bac” in localitatea Tohono O`Odham. Absolut impresionanta cladire, frumos pictata de pictori care au renovat si Capela Sixtina, de aceea este numita si Capela Sixtina a lumii noi. Biserica era inchisa, n-am putut intra, dar am fost rasplatiti de frumusetile care o inconjurau. Zeci si zeci de soiuri de cactusi, infloriti in culori vii, erau cultivati cu aleasa pricepere in curte si imprejurimi, pe care nu pridideam sa-i fotografiem.

Dar mai mult ca orice, ne-a tulburat un fenomen, pe care nu putem sa-l punem decat pe seama miracolelor. Langa biserica era un damb cu o cruce mare alba in varf. Andaluza, fiica mea, si Tibi, sotul ei, au urcat curiosi pe damb. Nu mica le-a fost surpriza sa gaseasca o grota in munte cu o imprejmuire cu gard, si o statuie a Fecioarei Maria, replica a celei aflate la Lourdes, Franta. Dealul oferea o frumoasa panorama a complexului bisericesc. Acolo au aflat ei ca si-a facut aparitia Fecioara Maria. Aceasta grota pastreaza o multime de icoane si cruci. Aici s-a petrecut un mister. In linistea deplina, atat Andaluza, cat si Tibi au auzit clar dincolo de grilajul de fier forjat, ca s-a produs un zgomot ca ciocnirea a doua sticle si aerul s-a umplut de un parfum cu totul deosebit. Au fost cuprinsi de un tulburator mister care se petrecea sub ochii lor. Au coborat albi la fata.

In drumul spre aceste locuri, am vizitat o rezervatie naturala, Picacho Peak. Ni se asterneau inaintea ochilor frumuseti ale zonei desertice cu alte valori decat cele cunoscute de noi, pe care abia acum le descopeream. Din loc in loc, erau amenajate spatii pentru odihna si recreere. “Nu sunt serpi care sa tulbure odihna vizitatorilor?” l-am intrebat noi pe paznic. “Se mai intampla cateodata sa vina cineva care sa se planga de prezenta cate unui sarpe, dar noi ne ducem si cu grija il mutam in alta parte”.

Capitala Arizonei, Phoenix, este un oras modern, plin de viata, care nu lasa cu nimic impresia c-a luat nastere de-a dreptul pe pustietati nimicite de soarele necrutator. Are patru milioane de locuitori impreuna cu localitatile suburbane, dar cu o rata de crestere vertiginoasa, si pentru ca s-au construit multe locuinte care au devenit acceptabile ca pret. Cladirile moderne isi etaleaza frumusetile in deplina armonie cu spatiile si cladirile invecinate. Frumusetea orasului este imbogatita de parcuri, gradini, fantani arteziene, spatii de joaca pentru copii si alte mijloace de recreere. In vecinatatea capitalei Phoenix ne-a atras si frumusetea casei si arhitectura iesita din comun a celebrului arhitect Frank Lloyd Wright. Portile si chiar semnele de circulatie din preajma erau facute in stilul naturii desertice, ca peste tot unde a intervenit mana omului in acest desert. In tesatura drumurilor noastre am poposit si la Flagstaff, ultimul oras inaite de Marele Canion. Aici ne-am petrecut doua ore intr-un magazin cu produse ale indienilor si nu am plecat cu mana goala.

Timp de o saptamana cat am petrecut in Arizona n-am putut sa cuprindem toate imaginile inedite, de-a dreptul fascinante. Din cand in cand am mai notat cate ceva deosebit. Palmierii, dar si alte plante au frunzele acoperite cu un strat subtire de ceara ca sa nu se deshidrateze. Sclipesc in bataia soarelui, oferindu-ti o imagine neobisnuita. Soarele si luna au alt traseu pe cer decat suntem obisnuiti sa vedem in zona in care traim. La amiaza, soarele straluceste deasupra capului si umbra noastra era aproape sub picioare. Si luna noua, mult mai mare decat o stim, ca o secere subtire, pe un cer incredibil de limpede, in amiaza zilei, am vazut-o deasupra capului nostru. In Arizona nu este nevoie sa schimbe ceasul pentru orarul de vara. Ziua este egala cu noaptea aproape tot anul. Seara se lasa brusc, la ora 7,13 apune soarele si peste un sfert de ora este intuneric deplin.

Impresia care ne-a insotit tot timpul si cu care am plecat, ca o concluzie, este aceea a unor aglomerari de imagini neobisnuite, ca in vise, despre care iti vine sa te intrebi daca le-am vazut cu ochii nostri sau numai aievea, dar care isi pastreaza forta vie de a te chema inapoi. Si ne gandim chiar sa raspundem acestei chemari daca ne va sta in putinta, caci sunt multe alte chemari carora le auzim glasul. Si nu putine sunt cele care ne striga cu glas tare.


„Creion” – Instantanee lirice semnate Corina Petrescu

On By nelursIn literature, News, poetry, RomaniaLeave a comment

CREIONMotto: „lacrima/ unui vis/ si/ visul/ unei lacrimi.” („Poezie”)

„Poezia mi-a fost un tovaras de drum care m-a insotit din primii ani de viata, un prieten foarte drag fara de care existenta nu ar fi atat de frumoasa si nici atat de complicata” spune poeta Cornelia Balan Pop, cunoscuta sub pseudonimul literar Corina Petrescu. „Dar, ce este si ce inseamna poezia pentru mine ? Am definit-o, aproape involuntar,in cateva dintre versurile mele. Poezia este una dintre rarele posibilitati de a pastra clipa, ba chiar de a o reinventa. Este o unitate infima, o monada. Este analiza de sange la zi. Este refugiu si binecuvantare si blestem. Este strigat de bucurie si hohot de plans. Este apa si foc. Este perla din scoica de mare. Un ciob de oglinda. Este speranta si regret. E deznadejde si bucurie si lacrimi si vis. E viatain viata. E viata si moarte. E chin si izbanda. E clipire de gene. E val, furtuna si raza de soare”, afirma aceasta.

Premiul I la Festivalul International „Lucian Blaga”

Copil unic, Cornelia Balan Pop a crescutintr-o familie formata din oameni cu mare atractie fata de muzica, poezie, dans, o familie cu un imens respect pentru arta, pentru frumos. Acasa a auzit rostindu-se multe versuri – de exemplu,in timp ce gatea sau spala, mamaii recita din poemele lui George Cosbuc. Tatal, ofiter de profesie, un om deosebit, foarte disciplinatin tot ceea ce facea si foarte sever, a educat-oin stil spartan. Desi nu a laduat-o niciodata, se mandrea cu fiecare realizare a ei, oricat de mica. Tot el a fost si cel dintai cititor al versurilor viitoarei poete, versuri compusein primii ani de scoala. Inainte de ea, nimeni din familie nu mai scrisese poezie, de aceea Cornelia Balan Pop nu a visat niciodata sa ajunga poeta si mai mult, o poeta cunoscuta, ci doar sa urmeze o carieraininvatamant. Licentiata a Facultatii de Filologie la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca, ea sustine ca poezia ainsotit-oin multe momente din viata, dar nu s-a impusin aceeasi masura ca siindeletnicirea de profesor, din care si-a faurit un adevarat crez.

Cornelia Balan Pop scrie de dragul de a scrie si traieste cu certitudinea ca versurile sale se adreseazain mare parte cititorului de rand si mai apoi criticului (contemporan), de aceea si-ar dori ca stihurile sa-i fie lecturate de cat mai multa lume. „In ceea ce priveste contributia mea la dezvoltarea poeziei romanesti, daca ar fi sa cern, asindrazni sa spun ca am cateva texte frumoasein vers clasic, cateva acrostihuri, cateva texte umoristice si cateva creatii mai scurte, pseudo-haiku-uri care au prins la cititori. Impresiile acestora si ale catorva critici literari, precum si promtitudinea cu care am primit semnale pozitive din partea cititorului obisnuit si din partea specialistilor, din partea redactorilor de reviste literare, m-au convins ca poezia aceasta ar putea avea un rol pozitivin contextul poeziei romanesti”, spune poeta.

De curand, Cornelia Balan Pop a obtinut loculintai la Festivalul International „Lucian Blaga”, de la Alba Iulia, unde a participat cu ciclul „Creion” din cartea cu acelasi nume. Poeta s-a nascut pe 10 martie 1955, la Dej,in judetul Cluj.

A traduce si a scrie poezie

„Cornelia Balan Pop s-a afirmat maiintai ca traducatoare de poezie din siin limba franceza, mai nou si din maghiara, semnatura ei regasindu-sein “Poesis”, “Nord Literar” si “Citadela”, „Tribuna noastra” (Canada), „Agora literara”. A tradus poezie, nuvela, roman, texte filozofice, etc.”, spune Ioan Nistorin prefata la volumul „Creion”, cea mai recenta creatie a autoarei. „Lista “tradusilor””, continua acesta „este remarcabila (autori din Franta, Canada, SUA, Belgia, Ungaria, Romania: Yves Broussard, Jean-Max Tixier, Jacques Lovichi, Dominique Sorrente, Fernando Pessoa, Marcel Moreau, Denis Emorine, Philippe Jaccottet, Marie-Christine Masset, Daniel Leuwers, Jean Pierre Védrines, Bernard Mazo, Marise Rossi, Edmond Jabès, Alain Grandbois, Gérard Bayo, Charles Beausoleil, François Charron, Alexandre Voisard, François Dumont, Albert Roseau, Pierre Reverdy, Georges Henein, Dominique Grandmond, Alain Suied, Richard Rognet, Thierry Dimanche, José Gabriel Valdivia, Andrea Moorhead, Waldermar Deona, Henri Meschonnic, François Ewald, André Hughetto, Anne Hébert, Antoine Tudal, Arnault, Gérard Blua, Eugène Guillevic, Léo Lubéit, Thierry Herbin, Patricia Holz, Serge Bec, Yves Vicciani, Paulina Popa, Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stanescu, Felician Pop, Aurel Pop, Ion Bala, Gaal Aron) si s-a concretizatin doua aparitii editoriale: „Un creion pentru curcubeu” de Dominique Sorrente (Editura Princeps Edit, Iasi, 2008) si versiuneain franceza a volumului „Scrisori catre onia snaider” de Paulina Popa (Editura Paula, Deva, 2006)”.

Ca autoare, Corina Petrescu debuteazain 2001, cu volumul de versuri ”Pentru ca tu existi” , aparut la editura „Timpul”, Resita. Au urmat antologiile colective: «Cuvinte din Nord, I», editura „Solstitiu”, Satu Mare, 2003, «Cuvinte din Nord, II», aparutein 2004 la aceeasi editura si «Ce enigmatica esti, femeie! », editura „3D”, Drobeta-Turnu Severin, 2008. Volumul «Creion» a vazut lumina tiparuluiin anul 2009, la editura „Citadela”, Satu Mare, avand lansarea la Centrul de Creatie din aceeasi urbe.

“Creion”

Vorbind despre volumul „Creion”, poeta spune: „”Creion” este prima mea carte scrisain stil modern. Versurile din acest ciclu sunt, dupa parerea multora, niste pseudohaiku-uri. Nu a fostin intentia mea sa folosesc aceasta forma literara care pare foarte simpla, desiin realitate nu e deloc asa. Dar pentru mine, creatia literara este o idee de moment, pe care o transcriu pe hartie. Rar revin asupra textului, pentru ca nu cred ca as putea modifica ceva atunci cand acel „fulger” a trecut. ?i nuimi impun o anumita structura si nici o anumita forma, decatin acrostihuri.”

„Creion” include mai multe cicluri: „Apartenenta”, „Monade”, „Creion”, „Poveri de zapada”, „Spatiul scrierii: albul paginii mele”, precum si poeme de sine statoare. Facand referire la temele si motivele din volumul „Creion”, Ioan Nistor spunea ca acestea „sunt din sfera omenescului din noi. Voi pomeni doar cateva: singuratatea, durerea, aspiratia. Registrele dominante apartin liricii intimiste, altele se combinain acelasi poem, cum seintampla cu satira si duiosia.”

„Ars poetica”

„Am gustatintotdeauna poezia profunda, textele careiti spun ceva si care au darul de a te opri pentru o clipain loc, acelea cu care ramaiin gand si dupa ce aiinchis cartea si dupa ce o puiin biblioteca, aceea la care revii dupa cateva saptamani, luni, chiar ani.” In lumina acestor ganduri, autoarea traseazain „Ars poetica”, principalele linii ale liricii sale – o lirica moderna,in care zapezile aduc nota de mister si vorbesc despre un univers poetic prin excelenta subiectiv. Eul liric este clar definit, iar evocarea anotimpurilor sugereaza intrareain universalitate si dorinta de a atinge prin scris, perfectiunea. „Zapezile acestea/ Ningintotdeauna/ In chip poetic./ Nu ramane decat/ Sa trec puntea/ Anotimpurilor/ ?i sa le deznod.”

„O sansa pentru poezie” se remarca prin totala transparenta, prin concentrare, prin spiritualitate. Ramanemin cotidian,in lumea obisnuita, conditia poetului fiind redata simplu, prin starea de a izbuti libertatea si de a depasi obstacolele. „?i daca scrii/ ?i daca ai curajul/ Sa intri-n prapastie/ Cu capulinainte/ ?i daca potiintinde mana/ Celui ce-ti striga:/ „Mai scrie acum!”/ ?i daca tasnesti/ Izbutind libertatea/ (O alta efemera prapastie)/ Atunci/ Propriul tau vertij poate deveni/ O sansa pentru cuvant.”

„Poezia dospeste undeva,in sufletul meu.

In viziunea Corinei Petrescu, poezia este “latenta sinucidere/in timp;/ cap plecat pe/ propriul umar,/ bolovan atarnand/ de funia sinucigasului…/ descatusare…/ dureroasa povara;/ duminica uneori;/ fantana a singuratatii,/ gand spre ceea ce ar fi putut fi,/ rar de tot,/ o zi de maine;/ cer albastru de adanc,/ poarta/ spre neuitare,/ spre libertatea/ de aimpiedica timpul sa curga/ cu nonsalanta/ unui fulg de nea/ ratacit/ si/ fara rost” („Poezia”). Prin marea putere de abstractizare de care da dovada, stilul Corinei Petrescu aminteste de cel al lui Nichita Stanescu si Ion Barbu. Iata o definitie a poeziei,in viziunea celui dintîi: „…poezia nu este lacrima/ ea este insusi plansul,/ plansul unui ochi neinventat,/ lacrima ochiului/ celui care trebuie sa fie frumos,/ lacrima celui care trebuie sa fie fericit.”

Firul comun al stihurilor Corinei Petrescu si ale lui Nichita Stanescu este marcat de acelasi dramatism al afirmatiilor, ce tine de realism, de aceeasi complexitate a trairilor. “Poezia e dor dupa ziua de ieri si spaima fata de ziua de maine”, afirma poeta. „Este clipaincremenitain timp sau zbor cu iuteala de fulger. E imposibil si posibil. Este bir. ?i dar. ?i ofranda. Este ura si capcana a pasiunii. E dimineata si noapte. E regasire si ratacire. Este cantec si piatra. ?iinca ceva: cel mai importantin poezie este ca ea sa nu se identifice cu o barieraintre creator si cititor, ci sa fie o punte de legaturaintre oameni. Nuimi aleg temele si,in general, nu scriu. Poezia se scriein mintea mea aproape singura si dospeste undeva,in sufletul meu”, marturiseste aceasta.

Intre „Impas” si „Destin”

„Am certitudinea ca as fi putut face mult mai mult(e)in viata. E adevarat ce se spune ca niciodata nu e prea tarziu. Uneori e doar…imposibil! Cand ajungi la acest adevar al trecerii, cand realizezi ca eternitatea nu tine de semantica vietii, canditi dai seama ca ai fi pututincepe atatea si atatea drumuri si ca nu ai apucat sa o faci, nu te simti prea confortabil. ?i e foarte greu sa recunosti ca la greu, de cele mai multe ori, ramai singur”, declara Corina Petrescu. In acest sens, poemul „Impas” se detaseaza prin nota nostalgica, dand impresia de mister, de „spiritintemnitatin lucruri”, cum spune Nichita Stanescu. ?i aceasta pentru cain viziunea poetei, fiecareinceput este identic cu un altul, astfel ca viata este vazuta ca spatiuinchis, cainchisoare, motiv consacratin literatura contemporana de Dostoievski,in romanul „Crima si pedeapsa”: „O noua pagina/ o noua zi/ ale carei culori/ inevitabil/ ar trebui schimbate…/ O noua zi/ la fel de/ veche…”

Asemenea lui Nichita Stanescu, Corina Petrescu pune un foarte mare accent,in versurile sale, pe vizual. In poezia „Destin” de exemplu, imaginea clepsidrelor „uitatein nemiscare;/ sticle/in care/ nisipul/ curge numai/ o/ singura/ data/ si numai/intr-un/ singur/ sens” aminteste de picturile lui Salvador Dali. Poetaintelege, la fel ca si Nichita Stanescu,in „Cu o usoara nostalgie”, zadarnicia luptei cu timpul. Clepsiderele Corinei Petrescu sunt la acesta clipe „mari ca niste lacuri/ de campie/ … Oraisi punea o coroana de nori, liliachie.” Dincolo de tenta trista,insa nu dramatica, specifica ambelor poezii, finalul, desi identic ca forma – o interogatie retorica – difera ca mesaj. Daca Nichita Stanescu spune: „?i-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gandule ?”, ceea ce denota neputinta si regret, Corina Petrescu are intuitiaintoarcerii spre Divinitate, singurain masura sa gaseasca o solutie la orice neliniste si durere: „Unde e mana/ Ta, Doamne,/ sa le maiintorci/ din candin cand/ aceste uitate/ si totusi,/ cat deinsemnate/ clepsidre?”

„Cantec si ruga fierbinte”

In „Nimicnicie”, poeta se afla „în cautarea nepretuitei chei/ a izbavirii”, a acelei pietre filosofale din poemul „Cu o usoara nostalgie” al lui Nichita Stanescu. Dezamagirea, tristetea, durerea, amaraciunea culmineaza „într-o disperare fatalista”. „Inspre amurg,/ viata,/ continuu balans/intre bine si nebine,/ se uitain piata de vechituri/ dupa un toiag/in care sa-si alinte aniiin plus/intr-o disperare fatalista.” In „Sens interzis”, imaginea este de-a dreptul socanta – „Pustiul din mine/ nimeni nu stie cu exactitate/ cand a venit si cand a plecat” – sugerand drama creatorului, a omului neînteles, sfartecat de framantari interioare, dornic de a cunoaste absolutul, dar neputinciosin fata vietii. Despre aceeasiinsingurare, despre cautari, despre setea de cunoastere si imposibilitatea implinirii, Corina Petrescu discuta pe larg,in poemul „Geografia existentei”. „In haine de calatorie/ alergam mereu/in cautarea luminii de la/ capatul unui tunel/ inexistent./ Parere,/ iluzie,/ dorinta,/ taram/ spre care/ nu ne putemimpiedica/ sa neindreptam din ziuain care s-a auzit/ primul strigat./ Atractie fatala/ spre un spatiu/ neconventional./ Cantec si ruga fierbinte/in aceleasi/ haine de calatorie/ pe care le purtam neîncetat/ de la rasarit spre apus./ Doua lumanari dantelate/ si, dincolo de stele,/ o singura stea,/ doar una.”

„Apus de soarein oglinda fantanii”

Odata cu poezia naturii, Corina Petrescu ne invita sa patrundemintr-un nou univers, romantic prin esenta,in care elementele cosmice si terestre se aflaintr-o perfecta armonie. In „Instantaneu”, antiteza dintre imaginile calme din debutul poemului, menite sa sugereze vesnicia naturii, si versul final evoca din nou, nelinistea, anxietatea, imposibilitatea de a accepta stereotipiile. „Stele galbene/ se odihnesc pe umarul noptii,/ frunze sfioaseintarziatein muguri,/ fluturein petale de magnolia,/ apus de soarein oglinda fantanii,/ vaietul marii tanjind dimineti,/ o muzica rebelainvaluie totul.”

Referindu-se la volumul „Creion”, Ioan Nistor spunea: „Corina Petrescu ne supune acum atentiei un nou volum, pe care si-l intituleaza arghezian „Creion”,in care autoareain cea mai mare parteisi ia ragazul de a zabovi gratios langa imagini, spre a le surprinde poeticitatea.” Un exemplu elocvent de poeticain imagini este si „Trecere”. „Numai nuferi albi/ miscandu-se/ ireversibil/in oglinda timpului.” Cadrul este feeric, senin, paradisiac, de basm, iar detaliile sunt precise. In „Primavara” – „vant/ zburand/ printre papadii” – sauin „Melc” – „roua/ sclipind/in dimineti/ si dare” – oriin „Mai” – „ninge cu papadii/ lumina/ si ti-e bine/ ai oprit pentru putin/ timpulin loc” -descrierile sunt estetice,in nuante luminoase, elevate, rafinate si subtile.

„Frunza canta singura”

In poezia erotica, autoarea „refuza extremismul verbal al unui erotism contaminat de bolile vulgului, resimtindu-l ca trecator, superficial si capabil sa degradeze fiinta. Devenirea fiintei presupune si rafinamentul artei de a iubi, sentimentul acesta, asezat inclusiv sub razele spiritului, nu doar sub cele ale carnalului,inalta fiinta. Un poem carpit cu slove desucheate, pare sa ne spuna poeta, ar suna ca o repriza de maneleintr-o catedrala. Ca atare,in ogorul poemului ea nu admite expresia buruienoasa pe care o taie pana curge sange. Chiar daca,in plan artistic, libertatea nelimitata e calea, contand doar textul, mai putin morala si moralitatea viziunii”, scrie Ioan Nistor.

Stihurile de dragoste ale Corinei Petrescu au la baza sugestia. Evitand referirile directe, aceasta dispune de capacitatea de a reda prin instantanee, o iubire marcataintotdeauna, de durerea despartirii. „Frunza canta/ singura/ fara tine/ si/ fara vant.” („Minune”) Autoarea nu traieste acea dragoste ce sta sub semnul casatoriei si implicit, al statorniciei. Erotismul Corinei Petrescu include deceptia si dezamagirea ca aspecte ce tin de normalitatea relatiei barbat-femeie. Chiar dacaisi doreste sa experimenteze statornicia, poetaintelege ca singuratatea si dorul raman un dat pentru ea. In „Dor” – „Neatins buchet/ de liliac/in nopti de/ septembrie” – siin „Inca dor” – „Ai batut/ la porti/ si erau/ ale singuratatii” – aceasta accepta cu o intelepciune resemnata infrangerea in iubire, redand prin elemente din natura ce dau impresia de tablou, propriile trairi interioare.

Dragostea nu este o imagine luminoasain poemele Corinei Petrescu. Fidelitatea este o trasatura proprie doar poetei, care tanjeste sa seintoarca si sa retraiasca momentele fericite, ce se dovedesc a fi acum, hrana pentru gand si suflet. Prezenta apei, a elementului fluid denota, la fel ca si natura, starea sufleteasca a autoarei, iar senzatia de sete coplesitoare sugereaza ideea de gol interior, de singuratate. „Mi-e sete uneori,/ o sete navalnica,/ nebuna,/ si atunci/ maintorc sa mai sorb o data/ minunea/ din causul palmelor tale/ am baut candva/ si-mi este dor/ sa fac din apa/ Fantana/in care doi banuti,/ zbor de porumbei,/ii amintesc apei sa cante.” („Daca”)

„Vers”

„Autoarea volumului „Creion” are credinta ca adauga un pilon liric la echilibrul lumii”, afirma Ioan Nistor. „Dupa numeroase tsunami ale uratului”, completeaza acesta, „o astfel de infuzie este bine venita. Volumul se impune prin febrilitatea cautarii unui timbru dezinvolt, autoarea captandu-si izvoarele de pe versantul realului,isi aduna discret materialul de inspiratiein albia unui torent. Inspirate, cu originale si memorabile expresii, suntemincrezatori ca poeziei pe care o scrie Corina Petrescu i se va distinge tot mai clar rasunetul viguros, distinct, prin adaugarea unor noi “creioane””. Pana la aparitia acestora, nu ne ramane decat sa mai lecturam cu aceeasi bucurie estetica, un „Vers”: „Numai ingerii/ au invatat/ sa zboare/inainte chiar/ de a fi fost/ingeri.”

„In sufletul nostru exista o neliniste de a ne cunoaste originile”. Interviu cu poeta si eseista Camelia Tripon

On By nelursIn Interview, literature, poetry, RomaniaLeave a comment


In vara lui 2002, poeta si eseista Camelia Tripon participa la Palatul Culturii din Targu Mures, la lansarea atlasului „Hartile adevarului”. Intr-o sala plina pana la refuz, aceasta ia cuvantul si se pronunta plina de curaj, in apararea valorilor trecutului neamului nostru. Mesajul ei profund si spontan are atunci, puterea de a impresiona si a inspira o asistenta numeroasa, care ii apreciaza in mod pozitiv si cu discernamant, interventia. Camelia Tripon s-a nascut pe 4 august 1957, la Braila – “Orasul cu salcami” al lui Mihail Sebastian – intr-o familie de intelectuali. Tatal – doctor in agronomie, dar si poet si publicist, iar mama, o pasionata de beletristica, autoare, in anii ‘80, a doua romane – ii asigura Cameliei Tripon o educatie solida. Alaturi de dascalii minunati pe care ii are la gimnaziu si liceu, parintii ii insufla viitoarei poete si prozatoare, dragostea pentru istorie si literatura. Printre eseurile si poemele scrise de Camelia Tripon se numara „Sa ne pretuim stramosii”, „La izvoarele Milcovului”, „Imbratisarea Basarabiei”, „O lacrima pe cer”, „Prima ninsoare”, „Ce-i omul?”. De profesie inginer chimist, Camelia Tripon este casatorita cu Conf. Dr. Ing. Avram Tripon si locuieste la Targu Mures.

Primul eseu – „Reinvierea cuvintelor”

– Cum a aparat Camelia Tripon trecutul, in vara lui 2002?

– Vara lui 2002, mai precis 10 iulie, a fost momentul in care pentru prima data, am luat cuvantul in Palatul Culturii din Targu Mures pentru a apara valorile trecutului de orgoliul local. Exista o perceptie, uneori, gresita: „noi, cei dintr-o zona, suntem mai buni”, perceptie care poate denatura istoria. Asa s-a intamplat la lansarea atlasului „Hartile adevarului”, cand un profesor de istorie si-a exprimat nemultumirea fata de faptul ca „Bucurestiul nu apreciaza descalecatul lui Radu din Fagaras”. De fapt, el a fost explicat de Hasdeu, care-l considera pe Radu ca fiind urmasul unor boieri din Oltenia care au stapanit Tara Fagarasului. Descalecatele, ca si atestatele, sunt o forma de a elimina istoria veche si chiar preistoria din mentalul colectiv si a rezuma trecutul doar la cateva sute de ani, inscrise accidental pe un document. Am aparat trecutul, explicand ca Radu Negru este pastrat prin denumiri de cartiere (de exemplu in Braila), cat si ca toponime (Negru Voda, Neagra, Negresti), cand se manifesta drept origine a neamului din pamantul negru al tarii (concept intalnit si la egipteni, dar si in Biblie, unde „Adam” vine de la „adamah”, care inseamna „pamant rosu”). Da, a fost un moment in care mesajul meu a impresionat o sala arhiplina.

– La scurt timp dupa aceea, a urmat debutul tau. Vorbeste-ne despre acest moment.

– In acea perioada mi se rupea inima de cuvintele grele scrise de A. I. intr-o revista, atat despre originea unor termeni, cat si despre opera unor poeti cum este George Cosbuc -despre a carui poezie „El Zorab”, individul spusese ca este o copie a uneia germane, paradoxal mai buna. Si asta pentru a scoate in evidenta ca la noi, termenii „cal” si „calaret” vin de la romani, iar nobletea este confirmata si de particula „von” din numele autorului german. Pare o fortare, deoarece A.I. ar fi trebuit sa stie ca in Romania, calul era cunoscut inca din neolitic, asa ca poetul nostru nu avea nevoie de nobletea si lirica unui german, ca sa scrie „El Zorab”. Dupa multe incercari esuate, scrisori si conversatii cu domnul Marian Oprea, directorul publicatiei, care nu a luat atitudine, am cerut sprijinul doamnei jurnaliste Mariana Cristescu. Speram sa o conving sa scrie, sa faca o manifestare pentru apararea valorilor noastre. Domnia sa a descoperit in scrisoarea adresata lui Marian Oprea si in cele doua eseuri ale mele ceva ce a facut-o sa ia decizia sa mi le publice. Asa se face ca in 9 noiembrie 2002, a aparut in pagina de „Cultura si arta” a ziarului „Cuvantul liber”, primul eseu – „Reinvierea cuvintelor”. Totusi, adevaratul debut a fost in 2 mai 2002, in volumul de grup „Viitorul ne preocupa” cu eseul „Ne preocupa viitorul familiei si al tarii”.

„Sunt uluita de cunoasterea celor care au creat cuvintele indoeuropene”

– Pasiunea ta pentru istorie are radacini adanci. Cum si de la ce a inceput ?

– Este dificil sa spun ca ea se datoreaza doar unor profesori minunati, cum au fost doamna Dumbrava Agata, in gimnaziu si domnul Nicolae Oprescu, in liceu. As spune mai degraba, ca in sufletul nostru exista o neliniste de a ne cunoaste originile; este motivul pentru care arheologii si antropologii cauta in sol relicve, iar astronomii, in Univers. Nu pot spune ca sunt o pasionata de istorie, mai degraba imi place sa caut raspunsuri la ceea ce ma preocupa; unele sunt idei filozofice, religioase, uneori sunt de ordin biologic sau geologic, dar totul se intrepatrunde si devine un fel de arheologie lingvistica, deci un fel de studiu interdisciplinar. Le sunt recunoscatoare dascalilor mei care m-au instruit cu pasiune si exigenta, dar si tatalui meu – un iubitor de poezie si literatura. In anii ‘70, tata a venit cu informatia ca limba romana se apropie mai mult de sanscrita decat de latina. Tata mi-a vorbit de „Ramayana” si „Mahabharata”, inainte de a invata sa scriu. Am scris in acest sens – si va invit sa il cititi – eseul „Gandul”. Insa ceea ce ma impresioneaza este acea cunoastere superioara a inaintasilor pe care aparent ii credem primitivi, in comparatie cu utilizatorii de tehnici moderne; sunt uluita de cunoasterea celor care au creat cuvintele indoeuropene acum sase, zece mii de ani, cuvinte care s-au pastrat in sanscrita, ca un document de referinta.

„Noi inca mai avem sansa de a exista”

– In eseul “Sperante”, afirmi: „Atata timp cat va mai exista o voce care sa ne aminteasca de adevaratele noastre traditii inca mai existam.” Cum crezi ca se mai pot pastra traditiile in contextul transformarilor actuale care au loc in societatea romaneasca?

– Vedeti, ideea nu-mi apartie, ea este darul facut de Craciun de o intamplare fericita, cand intrand intr-o librarie, am cumparat cartea „Limbile Paradisului” de Maurice Olender; in ea exista un citat din J.M. Michaelis, care afirma in 1759: „Limbajul este deci, un fel de arhiva unde descoperirile omenesti sunt la adapost de cele mai suparatoare accidente; arhiva pe care flacarile n-ar putea s-o mistuie si care nu ar putea sa piara decit o data cu naruirea totala a natiunii.” De aici vine si ideea ca atata timp cat printre noi mai exista o singura persoana care este constienta de valoare limbii materne (aceasta arhiva a neamului) si ia atitudine, noi inca mai avem sansa de a exista si de a nu ne dizolva in neantul vremurilor. Un rol deosebit il joaca bunicii si parintii, care ar trebui sa invete sa le transmita urmasilor din arhiva vietii lor – de la obisnuintele alimentare la respectul fata de stramosii apropiati, bunici, strabunici, apoi incet, se ajunge la trecutul tarii si al neamului. Pentru mine, de exemplu, e importanta pretuirea cartilor, sa para neatinse dupa ce le citesc – si cred ca acest respect imi vine de la dictionarele imbracate ale tatalui meu si de la cartile daruite de mama si mamaia. Am observat ca si cartile citite de fiul meu, unele de mai multe ori, par noi. Sunt convinsa ca scrisul va deveni o traditie in familia noastra; daca acum nu se manifesta, totusi in gimnaziu, fiul meu a inceput sa scrie si sa-si impresioneze profesoara de limba romana cu o compunere libera la olimpiada, asa cum am facut si eu la varsta lui. Sper sa transmit mai departe si cusutul artistic, ajurul, punctul romanesc, punctul evreiesc (cusut de mama pe o jacheta din stofa alba cu matase neagra). In acest periplu printre termeni din traditia noastra, se poate enumera si macrameul, la care mama a fost priceputa inca din scoala primara. Reinvierea traditiei nu inseamna doar portul popular, ci ar insemna sa invatam semnificatia fiecarui motiv stilizat de pe ie. Ar fi momentul ca femeile sa se mandreasca si cu zestrea familiei, aceea de a sti sa coasa si chiar sa pastreze un obiect al copilariei lor. Produsele din magazinele de lux nu le vor oferi radacini; vor fi doar niste flori taiate intr-o vaza de cristal, cand ar putea fi o floare din gradina tarii care in final, rodeste si lasa in urma ei, semintele trecutului.

„Exista o directie, o evolutie fireasca a lumii”

– „Cred in Eminescu. Traiesc dorul lui de tara binecuvantata de Dumnezeu.”, spui in eseul „Mai am un singur dor”. Ai scris de asemenea, „Eminescu si Gradina Maicii Domnului”, in care te referi la poezia „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”. Are sens sa mai fim optimisti atunci cand ne gandim la viitorul Romaniei, ca tara binecuvantata de Dumnezeu?

– Cred in viitorul tarii si implicit, al intregului Glob Pamantesc.

Am avut un vis prin care mi se oferea o alegere – „ca de pe un pod, sa cobor prin intuneric si noroi; am sovait si atunci, am descoperit ca de pe pod se poate trece usor pe un drum asfaltat.” Visul mi-a reamintit ca trebuie sa caut increderea in lumina si nu tenebrele pline de pesimism; solutia a fost eseul „Fara frica spre lumina”. Exista o directie, o evolutie fireasca a lumii, prin care oamenii vor deveni mai buni, si credinta va avea o conotatie fireasca, fara frica si fara sa mai fie folosita ca un troc: „Ma rog, sunt credincios, deci Dumnezeu trebuie sa-mi dea ceva in schimbul efortului facut”. Am inteles ca in viata este mai valoroasa ideea de a face bine (iar daca nu poti, nu face rau) decat a-mi etala credinta in manifestari publice si tot timpul sa cer ceva. Eu cred ca Dumnezeu stie mai bine decat mine care ne este calea; de aceea eu doar multumesc si ii sfatuiesc si pe altii sa spuna :”Faca-se Voia Ta!”

C. TriponAsta insemna ca in sufletul lor sa fie mai multa dorinta de cunoastere, decat de imbogatire. Amintiti-va de sfatul lui Iisus, de a ne aduna comori in ceruri. Calea este alegerea noastra; daca dorim sa invatam sa fim buni si sa traim in armonie cu natura si cu Dumnezeu, calea va fi usoara si fara suferinte mari.

„Oare noua epoca este antiromaneasa?”

– „Stefan cel Mare si Sfant e in noi”, se intituleaza un alt eseu semnat de tine. Pornind de aici, te invit sa vorbim despre ideea de unitate si armonie nationala. Mai pun pret romanii azi, pe asa ceva?

– In contexul actual, in care sentimentul pozitiv fata de locul si poporul din care provii este condamnat ca un act de sacrilegiu, iubirea de tara devine o taina a inimilor noastre, unde judecatorii neamului nu pot ajunge. Glia stramoseasca este plina de sangele inaintasilor nostri. In Braila, este o vorba – „cine bea apa din Dunare nu mai pleaca”. Plecarea nu se leaga de loc, ci de stare; eu practic, de 20 de ani m-am rupt fizic de Braila, dar spiritual, niciodata. Altfel spus, „sangele apa nu se face” si cred ca despre acest lucru pot vorbi mai bine, romanii din diaspora; unii din ei au trait situatia cand un copil, desi nascut departe de tara, este atras de glia stramoseasca. Chiar daca aparent nu se manifesta, acel concept legat de umbra stramosilor din „Musatin si codru” a lui Mihai Eminescu este mereu prezent. Ajungi sa crezi in viitor, oricat de dezamagit ai fi, atunci cand auzi de exemplu, ca un copil a afirmat ca „parca n-am facut agricultura pana in sec. VI, daca „plug” provine din slava”, iar altul alege istoria la capacitate, spunand ca-i mai importanta decat geografia, pe care o invata cu aceeasi placere, din proprie initiativa. Barbatii adevarati exista; ei sunt cei obisnuiti de mii de ani sa apere fruntaliile tarii (atunci erau persii, azi sunt cei stapaniti de lacomie si setea de putere). Sentimentul unitatii se afla in inimile tuturor, chiar daca aparent, nu se manifesta; el a fost scris cu sangele stramosilor.

–Cum crezi ca s-ar putea educa la tanara generatie patriotismul si dragostea pentru valorile nationale?

– Afara de componenta interioara, un rol important il joaca educatia din familie si vocatia dascalilor; din pacate, ceea ce am observat in ultimii douazeci de ani, ma intristeaza. Promovarea Halloween-ului in scoli de catre profesori, chiar obligandu-i pe copii sa participe si ignorarea unor zile precum 24 ianuarie (Unirea din 1859, ziua formarii natiunii romane), mi se pare grava. Profesorii romani ar trebui sa invete din grija plina de responsabilitate a dascalilor maghiari pentru instruirea copiilor si modul cum ii incurajeaza pe elevi sa pastreze traditia: de la mandria purtarii costumului popular, pana la deprinderi practice, specifice traditiei lor. Este dureros sa vezi in aceeasi scoala, copii care invata sa-si pastreze traditia si invatatoare romance care se rezuma doar la lipitul unor desene decupate. Pe vremea comunistilor, invatatoarea mea ne-a cerut sa coasem, sa tesem, a organizat recitari succesive de versuri in ziua Unirii, ziua Mamei, ziua Eroilor, ne-a invatat cantece patriotice, ne-a adus instructor de dansuri populare. Oare noua epoca este antiromaneasa? Dascalii de azi nu au avut modele, s-au nascut orfani?… Dar si orfanii gasesc exemple de urmat, in colegi si vecini. Eu inca mai cred in valorile familiei si in implicarea dascalilor si sper ca vor apare in societatea noastra oameni plini de vocatie, care vor constientiza ca Dumnezeu ne-a daruit o tara minunata, pe care noi trebuie sa o pretuim si sa o lasam urmasilor nostri plina de ganduri si fapte pozitive, sa cladim o imagine frumoasa, asa cum facem atunci cand ne construim/aranjam caminul/cuibul nostru. Si poate cel mai important lucru ar fi ca unii romani sa devina crestini cu adevarat, adica sa renunte la invidie. Bunastarea materiala nu este un pacat; ea trebuie incurajata si laudata cand este obtinuta cinstit, si cei care o poseda manifesta decenta. Nu in ultimul rand, sa ne gandim ca Eminescu, prin versurile si scrierile sale, este o dovada vie de iubitor de neam si tara.

„Cred ca pacea este dorinta suprema a tuturor popoarelor”

– Ai primit si critici pentru ceea ce sustii, ai intampinat rezistenta?

– Am primit critici pentru un eseu publicat in martie 2003, iar raspunsul meu a fost un alt eseu – „E din ce in ce mai bine” – in care afirmam: „Cred ca pacea este dorinta suprema a tuturor popoarelor; ne vine uneori greu sa credem ca si altii, chiar de alte confesiuni si din alte religii sunt animati de dorinta de pace.” De asemenea, a deranjat mesajul din „Eminescu si Gradina Maicii Domnului”, atragand vorbe grele la adresa poporului nostru, dar care a atras si mai mult pe cei care cred in neamul nostru si care spera in refacerea si inaltarea lui. Din fericire, demersurile mele mai mult sau mai putin modeste de a aduce din exilul etimologic unii termeni au fost intelese si eu sper ca intr-o zi, vor aparea adevarati lingvisti, care vor reusi sa demonstreze ceea ce eu doar am sugerat, generand noi ipoteze.

„Sper in unitatea tuturor celor care pretuiesc spatiul romanesc”

– Stiu ca ti-ai dorit foarte mult sa ii cunosti pe romanii din Diaspora. In ce s-a concretizat acest vis al tau?

– Inca din anii ‘90, afirmatiile domnului dr. Napoleon Savescu mi-au trezit dorinta de a contribui cu explicatii legate de limba si civilizatia dezvoltata in spatiul carpato-dunarean.

In 2004, am ajuns la Congresul International de Dacologie. Sper in unitatea tuturor celor care pretuiesc spatiul romanesc (prin limba, indiferent de etnie). Mi s-a oferit sansa de a putea comunica virtual si fizic cu romanii din diaspora. La inceput, au fost cei din Consiliul Mondial Roman, in 2004, la Vatra Dornei. Acolo, am luat atitudine in fata discursului plin de venin si dezbinator a unei persoane din Basarabia, incercand sa readuc la armonie si unitate – actiune sustinuta apoi de domnul general Mircea Chelaru si de senatorul Vladut Nisipeanu, presedintele Ligii Internationale a Romanilor. Astfel, prin intermediul Congreselor de Dacologie si ulterior, prin eseurile publicate, limba romana a devenit calea de comunicare cu romani din Germania, Australia, Canada sau Statele Unite. Ea, limba, este cea care ne apropie si ne uneste; cu gandul putem fi mereu in Romania, chiar daca fizic, unii sunt la mii de kilometri. De asemenea, sper ca unele informatii din ceea ce scriu sa ajunga prin intermediul romanilor din diaspora la prietenii/cetatenii din tarile in care acestia traiesc. Sunt convinsa de exemplu, ca anglosaxonilor le-ar place ipoteza prin care traditia si limba lor se apropie ca vechime de a noastra (si de scrierea de la Tartaria Prin asemanare, prin ceea ce ne leaga – limba indoeuropeana sau altfel spus, prin spatiul eurasiatic in care vietuim de milenii, ne putem afirma; nu prin ideea de a fi mai cu mot decat altii, ci alaturi de altii. Am fost si mai suntem niste privilegiati, traind intr-o zona cu temperaturi moderate si cu un relief variat. Pentru acestea ar trebui sa-i multumim lui Dumnezeu si sa nu uitam sa pastram, chiar sa refacem ecosistemul afectat si, uneori, distrus de defrisari, exploatari miniere de suprafata, etc. Daca nu invatam nimic din greselile facute, atunci ne condamnam viitorul neamului, iar romanii din diaspora nu vor mai putea spune ca „ acolo sunt radacinile mele.”

«Cititul este un leac minunat pentru suflet»

– Ce planuri de viitor ai?

– Sa invat sa inteleg cat mai mult, iar din cand in cand, sa pot darui din ce am adunat.

– Cum iti petreci timpul liber?

– Imi place sa urc, vara, pe crestele muntilor. Am fost in Retezat, Fagaras, Piatra Craiului, Bucegi, Ciucas, Caliman si mi-as dori sa pot sa ajung in Alpi. In rest, timpul liber il petrec printre ganduri si carti.

– Ce hobby-uri ai?

– Iubesc florile si imi place sa le inmultesc, sa vad cum dintr-o frunza se formeaza o planta care infloreste.

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititorilor nostri?

– As indrazni sa va rog sa aveti incredere in voi, iar cand aveti probleme, va sugerez sa cititi. Cititul este un leac minunat pentru suflet; daca reusesti sa te concentrezi asupra a ceea ce citesti, timpul fuge usor, sufletul incet-incet, se vindeca si ochii se lumineaza. Iubiti florile; sunt atat de minunate, doar sunt “rupte din rai”. Ganditi constructiv, alegeti armonia si astfel ajutati tara, oriunde ati trai – prin ganduri pozitive si prin voi insiva. Fiti buni si incercati sa aveti o viata normala/armonioasa.

Bucurestiul la Aniversare: 550 de ani de atestare documentara

On By nelursIn Europe, History, News, RomaniaLeave a comment

by Madalina Corina Diaconu
Washington D.C.


S-au implinit 550 de ani de atestare documentara a Bucurestiului! Domnitorul Vlad Tepes a fost primul care a mentionat Bucurestiul intr-un document semnat la data de 20 septembrie 1459, dedicat unor mici feudali.Timp de o saptamina, zi de zi, seara de seara, bucurestenii au petrecut si au mers la spectacole de teatru, concerte in aer liber si defilari. Zilele Bucurestiului au debutat pe data de 12 septembrie, cu o parada a costumelor de epoca pe bulevardul Unirii, cu un Carnaval al Copiilor in parcul Herastrau, cu fanfara si bataile cu flori de “la sosea” si cu numeroase expozitii dedicate acestei aniversari.

Seara zilei de 12 septembrie a fost incununata in Piata Constitutiei, cu un spectacol care a aratat, in termeni metaforici, geneza Bucurestiului. Evenimentul a fost organizat de ARCUB.

Muzeul Literaturii Romane a gazduit o expozitie de pictura si grafica, Galeria Municipiului Bucuresti a prezentat o expozitie de pictura, decoratiuni interioare si arta fotografica, Muzeul Taranului Roman a adapostit Gala Filmului – Bucurestiul Interzis, Muzeul Municipiului Bucuresti a organizat in colaborare cu Ministerul Administratiei si Internelor, simpozionul cu tema “550 de ani de la atestarea documentara a orasului Bucuresti”, iar la data de 18 septembrie a lansat colita filatelica aniversars „Bucuresti 550”. Expozitia “Ctitorii ale domnitorilor romani in Cetatea de Scaun a Bucurestilor” a fost amenajata in Pasajul Universitatii, Biblioteca Metropolitana a gazduit simpozionul international “Cartea – Romania – Europa”, iar Sala de Marmura de la Cercul Militar a pregatit o expozitie de tablouri cu licitatie.

ATRCN a pregatit o prezentare de moda realizata de creatori romani, care a avut loc la Teatrul de vara din Herastrau, pe 15 septembrie. Holul Primariei Municipiului Bucuresti, in perioada 15-20 septembrie, a fost gazda expozitiei de pictura Vitalie Butescu. Arcul de Triumf a fost deschis vizitatorilor intre 18 si 20 septembrie cu expozitia “Legiunea Romana din Italia in timpul primului Razboi Mondial”.

bucuresti-arcul-de-triumf

In noaptea dintre 19 si 20 septembrie, “Noaptea alba a Bucurestilor”, 12 muzee si institutii au avut portile deschise pina la orele 3 dimineata: Muzeul George Enescu, Muzeul National de Arta al Romaniei, Muzeul de Geologie, Muzeul National de Istorie, Muzeul Literaturii Romane, Muzeul Municipiului Bucuresti, Muzeul de Arta Vasile Grigore, Muzeul Hartilor Vechi, Muzeul National de Arta Contemporana, Palatul Curtea Veche, Observatorul Astronomic, Muzeul Militar National.
Teatrele bucurestene au pus in scena spectacole gratuite in zilele de 19 si 20 septembrie:
Teatrul Bulandra – Richard al III-lea se interzice
Teatrul Bulandra –A douasprezecea noapte
Teatrul Nottara – Doi pe o banca
Teatrul ODEON – Pyram si Thisbe
Teatrul Mic + Se joaca pe gaura cheii
Teatrul de Comedie –Domnisoara Iulia
Teatrul de Comedie – Sunt un orb, Poker
Teatrul Tandarica –Cenusareasa, Pacala
Teatrul Ion Creanga–Palaa cu surprize
Teatrul evreiesc de stat –Care de as cu valet
Teatrul C. Tanase–Nimic despre papagali

Teatrul Excelsior –Vacanta vesela
Teatrul Metropolis –Zaruri si carti
Teatrul Masca – Gardienii se intorc, Prostia omeneasca
Opera Comica pentru Copii –Balul Ispavnicesei.
Toata saptamina, 12-20 septembrie, Centrul Istoric al Bucurestiului a fost din nou in prim plan, ca inima a manifestarilor culturale. A debutaa cu festivalul organizatiilor non-profit “ONG Fest” si cu tirgul de arta, urmate pe Strada Carada de spectacole Art Show, Comedy Show, Cutia Istoriei, de mini recitaluri ale unor solisti romani, organizate cu ajutorul Fundatiei Culturale ARTEX, in colaborare cu Scoala de Arta a Municipiului Bucuresti.
Centrul de Conservare si Valorificare a Traditiei si Creatiei Populare al Municipiului Bucuresti a organizat zilnic in aceasta perioada, in Piata Constitutiei, un Tirg de Mesteri Populari, prezentind astfel obiceiurile populare romanesti si imagini de alta data.

Asociatia Tinerilor din Romania pentru Cultura si Normalitate s-au alaturat Zilelor Bucurestiului cu un program cultural, finantat din fonduri proprii. Ulita Traditiei si Mestesugului, Fanfara Studentilor de la Conservator in Parcul Herastrau, Next Generation Pop Simphony (Vlad Mirita, Acapella, Nico, Sistem, Alex, Smiley, Elena Gheorghe, Orchestra simfonica, dirijor Daniel Jinga), Spectacol de dansuri de societate, Spectacol Nicolae Voiculet (Folktronica) la Teatrul de vara Herastrau.

Alte programele artistice au fost organizate de CCVTC in Piata Constitutiei: Seara Romaneasca si Spectacol de minoritati (turco-tatari, rromi, germani, rusi si lipoveni italieni, polonezi, aromani si germani)
Regia Autonoma de Transport Bucuresti, care a implinita frumoasa virsta de 100 de ani de existenta, a organizat pe 19 septembrie, incepind cu ora 10:00, Caravana Timpului: o parada de la tramvaiele cu cai la cele mai noi tramvaie produse la RATB-URAC.

Pentru iubitorii de jazz, ARCUB a prezentat pe 19 septembrie in Piata George Enescu, un concert “Florin Niculescu cvintet”, iar Soprana Angela Gheorghiu si cunoscutul tenor Vlad Mirita au sustinut la rindul lor, in aceeasi seara, un concert de inalta tinuta artistica, pe scena din Piata Constitutiei, manifestare realizata de Institutul pentru Dezvoltare Durabila.

O saptamina care s-a vrut intr-adevar aniversara si prin care organizatorii si participantii s-au intrecut pe ei insisi. La multi ani Bucuresti!