de Mihai Stirbu     
      
I.Soarele amiezii, darnic in Basarabia anului 1936, lumina clar casele din piatra, gradinile oamenilor si viile dese din departare. Tanarul de statura potrivita, slabut dar bine facut, cu parul rar mai mult saten decat blond, trase-n piept aerul tare de acasa. De acasa! Inima-i batea grabita, fiindca lipsise vreo sapte ani, desi pe acele meleaguri se nascuse, intr-un sat mare din apropierea Nistrului, inaintea primului razboi mondial, in 1914.
Privi lung coasta blanda si padurea, cum ii spunea el palcului de copaci in care-i placea sa se piarda de dimineata pana seara, cand era mic. Viata-l rupsese de ai lui parca dintotdeauna si, dupa sapte ani adaugati la cei 14 petrecuti langa parinti in satul natal, anii copilariei parca n-ar fi existat. 
Privi imprejur, rascolit de sentimente confuze trezite de vederea satului, aparut nu prea departe.
Se revazu cu cateva ore mai inainte, cand plecase de la Iasi.
Tulburat, febril si surescitat, isi scosese din sifonier costumul cel bun de croiala nemteasca, primul si singurul costum de haine pe care-l avusese pana atunci, pantofii negri cu talpa groasa, camasa bleumarin cu gulerul bine scrobit si cravata eleganta cu dungi albastre. In geamantanul ieftin, cumparat cu o zi inainte de la unul dintre negustorii de pe Lapusneanu isi adunase tot avutul: o camasa, doua batiste, briciul, cateva caiete din timpul scolii, multe carti, un stilou, palaria  primita-n dar de ziua lui de la colegii de camera si diploma. Fusese clasat, dupa absolvirea Scolii Normale Vasile Lupu, al treilea dintre cei 94 de absolventi pe centru si primul pe scoala, cu media 8,37 la examenul de capacitate pentru invatatori.                               
Doamne, cum mai trecuse timpul! La varsta lui, multi inca nu zburasera de la cuib, el avusese un destin aparte, trecuse de la copilarie la maturitate deodata,  fara sa-si dea seama.
Se-ntreba ce-or  mai fi facand ai lui,  mama si  tata?
                                              
                                                ***                        
Pe drumul plin de praf, umbra i se proiecta ciudat din cauza borurilor late ale palariei. Visase de multe ori intoarcerea acasa. Cat fusese elev, mereu se inchipuise imbracat oraseneste ca acum, cu palarie, doar devenise cineva asemeni fostului sau dascal, salutat de toti, fiindca acum era si el domn.
Din fata, starnind colbul drumului uscat, aparu o caruta. Era badia Niculae, vecinul de peste drum.Vazandu-l, uita toate gandurile despre aparitia lui triumfala in postura de invatator in sat. Isi aminti: cu ani in urma, dupa ce sarea gardul in gradina vecinului, asemeni celorlalti copii, se-nfrupta din perele, intotdeauna, mai bune decit cele de acasa. Deodata incantat de revederea unui chip familiar, desi imbatranit cu ochii parca mai adanciti in orbite cu obrajii mai supti si parul carunt, cu duiosie si respect fata de varsta inaintata a carutasului, involuntar il saluta ca atunci cand era  mic:
– Saru’ mana, nene Niculae! Saru’ mana!
– Traiti!
– Ei, cum asa?!… Buna ziua! Nu ma mai cunosti, eu sunt Ionica a’ lui Gheorghe!
– Cum? Nu cred, baiatul lui este plecat printre straini. Tu esti, Ioane? Chiar tu? Te-ai facut domn, da’ sa stii, noi tot cu necazurile noastre… Stanjenit, ingaima:  oile nu-s ce au, da-s cam betege… si dadu bice cailor. Mai striga:
– Vezi ca tat-tu nu-i acasa.
Tanarul invatator se-ntoarse-n loc, urmarind cu privirea caruta hodorogita, plina cu canepa. Tresari. Dar mama, mama o sa-l recunoasca? Se linisti pe loc. Cum sa  nu, o mama nu-si uita niciodata copilul.
Ea cum o mai fi? Sanatoasa, sau spetita de muncile grele, fara ajutorul lui in gospodarie? Rasufla usurat, doar ii ramasesera surorile acasa si, era convins, o femeie este mai de folos decat un barbat.
Se apropie de biserica mare cu hramul la Sf. Mihail si Gavril, care-si ivea printre copaci turlele. In spate era cimitirul in care-si dormeau somnul vesnic inaintasii lui, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace. De cate ori nu se gandise la dansii, cand haladuise prin Iasul devenit orasul lui, mai ales cand trecea pe langa Mitropolie si Trei Ierarhi!
In centrul satului, deoparte si de cealalta a drumului pavat cu piatra de rau, casele negustorilor evrei, oameni de treaba care dadeau pe datorie, erau varuite in alb, cu aceiasi clopotei deasupra usii.
Ritmul batailor inimii i se accelera fara voie. Se apropia de ulita care ducea la casa parinteasca. Salcamii si stejarii cu frunze dese, gardurile, unele din piatra, scanduri sau nuiele impletite, de mirare, erau la fel ca inainte, numai ca parca mai mici.

                                               ***
Firesc, primele lui amintiri erau legate de casa parinteasca. De fapt, in ograda erau doua cladiri. Intr-una locuia el cu mama, cu fratele si surorile mai mari, Marioara si Tudora, tata fiind prizonier intr-un lagar german. In cealalta casa, in care fusesera incartiruiti niste soldati rusi se ducea adeseori, fiindca-i ii dadeau zahar si-l aruncau in sus, spre marea lui satisfactie.
Rusii se purtau  frumos,  chiar cand facea pozne paguboase.
Avea vreo trei-patru ani cand, descult fiind, isi oprise fuga exact in covata in care ei isi plamadisera aluat pentru paine. Pedeapsa a fost simbolica, unul dintre ei il ridicase si-l lovise cu latul sabiei la fund, in gluma.
Se-ntreba daca mai erau copacii din livada. Da, se zareau pe deasupra casei coroanele celor doi meri care rodeau pe rand, unul intr-un an, celalalt in urmatorul. In acea livada, care era in dreapta casei si mai in spate, erau pruni si zarzari, printre care se aranjau straturi pentru ceapa si patrunjel.
Se apropie de poarta mare, pentru carute, facuta din scanduri lungi, batute-n cuie. Privind locurile familiare odata, caruta veche uitata in curte de ani de zile, casa, surase. 
Peste gard, era fantana. Se revazu cu ani in urma, aplecat peste ghizdul fantanii din piatra cu cumpana lunga, la capatul careia atarna ciutura grea din lemn, cu doagele napadite de muschi verde, fie vara fie iarna. Se oglindea in apa clara, tulburata de picaturile prelinse de pe ciutura, care desenau cercuri concentrice. Odata tipase privind in jos, adancul intunecat imitandu-l. Era tare incantat de ecou, credea ca nimeni nu mai stia ce fenomene ciudate se produceau acolo, in intuneric. Gandea ca-i va uimi pe toti cu descoperirea lui; ridicandu-se de deasupra fantanii, tresari deodata atent. Aparuse pe drum o fetita de vreo unsprezece ani, cu o basmaluta colorata. Purta o fusta lunga, creata si o bluza scurta de stamba cu maneci largi. Era una dintre putinele colege de la scoala, a carei prezenta o remarcase, dupa ce aflase despre tatal ei, ca fusese mosier. Fostul boier inca mai purta, ca semn al averilor de alta data, o manta din doc si o sapca alba.Tipic pentru acea categorie de oameni! Sotia lui purta, cand iesea prin sat, o fustita cadrilata din panza de casa, o camasa de in brodata cu cruciulite albe si negre. Isi infigea un pieptene din metal in par si era incaltata in ghete stramte, din piele de capra. Poate si situatia acelei familii scapatate, care-i aratase ca nimic nu se dovedea vesnic: nici bogatia, nici tineretea, nici frumusetea, il hotarase sa invete, singura modalitate de a-si asigura un trai bun.
Prin clasa a cincea primara, odata revenit de la scoala, se hotarase sa scrie la Rezina (resedinta de plasa) si la Orhei (resedinta judetului), sa intrebe ce-ar trebui sa faca pentru a putea invata mai departe.  Cu mintea de acum, se intreba cui ar fi trebuit sa expedieze scrisoarea si, cum ar fi explicat ce voia de fapt…
Nu scrisese, dar isi deschise odata sufletul in fata preotului satului, un om intelegator, adevarat pastor duhovnicesc. Hotaratoare pentru viitorul lui fusesera si vorbele unui invatator mai batran. Il vedea in fiecare dimineata pe terasa casei galbene, cu cerdac in stil brancovenesc, imbracat intotdeauna in costum national moldovenesc, asezat pe un scaun, mereu cu o carte in mana. Se obisnuise sa-l salute, fara a-l cunoaste. I se paruse firesc asa, omul inspira incredere, avea o figura  blanda si-l privea cu interes. Intr-o zi il observa la scoala, vorbind cu invatatorul lui rus, care cu respect pentru varsta mai inaintata, il informase ca Ionica avea tragere de inima pentru invatatura, era destept, insa pacat de el daca trebuia sa ramana acolo, in sat. In alta zi il vazuse la biserica, dar nu la slujba ca toti crestinii, il vazuse vorbind cu preotul.
Imediat dupa aceea, preotul il chema la dansul.
– Cum iti place cartea, mai baiete? il cercetase parintele, dupa ce-l invitase in odaia mare pentru oaspeti.
Baiatul era nedumerit si putin speriat.
– Pai cum sa-mi placa? Imi place sa citesc, lectiile sunt tare usoare si simt ca as putea face mai mult la scoala, numai ca…
– Nu stii cum, asa-i?
Era chiar in perioada in care se hotarase sa scrie la Rezina.
– Da.
La cateva zile dupa aceea, fu randul tatalui sau sa fie chemat de preot. De fata era si invatatorul. Ioan n-a stiut niciodata ce-or fi discutat ei acolo, insa seara auzise dinspre bucatarie franturi din dialogul parintilor. Tata iritat, o intreba pe mama si se intreba  si pe el insusi:
– Bine, sa zicem ca-l trimitem la Iasi. Bine! Dar eu, cu cine-o sa ma mai ajut la  treburi? Gradina,  cine-o s-o mai pazeasca ziua?
– Da’ las-o-ncolo de gradina, mai Gheorghe, ca nu ne-om imbogati noi de pe urma ei!  Altceva ma framanta. Daca pleaca la Iasi, va avea nevoie de bani multi. Dupa ce se gandi o clipa, rasufla greu: Da’ n-om fi  nici noi chiar asa calici!
– Nu Evdochio, insa eu ma gandesc la gospodaria noastra…
Mama ii pregati o legatura din panza de casa cu doua randuri de schimburi, mancare si ceva bani de cheltuiala. Cu noaptea-n cap, intr-o zi a lui septembrie 1928, insotit de mama merse la gara, cumpara biletul de tren Mateuti – Iasi. Ingrijorata in ultimul moment, gata sa cedeze impulsurilor greu de controlat ale inimii, mama l-ar fi oprit acasa, insa dorinta pentru binele lui se dovedi mai puternica.
 Il dadu in grija unei femei care mergea tot acolo, il saruta. O vazuse, dupa aceea, privind lung dupa trenul care gemea greu, luandu-si avant fara chef, parca. Privind prin geam casele, drumurile, padurile si oamenii, constata ca pareau altfel din  goana trenului. Altfel, dar baiatul isi invinse cu greu strangerea de inima pe care-o simtise cand lasase in urma gara mica, apoi trecand de satul vecin in care se ducea deseori. Doar cand trenul se puse din nou in miscare, realiza ce se intampla de fapt. Nu, nu putea cobori, locul lui nu mai avea sa fie pe acolo niciodata, pornise pe un drum fara intoarcere.
Odata ajuns la Iasi, privea lung peroanele lungi, forfota oamenilor grabiti            s-ajunga pe la casele lor, sau la cine-i astepta. Numai el se simtea mai singur decat oricine. Derutat, speriat chiar, se aseza pe o banca din fier forjat in fata garii, gandind intens, incercand sa-si domoleasca bataile grabite ale inimii. “Trebuie sa merg la Scoala Normala, trebuie sa aflu cum ajung acolo s-apoi, voi mai vedea!“ se incuraja, privind oamenii care treceau atat de nepasatori pe langa el. Cum, chiar nimeni nu vedea ca el nu era  decit un copil strain de acele locuri, si ca nu stia ce sa faca?! Cum, doar el traia intens clipele acelea, importante pentru viitorul sau?
 Intr-un tarziu, intreba cum se ajunge la scoala. Un tanar scund, dar binefacut, il masura din priviri din cap pana-n picioare si-l sfatui sa ia tramvaiul pe care scria Copou, s-apoi sa mai intrebe. Oarecum lamurit, o lua pe jos pe langa pe strada ingusta din fata garii tot inainte, o lua la dreapta urcand o panta abrupta, pana-n dreptul unei cladiri cu adevarat frumoase, pe fatada careia remarca inscrisul cu litere aurii: ,,Hotel Traian”. Doi barbati inalti, eleganti, discutau privind porumbeii care ciuguleau farmaturile de paine aruncate de copiii care-i fugareau, iar si iar. Auzi:
– Hotelul asta select este o bijuterie a arhitecturii;  stii de ce? Fiindca structura lui de rezistenta este realizata din metal de catre Effel, inginerul care a facut turnul din otel in capitala Frantei. Stiai?“ Celalalt barbat nu stia, dar Ionica era multumit ca aflase un fapt care, probabil, avea sa-l ridice in ochii viitorilor colegi.
Fara voie, entuziasmat de frumusetea cladirilor care-i apareau mereu in fata, lasa-n urma linia tramvaiului, apropiindu-se de o cladire imensa, cu turnuri si geamuri multe, dinspre care se auzea un cantec  de clopote, cunoscut lui de la scoala de acasa, “Hora Unirii“. Incantarea produsa de vederea ,,Palatului Culturii” ii fu sporita apoi de imaginea ,,Teatrului National” si-a multor altor cladiri. Insa, incet-incet, sentimentul de care era cuprins, lasa pe nesimtite locul ingrijorarii, odata cu lasarea intunericului.
Unde avea sa doarma la noapte? Crezuse ca se va culca la scoala, doar pentru asta ajunsese acolo; mereu isi inchipuise ca odata ajuns la Iasi, toate se vor aseza in matca fireasca, numai ca in realitate, Scoala Normala era departe. Dezamagit asa deodata, facu calea intoarsa spre gara. Acolo, asemeni altor calatori ocazionali se aseza pe un scaun, unde adormi, toropit de oboseala drumului, de noianul de noutati, de grija a ceea ce va fi a doua zi.
Dimineata, dupa ce manca din ce-i pregatise mama, urca-n tramvaiul despre care stia ca-l va duce la capatul calatoriei lui, care era de fapt inceputul unui destin, inceputul unei vieti ghidate de principii si reguli noi, cu totul straine de ceea ce traise pana atunci.
Era emotionat de prezenta in Iasi si, putin ingrijorat. Il astepta examenul de admitere la o institutie de invatamant de prestigiu din capitala Moldovei, iar el venea dintr-o zona tare vitregita, constient de pregatirea lui scolara precara fata de a iesenilor sau a celor din alte orase, care nu aveau acasa alta grija decat invatatul. Odata coborat din tramvai, intreba un baiat cam de varsta lui,  despre drumul spre Scoala Normala Vasile Lupu.
– Pai eu, tot acolo   merg si tot pentru examen!
Secretar al scolii era Jean Livescu, viitor rector al Universitatii Alexandru Ioan Cuza, care citi la poarta un anunt:
– Candidatii la concursul de admitere vor prezenta la secretariat cererea de inscriere, insotita de actele ce vor fi lasate secretarului. Dupa achitarea taxei de una suta lei, se vor intoarce la gazde sau acasa, urmand ca a doua zi, pe 16 septembrie, sa fie prezenti la scoala la orele 7,30 cu cele necesare pentru scris.“
Ioan simtea ca i se taiau picioarele. Cum adica ,,a doua zi”? Ce va face pana atunci? Pai, el crezuse ca va da examenul si, gata.
Fara a sti cum isi va petrece ziua, merse iar spre sala de asteptare a garii care, se pare, avea  sa-i fie domiciliul pentru un termen nedeterminat.
Urmand linia tramvaiului in sens invers, isi aminti ca dupa ce platise taxa ii mai ramasesera inca 50 de lei, si asta era o problema.
De la gara, linia tramvaiului trecea prin Piata Unirii, se ridica spre nord-est spre strada I. C. Bratianu, care trecea prin fata Spitalului Sf. Spiridon, apoi prin dreptul Palatului Tufli spre Copou, pana la Gradina Restaurant Vidrascu, de unde se intorcea. Nestiind de scurtatura pe la Rapa Galbena, merse pe linia tramvaiului.
In gangul dintre strada Lapusneanu si str. I. C. Bratianu era un santier. Un om asezat pe un scaun il masura din priviri si-l opri, il lamuri dupa aceea pentru ce. Dupa cizme, dedusese ca era basarabean, ca si dansul. Auzindu-l, ii veni inima la loc. Daca departe de casa, printre necunoscuti, m-a gasit un conational, inseamna ca lumea nu-i chiar asa mare, gandi.
Omul il iscodi voind sa afle din ce zona a Basarabiei se tragea, cum de ajunsese in Iasi, si evident unde mergea. Odata lamurit, auzind ca dupa ce platise taxa de inscriere la examen, nu-i ramasesera bani pentru o eventuala gazda, deveni sincer ingandurat. Avea in fata un baiat cuminte, si n-ar fi vrut sa-l stie dormind in gara, sau mai rau, pe strazi. Il invita sa ramana la el fiindca, fiind maistru pe santier, avea o camera locuibila in cladirea care tocmai se ridica. Practic, ii propuse sa manance ce mai avea el in bagaj, urmand ca dupa aceea sa termine, tot impreuna si rezervele lui. Intalnirea cu maistrul il facu pe baiat sa simta altfel prezenta sa in acel oras mare si strain, devenit pe neasteptate, ospitalier.
La examen, multime de copii, majoritatea mai mici decit el.Toti aveau emotii, insa, macar erau insotiti de parinti. El, neavand cu cine imparti grijile, fu calm. Linistit, scrise cateva pagini, raspunse intrebarilor  profesorilor din comisie si, pleca. Daca l-ar fi intrebat cineva de-i fusese greu, rezultatele urmand a fi anuntate prin posta pana pe intai octombrie, ar fi raspuns evaziv: “Mai mult asa, decit asa…“ 
Excluzand posibilitatea de a mai ramane in Iasi inca vreo doua saptamani pana la afisarea rezultatelor, se hotari sa plece acasa pe jos. Era o decizie importanta, voia s-o puna in practica, insa nu fara a-i multumi maistrului care-l gazduise. Strecurandu-se printre gramezi de moloz si caramizi imprastiate la tot pasul, trecu de niste schele metalice inalte. Lucratorii cu tichii din hartie de ziar, umpleau din caldari de tabla, mortarul.
– Unde-i nea’ Pascaru, maistrul?
Cand il vazu, maistrul cobori de undeva de la etaj. Se sterse cu o carpa, ii intinse mana si-l intreba:
– Cum a mers la examen? I-ai   dat gata  pe  ieseni?  Hai, nu te bosumfla, c-am glumit. Nu, serios, cum a decurs examenul, cand vei afla rezultatul?
– Stiu si eu… Cat m-am priceput, cat stiam de la scoala, am scris. Necazul e ca rezultatele vor fi afisate peste doua saptamani, eu trebuie sa plec acasa pe jos, fiindca banii nu-mi ajung pentru tren.
Omul il privi viclean-ironic, apoi dupa o clipa de gandire il sfatui:
– Bine, sa zicem c-o pornesti pe linia de cale ferata, sa zicem c-o sa te descurci cu mancarea, pentru dormit sunt padurile, dar ce-o sa faci de te-or opri jandarmii  pentru acte? Cred c-ar trebui sa mergi, mai intai la scoala, sa-ti ceri certificatul de nastere sau macar vreo  adeverinta.
– La scoala cui sa-i cer? Adica lasa, m-oi descurca eu.
– Bun. Noaptea asta dormi tot la mine, maine dimineata mergi la ,,Vasile Lupu’’.
Dimineata urmatoare urca tot pe jos dealul Copoului, efectiv infiorat la vederea zidurilor masive ale Universitatii. Privea  copacii gradinii Copou, in care poposise candva Eminescu, apoi casele boieresti de mana intai.
N-avea nici un zor si-si misca incet picioarele deprinse cu mersul pe jos; insa nu pe piatra cubica, ci mai mult pe pamantul gol sau pe iarba. In dreptul Gradinii Expozitiei, profita de desisul teilor boltiti peste strada lata, isi scoase cizmele dupa ce se asigurase ca nici un trecator nu-l vedea.
Apropiindu-se de scoala, strabatu aleea cunoscuta deja, marginita de-o parte si de cealalta de castani.
Cu o zi inainte fusese luat de valul celorlalti colegi spre clasa de examen, acum trebuia sa se descurce singur. In cabina portarului il lua in primire un baiat imbracat in uniforma maro, cu petlite aurii la guler, cu o banderola rosie pe mana stanga, pe care scria  “Elev de serviciu“.
– Buna ziua! Vreau sa vorbesc cu domnul director.
– Nu zau! Chiar cu directorul? Ce doresti, de fapt? Elevul de serviciu se simtea,  o persoana foarte insemnata si-l privea de sus.
– Care-i problema ta?
Ioan derutat, explica cu glasul tremurat:
– Am participat ieri la examen si, pentru a ma intoarce acasa imi sunt necesare actele, o adeverinta, ceva sa am pe drum.
– Asa da, numai ca domnul director nu-i in scoala. Poate te ajuta domnul subdirector. Hai sa te conduc.
In curtea mare a scolii se auzea o chitara. Intr-acolo mersera. Elevul de serviciu batu in usa o data, apoi inca o data. Sunetul strunelor se stinse, apoi in usa aparu silueta inalta a unui barbat intr-un costum elegant, cu camasa alba si papion.
–  Despre ce-i vorba, baiete?   
– Pai am dat ieri examen la  scoala dumneavoastra, n-am unde sta pana se anunta rezultatele si ca sa pot merge acasa pe jos, imi trebuie actele – spuse el dintr-o suflare.
Barbatul lasa ghitara deoparte si-l invita in holul mare de la intrare. Voia sa afle unde statuse pana atunci in Iasi, cum se descurcase cu masa si de unde se tragea. Auzind ca din judetul Orhei, il privi lung si, mai in gluma mai in serios ii zise:
– Da… Pai sa stii, pe jos vei ajunge, numai bine pe la Craciun!
Simtindu-se dezamagit, asta fiind realitatea, baiatul reactiona, neasteptat pentru subdirector, dar firesc pentru varsta si  situatia lui: izbucni  intr-un plans de nestapanit.
Profesorul Cortez, impresionat de lacrimile la care nu-si inchipuia ca se va ajunge, pe un ton deodata grav, incerca sa-l linisteasca:
– Stai, nu vezi c-am glumit? Cel mai bine ar fi sa-l astepti pe domnul director, sa vedem ce va spune dumnealui.
Fu luat din nou in primire de catre elevul de serviciu care-l conduse spre intrarea scolii. Inainte de a se aseza in hol, intreba timid:
– Cum se numeste domnul director, ce fel de om este?
Surprinzator, elevul devenise mai ingaduitor, dovedindu-se bine informat:
– Am auzit de la domnul subdirector ca d-l. Mitrea G. a ajuns in aceasta functie printr-un concurs de imprejurari, cel putin ciudat. Nimic de spus, este un cadru didactic de exceptie, a fost student la Facultatea de Stiinte a Universitatii din Iasi, si ce-i mai important, a facut studii de specialitate in Germania. Interesant este cum a fost numit aici ca director. Un pedagog – unul inalt, cu o fata de salahor, care dintr-un impuls de neexplicat s-a apucat cu de la sine putere sa-i tunda pe toti elevii din ultima clasa, chiar inaintea vacantei de iarna. Urmarea, elevii au facut un gest pe care nu stiu cum sa-l calific: l-au imobilizat pe pedagog si, la randul lor l-au tuns in fata intregului internat.
– Cum asa… Dar pedagogul nu-i tot un fel de profesor?
Adevarul este ca era putin ingrijorat. Vazuse uniforma impresionanta a elevului, cu petlite, si nu-si putea inchipui un altul asemeni lui in postura de frizer adhoc. Imaginea cea mai realista a prototipului de elev trebuia sa fie dupa mintea lui, a unui baiat stand disciplinat in banca, cu o carte sau un caiet in fata sau in sala de meditatii, facandu-si temele.
– Ce legatura are domnul director Mitrea  cu  acest fapt?
– Dupa incident Ministerul a intervenit, pentru ca nici pedagogul nici elevii nu fusesera pedepsiti, prin schimbarea directorului.
– Aha, deci atunci a fost numit d-l. Mitrea…
– Nu, atunci a fost numit un domn din Husi care n-a fost acceptat. Ministerul s-a oprit asupra d-lui Mitrea, care era  inspector  general  al invatamantului normal-primar.
Se apropiase subdirectorul care, dupa ce ascultase interesat un timp, interveni:
– A venit in scoala in martie 1925, numai ca, pe scurt, atmosfera nu-i era prielnica. Cu toate astea nu s-a sfiit nici un moment si, din prima zi il concedie pe pedagog si-i elimina pe elevii frizeri. A modernizat cantina, a construit anexele scolii, l-a numit secretar la biblioteca pe Jean Livescu.
– Cel care ne-a citit anuntul despre desfasurarea examenului de admitere!
Ioan ascultase atent, insa pe masura ce afla mai multe cu atat hotararea de a-i vorbi directorului scadea. Gandea: “Cum ii voi explica eu, ce vreau, unui om care a studiat in strainatate, care a fost inspector general – nu stia prea bine ce insemna aceasta functie care impunea prin sonoritate – eu, care am venit la scoala asta mare singur?“. Nu avu cand sa-si raspunda fiindca usa mare din lemn se deschise energic,  ivindu-se un om un om inalt, cu parul scurt, cu mustata neagra in furculita, impunatoare. Toti se ridicara in picioare si-l insotira la cabinet.
Din nou povesti cum de ajunsese acolo de peste Prut, dar si despre hotararea lui de a pleca pe jos spre casa. Directorul il privi lung, intorcandu-se apoi spre subdirector:
– Vezi, te rog, care-i situatia baiatului dar, fii discret.
Intelesese, va afla in curand daca a reusit sau nu. Numai ca dupa vreo zece minute cand reveni, subdirectorul cu o fata ca de gheata, de pe care nu se putea citi nimic, sopti ceva la ureche directorului.
Toate nelinistile, oboseala drumului dintr-un colt de tara pana acolo, noutatea orasului, a scolii, examenul insusi, cunostinta cu atatia oameni noi, se concentrasera, eliberandu-se dupa cateva clipe cand directorul se apropie si-l privi in ochi zambindu-i discret.
– Te felicit, baiete! Ai reusit la scoala noastra si fiind de-al nostru, de acum ai un regim special, vei fi bursier!
– Ce inseamna asta? reusi  sa  ingaime,  bucuros cum  nu-si amintea sa mai fi fost vreodata in viata lui de 14 ani.
– Asta inseamna ca vei locui in internat, vei manca la cantina scolii, iti vei face lectiile in salile noastre de meditatie si vei primi haine. Ma refer la uniforma, daca bineinteles, iti vei mentine bursa. Dar, cum vei fi invatator deci educator ai altor copii, stiind  efortul pe care l-ai facut pentru a reusi, nu cred sa ma dezamagesti si nici pe parintii tai. Urmarindu-i reactia, adauga:
– In noul context, nu-i obligatoriu sa mergi acasa, pana la inceperea cursurilor poti sta la Infirmerie. Acolo vei cunoaste alti elevi care prefera sa ramana, fiindca noi avem o livada cu mere si vie cu struguri care trebuie culesi. Daca vrei totusi sa te intorci, iti pot elibera o adeverinta…
– Nu, nu! Si acasa avem vie, avem livada. Numai ca… numai ca trebuie sa le comunic alor mei reusita.
Scrise acasa. Isi inchipuia bucuria mamei primind scrisoarea care-i anunta implinirea viselor comune, devenind elev al Scolii Normale din Iasi si-i banuia incantarea fireasca cu care-si va impartasi bucuria tuturor cunostintelor si neamurilor. Ce satisfactie vor trai invatatorul si preotul! Intr-un fel, lor le datora reusita. Surorile, desigur vor fi incantate iar tata, tata… va fi si el bucuros.    
                                                    
      ***
Primi un pat, cu toate cele necesare traiului acolo. Merse-n recunoastere prin cladirea mare a scolii, apoi prin curte si gradina, seara cazand istovit intr-un somn profund.
La infirmerie statea mai mult noaptea, fiindca munca la culesul merelor, la cositul si stransul strugurilor brumati din vie, il acapara. Traia intr-o stare de beatitudine continua, incercand sa-si inchipuie viitorul apropiat de elev si, mai indepartat, de invatator..
Dupa inceperea scolii, primi un pat in dormitorul celor de clasa a – I – a. Nu intampina greutati la asimilarea notiunilor si a cunostintelor noi, insa mereu la “Limba romana“ nu se simtea in largul lui, probabil din cauza ca ultimului sau invatator rus din Mateuti, nu i se putea cere prea mult la acest capitol. Cand timpul era urat – ploua fiind  septembrie – citea carti de la biblioteca. Clasicii francezi, rusi, marile romane ale secolului XIX  si contemporane ii devenira cunoscute, fiindca-i placea sa evadeze din realitate in acea lume mirifica a cartilor. Simtea ca pentru a face fata noii posturi trebuia sa se autoinstruiasca, sa citeasca.
Urmare a scrisorii trimise acasa in prima zi de scoala,  pe neasteptate tatal sau, ingandurat si plin de griji ca mai intotdeauna, il vizita. Numai ca acolo, intr-un loc in care nu era in largul lui, se simtea nesigur pe el, stanjenit, marcat de imensitatea cladirii in care fiul sau isi castigase un loc fara nici un ajutor din partea lui. Ii intinsese lucrurile pe care mama le considerase indispensabile unui elev intern: schimburi curate, cearsafuri, servete, ciorapi si mancare.
Auzind de bursa, barbatul oftase usurat. Incerca totusi, de mai multe, ori sa-i spuna ceva. Neindraznind pana la urma, mohorat de sfiiciunea care-l incurca, pleca la gara dupa ce vazu scoala si ferma. Ioan il insotise, ghicind ca tata l-ar fi vrut intors la Mateuti,  dar   n-o putuse spune fiindca  sclipirea din ochii lui pe cand  ii arata salile de clasa ii anulase, inainte de a-l incepe, discursul pregatit inca din tren.
In acea zi baiatul fu tulburat, nu era obisnuit cu tata in postura de om stanjenit,  nesigur pe el. Si  asta-l marca, chiar daca  recunostea,  nu avea o mare afectiune fata dansul, fapt explicabil fiindca lipsise mult din copilaria lui cat fusese prizonier.
Il privea pe cand urca in tren. Fara a fi batran la cei nici patruzeci de ani, ii starnea niste sentimente greu de definit. Si-l inchipuia in razboi in fata gloantelor, poate infricosat dar imbarbatat de comandanti, infrangandu-si teama atacand sau tinand piept inamicilor, manuind armele de foc si baioneta. Ii era tare greu sa alature acea imagine barbatului care ducea acasa esecul suferit in fata propriului copil.
Cand plecase de la Mateuti era sigur ca-l va readuce acasa, dar la Iasi nici nu indraznise sa pomeneasca despre intentia lui.
     
      ***
Primul an de scoala trecu relativ repede.
Atentia la ore, dupa amiezele petrecute cu incordarea sporita in salile de meditatii, lucrul intens in livada, contactul cu alt gen de discipline de invatamant, severitatea profesorilor, il acaparara total.
Carnetul de calatorie C. F. R. cu  50 % reducere ii usurase mult efortul banesc pentru deplasari. Cand, in vacanta mare se hotari sa ajunga acasa, merse la gradina   s-o pazeasca dupa vechiul obicei, dar  numai mama vazuse ca luase cu el teancuri de carti, imprumutate de la invatatorul si preotul  batran.
Fratele mai mare Anton fiind incorporat, tata ii amintea prea des ca el ramasese singurul sprijin pe care-l mai avea in gospodarie, ca probabil va trebui sa ramana acolo! Din cauza asta, Ioan nu dormea noaptea, se trezea la  gandul ca-n septembrie, cand profesorii vor striga catalogul la litera S, cineva va raspunde “absent“ o data, de doua, de trei ori… pana va fi exmatriculat.
Dar cu visurile lui cum ramanea? La o adica, putea pazi gradina si adapa caii, chiar dupa terminarea scolii… Nu?  Pai nu, in nici un caz!
Cam fara voia lui tata, mama ii pregatise bagajele si-l conduse iar la gara. Ioan simtise o bucurie imensa cand trenul se puse in miscare, dar si o strangere de inima cand il zarise in spatele mamei care-i facea semne cu mana, pe tata cu un chip impietrit, de pe care nu se putea citi nimic. Si el ii facea semne de drum bun.
Revederea Iasului, orasul care-l adoptase, il bucura. Cunostea bine drumul pana-n Copou, iar cladirea mare a scolii parea proaspat varuita, anume pentru el. Copacii de pe marginea aleii, cu frunzele stand sa rugineasca sub bruma toamnei, frematau odihnitor.
Isi lasa bagajele pe pat si fugi in livada. Nevazut de nimeni, mangaie cu privirea crengile nucilor tineri. Tacut se aseza sub pomul lui, copacul cu crengile torsionate la fel ca ale unui mar de acasa, sub care se refugia duminica c-o carte in mana, cand era cald afara si soarele il facea sa iasa din monotonia salii de meditatii.
In clasa a doua se simti atras mai mult de matematica si de fizica, mai ales datorita profesorului Vasile T., un dascal inzestrat cu har. Avea sa-i ramana in minte pentru totdeauna lectia despre ,,Propagarea caldurii prin metale”, pentru ca in final, la fixarea cunostintelor predate, profesorul intrebase:
– In viata de zi cu zi, aveti idee la ce v-ar putea fi de folos aceste notiuni?
Imediat isi aminti cum aprindea mama focul. Ridica mana:
– Asa, datorita faptului ca prin unele materiale caldura se propaga mai greu sau deloc in timp scurt, vom sti sa construim  si sa folosim instrumente sau obiecte casnice, de umblat in foc, cu manere din materiale rele conducatoare de caldura!
In acea zi, in catalogul clasei, in dreptul numelui sau, la rubrica pentru fizica fu trecut primul lui 10, datorita caruia il indragise pe profesorul T. Profesorul aflase ca provenea din Basarabia, unde limba romana avusese de suferit, il remarcase si-l urmarea in mod deosebit. Cand le aduse tezele corectate, tinu sa-l atentioneze:
– Mai baiete, sa stii ca tu, pe cat de bine raspunzi la oral, pe atat de prost te exprimi in scris.
Simti ca i se taiara picioarele:
– Te voi ajuta eu, daca doresti cu adevarat, sa te corectezi. La fiecare ora de fizica voi sublinia cate un pasaj din manual, pe care-l vei copia atent intr-un caiet. Te voi corecta si-ti voi atrage atentia asupra greselilor.
In fiecare zi dupa aceea, dupa ce-si termina temele, indiferent de oboseala, se retragea in sala de meditatii sa copie pasajele o data, de doua ori, pana cand considera ca se apropiase cel mai mult de forma originala.
Prin clasa a treia, tata ii scrise de cateva ori, cerandu-i obsedant sa revina acasa.
Raspunse, numai ca pentru el insusi:
– Trebuie sa-i fie intr-adevar greu, dar cale de intoarcere, eu n-am.  Sa las totul balta acum, cu trei ani inainte de absolvire? Nu, nu se poate!
 Deja stia ca erau multi elevi care ramaneau permanent acolo. Inaintea vacantei de Craciun se inscrise la elevul de serviciu pe lista internistilor pentru urmatorii ani. Isi motiva lui insusi decizia: ,,Mama ma va intelege cu siguranta, tata ma va ierta pentru ca in final va fi  mandru  de mine!”
Toti cei de pe lista fura chemati la director, pentru analizarea fiecarui caz in parte. Pe el, directorul Titus H. il opri in cabinet.
– Ce se intampla, de ce nu vrei sa mergi la ai tai?
Ii povesti cum ajunsese acolo, ca se simtea la scoala ca la el acasa, iar tata il voia inapoi in sat. Directorul il asculta cu atentie, si-i destainui cu o voce grava:
– Nu intentionam sa-ti spun, dar dupa ce te-am ascultat, m-am convis ca trebuie sa stii. Tocmai a sosit o telegrama de la el, imi cere actele  si retragerea ta din scoala.
Baiatul inlemnise de spaima.
– Si-i veti da ascultare? Va  rog sa intelegeti, nu plec dupa atatia ani de scoala, doar sa lucrez pamantul sau sa pazesc vacile, acum.  Sincer, cred ca  pot mai mult.
– Bine, ramai aici pe timpul vacantei si daca va sosi tatal tau, ii voi vorbi eu.
N-avea sa afle decit dupa multi ani, ca parintele sau sosise la Iasi, sa-i retraga personal actele. Profesorul remarcase de cum il vazuse pe barbatul chel cu cizme in picioare, ca avea in mana un geamantan gol, dupa cat de usor il purta. Aflandu-i numele de la elevul de serviciu, deduse ca era expeditorul telegramei de saptamana trecuta.
Ii stranse mana, ii arata un scaun apoi iesi din birou, nu pentru ca ar fi avut vreo treaba ci pentru a-l lasa sa se obisnuiasca cu acea incapere, speculand influenta pe care o exercitau asupra lui fotografiile promotiilor anterioare de absolventi.Dupa vreo zece minute reveni in birou, tacut cu un catalog in mana. Frunzari catalogul, oprindu-se la  ultimele pagini. Ca pentru el, vorbi incet:
– A scazut numarul candidatilor pentru ocuparea locurilor in scoala noastra, din cauza crizei economice. Dar la noi inca mai vin elevi buni, pentru ca  le putem asigura intretinerea completa, ca la liceele militare.
Musafirul nu-si gasea locul pe scaun, se foia intr-una, voind sa spuna ceva. Trebui sa astepte.
– Eu m-am nascut tot la tara, tatal meu era invatator si m-a trimis la studii in Germania. M-a prins acolo inceputul razboiului, am fost internat intr-un lagar de prizonieri.
Barbatul facu ochii mari:
– M-am nascut in acelasi an. Cativa ani mi i-am petrecut si eu intr-un lagar german!
Directorului ii sclipira ochii. Se ridica de la  birou  si-si trase un scaun aproape.
La vreo ora dupa aceea, directorul ii strangea mana musafirului si-l conducea pana la casuta portarului, unde elevul de serviciu se intreba nedumerit:
– Omul acesta pleaca cu valiza tot goala, fara sa-si fi vazut  fiul! Ciudat….

                                               ***
Timpul trecea repede la scoala. Sambata dupa amiaza, se plimba pe strazile batrane ale Iasului care pastrau memoria oamenilor de cultura trecatori sau adoptati de oras, incepand cu casa-castel a lui Sadoveanu, fosta a lui Kogalniceanu. Mai jos de Universitate stia de existenta Casei Pogor, leaganul “Junimistilor“ iar ceva mai sus, primul invatator roman, Gh. Asachi, isi facuse o casa mare. Toparceanu locuise in apropiere intr-o casuta care, ii placea sa creada, il inspirase cand scrisese “Balada chiriasului grabit“.
Uneori,  isi petrecea timpul doar cu gandurile proprii in biblioteca sau in sala de lectura. Odata, pe cand cauta prin vrafurile de carti un volum de Cosbuc, observase printre zecile de elevi o domnisoara insotita de director, care preocupata, frunzarea periodicele asezate  pe colectii, dupa anii aparitiei. El se cufunda in lectura fara a mai sti ce se intampla in jur. Dupa vreo doua ore de lectura intensa, voia sa lase cartea deoparte insa privind in stanga, o revazu pe domnisoara. In lumina care navalea prin ferestrele mari, conturul capului ei parea aureolat. Se-ntreba daca o mai vazuse vreodata. Parca da, insa nu era sigur. Isi lasa ochii pe carte dar, dupa cateva clipe iar privi pe geam. Fata era acolo si parea ca-l privea,  la randul ei deodata curioasa. El lasa ochii in jos. Da, isi amintea, o vazuse cu domnul director mai inainte! Printre gene, cu capul usor inclinat o privea din cand in cand, ca intr-un joc in care parea sa se fi prins si ea.
Era primavara. La 17 ani simtea imbolduri pe care nu si le putea explica. Sub soarele deodata binevoitor, privea lung prin livada crengile cu mugurii stand sa explodeze. Vazand coltul firav al ierbii, tot sufletul ii fremata de bucuria trezirii la viata a intregii firi. Ar fi vrut sa le strige tuturor ca, uite, a venit primavara e timpul sa se  schimbe ceva. O buburuza naucita de atata lumina, abia trezita la viata i se aseza pe mana. O ridica, sufla usor asupra ei apoi o lasa sa zboare, luata de o rafala de vant. Era frumoasa viata, iubea copacii, plantele si toate  gazele  primaverii!
Pe-nserat, cand revenea spre dormitor dupa plimbarea zilnica, pe aleea cu castani zari o fata.. Era frumoasa, intr-adevar frumoasa! Parul blond inchis ii era strans cu o panglica ingusta, avea ochi albastri adanci, si vadea distinctie in orice miscare! Era, cu siguranta, cea mai frumoasa fata pe care-o vazuse vreodata. Numai ca ea culegea din praf foile ravasite de vant ale unui ziar, “Timpul“, necajita de rafalele care le imprastiase pana departe. Fara a-si da seama cine era pagubasul din cauza  intunericului, prinse foile zburatoare si se-ntoarse spre fata. Surpriza-l facu sa nu spuna nimic in prima clipa.
Fata zambi si-i multumi, se-nclina  si-si spuse numele.
– Multumesc ! Eu ma numesc Iustinica H. si sunt eleva, in anul III la “Liceul Oltea Doamna“. Fiind ieseanca, locuiesc cu parintii chiar aici.
– Aa, erai ieri in biblioteca noastra, acum m-am lamurit. Eu… sunt de departe, tocmai din Basarabia si voi trece  in  anul IV.

                                               ***

A fost inceputul unei prietenii de bun augur pentru el. Pe parcursul vacantei mari preferase sa ramana la scoala, lucrand in campul de experiente, in livada si vie, iar seara se plimba pe aleea  cu  tei  intalnind-o, uneori. Ii povesti aventurile  de elev internist, dar starnindu-i curiozitatea pentru romanii de dincolo de Prut, care-si pastrasera identitatea nationala, in ciuda conditiilor istorice de care nimeni nu mai putea fi invinuit atunci. Ea asculta atenta. Fara intentia declarata de-a se lauda, ii spuse in treacat ca promovase prima din clasa. Atunci il strafulgera un gand:
– Oare eu  n-as putea fi premiant?
Urmarea, in clasa a IV-a, a promovat al doilea, fiind dupa aceea, mereu primul, cu exceptia clasei a saptea, cand fu al patrulea.
Ca o recunoastere a constiinciozitatii lui, fu numit sef al laboratorului de fizico-chimice, al campului de experiente si al muzeului de stiintele naturii.
In ultimul an de scoala, de ziua lui, colegii ii facura cadou o palarie de fetru, asortata costumului de croiala nemteasca, pe care si-l cumparase datorita economiilor pe care le putuse face, nefiind mofturos si multumindu-se cu ce primea de la cantina scolii. De altfel, un viitor invatator trebuia sa impuna in fata elevilor si prin tinuta, de aceea cheltuiala nu-i paruse inutila.
Sfarsitul vietii de elev il facu sa se gandeasca serios la viitor, fiindca  multi invatatori ramasesera fara posturi. Intoarcerea acasa era exclusa, nu invatase timp de opt ani doar pentru a prasi sau a lucra la vie, de asta era constient.
Dupa Examenul de  capacitate pentru invatatori, parca plutea. Pentru o clipa se revazu la acasa Mateuti, pe cand voia sa scrie la Orhei. Isi aminti interventia pe langa parinti a preotului batran si-a invatatorului, se revazu sosind la Iasi. N-avea cum uita primul 10 la fizica, ambitia de a se numara printre premianti. Directorul H., om de suflet, avea sa-i ramana in minte ca o figura luminoasa pentru ca-i  deschisese ochii spre lume. Realiza ca toate erau de domeniul trecutului, fusesera doar primele pagini intoarse ale vietii lui, in care lasase niste insemnari scrise cu majuscule. Personalitatea lui era adaptabila conditiilor de moment, structura lui sufleteasca, sau chiar insasi viata il instruise asa, de aceea colegii de scoala ii fusesera doar colegi, fara sa fi legat cu vreo unul dintre ei o prietenie stransa.
Izbanda o sarbatori singur, colindand incantat Iasul, zidirea de suflet, care nu mai avea taine pentru el. Strazile batrane ii pareau mai largi, oamenii mai binevoitori, tramvaiele electrice mai putin zgomotoase. A doua zi, dupa ce colinda din nou Iasul pe jos, cumpara de la un negustor din strada Lapusneanu un geamantan mare.

        II.

In curte, cineva trebaluia in fata bucatariei de vara, aproape de beci. Mama! Sub influenta primului imbold, vru s-o strige, dar renunta.  Deschise incetisor poarta, insa o inchise imediat. Un caine voinic, negru si stufos, spulbera surpriza pe care i-o pregatise mamei. Voia sa se strecoare neauzit si, din spate sa-i acopere ochii cu palmele. Savurand surpriza, avea s-o intrebe:
– Ghici, cine-i? incantat apoi de bucuria revederii. Dar cainele se ineca latrand furios, muscand in gol.
– Cutu-cutu, fii cuminte! Eu sunt de-al casei uratule! Adevarat, tu nici nu existai cand am plecat eu de aici.
Femeia se ridicase de deasupra covatelei in care spala rufe, isi sterse mainile de sortul din panza de casa, privind spre poarta.
– Mars, mancate-ar lupii! Nu-ti fie frica domnule, numai gura-i de el, ca nu musca!
– Mama, dar sunt eu, Ionica!
Femeia nu auzi. Legase cainele care se zbatea furios in lant, langa  cusca, si  privind  spre  poarta  se-ntreba: “Ce-o fi vrand domnul asta, doar noi ne-am platit toate  darile si,  a  postas  nu seamana“. Incet s-apropie; omul nu plecase. Pe cine cauta oare?
– Mama, nu ma mai cunosti? Sunt Ionica, mama draga!
Femeia-si duse mana la gura, apoi la ochi ca atunci cand soarele era prea puternic, privi peste poarta, o trase in laturi si se ridica pe varfuri sa-si imbratiseze baiatul. Avea obrajii ridati, umeziti de lacrimi. Il  saruta,  gasindu-si greu cuvintele:
– Mai baiete, mai Ionica! Zapacita de surpriza neasteptata baiguia, incurcandu-se si ducandu-si mereu mana la gura si la ochi. Cum de ne-ai lasat, cui ne-ai lasat?… Da, bine c-ai venit sanatos! Nu-ti este foame? Cum a fost la scoala, ai devenit invatator? N-ai fost bolnav acolo, printre straini? Ce-or sa se mai bucure surorile tale… si tata-tu cand te-o vedea! Hai sa-ti dau sa mananci ceva !

      ***
Isi amintea, cu sapte ani inainte isi ajutase baiatul, sfatuita de preot si de unul dintre invatatorii din sat, sa ia drumul Iasului, la Scoala Normala. Numai ea stia ca-si reprosase,  poate de sute de ori ca-si incurajase copilul sa plece singur in necunoscut, sa faca ceea ce ei ii era strain si ascuns. Se intrebase mereu: Ce avea sa invete la scoala, avea sa retina tot ce scria in miile de pagini ale cartilor din biblioteci, cum avea sa inteleaga ce scria acolo?
Dar baiatul reusise si acum ii crestea inima. Ea nu-si dorise niciodata sa invete, poate ca fratele ei, fost ofiter in armata rusa, dar baiatul izbandise cu adevarat! Cu ce sacrificii!
Numai ca stia, baiatul ei se rupsese definitiv de dansa, de ai ei, de ai lui.

          ***
Parca-l vedea imediat dupa ce-l nascuse, mic cu pumnisorii stransi si ochii inchisi, purtand semnul celor din neamul sotului ei: alunita de la baza nasului. Cand soarta hotarase ca barbatul sa-i plece la razboi, il insotise pana la Odesa, purtandu-si copilul mai mult in brate si acolo il scaldase in mare.
Fusese un copil nici mai cuminte, nici mai poznas decat altii insa n-avea cum sa uite ca de multe ori il surprinsese cazut pe ganduri, asezat pe prispa cu coatele pe genunchi si capul intre palme. Il intreba, sigura fiind ca va avea timp in tot restul vietii sa-si rezolve singur situatiile in care soarta-l va arunca:
– La ce te gandesti Ionica?
– La nimic, mama.
De fapt el nu stia cum sa explice ca nu intelegea de ce zburau doar pasarile, de ce era atat de frumos vara, de ce-i placea atat de mult padurea, de ce joaca-l atragea ca si pe ceilalti copii.
Ii placuse sa mearga la scoala sa-nvete. In primele clase avusese ca invatatoare o domnisoara, proaspat absolventa a Scolii Normale, datorita careia invatase usor. In clasele mai mari ii luase locul un invatator rus, preocupat mai mult de gospodarie. Nu-i prea era gandul la a face scoala serioasa, stia toata lumea. Pe el il striga “Mai Ione!“. Vorbea ruseste cu preotul din sat. Asta fusese un alt mister pentru el: de ce unii oameni din sat vorbeau ruseste, desi traiau in Romania si, de ce  Basarabia, nu  doar  Moldova s-atat?!
Se lamurise oarecum, abia la Scoala Normala.
In anul 1812, cand Napoleon incepuse campania impotriva Rusiei, guvernul tarist incheiase la 28 mai pacea de la Bucuresti, prin care ii revenea partea de est a Moldovei dintre Nistru si Prut,  pe  care-a anexat-o sub denumirea de Basarabia. Mai inainte, ,,Basarabia” se numea doar o mica parte din sudul Moldovei, la nord de Delta Dunarii, intre Nistru si Marea Neagra, cu cetatile Chilia si Cetatea Alba – tinutul Bugeacului.    In mai 1812 Poarta Otomana smulgea Moldovei jumatate din teritoriul sau, oferindu-l Rusiei ca recompensa pentru acceptarea conditiilor de pace. Dupa 1812, tranzactiile intre Poarta Otomana, Rusia tarista si Imperiul Habsburgic, au continuat. Prin pacea de la Adrianopol din 14 septembrie  1829,   incheiata  in  urma  razboiului ruso-turc, Rusia a anexat si Delta Dunarii, cu Insula Serpilor, frontiera fiind stabilita pe bratul Sfantu’ Gheorghe. Aceasta situatie s-a mentinut pana in 1856 cand, dupa razboiul Chinei, prin  tratatul de la  Paris  s-au restituit Principatului Moldovei atat Delta Dunarii cat si cele trei judete din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul, Bolgrad, insa prin tratatul de la Berlin, incheiat in urma razboiului din 1877-1878, cele trei judete din sudul Basarabiei sunt din nou incorporate la Rusia, situatie mentinuta pana in anul 1918, cand el avea doar patru ani. Prin acelasi tratat Dobrogea, stravechi teritoriu romanesc cotropit de turci in 1417, revenise la patria mama.           
Sederea in casa parintilor, dupa ce colindase locurile familiare pe cand fusese copil, discutiile prelungite cu preotul, cu invatatorul rus, cu toti cunoscutii, nu o spunea, dar nu-i priisera. Era obisnuit din scoala sa faca mereu ceva, si tata, lucru de mirare, parca se sfiia sa-i mai ceara ajutorul la treburile gospodariei.
Simtea ca nu-i mai era locul acolo.