GAURA DIN CIORAP…

Ma însurasem cu Dana dintr-o dragoste „la prima vedere” de 6 ani. Eram un sot fericit ma întelegeam de minune cu Dana, o mai ajutam la bucatarie, ca mie îmi place sa gatesc, si când eram mai saraci îi ajutam si la curatenie.  Apoi am avut o femeie, Matilda, o unguroaica din Ardeal, complect românizata, maritata cu un român cu care si ea se întelegea bine. Nici noi nici ea nu aveam copii, noi ne-am hotârât ca la prima sarcina a lui Dana sa lasam copilul… pâna acum facuse doua raclaje „ca eram prea saraci ca sa avem un copil”. Acum eu din sef de proiect la IPROCHIM, ajusesem desigur prin „pile”, seful departamentului „Vest Unu” în MCE (Ministerul de Comert Exterior), o pozitie foarte importanta, mai ales datorita foarte-deselor delegatii pe care le aveam în tarile capitaliste. Ma ajuta faptul ca franceza o stiam binisor si engleza „o rupeam onorabil”. Nici Dana nu a stat pe loc, si ea a ajuns sef de proiect la IPROCHIM, unde fuseseram amândoi colegi. Am uitat sa spun ca amândoi eram ingineri chimisti.

Dana nu era o femeie frumoasa, era o femeie foarte frumoasa, toti barbatii se uitau cu jind la ea si eu ma umflam în pene, ca EU eram barbatul ei, si ea îi respingea pe toti cu mult tact. Femeile o invidiau si unele cleveteau spunând pe la ureche ca ar fi avut „un trecut glorios”. Eu stiam, ca Dana a fost sincera si mi-a spus de la bun început ca nu e fecioara si a avut o aventura care însa este de domeniul trecutului. Nu prea mi-a picat bine, dar nu-i poti pretinde unei fete ca la 29 de ani sa fie fata mare „si sa te astepte pe tine ca tu sa vii calare pe un cal alb si sa-i ceri mâna”. Eu eram cu patru ani mai în vârsta decât ea, nici eu nu eram „baiat mare”, ba si mai rau, fusesem însurat si aveam si un îngeras de fetita de 3 anisori care ramasese la fosta mea nevasta de care divortasem recent, deci mai plateam si o pensie alimentara de 400 de lei pe luna cât îmi stbilise judecatoarea la procesul de divort. Dana stia toata poveste, o stia si pe fetita cu care se întelegea bine, deci asta era situatia când „mi s-au aprins calcâiele” dupa Dana. Dana a acceptat situatia si a fost de accord sa ne casatorim cât de curând.

La începutul mariajului meu cu Dana, nu prea ne ajungeam cu banii, ca eu trebuia sa dau lunar cei 400 de lei, pensie alimentara pentru copil, care era atunci destul de mult ca eu aveam 1000 de lei pe luna si Dana cam tot atât. Eu însa eram oarecum într-o situatie umilitoare ca eu ca barbat avem un venit lunar mai mic decât nevasta-mea. Mie însa leafa mi-a crescut rapid si când am ajuns director în minister aveam 3600 de lei pe luna si pe atunci se mai dadea câte 10% fata de salariu pentru fiecare limba straina stiuta si eu luam 20% în plus pe lânga salariu. În fiecare duminica ma duceam si-mi aduceam fetita care se întelegea bine cu Dana, si vara în concediu luam fetita cu noi la Mamaia sau la Vasile Roaita, fost Carmen Silva.

Nu pot sa ma plâng, mariajul meu cu Dana putea fi dat ca exemplu, ea era atenta cu mine si cred ca ma iubea, eu nu am jignit-o niciodata si între noi era un accord tacit, nu pomeneam nimic despre trecutul nostru. Este adevarat ca pe mine câteodata ma „rontaia” un spiridus care-mi sufla la ureche, „cine o fi fost iubitul lui Dana si cât timp s-or fi iubit”. Dar ea nu-mi dadea nici un motiv sa fiu gelos cu toate ca si o gelozie retroactiva te seaca la inima. Datorita profesiei ei facea si ea dese delegatii la uzinele pe care le proiectase, atât în tara cât si în strainatate. Odata am stat în Algeria doua luni. Am mai stat odata si în Egipt o luna, îsa eu aveam o încredere oarba în ea, as fi bagat mâna în foc pentru ea.  Ea era foarte multumita ca eu îi apreciam înaltele ei calitati de sotie iubitoare. Nici eu nu o înselam, cu toate ca atât cu fizicul cu care ma înzestrase mama cât poate si din cauza pozitiei mele de director într-un minister de prima mâna, multe cocoane ma lasa sa înteleg ca nu le-ar displace o aventura cu mine. Ele chiar se mirau cum eu sunt ca „o stana de piatra”, pe când altii erau proverbiali si „nu iertau nimic”.

Eram îngrijorati ca Dana nu mai ramâne gravida ca acum venitul nostru ne-ar fi permis sa mai avem un copil al nostru, afara de fetita mea din prima casatorie. Dana obisnuia sa se duca singura în oras unde de multe ori se întâlnea cu colege de birou sau cu prietene, cu care se duceau la cofetaria „de la Capsa” (atunci Bucuresti), sa manânce o prajitura buna si sa bea o cafea veritabila si nu „nechezol”, cum se dadea la toate cofetariile din oras. Nu ne interesa situatia politica, noi ne vedeam de ale noastre. Ea nu era membra de partid, dar eu nu am avut încotro si când m-a numit director în minister, în mod automat m-a înscris si în partid.

Fosta mea nevasta se recasatarise, cu un domn distins, profesor universitar, deci mi se luase o piatra de pe inima, ca oricum, ma mustra constiinta ca parasisem o fiinta care nu-mi pricinuise nici un rau, nu mai vorbesc de fetita, Ruxandra, pe care o iubeam cu pasiune.

Era o primavara frumoasa, totul de îmbia la iubit si hoinarit, dare eu trebuia sa ma duc la birou, câteodata si duminica, caci aveam foarte mult de lucru, însa munca îmi placea si aveam si satisfactii, o leafa buna pentru standardul de pe atunci, si desele delegatii în strainatate care-mi rotunjeau substantial venitul. Era într-o duminica când eu stateam acasa si as fi vrut sa stau cu Dana, însa ea mi-a spus ca le-a promis unor prietene sa se înâlneasca sa mai bârfeasca si eventual sa se duca la o cafea veritabila. Nu am avut încotro si am lasat-o sa plece, dar când iesea pe usa am vazut ca îi fugise un ochi la ciorapul din stângul, nu am mai avut timp sa-i spun, ca ea deja plecase. Mi-am facut de lucru, ca imi adusesem niste hârtoage de la minister si nici nu am abservat ca trecusera aproape cinci ore de când plecase Dana. S-a întors radioasa a venit sa ma sarute cum facea deobicei, dar fara sa vreau mi-au fugit ochii la picioarele ei si cu uimire am constatat ca ochiul fugit de la ciorap era acum la dreptul. Un cutit mi-a strapuns inima, dar fara sa ma tradez o întreb ce a facut cât a fost plecata. A ciripit voioasa o poveste ca se întâlnise cu doua prietene pe care nu le mai vazuse de mult, si ca deobicei s-au dus la o cafea veritabila la Capsa.

– Tu esti convinsa ca te-ai dus cu doua prietene le Capsa?
– Da desigur, si m-am simtit excelent.

Atunci m-am gândit sa o prind cu minciuna si sa inventez o poveste care mi-a venit rapid în minte. Deci Dana a fost undeva unde s-a dezbracat la pielea goala ca altfel nu si-ar fi scos si ciorapii, care apoi când s-a îmbracat nu a observat ochiul de la ciorap si a schimbat ciorapii între ei cum probabil facea în mod curent involuntar. Deci Daca Dana s-a dezbracat la pielea goala, de ce a facut aceasta? era evident ca Dana ma însala si cine stie de când.

– Dana, de mai multa vreme eu am avut impresia ca contrar comportamentului tau as putea spune ireprosabil, tu îmi ascunzi ceva si banuiala asta m-a facut sa sufar enorm, fiindca eu te iubesc în mod sincer, nu te-am înselat niciodata si as fi dorit ca si tu sa fii la fel. Ca sa-mi scot ghimpele asta din suflet trebuia sa stiu adevarul si atunci am angajat un detectiv particular care te-a urmarit pas cu pas, deci stiu totul. Dana a ramas buimacita, schema mea s-a dovedit foarte eficienta. S-a asezat zdrobita pe un scaun, a început sa plânga în hohote, si dupa ce s-a mai potolit a început.
– Recunosc, am fost necinstita cu tine care te-ai purtat cum nu cred ca s-a mai purtat vreodata un sot cu sotia lui. Si eu, cu toate ca te-am iubit si te mai iubesc, te-am înselat continuu. Am crezut atunci când tu te-ai îndragostit de mine si m-ai luat si de nevasta, ca voi putea rupe cu trecutul meu. Doream din toata inima sa uit trecutul sa-l uit pe Sergiu, care a fost primul meu barbat si singurul barbat din viata mea în afara de tine.

Sergiu era însurat si avea doi baieti gemeni, acum au 8 ani. Când a început idila dintre noi baietii aveau doi ani. Sergiu nu a putut sa divorteze, sotia lui este foarte acaparatoare si i-ar fi facut zile fripte. Nu i-ar fi mai permis sa vada baietii si cine stie ce i-ar fi trecut prin cap. Poate din cauza ca a fost primul meu barbat cu care „traisem” pâna ai aparut tu circa doi ani, se consolidase între noi o afectiune asi putea spune erotica extrem de puternica care nu am putut sa o uit nici eu nici el. Acum fiindca stii totul, pe tine te minteam când faceam amor împreuna caci simulam… (…!) Faceam asta ca sa-ti fac tie placere si fiindca te apreciam si chiar te iubeam. Cu Sergiu vibram exact pe aceiasi lungime de unda amândoi. Deci legatura mea cu Sergiu era pur de natura erotica. Nu am mai avut nici o legatura cu nici un alt barbat.

Dana era devastata, eu ramasesem mut, si pe mine ma dstrusese marturisirea ei. Deci 6 ani eu am trait în minciuna, eu am crezut ca am cea mai credincioasa sotie si ea ma însela continuu. Daca nu era poveste cu firul dus de la ciorapul din stângul poate niciodata nu asi fi stiut ca sotia mea joaca teatru. Desigur ca acum totul era clar, trebuia sa divortez cât mai urgent. Pâna la despartire adica separare, nu m-am mai culcat cu ea în acelas pat si am înaintat cererea de divort fara însa sa spun motivul real ci un motiv inofensiv „cu acordul ambelor parti”. Eu de fapt îl stiam pe Sergiu, era un coleg de al nostru, sef de proiect si el la IPROCHIM. Era un baiat linistit si manierat, foarte bun profesional.

Probabil ca Dana într-adevar ma iubea, dar îl iubea arzator si pe Sergiu. Procesul de divort a fost simplu si s-a dat sentinta dintr-o singura sedinta. Colegii, prietenii  si toata lumea care ne cunostea au ramas uimiti. Noi nu ne-am certat, nu ne-am spus cuvinte urâte cum se obisnuieste în asemenea ocazii. Prima mea nevasta a jubilant si poate daca nu era recasatorita de dragul fetitei m-as fi întors la ea.

Dana s-a dus la o matusa bogata care-i lasa casa si toata averea ei si care o iubea de când era mica. Matusa nu avea alti urmasi. Eu am ramas în apartamentul nostru, Dana nu a avut pretentie sa-si ia decât lucrurile de uz personal, matusa ei avea o casa mare boiereasca si Dana nu avea nevoie de nimic.

Dupa câtiva ani am aflat ca Sergiu a reusit sa divorteze, a lasat baietii la fosta nevasta care i-a permis sa-i viziteze si chiar sa-i ia de câte ori doreste. Secretul era ca si ea îsi gasise un partener, care dorea de mult sa se casatoreasca cu ea, lucru care s-a si întâmplat. Dana s-a maritat cu Sergiu, însa din pacate nu se întelegea cu el nici în ruptul capului. Era pisalog si gelos la culme si-i facea scene chiar si în public. Eu stau si  mai reflectez, ca vorba românului, „cin-s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt”. Si când te gândesti ca toata povestea asta lunga si întortocheata s-a întâmplat numai din cauza unui fir dus de la un ciorap al nevestei mele.

Ovidiu CREANGA
1 Mai 2011
Toronto. Canada

Ochiul Domnului

Mai priveam spre cerul noptii plin de nori, intunecat,
s-am vazut ce niciodata pana atunci nu mi-a fost dat.

Ochiul Domnului priveste inspre Globul Pamantesc,
ca sa vada muritorii ce acum se odihnesc.

Luna e a Lui pupila, dilatata de extaz,
aurie si frumoasa imbracata in atlas;
Irisul – halou ceresc – un caprui cu mov electric
si reflexe de turcoaz, contrastand acum feeric
cu albastrul cenusiu al Oceanului pustiu.

Norii – niste valuri negre – trec in goana, alergand,
dar nici unul nu umbreste „Ochiul Domnului” arzand.

Fenomenu-i cunoscut: prevesteste ca Furtuna
– in oceane si in mari – va produce multe valuri
si in lume mari schimbari.

 

Cârdei V. Mariana

MI-E DOR DE PRIMAVARA ROMÂNEASCA

Pluteste în aer mireasma primaverii si mi s-a facut un dor nebun de primavara româneasca! Mi-e dor de primavara din timpul copilariei mele, de acel anotimp când striga zburdalnicia copilului din noi si ne cheama îndarat în tesatura de frumuseti ale primaverilor românesti. Copil batrân ce sunt! De primavara din satul copilariei mele mi-e dor, de Tiganestiul din Teleorman asezat în partea cea mai de sud a tarii unde poposea mai întâi primavara si simteam ca soarelele trezea din somnul lung al iernii toate fiintele pamântului perpetuând ritualul renasterii din fiecare primavara. Mi-e dor de curtea casei cu pasaretul foind si cotcodacind, de cocosul tantos dând rotocoale în jurul gainilor, de fluturii zburând în zig-zag, de ramurelele cu muguri gata sa plesneasca, de pisica ce mergea agale prin curte pâna o stârnea la goana câinele suparat ca i-a trecut chiar pe sub nas, de adierea usoara a unui vânticel strecurat printre crengile încarcate de floare si de zbor de albine, de zborul bondarilor dupa care alergam rupându-ne picioarele ca sa-i prindem si sa-i facem avioane, ori de gargaritele pe care le descântam surâzând cu o retinuta taina ca sa aflam dupa directia de zbor “încotro ne-om marita”. De florile caisului meu drag, de-o sema cu mine, mi-e tare dor. De fiorul cântecului unui cuc ce cânta ca nebunul fara oprire în nucul falnic din vecini mi-e dor, de rândunelele si berzele satului care îmi stârneau fascinatia migratiei, ca în povestirea “Bunicul” a lui Delavrancea, de soarele care se înalta vesel si plin de viata peste casa parinteasca, de florile pomilor, ale gradinilor si ale câmpului si de mirosul îmbatator al pamântului reavan, de zburdalniciile mieilor, iezisorilor, ale copiilor de seama mea cu care plecam la joaca si uitam sa mai ne întoarcem, iar strigatele si voia buna erau la ele acasa si de câte alte frumuseti simple, dar cu trairi adânci nu ma poarta adâncul dor al primaverilor copilariei.
Si de primavara Bucurestiului tineretii mele mi-e dor. Mi-e dor de Cismigiul încarcat de florile timpurii ale magnoliilor, cu iarba cruda si cu aleile mirosind a pamânt jilav, cu porumbeii gângurind, cu luciul lacului rasfrângând umbrele unduitoare ale salciilor înflorite sau apa valurind sub lopetile barcilor în care plutesc ca în vis îndragostitii, cu perechile înlantuite plimbându-se pe alei, cu toporasi si viorele si cu tigancusele vesele îmbiindu-te sa cumperi flori.
Mi-e dor de acele limpezimi de soare care ne fac mai tineri si aduc în atmosfera o stare de efervescenta si o dulce nebunie. Ma trezeam facând poezii, iar inima îmi cânta imnuri înaltatoare în cadenta iubirii. Primavara o simteam ca pe un miracol de care aveam nevoie, caci în el gaseam infinitul si simteam cum se plamadeste viata, acea viata care clocotea si în mine dând peste rascoale.
În visele mele, mai pastrez înca parfumul primaverilor tineretii mele si lumina care se limpezea si se facea floare în suflet.
Si de primaverile deplinei mele maturitati mi-e dor. Le pastrez si pe ele în tainitele sufletului. Cum sa uit, când începând din luna martie, primavara îmi trimitea primul semn – mirosul acestui anotimp, de verde crud, de vânt caldicel, de pamânt strapuns de firele de iarba. Apoi mi se parea ca aud cum creste firul ierbii, cum se desface floarea, cum se împrastie generoasa lumina din orice rasarit de soare. Parca auzeam urzeala vietii, iar noaptea parca auzeam muzica stelelor. Începeam sa simt dorinta de miscare. Totul mi se parea nou asa cum nu am mai vazut parca niciodata. Redescopeream lumea cu bucurie si ma redescopeream pe mine. Aveam impresia ca eu – omul neînsemnat de pâna atunci – devin alt om. Simteam ca prind puteri, ca devin mai usoara, transparenta, cu o puternica aspiratie de puritate, de generozitate. Simteam ca vreau sa darui mai mult, numai sa aiba cineva nevoie de acest dar al meu pornit din prea plinul inimii. Ma trezeam rostind cuvinte bune si frumoase si vorbeam cu sufletul în glas. Fetele vesele ale oamenilor erau oglinda sufletului meu. Îmi venea sa-mi iau zborul si pasii ma duceau parca pe sus, parca nu mai încapem în mine.
Primavara îmi sorbea sufletul cu culorile ei suave si îmi placea sa ma scald în lumina si în culorile ei. Ma scaldam si vibram în verdele regenerarii, culoarea vietii, a multumirii, a vindecarii si a concilierii contrariilor, a expansivitatii.
Ma scaldam si traiam intens în culoarea albastra, culoarea cerului senin, a aspiratiilor înalte, a trairilor interioare, a libertatii launtrice, a calmului, a iubirii altruiste, în acest anotimp al iubirii si al îndragostitilor. Îmi cârpeam sufletul cu petice de albastru.
Îmi placea sa ma scald în culoarea galbena, culoare vesela, culoarea luciditatii, a optimismului si a dragostei de viata, a cutezantei, a generozitatii, a initiativei si inventivitatii.
Îmi placea sa ma purific în culoarea alba a florilor de primavara, adevarat izvor de pace, de liniste si curatenie sufleteasca, un adevarat balsam pentru toate tensiunile emotionale care calmau gândurile si sentimentele, ma alina si ma facea sa simt încarcatura spirituala a lumii îngerilor, a aspiratiilor spre sublim.
Acum, în toamna vietii, pentru mine primavara este tot primavara si retraiesc visând pe rând toate etapele primaverilor vietii mele. Acestea s-au confundat cu cele ale tarâmurilor românesti pe care acum le privesc doar prin sita vremii din îndepartata Canada care îmi ofera multe satisfactii, dar nu si o primavara ca cea româneasca. Aici e o primavara scurta si precipitata, n-ai timp sa gusti pe îndelete, n-apuci sa ai acea stare de primavara cu acel farmec special ca în România si în special primavara în sat.
Si atunci, cum sa nu îmi fie dor de acea primavara româneasca ce trezea în mine o pofta Dumnezeiasca de viata si de neastâmpar si ma facea sa-mi ies din minti sau sa cânt cu gura mare asa cum cânta Tudor Gheorghe “Au înnebunit salcâmii/ De atîta primavara/… Au înnebunit salcâmii/ Si tu vrei sa fiu cuminte!”
Mi-e dor, mi-e dor nebun de toate câte-am spus mai sus si de înca multe altele nespuse si care nu vor sa mai stea cuminti în acele cuibare de taceri ale sufletului acum prins în vraja primaverii!

Elena Buica Toronto, Canada

Suzana Deac

Lumea incredibila a Suzanei

Trebuie literatura sa satisfaca cererea cititorului? Întotdeauna omul a cautat senzationalul, asa ca literatura de azi nu se deosebeste cu nimic fata de cea de ieri. Ca sa fie în ton, actualii scriitori expun scene de dragoste fierbinti care ies în evidenta fiind avid scormonite de public, asa ca romancierii si poetii impun limbajul care se cauta astazi; bineînteles cel desantat trebuie evitat si cuvintele vulgare pot fi ocolite usor mai ales ca fiecare limba e suficient de bogata în expresii plastice pentru a exprima ce ar dori fiecare sa transmita.
Daca încercati sa vedeti aici astfel de povestiri veti fi dezamagiti, însa o saramâneti fascinati de cu totul altfel de lectura.
În lumea miraculoasa a Suzanei Deac nu trebuie înghitit pastile în încaperi apartinând unor lumi iluzorii, trebuie pasit cu grija în castele de sticla învaluite în ceata, pe insule necunoscute pline de verdeata unde nimeni nu-l manânca pe celalalt; aceasta lume te face sa întelegi cuceririle unor inimi de regi rataciti pe plaiurile îndepartate de vânatoare, te vei pierde în soarele dupa amiezii pe tarmuri învechite de mare, vei afla ascunse salturi profunde în lanturi de argint ca sa cobori vertiginos, pâna ametesti de amplitudinea caderii într-un onirism studiat si creativ. Vei descifra de asemeni taina înfratirii si înmuguririi legumelor… fiecare cu misterul ei, vei dansa, visa si te vei înalta alaturi de balerine delicate, vei întâlni dragostea nevazuta si vei admira trecerile în revista ale unor iubiri încolacite!
De data asta în lumea Suzanei Deac exista doua personaje… restul e umplut cu lucruri minunate pe care printesa abia asteapta sa le descopere. Sunt însasi capcane si de aceea trebuie ferita de ele… adiacent, trebuiesc ocolite si tratate ca si cum n-ar exista. Ea trebuie sa vada numai ce este frumos, de aceea este printesa!
Si totusi nimeni nu este perfect. Lectiile de viata necesare pentru a introduce printesa pe-o scara nesfârsita a timpului sunt practic din întelepciunea autoarei si ar trebui sa citim din ele, mai întâi noi… sa le învatam, sa le aplicam, pentru a deveni mai buni însa din pacate viata ne împinge de multe ori aiurea.
Totul se petrece în plan ideatic, avem de învatat mult de la cunoasterea universului, a naturii, animalelor, a plantelor…. priveste Disscovery si ce inventam noi în razboaie sunt idei absurde si reprezinta înca un grad de incultura din asa zisa noastra civilizatie.
Pretextând dialogul între împarateasa – învatator si printesa, constati ca un cititor atent ca din convorbirea ei deconectanta, incitanta si mult peste media lirica, desprinzi sensibilitatea si totusi realismul scriitoarei.
Un adevarat si urias pas pendular înainte-înapoi pe care Suzana Deac – învatatorul nu se sfieste sa-l recunoasca.
Folosirea de multe ori a sinonimelor pentru exemplificarea mai exactae expresiilor, si întarirea unor cuvinte sau afixe nu stricadin ansamblul complex al povestirii.
Convorbirea, dialogul este stiinta ei dar ma întreb… oare ne asculta cei tineri? Doar copiii feriti de educatia TV-ului pânala 2-3 ani… asa capregatiti-varapid sale dati educatia de baza. Sapte ani s-au redus drastic la maxim trei!
Dialogul e subtil, uneori naiv de umanitar si umanist, încântator, îl citesti si suspini în amintirea altor anotimpuri mai blânde.
Senzatiile ca si iubirea îi umplu firea de explicatii ale spiritului, cauta în pareri savante, în mecanismele biochimice ale organismului de unde izbucneste la un moment dat, pur si simplu constatarea:
‘’ Stiu ce este fericirea!’’
Multe învataminte spuse cu rabdare gasesti în imaginarul omenesc al Suzanei Deac !
Instrumentele muzicale, pasarile, iarba sau natura au rolul lor in însiruirea idiomatica a copilariei si nu în ultim rând ramâne numai romantismul scriitoarei-poete; mila, iubirea fata de ceilalti o înnobileaza si îi da încredere nesperata în culori, în frumusetea lor, încheind apologia lor, a culorilor cu cea pe care o socoteste cea mai reprezentativa,
‘’Învatatorule, de acum încolo de voi avea o dorinta, frica, spaimasau speranta, sus, la culoarea albastra ma voi uita… de acolo vine tot ajutorul!’’
Ea împrastie mai departe iubirea cu razboiul într-o ultima încercare de a gasi explicatia vietii si ajunge la concluzii adânc impregnate în memorie de esecuri anterioare,
‘’Simti ca iubirea s-a jucat cu tine de-a razboiul, a tabarât peste tine, a semanat seminte  de speranta,…. apoi peste un timp ti-a smuls din mâna toate jucariile, si-a luat cuvintele înapoi si a plecat cine stie unde!’’
Te surprind marginal câteva gânduri încâlcite iar in final se induce verdictul povestii… ca sa traiesti trebuie sa si mori!
Asa arata ca împlinirea umana sta numai în poezia coloritului, sarutului si muzicii care îti umplu sufletul de tihna si pace lasând la o parte conflictele de orice fel.
,,Lectiile, care ar putea ajunge lesne manuale sunt amplu de interpretat însa nu necesita eforturi inutile, nu ies din limita accesibilitatii iar gândurile sunt atât de adânci ca ramâi mereu cu aceeasi întrebare… oare poate exista în univers un mapamond neexploziv?
Atât de profund s-a impregnat în om ura, dispretul, furia, teama de necunoscutul care navaleste într-una peste noi ca suntem îngroziti de ce se va întâmpla… daca se va întâmpla!
Actiunea, balansând ca o mostra colorata dansând în fata semineului, ratacind printre afectiunile curbate, se petrece în închipuirea scriitoarei si sfaturile sunt date cu generozitate surprinzând asocierea misterelor cu întrebari si raspunsuri majore.
Textul creeaza emotii… literar este frumos construit, cu o unda de tristete minunat redata si catalizând sperantele în încercarea de a ramâne lânga cititor pentru a construi împreuna o lume mai buna… textul ar trebui înteles la modul simbolistic si figurativ fiindca avem nu numai fragmente de admirat educational si nu stiu nici acum daca e scris pentru copii sau oamenii mari.

Stanescu Aurel Avram

Pastele, Pastele Domnului!

Vor fi primele Paste fara tatal meu. Asta doare. Daca de multe ori în copilaria mea omul acesta era absent de la mai toate evenimentele…ca “lucra în agricultura si, vezi tu, aici programul e zi-lumina”, de Paste era mereu prezent. De când era asezat Isus în mormânt, asista la toate deniile, dar mai ales la Înviere. Era pe vremea comunistilor, dar nu s-a sfiit vreodata sa ne duca de mâna si sa ne închine la icoane sau la mormântul Domnului. Tinea întotdeauna sa fim miruite si sa primim paste. Avea, ca în copilaria lui, de când veneam de acasa, oua rosii în buzunar, ca sa ciocnim dupa ce era gata slujba. Niciodata n-am mâncat un ou mai gustos ca acela care înconjurase cu noi biserica, de trei ori.
Mama, când traia, ne astepta acasa. Îi dadeam si ei paste si mâncam, atunci, noaptea, din toate bunatatile pregatite: drob de miel, friptura cu salata verde, prajitura, must (când am fost copii) sau un pahar de vin (când am fost mai mari). Cu adevarat Pastele a fost mereu cea mai frumoasa sarbatoare a familiei mele. Niciodata de Paste nu s-au certat! Era armistitiu general.
Când eram mai mica, desi eram fata, voiam si eu sa bat toaca, dar n-apucam de baietii mai mari. Placerea asta “mi-o rezolva” taica-meu, întotdeauna. “ E, acuma, fiti si voi întelegatori 2-3 minute. Are un ritm bun, o sa vedeti!” zicea tata si-mi facea cu ochiul. Era cel mai frumos dar…libertatea de a-mi împlini un vis, oricât de neînsemnat ar fi parut el pentru altii.
Parintii mei n-au fost bogati, un inginer si o contabila, în pensie de boala, cu doi copii de scoala, fara alt ajutor, fara bunici acasa…dar nici nu pot zice ca ne-au refuzat marile dorinte. Am învatat, în timp, ca “nu se poate”…si asta era.
Vacantele mele începeau cu “o zi la lucru”. Pentru ca mereu dupa vacanta urma o compunere de genul “ Cum mi-am petrecut vacanta” si noi nu plecam nici la bunici, ca n-aveam, nici în tabere, ca nu ne permiteam decât vara, în vacanta de iarna si de primavara, tata ma lua o zi la el la SMA (Statiunea pentru Mecanizarea Agriculturii). Mama ma pregatea „ca de excursie”: cu echipament sportiv (sa pot alerga în voie, sa ma pot catara), cu gentuta cu sandviciuri, pentru gustare (desi abia asteptam sa mâncam, cu toti oamenii, la cantina). De fiecare data tata ma dadea în grija cuiva, ca sa-si poata face treaba…ba la fetele de la birouri (acolo nu-mi placea, ca ma puneau sa scriu sau sa colorez, ca la scoala… unele-mi dadeau chiar teme…de mate sau vreo compunere…libera sau cu cuvinte date), ba la atelierele de reparatii (acolo ma distram copios…ca era un nene care-l imita pe tata si mai zicea câteodata, ca sa-i sperie pe cei lenesi: „mai, tu vrei sa-ti lasi copiii flamânzi luna asta, nenorocitule? Iar stai? Când termini cositoarea?” …si ala se facea ca lucreaza, batând la întâmplare cu clestele în tabla. „Nu asa suna metalul cositoarei, smecheru lu peste! Pe cine fraieresti tu, mai?”. Toti râdeau. Avea tata un auz “tehnic”, ca stia, dupa zgomotele unei masinarii, sa spuna “diagnosticul”, cu toate cotele pieselor defecte, ca nici magazionierul nu le gasea asa de repede pe rafturi. Uneori îl suna pe tata sa-l întrebe unde e nu stiu care piesa, la el în magazie. Mereu ziceam ca si-a ratat menirea de spion. Avea o memorie vizuala fantastica. Sora mea îl mosteneste. Cu o singura alunecare a privirii pe o suprafata, si dupa 6 luni a putut spune exact ce cifre au fost notate pe o margine de calendar din biroul nu stiu cui.
O mare pasiune o avea tatal meu pentru ceea ce s-ar numi „studiul comparativ al religiilor”. Nu facea acest lucru stiintific, ci empiric, din discutiile cu oameni de diverse confesiuni, pentru satisfacerea propriei curiozitati si nevoi de dumnezeire. Lecturile lui erau canalizate clar pe doua directii: tot ce tinea de profesia lui si tot ce tinea de mântuirea sufletului. “Respect literatura, am citit si eu multe nerozii la viata mea…pierdere de timp si ratacire de la calea mântuirii”, zicea tata, fara a fi o clipa habotnic. „De ce sa-ti prigonesti sufletul în fantasme si suferinte ori visari, care nu-s ale tale, când te poti bucura în Adevar, în Hristos?”
“Daca universul tau s-a îngustat într-atâta, nu înghesui fetele într-o albie strâmta! Lasa-le sa zboare, sa viseze, sa fie libere!” sarea mama, reamintindu-ne mereu bancul despre ingineri…care au ochi inteligenti, dar nu se pot exprima.
Divergentele lor îmi sfâsie si acum inima. Mama s-a stins strângând pumnii, pâna i-au intrat unghiile de jumatate în podul palmei. Tata a murit zâmbind. Ce o fi fost oare în mintea lor? Dar în sufletul lor?
Isuse drag, azi, când esti cu ei în mormânt, mângâie-le neputintele si dorurile, ca un parinte si ca un fiu. Iarta-i pentru tot ce-au gresit ca niste oameni în aceasta lume plina de primejdii! Cred în învierea Ta si astept ceasul în care ne vom bucura din nou, toti, împreuna cu Tine!
Fa-ma, Doamne, vrednica de jertfa Ta!

Corina-Lucia Costea
Timisoara, 23.04.2011

Iarna salutului

Merg in cimitirul  lumii ce trait-a –
Sade o batrana, pe-un scaunel, in strada –
Ce sa-i dau, cand este mult prea scumpa pita?
Doar un “buna ziua” – Domnul sa o vada –

“Sanatate, mama!” – uite-asa raspunde,
ea, batrana care stie chiar pe sine,
Cand o doare totul, si nu-i leac niciunde,
Pretul sanatatii, cat mai ai  in tine  –

“Sanatate, mama!” – inima ii suna,
C-a primit o vorba, de cand tot asteapta,
Sa ii spuna lumea, macar “ziua buna”,
Cand mai are pana-n cimitir, o treapta –

Merg in cimitirul lumii ce se plimba
Azi, pe strazi, si poate! Poate tot, sa faca!
Doar un “buna ziua”, i-a-nghetat  pe limba –
Dis de primavara, ca o  promoroaca …

19 aprilie 2011-
Jianu Liviu-Florian

De cand incearca

De cand incearca, tot incearca,
Sa-mbarce lumea intr-o arca,
Si dincolo chiar de mormant,
Ea sa ramana pe Pamant!

De cand incearca, tot ratand,
Sa faca-aici un Rai plapand,
Cand unu-l ia cu el, in tina,
Se naste altul in lumina  –

De cand incearca, pe ascuns,
Si niciodata nu-i deajuns,
Sa-mparta Raiul tot, la toti –
Si nenascuti, si vii, si morti –

De cand incearca, si n-asteapta,
Sa faca cerul lumea dreapta,
De nedreptatea lor, prea grei,
O-ndreapta-ntai si-ntai, cu ei –

De cand incearca, tot incearca,
Sa-mbarce lumea intr-o arca,
Si sa o duca toata-n Rai,
Pe plai, cum l-au tocmit din grai …

17 aprilie 2011,
Jianu Liviu-Florian

Ziua florilor

E ziua florilor: opriti-va putin,
Si nu le mai taiati – intre tarana
Si cer, pe floarea lor, inca mai tin
Idei de bine si frumos  – pe mana –

E ziua florilor: priviti-le cum nasc,
Intre pamant si cer, din radacina –
Lumina si tarana, doar, prin teasc
De viata, beau, ca sa ne dea lumina –

E ziua florilor : luati seama lor, opriti
Macelul – mai rabdati-le o clipa,
Si fiti macar o clipa fericiti,
Cand pilda lor, pe lume, se-nfiripa…

17 aprilie 2011,
Jianu Liviu-Florian

IL RISO (opera drammatica in 14 atti)

Sin Alina – Inglese-Italiano, 3° anno
Università ‘Ovidius’                                           
I PERSONAGGI (nell’ordine della loro apparizione)

JEAN ALAIN – psichiatra
IVAN HARASOV
SPETTATORE – 1, 2, 3, 4, 5, 6, … 10.
L’ASSISTENTE
LA SEGRETARIA
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA
IL VICEMINISTRO DELL’ECONOMIA – SERBAN DESAY
LUIS PASTEL – psichiatra
LA SIGNORA ROMANENCO
IL SIGNORE ROMANENCO
HENRI COMAN
ELISABETA COMAN
I DUE FIGLI
IULIU PISARO – il Presidente del Consiglio Nazionale di Antropologia
CEZAR VERDI, EMANUEL BRUNO, ELENA CATINA – antropologi
IL PRIMO MINISTRO
MINISTRI
LI TAI NE – futurologo
HERMAN HERBERT – professore universitario
STUDENTI
NICOLAE GAMA – una famiglia qualsiasi
MARGRIT GAMA
LORO FIGLIO
IL PAZIENTE

(l’azione dell’opera ha luogo nello stato Humana, sull’isola con lo stesso nome, in un futuro prossimo)

IL PRIMO ATTO
(l’ufficio dello psichiatra Jean Alain, che sta alla scrivania e porta gli occhiali. Nell’ufficio entra Ivan Harasov, biologo).
JEAN ALAIN : (alzando gli occhi dal libro che sta leggendo): Si accomodi, per favore.
IVAN HARASOV : Buon giorno, dottore. Permesso?
JEAN ALAIN : Si, si, si accomodi. (lo invita a sedersi sulla sedia davanti a lui).
IVAN HARASOV : (un po’ agitato)  Non sono venuto per me, dottore. Vengo a chiederLe un consulto per il mio amico che è biologo, come me. Mi perdoni di aver dimenticato di presentarmi, Ivan Harasov… (si alza e tende la mano verso il dottore, sopra la scrivania).
JEAN ALAIN : La ascolto, signor Harasov.
IVAN HARASOV : Il mio amico, mi sono dimenticato di dirLe come si chiama, Teo Fucuda, lavoriamo insieme nella bese di ricerche ecologiche in montagna. Lo conosco molto bene, siamo stati colleghi universitari (comincia all’improvviso a ridere, hi, hi, hi). Era un ragazzo serio, molto abile, (sempre più animato). Non Le posso dire quando è cominciato in realtà. Però io credo che si tratti di qualcosa patologico. Lui ha sempre riso, praticamente da quando è nato, ciò sarebbe normale? (comincia di nuovo a ridere, hi, hi, hi).
JEAN ALAIN : (guardando con attenzione, sorride, poi ride anche lui lievemente)
IVAN HARA?OV : (diventando all’improvviso serio) Vorrei chiederLe se non ha altre cose da fare, casi più gravi? Il mio non e grave, posso ancora aspettare.
JEAN ALAIN : No, no, mi dica, La ascolto. Visto che è qui …
IVAN HARA?OV : È successo una sera, qualche anno fa. Avevamo acceso il fuoco e stavamo parlando della nostra attività. Mi ricordo che allora lo sentivo per la prima volta, mi sembra che l’idea gli fosse sorta nella mente molto prima. E vorrei domandarLe, perché ride l’uomo?
JEAN ALAIN : (un po’ sorpreso): A che cosa si sta riferendo? A motivi intimi o all’oggetto che causa il riso?
IVAN HARA?PV : Perché ride l’uomo? È una cosa normale?
JEAN ALAIN : Ma certo, è molto normale. Lei non ha osservato che tutti gli uomini ridono? Questo non è affatto grave.
IVAN HARA?OV : (insistendo, quasi ridendo): Ma perché si ride?
JEAN ALAIN : Per diversi motivi. Se qualcuno dice una burla, è normale ridere, se vediamo una cosa contraria alla nostra consezione, ridiamo.
IVAN  HARA?OV : Lei ha usato la parola ‘contraria’. Anch’io credo che sia questa la ragione.
JEAN ALAIN : Oppure una certa schematizzazione meccanica (si ricordi Chaplin) dei gesti, delle azioni.
IVAN HARA?OV : Ha parlato del contrario.
JEAN ALAIN :  Si, il contrario provoca il riso.
IVAN HARA?OV : IL mio amico dice così. Tra noi e gli animali esiste un grande contrasto. Questo contrasto e ciò che provoca in lui il riso. D’allora in poi lui ha comonciato a ridere tantissimo. Vedeva un serpente o qualsiasi animale e cominciava a ridere a crepapelle. Rideva per ore ed ore. Si teneva la pancia dal ridere e rideva fino a quando la pancia gli faceva male. Le lacrime gli scendevano sulle guance (hi, hi, hi). All’inizio, sua moglie ed io ci siamo spaventati. Stupito, lo guardavo come rideva. Però dopo avercela spiegato, abbiamo cominciato a ridere anche noi. All’inizio, di meno, poi non potevamo più smetterla.
JEAN ALAIN : Si, La ascolto.
IVAN HARA?OV : All’inizio è stato bello. I primi mesi, il primo anno. Le dico, lui rideva da morire e faceva ridere anche noi. Si creava il buonumore. Se ci trovevamo in un gruppo più grande e qualcosa non andava bene, l’atmosfera cambiava subito. Poi ha cominciato a uccidere gli animali. Rideva da morire quando vedeva un uccello passare di sopra, puntava il fucile e l’abbatteva subito. Hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (segue con attenzione): Si, continui pure.
IVAN HARA?OV : Dopo che l’uccello cadeva, non rideva più. Questo mi ha meravigliato. Però ho notato che sua moglie rimaneva vicino all’uccello o all’animale ucciso e cominciava a ridere sempre più forte. E rimasta un giorno intero vicino a un animale, ridendo da morire, tenendosi la pancia dal ridere. Lui se ne andava e la lasciava ridere.
JEAN ALAIN : (sempre più stupito): Si, continui. È molto bello quello che mi sta raccontando. Quasi, quasi mi fa ridere. Hi, hi, hi, strano, hi, hi, hi!
IVAN HARA?OV : Hi, hi, hi, hi, hi! Non è vero? All’inizio non potevo neanche credere ai miei occhi. Mi stropicciavo gli occhi per vedere se non stavo sognando. La vedevo come rideva vicino all’animale, tenendosi la pancia. Credevo prima che fosse impazzita. Hi, hi, hi! Ma no! Era complettamente normale. Poi mi sono abituato con lei ed ho cominciato anch’io a ridere. Eravamo io e lei quelli che ridevano di più. In un anno sono ingrassato di venti chili. Adesso, dopo quattro anni, mi guardi.
JEAN ALAIN : Tutto questo per via del buonumore.
IVAN HARA?OV : E questo non è tutto. Adesso arriva il meglio. Hi, hi, hi! Ti fa ridere da morire hi, hi, hi … Ho domandato loro perché ridevano. Hi, hi, hi, hi, (si tiene la pancia dal ridere. Le lacrime gli scorrono sulle guance).
JEAN ALAIN : (guardandolo sempre più attento, ma perdendo un po’ la pazienza): Mi dica, per favore.
IVAN HARA?OV : Ecco che cosa mi dice Fucuda. Dice che gli animali sono inferiori agli uomini. L’uomo è l’unica specie che ha raggiunto lo stadio superiore mentre gli animali sono inferiori. È per questo che noi dobbiamo prenderli in giro. Un animale mi fa ridere proprio per questa sua condizione. E così, ogni volta che vedo un animale rido da morire. E allora, per smetterla, per non ridere più, lo uccido. Nel momento in cui lo uccido, non è più un animale. Hi, hi, hi! (ride per molto tempo. Quando torna in sé.) Mi sente, a quel punto non è più un animale!
SPETTATORE UNO  : (si trova in fondo alla sala) Hi, hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (scrivendo qualcosa) Ma, che cos’è?
IVAN HARA?OV : Dice che da quel momento l’animale non e piu animale, diventa materia. Quando l’ho sentito mi sono quasi fatto il segno della croce (hi, hi, hi).
SPETTATORE 1 e 2 : (che si trovano nel mezzo della sala) Hi, hi, hi!
J.A. (guardandolo sempre più sbalordito e spaventato)
IVAN HARA?OV :  (Hi, hi, hi!): Nel momento in cui l’animale diventa materia, diventa il Tutto, l’uomo non ha più il diritto di ridersi di esso. D’allora in poi lui puo prostrarsi davanti all’animale. Perché esso è adesso più grande dell’uomo. Hi, hi, hi, (tenendosi la pancia dal ridere, cade sulla scrivania).
JEAN ALAIN:  (dopo molto tempo, guardandolo con compassione, ma anche con interesse): Signor Ivan Harasov, si calmi, per favore (gli dà un bicchiere d’acqua, lui beve). Cerchi, per favore, di non ridere più per potermi raccontare tutto.
IVAN HARA?OV : Hi, hi, hi (tenendosi la pancia). Va bene, dottore, farò del mio meglio. Ma come fai a non ridere quando lo vedi inchinarsi davanti all’animale ucciso, come se fosse davanti ad un’icona, serio e grave, mentre sua moglie ride da morire. Da morire. Una volta abbiamo dovuto spruzzare acqua su di lei per farla tornare in sé. Hi, hi, hi!
SPETTATORE 1, 2, 3, : (ridendo da morire nella sala) Hi, hi, hi, hi!
JEAN A.LAIN : (molto serio) Però sua moglie perché ride, signor Harasov?
I.H. (tornando in sé, hi, hi, hi): Sua moglie dice così, hi, hi, hi. sua moglie dice così. Ed è stato lui a ficcarle questa cosa in testa. Devi riderti delle specie animali perché si trovano sotto di noi sulla scalla dell’evoluzione, sono inferiori alla specie umana. Il riso rende l’uomo superiore. Non esiste un’altra specie animale che possa ridere. Soltanto l’uomo. E cosi, per mostrare la sua superiorità, l’uomo deve prendere in giro gli animali. Ridere, in genere, il piu possibile. Hi, hi, hi, hi, hi, hi (piegandosi sopra la scrivania).
SPETTATORE 1, 4, 6 : (ridendo nella sala) Hi, hi, hi, hi, hi. (L’intero pubblico, contaggiato, comincia a ridere. Alcuni guardano con sdegno gli spettatori 1, 4, 6 che ridono).
I.H: Fino adesso nessuna differenza tra di loro. Solo che lei crede che una volta l’animale ucciso esso sia ridisceso di miliardi di anni nella scala dell’evoluzione. Perciò l’animale viene disprezzato di più. È per questo che lei ride sempre più forte. Ride finché non si può fermare. Hi, hi, hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (scrivendo qualcosa nel suo quaderno) Cerchi di controllarsi, signore. Mi dica, per favore, ci sono anche altre bizzarrie? Ha notato qualcos’altro strano?
IVAN HARA?OV : (tornando in sé) Le racconto subito. Il momento più comico è quando loro si trovano vicino all’animale, e lui è serio e corrucciato, mentre lei ride da morire. Rido finché cado giù per terra, hi, hi, hi, hi! Così ci perdiamo la testa, mentre lui se ne va arrabbiato e ci lascia ridere. Questo è durato quasi un anno. Non proprio un anno, ma circa 8 mesi, e non si sono separati. Adesso, non s’intendono più. Lui è solo e non vuole vederla più. Vede gli animali, ride da morire, poi li spara o li uccide, si ferma e se ne va. Io sono rimasto con sua moglie. Hi, hi, hi, hi, hi, ridiamo entrambi da morire e lo cerchiamo. Però mi sono reso conto che presto, soprattutto se convinco anche altri, uccideranno tutti gli animali dell’isola. Ho cercato di convincerli, di farli smettere, ma non ci sono riuscito.
JEAN ALAIN : (cercando di intervenire) Signor Harasov …
IVAN HARA?OV : Mi lasci raccontare, hi, hi, hi, hi! Si rende conto che in quanto al lavoro, non se ne parlava nemmeno. Noi, come boilogi, abbiamo l’obligo di mantenere l’equilibrio del sistema ecologico, però, da due anni, noi non facciamo altro che ridere e uccidere gli animali. L’intero sistema ecologico del paese è in pericolo. È per questo che sono venuto da Lei. Dobbiamo fermarli. E che cosa facciamo con loro, con i miei amici? Perché lui è riuscito a convincere anche i biologi della base vicina. E ridono tutti da morire. Hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi! È per questo che sono venuto da Lei.
SPETTATORE 1, 2, 3, 4, 5 : (ridono nella sala)
JEAN ALAIN : Come si chiamano i suoi amici?
IVAN HARA?OV :  (non riuscendo a trattenersi dal ridere) Tao Fucuda, gli sposi Fucuda. Hi, hi, hi, hi!
JEAN ALAIN : (scrivendo) : Quanti biologi si trovano all’altra base?
IVAN HARA?OV : (smettendo di ridere): Dieci, tutti uomini.
JEAN ALAIN : (suona. Entra il suo assistente): Signor Harasov, passi per favore nell’ufficio vicino. (da solo, con l’assistente) Ascoltami. Cerca di sottoporlo a qualche test. Prima di tutto al testo di memoria e di attenzione. Poi al testo Colerius. Se i risultati non sono normali, lo ricoveriamo. Mandami la segretaria. (l’assistente entra nel laboratorio. Arriva la segretaria).
JEAN A.LAIN : (sta in piedi, vicino alla scrivania): La prego di telefonare al Ministero Forestale e di cercare di sapere qualcosa dull’attività dei biologi della base di ricerche ecologiche in montagna. Dica loro che abbiamo delle prove che i biologi hanno cominciato a sterminare gli animali. Se confermano tutto, vorrei che gli sposi Fucuda fossero portati qui per analisi.
LA SEGRETARIA : (ttornando) Certo, dottore.
JEAN ALAIN : (molto preoccupato): E un’altra cosa, La prego. Gli sposi Fucuda non devono sapere che saranno portati in una clinica di psichiatria.
LA SEGRETARIA : Ho capito, dottore. (esce).
JEAN ALAIN :  (resta in piedi, pensieroso. Accende una sigaretta. Cammina facendo passi grandi nella stanza).
L’ASSISTENTE : (che entra con i risultati) I risultati sono assolutamente normali, dottore. Le funzioni psichiche sono normali. Che cosa facciamo, lo lasciamo andare via?
JEAN ALAIN :  (che verifica il test) Lo lasciamo andare. Ma non prima di chiedergli l’indirizzo dove può essere trovato. Oppure, chiedigli di ritornare la settimana prossima. M’interessa il caso. Strano.
IL SECONDO ATTO
 Dopo una settimana. L’ufficio del ministro dell’Economia. Il ministro si trova alla scrivania, in mezzo a tanti dosser. Entra il viceministro, Stefan Desay.
STEFAN DESAY : La disturbo, signor ministro?
IL MINISTRO : No, no, siediti, caro mio, aspettavo proprio te. Mi hai portato il bilancio del trimestre scorso? Qual è la situazione?
STEFAN DESAY : (che si è seduto accanto su una poltrona) Tutto va benissimo, signor ministro. Un superamento di bilancio che non abbiamo previsto (mettendo sulla scrivania del ministro i documenti). Sarà una vera sorpresa per Lei …
IL MINISTRO : (leggendo i documenti): Oh la, la … (dopo qualche tempo). Ma è impossibile. Ti prego di verificare di nuovo. Credo che si tratti di uno sbaglio di computer, oppure di cifre false. Impossibile.
STEFAN DDESAY : È inutile, signor ministro. Ho gia verificato. Quando ho visto le cifre non ho potuto credere ai miei occhi, e allora ho verificato i dossier. Non era stato fatto nessun erore. E le cifre del bilancio sono vere.
IL MINISTRO : (alzando gli occhi. Irradia di gioia): Allora tutto va benissimo! Dopodomani farò un completo rapporto al Primo Ministro che si congratulerà con noi. (si frega le mani per la soddisfazione) (dopo qualche tempo) Eppure, verifichiamo ancora una volta. Metti il sistema di controllo in funzione.
STEFAN DESAY : Inutile. L’ho già fatto. Sono state fatte tre verifiche con molta attenzione (ridendo). Io direi di pensare al miglior modo di festeggiare questo avvenimento e di farlo noto a tutti. Hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO : (con sempre più buonumore. Suonando) Caro mio, non dobbiamo rallegrarci troppo presto. Prendiamo tutte le misure di prevenzione prima di cantare il successo.
LA SEGRETARIA (entra portando un vassoio con una bottiglia di brandy e bicchieri. E, naturalmente, delle sigarette)
STEFAN DESAY : Ho preso tutte le misure di prevenzione, signore. Siamo invincibili.
IL MINISTRO : (la segretaria esce. Brindano): Allora, brindiamo (pausa). Ma, caro mio, non posso capire come mai la produzione sia due volte piu grande di quello che abbiamo pianificato. Hai fatto tui qualcosa? È stato introdotto qualcosa di nuovo nell’economia? Io non posso ancora crederci.
STEFAN DESAY : (ridendo) Hi, hi, hi. Neanch’io ci posso credere, signor ministro. In questo periodo sono state introdotte nel processo tecnologico solo 5 invenzioni. Quasi niente. Eppure, la produzione è due volte piu grande.
IL MINISTRO : (diventando serio): Ma tu, come te lo spieghi?
STEFAN DESAY : S’immagini che neanch’io ho trovato una spiegazione giusta. Praticamente non ne conosco le cause.
IL MINISTRO : (inquietarsi): E allora che cosa facciamo? Se si tratta di un inganno? Qualcuno vuole ridere di noi ?
STEFAN DESAY : Signor ministro, Le ripeto, tutto corrisponde al vero.
IL MINISTRO (guardando di nuovo i documenti): Vedo che le firme sono autentiche. Aiutami a capire. Dobbiamo essere prudenti, caro mio. (legge con grande attenzione i documenti)
STEFAN DESAY : Come me lo spiego io, signor ministro? Si ricordi che anche nel trimestre passato abbiamo superato una volta e mezzo la produzione e nessuno si è meravigliato. Adesso la produzione è due volte più grande. (Nel fra tempo, dall’ufficio vicino si sentono delle risate. Poi le risate sembrano sempre più lontane. I due si rallegrano.) Perché dobbiamo meravigliarci? Molto bene. Questo vuol dire che abbiamo un’economia efficiente, sana, il tenore di vita degli abitanti e l’esportazione saranno sempre più grandi.
IL MINISTRO : Ma dobbiamo trovare le cause, no? Perché così potremo usare queste cause per stimolare lo sviluppo della produzione, dell’efficienza. Convoca, ti prego, una commissione per analizzare le cause dello sviluppo della produzione. (si sentono risate da un altro ufficio).
STEFAN DESAY : Me ne occuperò oggi stesso, signor ministro. Ma mi lasci spiegarLe il mio punto di vista. Il problema mi ha interessato dal primo trimestre. Sa che cosa mi hanno riferito i direttori di imprese durante l’incontro di due mesi fa? Io volevo sapere che misure avevano prese perché la produzione fosse una volta e mezzo più grande. Ed ecco la loro risposta. Hi, hi, hi, non ci potrà credere. Uno dei direttori mi diceva: signor ministro, non abbiamo fatto niente. Abbiamo soltanto notato che gli operai avevano uno strano buonumore, ed io non ho fatto altro che stimolarlo sempre di più. Nelle fabbriche la gente non lavora più corrucciata, attenta, ma sorride sempre. Un buonumore cintagioso regna dappertutto. E allora ho ordinato di stimolarlo.
IL MINISTRO (alzandi gli occhi dai documenti): E Lei ci crede? Hm … (si sentono risate dalla strada).
STEFAN DESAY : Sono convinto (ridendi lievemente).
IL MINISTRO : Hm, può darsi. Può darsi che il buonumore contribuisca alla crescita della capacita di lavoro dell’uomo, dell’efficienza … È normale. Ma due volte, caro mio, mi sembra esagerato.
STEFAN DESAY : (ridendo): Hi, hi, hi! Eppure è vero, signor ministro. Vita lunga! Questo trimestre la produzione sarà tre volte più grande. Parola d’onore. Hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO : (ridendo anche lui): Mi auguro che tutto questo si verifichi! (dopo qualche tempo) Se fosse cosi, sarebbe meraviglioso. Figurati se avessimo investito due volte di più la produzione non si sarebbe raddoppiata.
STEFAN DESAY :  (ridendo) Hi, hi, hi! Ci credo. Ci credo, signor ministro.
IL MINISTRO : (fregandosi le mani) Caro mio, se tutto è vero, è magnifico. Di’ a tutti i superiori delle imprese economiche di coltivare il riso. Hi, hi, hi, hi! Non ci avrei mai pensato. Guarda, per quano io abbia studiato molto l’economia, per quanto abbia cercato di scoprire stimoli per lo sviluppo economico, non avrei mai pensato a questo. Ma senti, il riso. Il riso! Ti fa proprio ridere! Hi, hi, hi, hi!
STEFAN DESAY : Hi, hi, hi, hi! Questo trimestre tre volte più grande, signor ministro. Vedrà, hi, hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO : (giudicabdo): Se questo trimestre e anche l’ultimo va così, vuol dire che quest anno sarà il miglior anno economico della storia del paese. La produzione di quest’anno sarà uguale a quella degli ultimi cinque anni. È straordinario (fregandosi le mani).
STEFAN DESAY : Hi, hi, hi! Le prometto, signor ministro. Questo trimestre la produzione sarà tre volte più grande, e nel quarto quattro volte.
IL MINISTRO : (allegro): Sarebbe magnifico! Tante belle cose! Mi hai portato una grande notizia oggi, caro mio!
STEFAN DESAY : Hi, hi, hi! Penso che non siamo solo noi felici, signor ministro. A quest’ora sono felici milioni di persone del paese.
IL MINISTRO : (alzandosi) Hai ragione, caro mio. Pensiamo prima alla gente. Vuol dire che quest’anno il tenore di vita sarà più grande.
STEFAN DESAY : Ma certo.
IL MINISTRO : (ridendo) Allora dobbiamo pure pensare a qualche onorificenza (gli fa l’occhiolino).
AMBEDUE : (ridono pieni di soddifazione. Da fuori si sentono delle risate).
IL MINISTRO : (riempendo i bicchieri) Allora, caro mio, ancora una volta, salute! Spero di non arrabbiarti con me se verifico io stesso (lo conduce fino alla porta ridendo).
STEFAN DESAY : Le dico ancora una volta. E impossibile che ci sia qualche errore. (esce. Il ministro rientra raggiante di gioia).
IL MINISTRO : Hm, accidenti! Non ci avrei mai pensato. Vuol dire che questo sarà il mio miglior anno. Me ne devo occupare e scrivere un libro. Una nuova teoria economica.
(Nella sala gli spettatori 1, 3, 6, 8 ridono in un modo irritante).
IL TERZO ATTO
 Dopo una settimana. L’ufficio dello psichiatra Luis Pastel. Lo psichiatra è anziano; porta occhiali ed è calvo. Sono le 8 del mattino. Cammina nell’ufficio con le mani dietro, aspettando i pazienti. Entra una signora non troppo giovane.

LA SIGNORA : Buon giorno, dottor Luis Pastel! Posso entrare?
LUIS PASTEL : Si, si, entri pure, signora! (Le chiede di sedersi sulla poltrona davanti alla scrivania, mentre lui si siede sulla sedia. Aprendo il quaderno). La ascolto, signora.
LA SIGNORA : (che è inquieta): Dottore, Le chiedo il suo aiuto in un problema molto discreto. Si tratta di mio marito, che è impiegato. Due anni fa non so che libro abbia letto, ma per due settimane me ne ha sempre parlato. Era molto entusiasta. Però a quel tempo non me ne importava affatto. Ma d’allora in poi, dottore, mio marito è completamente cambiato. All’inizio, non molto. Ha avuto un periodo di silenzio. Sembrava riflettere, non partecipava alle discussioni, sembrava un altro uomo. Più riservato, più saggio, giudicava con superiorità, ne ero contenta. Poi, da questa superiorità ha cominciato a mostrare una certa ironia nei confronti di altre persone. Fino a qui niente di strano. Ma dopo qualche tempo ha cominciato a prendere in giro sempre più persone. Molti amici lo hanno lasciato. E questo non gli faceva del male, anzi lo rendeva felice. Ha cominciato a prenderli in giro. Diceva che uno era così, che un altro così, che uno faceva colà. All’inizio rideva come tutti gli altri e poi si fermava. Poi ha cominciato a ridere sempre di più. Ridevi anch’io con lui perchè era spiritoso. Però questo riso è presto diventato insopportabile. Quando me ne sono resa conto era troppo tardi. Prende in giro tutta la gente. Nessuno gli parla più. Mentre cammina sulla strada o si affaccia alla finestra ride da morire. All’inizio era ingrassato. Il riso ingrassa. Poi ha cominciato a dimagrire perchè a causa del riso non può neanche mangiare. La semplice presenza di una persona gli provoca il riso, ride da morire. Comincia a lacrimare, a soffocare, ma non si può fermare. (nel fra tempo si sentono risate dalle strade).
LUIS PASTEL : (guardandola con molta attenzione): Non si preoccupi, signora! Due settimane fa un mio collega, il dottore Jean Alain, se ha mai sentito il suo nome, si è fatto notare con alcuni lavori molto importanti. È stato un mio studente. Si, e mi ha raccontato un caso simile. I testi, le analisi del caso hanno dimodtraro che il paziente era normalissimo. Perciò, non si deve spaventare.
LA SIGNORA : (che è sempre preoccupata, parlando in fretta): Ma, dottore, non possiamo più vivere così. S’immagini una macchina da ridere. Se esce nella strada ride da morire e la gente lo guarda con stupore. Non gli posso chiedere di andare a fare le spese, non può andare da nessuna parte. Lo tengo chiuso in casa. Ho serrato la finestra dalla strada perché la gente non possa vederlo. Ho chiuso a chiave la porta perché non esca. Perché non si faccia del male, ho dovuto trasformarlo in un sequestrato, dottore, un prigioniero!
LUIS PASTEL :  (camminando serio, le mani indietro): Si, signora, è davvero doloroso. Però il riso stesso non è grave, ma il significato che Lei e la gente attribuisce al riso, le misure che sono state prese. (nella sala gli spettatori 1, 2, 3, 4, 5 ridono contaminando tutti). Non è stato il riso a renderlo prigioniero, ma voi, la gente. Ed è per questo che è grave. (dalla strada si sentono risate).
LA SIGNORA : (suplicando): Mi dica allora Lei, dottore, che cosa devo fare? Ho paura, sono disperata … Se solo lo vedesse!…
LUIS PASTEL : Vorrei vederlo. Parlargli. Sono convinto che ci sbagliamo nei confronti di queste persone. Il dottor Jean Alain non ha preso neanche lui delle misure contro il biologo che rideva. Dobbiamo soltanto non considerare questo così importante, non dobbiamo guardarli come dei malati perché allora diventano davvero malati. Dobbiamo far finta di non osservare, non prendere in considerazione questa cosa. Vorrei che Lei mi accompagnasse a vederlo proprio adesso, parlargli, non vorrei chiamarlo in clinica.
LA SIGNORA (si è voltata e guarda il dittore camminare agitato nella stanza): Ma l’ho portato con me, dottore. È qui, fuori.
LUIS PASTEL : Come? L’ha già portato in clinica?
LA SIGNORA : Si, non si preoccupi, lui non sa perché lo abbia portato qui. Gli ho detto che andavo dal medico e gli ho chiesto di accompagnarmi.
LUIS PASTEL :  (andando dietro alla scrivania) Va bene, lo porti qui.
LA SIGNORA (si alza e va ad aprire la porta. Fuori si sentono scoppi di risa. La signora resta per un momento immobile, poi lo chiama. Chiude la porta. Sembra distrutta).
L’IMPIEGATO : Hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi,! (si piega per il riso). Ecco, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, ecco, ancora hi, hi, un uomo, hi, hi, hi, hi, hi, hi! (gli spattatori 1, 2 ridono nella sala quando vedono l’impiegato).
LUIS PASTEL :  (spaventato anche lui) Signore, signore …
LA SIGNORA : Romanenco!
LUIS PASTEL : (battendolo sulla spalla) Signor Romanenco, La prego di controllarsi, per poterci scambiare qualche parola.
L’IMPIEGATO : (che non si può fermare): Hi, hi, hi, hi, hi, hi!
SPETTATORE 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 : Hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi!
IL QUARTO ATTO
 L’ufficio del dottore Luis Pastel. Il dottore si prepara ad esaminare signor Romanenco che ride in un modo grottesco. Parlano. Non s’intendono. Il dottore sembra a volte confuso, poi ride. Si sentono risate dalla strada, scorrendo come un fuime che cresce. Dall’ufficio del dottor Pastel, che dà sulla strada, si vede dalle finestre e dalla porta aperta una dimostrazione. Rumori, grida, risate, strilli, come in ogni dimostrazione. S’indossano dei cartelloni, un uomo ne ha alcuni sul petto. Su una specie di drappo si vede una faccia sfigurata ridere, sembrando di essere vecchia come il mondo. Si sentono grida selvagge, evviva il riso, ridete, ridete, ridete. Spettatori 1, 2, 3, 4, 5 ridono nella sala. L’impiegato Romanenco e sua moglie ridono da morire. Il dottore è spaventato, ma ride anche lui. Romanenco lo indica col dito, ridendo da morire. Il dottore ride con una faccia sformata, in un modo funambolesco. Alcuni manifestanti che portano un cartellone su cui si vede un morto che ride (il simbolo della morte) entrano nell’ufficio vestiti da arlecchini, mascherati, saltellando ed emmettendo grida di gioia, imitandi gli animali. Prendono il dottore e lo buttano per terra. Abbracciano la signora Romanenco e suo marito e li gettano in alto. Alcuni prendono signora Romanenco sulle spalle e corrono nell’ufficio. Gridano, scandando: evviva il riso, chi non ride è il nostri nemico. Signora Romanenco grida, dondola le braccia provocando il riso nella sala. Immagine grottesca di carnevale, come la fine del mondo.  La dimostrazione scorre verso la strada, le risate si sentono sempre più lontane, i manifestanti portando sulle spalle gli sposi Romanenco spariscono. All’improvviso si fa silenzio. Il dottore che si trova a terra cerca di alzarsi.
IL DOTTORE (stropicciandosi gli occhi. Cercando di capire): Dio mio, ma che cosa è stato questo? Sono diventati pazzi tutti quanti! Uuu! (Fa quattro passi in modo comico nell’ufficio, senza ritrovarsi. Poi comincia anche lui a ridere. Spettatore 1, 2, 3, 4 ridono contaggiando tutta la sala).
IL DOTTORE: Non è per niente male … Magnifico spettacolo. Nessuno ha immaginato una cosa simile … Ci vado anch’io … Hi, hi, hi … (esce, suggerendo che va alla dimostrazione).
                                                                ATTO V
 
             (Un appartamento ben ammobiliato che  dalla biblioteca che copre tutte le pareti potrebbe appartenere ad un uomo di cultura. Il pedagogo Henri Coman, sua moglie, Elisabeta Coman, i loro figli, studenti all’Università. Tutti guardano la TV aspettando un annunzio.               
              Nella strada si sente la folla che irrompe ridendo).
HENRI COMAN: E tuttavia non posso crederci.
ELISABETA COMAN: Mio caro, sono stata proprio io a sentirlo. Il premio Nobel per la pace è stato assegnato al pedagogo Henri Coman. Hi, hi, hi, hi !
HENRI COMAN: Appunto per questo non posso crederci. (però gli occhi gli brillano di gioia). Il mio lavoro è di tipo pedagogico.
UN FIGLIO: Finora nessun pedagogo ha mai ricevuto il premio Nobel.
L’ALTRO FIGLIO: Ma se il lavoro è molto importante e porta una concezione nuova, umanistica nell’educazione promuovendo un’educazione nello spirito della pace, dell’armonia… Conoscendo il libro questo premio mi sembra molto probabile. Hi, hi, hi.
HENRI COMAN: E a che ora l’hanno annunciato, Elisabeta?
ELISABETA COMAN: Al telegiornale delle 18. Stavo giusto spolverando la biblioteca quando ho sentito la notizia. All’inizio neanch’io non ci ho potuto credere. Però l’ho sentita con le mie proprie orecchie. Hi, hi, hi, hi.
HENRI COMAN: Forse te lo sei immaginato, però ricordatelo.
ELISABETA COMAN: No mio caro, l’ho sentito di sicuro.
UNO DEI FIGLI: Eppure io non ci credo.
L’ALTRO FIGLIO: Ma sei proprio un cretino. Non hai neppure letto il libro e ti pronunci. (a suo padre) È possibile Papa, il tuo lavoro è rivoluzionario nella pedagogia. Il lavoro porta una concezione nuova sull’educazione, sull’uomo. E il più ardito lavoro nel campo della pedagogia, il più umano e soprattutto il più efficace. Le tue idee sono entrate da molto tempo nelle nostre scuole, e adesso si diffonderanno nelle scuole del mondo intero. (Spettatore 1, 2, 3 ridono).
L’ALTRO: Hi, hi, hi, hi, mi fai ridere.
ELISABETA COMAN: State tranquilli, miei cari, e non vi prendete più in giro. Inoltre mancano solo cinque minuti fino al telegiornale. Devono annunciare. (Risate grottesche, minacciose sulle strade).
L’ALTRO: Hi, hi, hi, hi, il più ardito lavoro, il più importante … Ecco, io sono stato d’accordo fin dall’ inizio con l’idea che papa è un gran sognatore. Ih, ih, ih.
HENRI COMAN (sorridendo): Fatela finita per favore e non litigate più !
L’ALTRO: Va bene, ma questo non impedisce che il lavoro sia il migliore. Anzi, al contrario.
UN FIGLIO: Hi, hi, hi, hi. Un lavoro nel quale si afferma che l’uomo impara meglio ridendo . Nel quale si afferma che ridendo l’uomo si adatta meglio all’ambiente, cresce meglio, in un ambiente in cui si ride. Questo chiami tu una concezione nuova nella pedagogia? Permettimi di ridere, mio caro, hi, hi, hi, hi, hi, hi.
L’ALTRO: Vuoi fare il gradasso. Lo sai che a papa piace la polemica ed il riso. Adesso me ne rendo conto, hi, hi, hi, hi.
HENRI COMAN (guardandoli): Eccoli come ridono! (cominciando a ridere anche lui, di buon umore, soprattutto perché non dubita che gli è stato attribuito il premio Nobel. Vuole soltanto sentirlo di persona). Hi, hi, hi, hi, guardali Elisabeta, come fanno i bambini.
UN FIGLIO : Una pedagogia nella quale si ride. Come se fossimo al circo. Ih, ih, ih, ih.
L’ALTRO : Ma ricordati che tu stesso hai utilizzato questa pedagogia ed i risultati sono eccelenti. Li abbiamo provati entrambi mio caro. L’efficacità è totale.
UN FIGLIO: Hi, hi, hi, hi, mi fai ridere. Una pedagogia che ti fa ridere. Non vai più al circo, sei sempre allegro.
L’ALTRO : Si, però questo stato di allegria, questo sottofondo psicologico di gioia determina l’assimilazione di una quantità maggiore d’informazione, poi l’efficacità formativa è maggiore.
ELISABETA COMAN : (ridendo discretamente): Poi, pensaci mio caro, che effetto ha il libro sulla società. La gente è più allegra, di buon umore, le famiglie più armoniose, la criminalità è diminuita, l’efficacità della nostra economia è aumentata.
UN FIGLIO : Hi, hi, hi, come riderà la gente.
HENRI COMAN (ridendo anche lui): Ma è proprio questo ciò che mi sono proposto (danno l’ora esatta).
ELISABETA COMAN : Eh, fate silenzio ragazzi, ascoltiamo. (Si fa silenzio. Uno dei figli ride sotto i baffi, trasmettendo il riso anche a Henri Coman. Si danno alcune notizie).
L’ALTRO: Sst … (Fuori si sentono risate che provengono da tutte le parti).
L’ANNUNCIATORE : L’agenzia d’informazioni CTK annuncia l’assegnazione del premio Nobel per la pace al noto pedagogo Henri Coman. Henri Coman è l’autore di una nuova concezione educativa, la cui efficacità è superiore a tutti i sistemi di educazione. Questa maniera di far educazione, preconizzata dal dottor Coman, cambierà nel futuro l’atmosfera nelle classi, formerà un uomo più aperto, più libero, più sano, creerà un mondo più felice.
TUTTI : (si alzano e abbracciano Henri Coman. Spettatore 1, 2, 3 ridono).
ELISABETA COMAN : (abbracciandolo): Congratulazioni, mio caro, sono molto felice. Hi, hi, hi, hi.
I DUE FIGLI : (prendendolo tra le braccia): Bravo papa, bravo papa! (Dopo che l’euforia passa Henri Coman si libera, ride smodatamente).
HENRI COMAN : Ho ricevuto il premio Nobel. Hi, hi, hi, hi. E pensare che ciò non mi ha nemmeno sfiorato per la mente, hi, hi, hi, (rimettendosi). Avevo in testa questo lavoro da vent’anni, però ho avuto paura di scriverlo, hi, hi, hi, ho avuto paura che la gente rida di me. Hi, hi, hi, e adesso mi hanno assegnato il premio Nobel, hi, hi, hi, hi.
I DUE FIGLI : Hi, hi, hi, hi, (ridono tenedosi la pancia tra le mani).
UN FIGLIO : Ciò che conta è che abbiamo ricevuto il premio Nobel, tutto il resto non vale più niente, hi, hi, hi, hi.
L’ALTRO : Il premio Nobel nella nostra casa ! Neanche Dio avrebbe osato entrarvi, ed eccolo, il premio Nobel, hi, hi, hi.
ELISABETA COMAN : Hi, hi, hi, ridiamo nello spirito della pedagogia, hi, hi (abbracciando Henri Coman). Ti amo ridendo mio caro.
HENRI COMAN (ridendo anche lui sconvolto): Hi, hi, hi, hi.
SPETTATORE 1, 2, 3 : Hi, hi, hi.
UN FIGLIO: Hi, hi, hi, hi. Ma stai a vedere come rideremo quando questa pedagogia del riso sarà essa stessa oggetto di riso, hi, hi, hi, hi, hi.
           Sei mesi dopo. Una riunione dei membri del Consiglio dell’Istituto Nazionale di antropologia. Tutti sono professori universitari, scienziati con una vasta attività, noti nel mondo degli scienziati.
           Sulle strade si sentono risate bizzarre, grottesche, chiare.
IULIU PISARO: il presidente del Consiglio, CEZAR VERDI, EMANUEL BRUNO, ELENA CATINA.
IULIU PISARO: Il tema di questa seduta del Consiglio nazionale di antropologia è stato annunciato tre mesi fa. Ci proponevamo allora di dibattere dal punto di vista antropologico l’uomo, analizzato soprattutto nel momento attuale, in correlazione con questo fenomeno psico-sociale, che ha invaso l’intera società: il riso. Abbiamo ricevuto i rapporti della commissione di studio del nostro Istituto, conosciamo la situazione, vediamo adesso a quali conclusioni finali siamo giunti.
CEZAR VERDI: Mi permetta, signor Pisaro, di prendere la parola per primo. Infatti, questo fenomeno ha registrato un’ampiezza particolare negli ultimi tempi nella nostra società, e il fatto il più importante è che questo fenomeno cominci a diffondersi nel mondo, ad avvolgere l’intera società attuale. Questo fenomeno mi ha preoccupato sin dall’inizio e mi sono dedicato a studiarlo con tutta l’attenzione e con tutta la passione. L’antropologia si trova nel seguente dilemma: questo fenomeno che ha conquistato la società intera, è apparso spontaneamente, così come un’esplosione, oppure è apparso lentamente e ha le sue radici ben fissate nella storia?
          (Spettatore 1, 2, 7, 8, ridono in sala)
EMANUEL BRUNO: L’uomo ha riso da sempre, signor Verdi.
CEZAR VERDI: Ma è proprio quel che cerco io di mettere in risalto, che apparentemente esso sarebbe un fenomeno di data recente, però in essenza questo fenomeno ha le sue radici ben fissate nella storia dell’umanità, nella società umana, nell’essere umano.
ELENA CATINA: Sono pienamente d’accordo con Lei.
CEZAR VERDI: Mi permetta, signora Catina. Infatti, questo fenomeno è apparso d’un tratto, come un’esplosione ; all’inizio il fatto ci ha intrigati, specialmente gli psichiatri, ci ha spaventati possiamo dire, poi abbiamo osservato che non c’era nulla di male in questo. Gli psichiatri si sono calmati. Io mi domando, e nello stesso tempo affermo, che non si tratta di un fenomeno che appare d’un tratto, spontaneamente, al livello dell’intera società, ma di un fenomeno millenario, con un’evoluzione storica, continua. Il fenomeno attuale non è altro che il millenario fenomeno psicologico del riso, che dopo accumulazioni quantitative di millenni ha realizzato il salto qualitativo, e che è il fenomeno sociale del riso del momento attuale. (Al piano di sopra si sentono risate morbose).
ELENA CATINA: Mi scusi, ma il riso è sempre stato non solo un fenomeno psicologico ma ha avuto anche carattere sociale.
CEZAR VERDI: E così senz’altro, cara collega, il riso ha sempre avuto un carattere sociale, però adesso questo carattere ha acquistato delle proporzioni insolite, si è diffuso nell’intera società, simile ad un’epidemia, il riso è diventato un cosmo sociale, culturale.
ELENA CATINA: Sono d’accordo …
EMANUEL BRUNO: E quali sarebbero secondo Lei le cause?
CEZAR VERDI: La prima causa mi sembra essere quella dell’evoluzione della specie umana, dell’essere umano. Infatti possiamo stabilire questi tre livelli di evoluzione. L’animale non ride. L’uomo ride perché è superiore all’animale. In altre parole il riso è il segno dell’evoluzione, con cui misuriamo l’evoluzione dell’essere umano. Poi l’uomo ha riso durante tutta la storia, un riso che si è mantenuto ad un certo livello, in conformità con le condizioni sfavorevoli della storia attraversata dall’uomo. Adesso questo fenomeno ha registrato un salto qualitativo. Adesso non dobbiamo cercare assolutamente di vederlo, di misurarlo, perché questo processo è di lunga durata, e appena dopo molto tempo ci renderemo conto del progresso umano. (Spettatore 1, 3, 4 ridono irritando gli altri).
ELENA CATINA: Ma, signor Verdi …
CEZAR VERDI: La seconda causa che in realtà deriva dalla precedente, oppure è ciò che ha provocato la manifestazione della prima causa è stato il fatto che nell’ultimo secolo grazie allo sviluppo tecnico-scientifico, grazie al miglioramento continuo del livello di vita, l’essere umano è stato sempre più felice. Un essere che si è realizzato sempre di più, più profondamente. Essendo spariti i fattori di stress, i fattori che portavano sofferenza all’uomo, l’essere umano è diventato un essere il cui contenuto, mi sto riferendo alla sua psicologia, è l’allegria, la felicità. Con il passar del tempo, da questa situazione è derivato il fenomeno di proporzioni gigantesche che si è diffuso nella nostra società e che si propaga in tutto il mondo. Queste sono le conclusioni alle quali sono arrivato e credo che da questa prospettiva dobbiamo osservare il fenomeno psico-sociale del riso, e l’evoluzione futura dell’uomo (chiude con enfasi) .
EMANUEL BRUNO: In linee generali, questo è anche il mio punto di vista, credo che stiamo assistendo a un salto nell’evoluzione della società umana, della specie umana, simile al salto dall’uomo primitivo all’uomo civilizzato. Il problema è di analizzare il fenomeno in tutte le sue implicazioni sociali, umane. Sappiamo che la sua comparsa ha provocato un’aumento senza precedente dell’efficienza economica. Che tra qualche anno dovremmo diventare uno dei più sviluppati stati del mondo. Nel campo della ricerca scientifica si sono raggiunti dei risultati ai quali non abbiamo nemmeno sognato. In altre parole il riso induce la crescita della capacità creativa dell’uomo. Dobbiamo seguire dunque il progresso registrato da tutte le funzioni psichiche dell’uomo. La pubblicazione del libro del professore Henri Coman, nel campo della pedagogia, lavoro premiato con il premio Nobel, dimostra che il processo di formazione dell’uomo tramite il riso raggiunge un’efficienza eccezionale. La capacità della memoria cresce più di cinquanta per cento, l’attenzione, la capacità di sforzo dell’intelletto, altrettanto. Questo succede proprio perché le reazioni del metabolismo neuronale, del metabolismo di tutto il sistema biologico si intensificano, producono un funzionamento migliore del sistema nervoso. Possiamo entrarci di più nel nocciolo della questione, se sono queste le conseguenze sul piano psicologico, allora qual è il rapporto tra incoscienza e coscienza e come si modifica in prospettiva questo rapporto. Se il riso è caratteristica dell’umanità, ed esso contrasta con l’animale, l’incoscienza, che è caratteristica degli animali non è che perderà con il riso la sua importanza nella psicologia dell’uomo ? E non sarà la coscienza  quella che si svilupperà di più? Se così sarà non assisteremo in un certo modo allo sviluppo del cervello, sviluppo presupposto ormai da qualche decennio, e alla comparsa di un nuovo neocortex, oppure all’ingrandimento del neocortex? Questa è la domanda che mi preoccupa (Delle risate continue sulle strade). E se subiremo uno sviluppo del cervello non possiamo per caso dedurne  che crescerà anche l’età media dell’uomo, sorpassando i cento anni e raggiungendo i 150, o forse i 200 anni? Assisteremo in altre parole, cari signori, alla nascita di un uomo nuovo nella storia. E se è così, allora possiamo essere sicuri che assisteremo tra poco anche alla nascita di una nuova società, il cui individuo sarà un uomo che penserà differentemente, superiore all’uomo attuale, con un’altra morale, che stabilisce altri tipi di relazione con i suoi simili. Osserviamo che dall’apparizione del riso come fenomeno generale, il clima sociale è cambiato. C’è più serenità, più gioia nel mondo, gli uomini non litigano più, scherzano e ridono tra di loro. La società umana fino a poco tempo fa era diventata una società psicopatica, nevropatica a causa dello stress. Una società nevropatica che, ecco, con il riso comincia a guarire, a riacquistare la serenità che l’uomo aveva perduto a causa di una storia agitata, infelice. Dopo la clamorosa pubblicazione del libro del pedagogo Henri Coman, grazie al quale ci siamo fatti conoscere in tutto il mondo e la nostra pedagogia e il nostro sistema educativo cominciano ad applicarsi in tutti i paesi, è apparso qualche tempo fa il libro dello psichiatra Jean Alain, nel campo della psichiatria, basato ugualmente sul riso. Un libro che è stato tradotto in tutto il mondo ed ha una eco grandiosa. Ho sentito che dopo aver assistito a questo processo economico, di sviluppo senza precedente, il ministro dell’Economia lavora ad una nuova teoria economica basata anch’essa sul riso. Dopo questi quasi due anni da quando abbiamo assistito all’apparizione del fenomeno psico-sociale del riso, il livello di vita è incredibilmente migliorato. La qualità della vita ha portato la scomparsa delle malattie, e sappiamo che adesso gli ospedali sono praticamente deserti, e i medici non fanno più niente. Sono gli incidenti stradali che ci procurano ancora dei problemi, però la tecnica risolverà anche questo problema. (Spettatore 1 ride da solo). In altre parole, questo fenomeno gigantesco ha cambiato, e cambierà da cima a fondo la nostra vita, il nostro modo di pensare e di vivere. La felicità è stata il sogno dell’uomo da migliaia di anni. Cos’è la storia se non la corsa dell’uomo alla ricerca della sua felicità? Però la storia è stata dura e ha portato all’uomo solo infelicità. Ecco che adesso l’uomo ha trovato la sua felicità. L’uomo è finalmente felice ! Il problema della corsa agli armamenti con il quale ci siamo confrontati decine di anni, senza poter mettergli fine, sarà presto risolto dal riso, da questo fenomeno storico. Sono convinto che questo stesso fenomeno condurrà, come lo ha già fatto tra gli individui sociali, allo spegnersi di tutti i conflitti tra gli stati, tra i popoli. Questi impareranno a ridere tra di loro, dimenticando l’omicidio, la Guerra che hanno praticato nel corso della storia e che non possono ignorare; anzi, questo fenomeno condurrà nel decennio seguente alla formazione di quella società umana planetaria, armoniosa ed unitaria. Apparirà così la nazione della specie umana, la nazione dell’uomo. Per la prima volta la specie umana non sarà più disunita, straziata come lo è stata durante tutta la storia. Credo che noi, gli antropologi dobbiamo essere felici di assistere a questo salto qualitativo colossale dell’uomo nella sua esistenza. Tutto ciò che non hanno potuto fare tante religioni, ciò che non ha potuto fare il cristianesimo, ciò che non hanno potuto fare tanti Napoleoni e conquistatori del mondo, ciò che non ha potuto fare nessuna concezione filosofica, nessuna dottrina politica, cioè di condurre al progresso dell’umanità, al suo passaggio in una tappa superiore dell’evoluzione, alla realizzazione dell’unità politica dell’umanità, della specie umana, a tutto ciò, affermo io, condurrà il riso. Questo fenomeno psico-sociale il cui sviluppo non è stato previsto nei decenni precedenti da nessun futurologo. Dal punto di vista dell’antropologia, stiamo assistendo, potremmo dire, alla nascita dell’homo risus. Questo mi ricorda di homo ludicus, tappa che l’umanità ha superato. L’antropologia è in questo momento la scienza più richiesta, avremo moltissime cose da pensare e da fare. Questa è, in linee generali, la mia opinione su questo fenomeno …
ELENA CATINA : Ringraziando i miei due colleghi che hanno parlato prima di me e che hanno così bene presentato, come si è detto così diffusamente, il fenomeno psico-sociale del riso dal punto di vista antropologico, dirò anch’io qualche parola. Dirò solo alcune parole, questo perché i signori professori Cezar Verdi ed Emanuel Bruno hanno puntato quasi tutti gli aspetti, esaurendo l’argomento. Condivido la loro opinione sul fenomeno che ha invaso la nostra cultura e quella di tutto il mondo. I culti come sappiamo trattavano in abbondanza il problema della morte, della sofferenza, della disperazione, del suicidio. Ne avevamo abbastanza, e come se non bastasse che la storia dell’uomo finora fosse piena solo di morte, di tanti morti, la cultura ne è piena, di tanta violenza, di tanto dolore. Ed ecco che da qualche anno, da press’a poco cinque anni, la cultura, la letteratura, la pittura, la musica, in una sola parola tutte le arti hanno cominciate a rasserenarsi. Questo mi dice che proprio da cinque anni fa è cominciato questo fenomeno psico-sociale e non da due anni o un anno fa, come può sembrare a noi. A questo punto io mi chiedo se caso mai non sia cominciato a muoversi da molto tempo , lentamente all’inizio, impercettibilmente, fino a quando è diventato il più importante fenomeno vissuto dall’essere umano.
        Ciò che propongo io, è uno studio più dettagliato ancora e, soprattutto, un approccio da tutti i punti di vista di questo fenomeno. E non mi fermo qui, e dato che è un risultato del progresso dell’uomo, e a sua volta un fattore del progresso, mi domando come può l’uomo utilizzarlo ancora più efficiemente nel processo storico nel futuro. Poi, stimati colleghi avrei da fare ancora qualche obiezione. Il signor professore Cezar Verdi ha affermato che il fenomeno ha delle radici profonde nell’essere umano, nell’incoscienza dell’essere umano, nella storia dell’essere umano. In genere anch’io sono della stessa opinione, però faccio questa domanda : Come il fenomeno è apparso nella nostra Isola, nella nostra società, esso non ha per caso un carattere nazionale, che riguarda gli attributi psicoetnici del nostro popolo? (Risate).
CEZAR VERDI: Mi permetta, signora professoressa, questo me lo sono chiesto anch’io. E il fatto che il fenomeno è apparso per la prima volta nella nostra Isola  deve essere spiegato dalla scienza, nel modo più plausibile possibile. Però, ci chiediamo, come la società capitalistica, il capitalismo, i suoi germi sono apparsi per la prima volta in Italia, questo significa che possiamo tirarne la conclusione: il capitalismo è italiano. Oppure dato che la società comunista è apparsa per la prima volta in Russia, affermiamo: signori, il comunismo è russo? Non lo affermiamo, nessuno lo afferma, in definitivo un fenomeno storico essendo determinato dal punto di vista spazio-temporale esso deve pur apparire su un punto del globo. Ecco la risposta che ho dato: il fenomeno psico-sociale del riso ha inanzi tutto carattere umano, e per ultimo carattere nazionale, come lo dimostra il fatto che esso comincia a diffondersi in tutto il mondo con una velocità straordinaria. Esso appartiene dunque al fenomeno umano nel suo insieme.
ELENA CATINA : Sono d’accordo con Lei, signor professore, ma dobbiamo trovare le cause precise che l’hanno fatto apparire nella nostra società.
CEZAR VERDI : D’accordo. (Ridono tutti)
IULIU PISARO : (parlando alla fine): Stimati colleghi, mi permettano alla fine di tirare le conclusioni d’obbligo risultanti dalla nostra riunione di lavoro. E stato un incontro opportuno, ma la cosa più importante mi sembra essere il fatto che fin dall’inizio abbiamo avuto in genere, tutti lo stesso punto di vista, che abbiamo raggiunto  una visione sul fenomeno umano che ha ultimamente invaso la nostra società. Questo, non perché così lo abbiamo deciso noi, ma perché a questa conclusione ci hanno condotte le pratiche teoriche, epistemologiche, della nostra ricerca. Ma questo ci dice che l’immagine che ci siamo formati di questo fenomeno, dell’essere umano in questo momento storico e le sue prospettive di evoluzione, è tanto più vera, in quanto siamo stati in molti a trarre questa conclusione, indipendentemente uno dall’altro. Dunque la visione che ci siamo creata sul fenomeno psico-sociale del riso è reale. Il fatto che tutti gli antropologi hanno lo stesso punto di vista su questo fenomeno umano è favorevole, dicevo, perché ciò orienterà le nostre ricerche nella stessa direzione, ci risparmierà delle ricerche inutili, del tempo sprecato. Apprezzo il punto di vista della professoressa Elena Catina di studiare il fenomeno da tutti i punti di vista, in tutte le sue implicazioni, di essere più possibile previdenti. In conclusione, dobbiamo essere molto orgogliosi che noi, la generazione di antropologi del momento attuale, abbiamo la missione di studiare il salto qualitativo che vive l’uomo nella sua evoluzione storica.
       Dunque, stimati colleghi, mi permettano di congratularmi con voi, di congratularci tutti, e adesso andiamo ognuno per la nostra strada, per mettere al lavoro i collettivi di studiosi, per metterci noi stessi a lavorare, con un’energia e con un coraggio sempre più grandi. Mi congratulo di nuovo con voi (si alza in piedi) e vi auguro buon lavoro e successo !
TUTTI : (alzandosi in piedi) Grazie. (Cominciano a parlare tra di loro lasciando l’ufficio. Il riso cosmico di fuori si sente ancora più forte. Nella sala gli spettatori 1, 2, 3, 10 si sbellicano dalle risa).
 
                                                              ATTO VII

 
        Otto mesi dopo. Seduta di lavoro del governo condotta dal primo ministro. Si analizza l’attività di fine anno di tutti i settori economici e sociali. La seduta si svolge in un’atmosfera di buon umore, senza nessuna tensione. Si ride moltissimo. Fuori nelle strade si sentono risate).
IL PRIMO MINISTRO : Prego i signori ministri di sedersi. Cominciamo la seduta di analisi dell’attività dei ministeri nell’anno che sta per finire. (Il rumore e le risa cessano). Vorrei che successivamente ogni ministro presenti la situazione del ministero che dirige. Inoltre credo che questa sia la più felice riunione del nostro governo, poiché la situazione è eccelente da tutti i punti di vista:
I MINISTRI : (applaudano. Si ride molto. Spettatore 1, 2, 3, 4 ridono sotto i baffi): Hi, hi, hi, hi, hi, hi.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Egregio signor primo ministro, mi permetta che cominci io come d’abitudine. Sul piano economico la situazione si mostra eccelente. (Ride contento). Da due anni, da quando abbiamo introdotto e utilizzato il riso come manovra di rilancio, di stimolo, abbiamo assistito ad un aumento della produzione in un ritmo che non avevamo mai immaginato di raggiungere, e che nessuna nazione aveva raggiunto. Nel secondo anno, ossia l’anno corrente che finirà fra poco, il ritmo e la produzione sono quattro volte più grandi dell’anno precedente, anche se all’inizio non lo credevamo possibile. È per la prima volta nella storia che lo sviluppo economico si realizza a simili colossali proporzioni. Siamo fieri che questa realizzazione sia riuscita nella nostra nazione, la quale ha così superato tutte le altre nazioni. Attualmente, a due anni dopo l’apparizione del riso siamo la nazione con il più veloce ritmo di sviluppo nel mondo, e questo nelle condizioni degli stessi investimenti. Il paese al secondo posto come ritmo di sviluppo, ha il ritmo due volte inferiore al nostro. Fino a questo punto tutto bene, signori ministri. Siamo felici e ci congratuliamo. Però c’è una cosa che credo che ci preoccuperà nel futuro, e cioè il fatto che il riso come fenomeno sociale cominci a diffondersi in tutto il mondo (a questo punto l’oratore si ferma, si asciuga il sudore sulla fronte con il fazzoletto. Si fa silenzio per un istante. Ride. Nelle strade si sente la folla ridere). Questo condurrà al fatto che moltissimi paesi aumenteranno il ritmo di sviluppo, e io mi domando se non potranno superarci. Perciò propongo che il riso sia ancora più stimolato nella nostra economia, e, adesso mi rincresce, anche se tardi, che la teoria economica che ho fatto pubblicare all’inizio dell’anno si sia diffusa in tutto il mondo, invece di tenerla in segreto.
I MINISTRI : (Applaudano. Alcuni protestano. Poi ridono tutti. Si ride fragorosamente. Spettatore 1, 2, 3, 4 si sbellicano dalle risa).
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Egregio signor primo ministro ! Egregi colleghi! Anche nel campo della salute quest’anno si sono ottenuti dei risultati veramente storici.
I MINISTRI : (interrompendolo, applaudono): Bravo, bravo, bravo ! (Gli applausi si trasformano in un forte riso). Hi, hi, hi, hi, hi, hi. Bravo, bravo, hi, hi, hi, hi !
IL MINISTRO DELLA SALUTE : (ridendo anche lui): Così, signori miei, la mortalità, hi, hi, hi, hi, hi, la mortalità è stata ridotta quasi a zero, siamo il primo paese nel mondo !
I MINISTRI : (alzandosi in piedi): Urrà, urrà, urrà (applaudono). Hi, hi, hi, hi !
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Il numero delle nascite ha sorpassato ogni immaginazione. Siamo il primo paese come ritmo di crescita di natalità !
I MINISTRI (alzandosi in piedi): Urrà, urrà, urrà ! Evviva la nazione, evviva il popolo umano ! Urrà, urrà … Hi, hi, hi, hi, hi !
IL MINISTRO DELLA SALUTE : La media di età è cresciuta enormemente, e le scoperte nella medicina sono impressionanti ! (si siede).
I MINISTRI (applaudendo): Bravo, bravo, hi, hi, hi, hi, hi!
IL MINISTRO DELL’EDUCAZIONE : Egregi signori del governo. Anche nel campo dell’educazione, come negli altri campi si sono ottenuti dei risultati importanti. La materia che gli allievi assimilavano durante dieci anni, adesso viene assimilata in due anni. Perciò a cominciare dall’anno prossimo la struttura del sistema di insegnamento è stata completamente cambiata. La quantità d’informazione trasmessa alla nuova generazione sarà dieci volte più grande. Vi rendete conto che tipo di persone saranno nel futuro ! (finisce in maniera patetica alzando il braccio).
I MINISTRI : (alzandosi in piedi) Bravo, bravo, bravo!! Hi, hi, hi, hi, hi!
IL PRIMO MINISTRO : Hi, hi, hi, hi, hi, (ride tenedosi la pancia tra le mani).
IL MINISTRO DEGLI INTERNI : (ridendo anche lui, asciugandosi le lacrime. I ministri si calmano un poco): Signore primo ministro. Nel campo della giustizia i risultati sono altrettanto eccelenti. Cosa posso dire? Stiamo vivendo un’epoca d’oro nella storia del nostro paese, nella storia dell’umanità.
I MINISTRI (alzandosi in piedi): Bravo, bravo, bravo, hi, hi, hi, hi, hi!
IL PRIMO MINISTRO : (Nella sala si fa un attimo di silenzio): Egregi ministri, miei cari signori, concludiamo veramente un anno d’oro nella storia del nostro paese. Propongo di festeggiare l’evento con champagne. (Tutti si sbellicano dalle risa).
I MINISTRI : Urrà, urrà, urrà, urrà, urrà. Hi, hi, hi, hi, hi ! (Spettatore 1, 2, 3, 4 ridono fragorosamente).

                                                            ATTO VIII
          Fuori si sente l’eterno riso omerico. La biblioteca del futurologo Li Tai Ne. Il futurologo ha la fronte alta, degli occhiali d’oro e una barba color rame. Legge il giornale. Comincia a ridere sguaiatamente.
LI TAI NE : Hi, hi, hi, hi, hi. Senti cosa dice il comunicato della Seduta del governo. Hi, hi, hi, hi ! Comunicato, senti, a morire dalle risa. (all’improvviso diventando molto serio. Sul suo viso si legge una tristezza bizzarra).
 (Nella sala gli spettatori 1, 2, 5, 8 ridono sotto i baffi).
LI TAI NE : E impazzito questo mondo. Oppure sono io il pazzo ! (Guardando nel vuoto). Comunque credo che non c’è altra soluzione. Forse solo in questo modo riuscirò a svegliare la coscienza umana. (Prende una busta e un foglio e scrive qualcosa. Incolla la busta. Scrive qualcosa sulla busta). Fa quattro passi nella stanza. Guarda dalla finestra. Comincia a sorridere con amarezza, poi a ridere sempre più forte).
LI TAI NE : Hi, hi, hi, hi. Morire dalle risa. Chi se lo sarebbe immaginato che migliaia di anni, hi, hi, hi, hi, hi. Migliaia di anni di storia e poi il riso, hi, hi, hi, hi, hi. Non c’è niente di più comico, di più ridicolo nell’universo. (Tenendosi la pancia). Hi, hi, hi, quanto mi dispiace di non poter smettere di ridere ! Hi, hi, hi ! E tuttavia chi se lo sarebbe potuto immaginare. Nessun futurologo anche pensando miliardi e miliardi di anni. Hi, hi, hi, hi, hi !
LI TAI NE : Ma se ci pensi, finora tutto ha fatto ridere, un’intera storia. Hi, hi, hi. E tutto quello che ci sarà, sarà un riso, un riso gigantesco ! Hi, hi, hi. (va e fruga nel cassetto, ne tira fuori una pistola. Passeggia con la pistola nella mano).
LI TAI NE : Hi, hi, hi, chi l’avrebbe mai pensato. Oh, non credo che qualcuno poteva immaginarselo. Il suicidio come riso, hi, hi, hi e il riso come, hi, hi, hi. (guarda la busta).
LI TAI NE : Ho scritto ciò che avevo da dire. Ho specificato che esso non sia aperto che fra due anni (guarda la busta). Hi, hi, hi, hi, hi! (muovendo la pistola nell’aria).
LI TAI NE : Hi, hi, hi, hi. (portando la pistola alla tempia. Si sente lo sparo. Hi, hi, hi, hi, il suo corpo crolla sul tappeto mentre la bocca gli rimane storta, come se ridesse. Nelle strade si sente il riso diventato sottofondo sonore).
 
 
                                                            ATTO IX
         Due settimane dopo. L’anfiteatro dell’università. Seduti ai loro posti, gli studenti pronti a prendere appunti. Entra il filosofo Herman Herbert, una della più prestigiose personalità nel campo. Nella sala, animazione, allegria, degli studenti ridono sotto i baffi. All’entrata del professore si fa silenzio.
HERMAN HERBERT : Buongiorno, signori miei (sale alla cattedra).
LA SALA: Buongiorno, signor professore! (nelle strade si sente lo stesso riso)
HERMAN HERBERT : (aprendo la borsa e tirandone fuori il corso. Sorridendo): Oggi vi parlerò, stimati ascoltatori, del tema della morte nella filosofia. Analizzerò il rapporto dell’essere umano con la morte, i significati ontologici e gnoseologici di questo concetto in diversi miti, religioni, teorie filosofiche fino ad oggi quando viviamo uno dei più importanti momenti nella storia dell’uomo.
GLI STUDENTI : (alcuni prendono appunti, altri guardano il professore, altri ridono nel fazzoletto, alcuni appena riescono a controllare il riso).
IL PROFESSORE HERMAN HERBERT : Credo che avete saputo dell’evento di qualche tempo fa, su cui si sono fatti molti commenti sulla stampa : si tratta del grande futurologo, di fama non solo nazionale ma internazionale, Li Tai Ne. Dunque mi permettano, stimati ascoltatori, di far riferimento a questo evento con maggiori implicazioni nel mondo del pensare filosofico. Ho conosciuto di persona il grande futurologo, era un uomo di una cultura filosofica vasta e una delle più famose persone che io abbia mai incontrato nella vita. Egli conosceva l’uomo, la vita , la società nei suoi aspetti più profondi, possedeva una mente chiaroveggente, di grande visionario. Ho riflettuto a lungo al suo gesto, il gesto supremo del suicidio, un gesto che veniva da parte di un grande filosofo e ho cercato di cogliere il significato filosofico di questo gesto.

Non sarei arrivato, egregi signori, tanto presto alla conclusione, se qualcosa non mi avesse condotto direttamente alla verità. Ci sono stato io stesso e ho visto Li Tai Ne morto. Vi ricordate come viene descritto dalla stampa e come è comparso anche in T.V. Infatti, quando l’ho visto per la prima volta ho avuto l’impressione che ridesse. Le sue mandibole erano aperte come se fosse vivo e ridesse sguaiatamente.
IL PROFESSORE : (ridendo anche lui)  Hi, hi, hi, hi, hi. Ridete signori miei, ridiamo, perché questo è il più alto gesto con il quale possiamo rendere omaggio alla memoria del  morto! Hi, hi, hi, hi, hi !
GLI STUDENTI : (le risate diventano contagiose)  L’aula ride fragorosamente.
GLI STUDENTI : (si crea ilarità, entusiasmo)  Hi, hi, hi, hi, hi ! (Spettatore 1,5,10,15 ridono nell’aula).
IL PROFESSORE  : (dopo aver riso per qualche tempo. Calmandosi) : Riprendiamo  dunque il nostro corso. Il grande futurologo, come tutti sappiamo si e suicidatò ridendo,  trasmettendoci attraverso il suo gesto un profondo e sconvolgente messaggio. Infatti, attraverso il suo gesto, lui spinge l’uomo a ridere. Anzi, a ridere anche nella morte, così come ride lui. Infatti, è questa la cosa più grandiosa della storia e della riflessione umana, il fatto di ridere nella morte. Il fatto di ridere eternamente oltre la morte.
GLI STUDENTI : (sconvolti per un momento dalle idee del professore) : Hi, hi, hi, hi, hi!
IL PROFESSORE HERMAN HERBERT : (tutto diventa più calmo) : Guardando adesso  storicamente il rapporto essere umano- morte, osserviamo che in tutta la storia l’essere umano è stato terrorizzato dall’idea della morte. Questa paura lo ha portato alla visione di un mondo dell’al di là in cui l’essere umano trovasse la gioia o il dolore meritato, ha portato al sorgere dell’esistenzialismo come grido di fronte alla morte ed ecco che dopo una storia piena di paura, di terrore davanti alla morte si presenta per la prima volta nella storia dell’umanità (alzando la voce in un modo eloquente) un essere, una coscienza che ride di fronte alla morte! In più egregi studenti ride della morte! Ecco il maggiore gesto compiuto nella storia umana!
GLI STUDENTI : (acclamando) : Urrá, urrá, urrá !
UNA VOCE : Evviva Li Tai Ne.
IL PROFESSORE : (ridendo anche lui e aspettando che gli studenti si calmassero) : Ecco  la grande verità che Li Tai Ne ci ha trasmesso. Suicidandosi lui ha riso della morte, l’ha affrontata, l’ha calpestata, dicendoci con questo che l’uomo, l’umanità (alza la voce in un modo oratorio) non deve temere la morte, anzi, ridere di fronte ad essa.
Perché ridendo l’uomo la vincerà! E’questo il cammino che dobbiamo seguire. Vincendo la morte, l’uomo diventerà eterno nel futuro vicino! Diventerà essere eterno, essere immortale.
GLI STUDENTI : (sconvolti ed emozionanti)  Urrá, urrá, urrá !
IL PROFESSORE : Seguendo la strada di LI Tai Ne, a sua memoria, ridiamo per tre minuti. Non ci perdonerebbe se tenessimo tre minuti di raccoglimento.
GLI STUDENTI : (alzandosi in piedi) Hi, hi, hi, hi, hi !
IL PROFESSORE : Hi, hi, hi, hi, hi ! (L’aula trema dalle risate).
UNO STUDENTE : Evviva Li Tai Ne, colui che apre una nuova era nella storia ! perché presto la società umana e l’essere umano saranno eterni !
LA SALA : Hi, hi, hi, hi, hi !
                                                               Atto X

 È già passato un anno dall’atto precedente. Il fenomeno del riso è diventato da molto tempo mondiale, coinvolgendo l’intera società umana del pianeta.
 L’appartamento umile di una famiglia di impiegati. La donna lavora all’uncinetto, l’uomo legge il giornale, il ragazzo legge un libro. Sulle strade lo stesso riso, che sembra scolorito.
NICOLA GAMA : (gettando via il giornale) : Non trovi un articolo da leggere (annoiato). Margrit !
MARGRIT GAMA : (lavorando all’uncinetto, ridendo piano) : Infatti, mio caro, ridiamo tutti e siamo diventati assai monotoni. L’uomo ha riso di tutto, di cose, di fenomeni, dell’uomo, della vita, della morte, adesso ridiamo della monotonia.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, infatti è così, mia cara.
IL BAMBINO (leggendo un romanzo) : Hi, hi, hi, hi, hi. (è un’atmosfera allegra e insipida allo stesso tempo).
MARGRIT GAMA : (lavorando all’uncinetto e ridendo piano) : Sai che impressione ho io ? Che questo fenomeno del riso ci fa più impersonali, ci svuota la vita, che arricchircela, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. Infatti, credo che sia così, mia cara. Ha, ha, ha, ha. Ti ricordi come eravamo felici quattro-cinque anni fa quando avevamo cominciato a ridere. Eravamo veramente felici. Hi, hi, hi, hi, hi, hi.
MARGARIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. Si, si me lo ricordo. All’inizio eravamo molto felici. Eravamo presi da una specie di euforia leggera. Oualsiasi cosa ci faceva ridere. Poi abbiamo cominciato a ridere senza vergognarci. La gente rideva dappertutto. Al cinema, nei negozi, sulla strada. Hi, hi, hi, hi, hi che bei tempi furono i primi anni del riso. Hi, hi, hi, hi, hi ! era come se fosse cominciata una nuova epoca. Questo succedeva quattro anni fa. Poi il riso è cominciato a diffondersi in tutto il mondo.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, figurati il riso propagandosi sul pianeta simile a un’erpete. In questo modo me lo immaginavo io, hi, hi, hi, hi (Spettatore 1,2,3, ridono sfiatati nella sala).
MARGRIT GAMA : A un erpete ? Hi, hi, hi, perché non l’hai detto anche a me per ridere anch’io, ha, ha, ha, ha !
IL BAMBINO : (ascoltando) : A un erpete, hi, hi, hi non ho mai sentito questa parola.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi, ma che mi fa ridere. Ti ricordi, dopo i primi due anni di riso, come eravamo entusiasti noi, hi, hi, hi, hi ! Quel pedagogo nostro, come si chiama, a, a, a, a, a, hi, hi, hi, hi, che non me lo ricordo. Come si chiamava ?
MARGRIT GAMA : (tentando di ricordasi) :  Come si chiama ? A, a, hi, hi, hi, lasciamolo stare, continua.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, come se avessimo perso la memoria. Hi, hi, hi, hi, hi, mi sono anche dimenticato di quello che volevo dire, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi. Dopo i primi anni di riso era come se fossimo arrivati nel comunismo o nel paradiso. Tutti i pedagoghi, tutti gli psicologhi, tutti gli antropologi, tutti i politici, tutti che nemmeno so come chiamarli, avevano cominciato a strombazzare l’inizio di una nuova epoca nella storia dell’umanità, un grande salto qualitativo. Hi, hi, hi, hi ! E noi  lo credevamo. Hi, hi, hi, hi.
IL BAMBINO : (ridendo di loro) : E sarà così papà. Sarà così !
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, queste sono frottole per bambini, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, perché ridi mio caro, come lo sai tu che non sarà così? Sta’a vedere fra dieci, fra venti anni. Hi, hi, hi, oppure fra qualche secolo !
NICOLA GAMA : Qualche secolo di riso, hi, hi, hi (morendo dal riso). Immaginati un’umanità che ride per qualche secolo, mi fai ridere, Margrit, hi, hi (calmandosi). Ma tu stesso dicevi che dopo aver riso quattro anni senza tregua, il riso ha perso il suo fascino, ci siamo annoiati, ci sentiamo spersonalizzati. Hi, hi, hi non è così ?
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, infatti è così. Forse prima, oppure chissà, se questo non era anche perché eravamo giovani, ci eravamo sposati da pocho te lo ricordi. Hi, hi, hi, hi com fu bello nei primi anni di matrimonio.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi, eravamo giovani e matti, per questo, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. soprattutto tu, Nicola. Eri affascinante e avevi un’immaginazione diabolica, hi, hi, hi, hi, ti ricordi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, i primi due anni furono belli, abbiamo riso da morire.
NICOLA GAMA : A me, all’inizio mi e sembrata una moda hi, hi, hi, io odio la moda e mi rifiutavo di ridere. Ma più mi trattenevo, più scoppiavo più forte. Poi mi sono lasciato andare anch’io. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA: Hi, hi, hi, hi, non me ne hai raccontato, io ho riso sin dall’inizio hi, hi, hi, hi, hi (tutto è avvolto in un momento più lungo di silenzio nel quale tutti e due ridono pacatamente. Lei continua a lavorare al crochet, ridendo piano, lui guarda pensoso in giù, ridendo lievemente).
NICOLA GAMA : Ehi, ad ogni modo, furono bei tempi, perché non ammetterlo hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi. Più  tardi nella storia quelli che faranno riferimento a questo periodo lo chiameranno il momento storico del riso, così come fu un’epoca della schiavitù o un momento storico dell’invasione dei popoli migratori. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Infatti, oppure come è stato con il cristianesimo. Hi, hi, hi, hi. Il Cristianesimo e il riso, immaginati un libro con questo titolo, non è da ridere da morire, hi, hi, hi, hi hi !
NICOLA GAMA : Il Cristianesimo e il riso, oppure l’Illuminismo e il riso. Hi, hi, hi, hi, hi. Non ridete così forte che fate ridere anche me.
MARGRIT GAMA : (ridendo, calmandosi) : Che bel giorno, hi, hi, hi (dopo un tempo). Senti Nicola, sai a che cosa sto pensando, hi, hi, hi, e quest’idea mi sembra più forte di quella del futurologo che rideva della morte, hi, hi, hi, hi. Ridere della morte, quando l’ho letto sul giornale ho riso da morire. Dunque, la mia idea credo che sia veramente più forte, hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, daì dillo !
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, sai perché abbiamo riso noi adesso, caro mio ?
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi perché abbiamo riso ?
MARGRIT GAMA : Abbiamo riso del riso, hi, hi, hi, hi !
NICOLA GAMA : (scoppiando)  Hi, hi, hi, hi, hi. Infatti, Margrit, fin’ora abbiamo riso di tutto ciò che abbiamo o non abbiamo visto, di tutte le cose, solamente del riso non avevamo riso. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Dai, ridiamo tutti dal riso ! (scoppiando di nuovo), hi, hi, hi. Credo che se scrivessi un libro oppure un articolo su questa cosa riceverei il premio Nobel. L’idea è più forte di quella del futurologo che ha riso della morte ! Ridere del riso.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, non ti rallegrare, è meglio che nessuno lo senta. Hi, hi, hi, hi, hi, hi. Io penso che ci arresteranno piuttosto che premiarci. Hi, hi, hi, immaginati di essere in prigione, hi, hi, hi, hi, hi …
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hai ragione, mio caro, credo che piuttosto mi arresteranno. Il governo e lo stato non permetterebbero una cosa del genere. Loro stimolano il riso, tutti i governi del mondo stimolano il riso. Hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Si dice che ciò porti al progresso umano e alla felicità. Hi, hi, hi, hi. Neanche per sogno ridiamo per ridere. Hi, hi, hi, hi, hi !
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, ridiamo per ridere hai ragione caro mio. Hi, hi, hi, hi, hi. Prima ridevamo per vivere, adesso viviamo per ridere. Hi, hi, hi, hi.
IL RAGAZZO : Hi, hi, hi, hi, hi. Ridiamo per ridere. Che filosofia!  Hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : (calmandosi un po’) : Ad ogni modo è stato un bel momento questo del riso. Ha portato un po’ di rilassamento in questa storia troppo cupa. Hi, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, è stato, lo dici tu, è stato e noi ridiamo sguaiatamente. Più importante è che viviamo per ridere. Che non viviamo più caro mio, ma ridiamo. Qui siamo arrivati hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Comunque, il bello è che non succede un granché, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi. Parli come se potesse succedere qualcosa. Tu non vedi che la monotonia è diventata generale, e che non succede più niente? Non succede più niente, caro mio e noi ridiamo del fatto che non succede niente, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Si ride non lo vedi, ha, ha, ha. Perché debba succedere qualcosa che ci faccia ridere quando possiamo semplicemente ridere, hi, hi, hi, hi ! Prima ci occorreva qualcosa che ci facesse ridere hi, hi, hi, adesso ridiamo e basta. Adesso ci occorrerebbe qualcosa che ci faccia smettere. Hi, hi, hi, hi ! Senti tu, qualcosa che ti faccia fermare dal ridere. Istituissero per questo una polizia e non riuscirebbero a fare nulla. Hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, una polizia che non permetta all’uomo di ridere, ha, ha. Oppure escogitassero un apparecchio, meglio un apparecchio. Hi, hi, hi, hi. oppure alcune medicine hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hai ragione, ma tu non vedi che questo riso ci ha impoverito troppo la vita, l’anima. Mi sento l’anima deserta e vuota, e come se non avessi più corpo. Hi, hi, hi, hi, il riso ci rende privi di sostanza, privi di pesonalità. Tu non vedi che tutta la gente, un intero pianeta, miliardi e miliardi di persone non fanno altro che la stessa cosa ridere, ridere da morire, hi, hi, hi, hi. (Riso degli spettatori 1,2,3 come un triste mugolìo).
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi. Senti, ci rende privi di sostanza, privi di pesonalità, unidimensionali, Margrit mi fai ridere parli come un filosofo. Hi, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, lo dicevo per dire mio caro e tu ridi di me. Hi, hi, hi, hi. Ma senti, filosofo, mi dai del filosofo, hi, hi, hi. Ahimé Nicola, che cose puoi dire su di me.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi. Ma dimmi tu Margrit come non ridere a sentire simili stramberie. Hi, hi, hi, hi, hi !
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, hai ragione, mio caro. Da quando ridiamo non abbiamo più tempo neanche per pensare, abbiamo dimenticato di pensare. Hi, hi, hi, hi. Non abbiamo più pensato da tempo e quando sentiremo qualcuno pensare ci sembrerà strano, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi, hi. Ma è sempre meglio ridere che pensare. Hi, hi, hi, hi, hi !
IL RAGAZZO : Hai ragione, babbo, hi, hi, hi, è meglio ridere che fare ogni altra cosa. Hi, hi, hi, hi, hi !
MARGRIT GAMA : La verità e che noi ci siamo abituati solamente a ridere e abbiamo dimenticato di fare qualcos’altro, hi, hi, hi, hi. Adesso ci pare difficile fare un’altra cosa, hi, hi, hi, per esempio prepare da mangiare o mangiare, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Hai ragione, Margrit, viene la sera e dobbiamo mangiare. Hi, hi, hi, hi, hi. Dovrai prepare la cena, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Hi, hi, hi, hi, quando preparo da mangiare rido da morire. Guardo cuocere il cibo e rido. Hi, hi, hi, hi, hi.
NICOLA GAMA : Per colpa del riso, hi, hi, hi, hai ragione, mia cara, il riso fa passare la fame, il riso puo’ sostituire il mangiare, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : (guardandolo) : Hi, hi, hi, hai pensato Nicola, hai pensato, mi fai morire dal ridere. Hai pensato, hi, hi, hi, riderò per tutta la notte, hi, hi, hi, hi.
IL RAGAZZO : Hi, hi, hi, hi, ridere tutta la notte. Questa non l’ho mai sentita, hi, hi, hi!
NICOLA GAMA : Hi, hi, hi, hi. Ha ragione Margrit, hi, hi, hi, sta pensando anche lui, hai sentito, sta pensando, hi, hi, hi, hi, hi. Invece di dormire quando non sai niente di te e non provi nessuna gioia e meglio ridere, hi, hi, hi, hi, hi. Geniale, mia cara, non è geniale ? Hi, hi, hi, hi, hi.
MARGRIT GAMA : Sì, sì, hi, hi, hi, hi !
IL RAGAZZO : Hi, hi, hi, hi, hi, hi.

ATTO XI

Riso universale. Un anno dopo l’atto anteriore. L’ufficio dello psichiatra Jean Alain. Lo psichiatra, fumando pensoso nel suo ufficio. Sono le otto di mattina. Compare la segretaria.
LA SEGRETARIA : Li posso far entrare, dottore ?
JEAN ALAIN : Sì, sì, sono pronto.
IL PAZIENTE : (entra, ha l’aria di un uomo spaventato ) : Hi, hi, hi, buongiorno dottore.
JEAN ALAIN : Buongiorno, signore (invitandolo). Si sieda.
IL PAZIENTE : Dottore, hi, hi, hi non va bene per niente. Adesso mi ricordo, la volta passata mi sono dimenticato di dirglielo. Prima di salire sull’edificio e di guardare la luna, hi, hi, ho avuto la sensazione di allegerezza. Di essere leggero, come se non avessi avuto corpo. Mi sarei innalzato, hi, hi, hi, ho battuto le mani come gli uccelli le ali, niente. E allora mi sarei  … (Spettatore 3,4,5 ridono pietosamente nell’aula).
JEAN ALAIN : Mi scusi, se vuole aspettare un po’ (accende un registratore che si trova sotto la scrivania). Sì, mi dica per favore (rallegrandosi anche lui). Avrebbe voluto  volare, fin’ora niente di anormale.
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi, hi quando mi ricordo, mi viene da ridere. Desideravo sollevarmi al cielo, guardavo il cielo e ridevo a crepapelle senza potermi fermare. All’inizio ho provato a salire su un albero, sono salito però era troppo piccolo. Io volevo salire più o sù, nemmeno mi rendevo conto di quello che stavo facendo. Ridevo e non ne sapevo di me. E allora sono salito sull’edificio. Hi, hi, hi, hi, il sole era appena tramontato e sul cielo ho visto la luna, adesso mi ricordo, poiché in quel momento ero fuori di me, hi, hi, hi, hi, non saperne di sé, non mi è mai successo.
Ho levato la testa come un cane che ulula alla luna e ho cominciato a ululare. Poi mi sono messo a quattro zampe e ululavo alla luna, hi, hi, hi, hi.
JEAN ALAIN : Hi, hi, hi, hi, (ridendo con sobrietà),  (si sentono risa venire dal profondo).
IL PAZIENTE : Sull’edificio c’erano anche altre persone, lo stesso sul palazzo vicino. Hi, hi, hi, hi, ma questo non l’ho raccontato, hi, hi, hi, hi. Ho riso, hanno riso da morire anche loro. Poi hanno cominciato anche loro a ululare alla luna come me, hi, hi, hi (calmandosi).
Le gente che si trovava sulla strada, che ci aveva visti come ululavamo simili ai cani, proiettati sul cielo che si era oscurato, all’inizio hanno riso anche loro, credevano che facevamo così per dare spattacolo di noi stessi.
JEAN ALAIN : Ma Lei ha avuto un  momento l’idea che face ciò per far ridere gli altri?
IL PAZIENTE : No, dottore, no.
JEAN ALAIN : Cerchi di ricordarsi. Forse quel giorno no, ma prima, non ha avuto quest’idea ? Si ricordi bene, è importantissimo.
IL PAZIENTE : (ridendo piano, cercando di ricordarsi) : No, no, mi ricordo bene, non ci ho mai pensato. Assolutamente mai, signore.
JEAN ALAIN : (mordendosi le labbra) : Sì, sì…
IL PAZIENTE : (rallegrandosi) : Hi, hi, hi e allora ha cominciato a ridere tutta la strada, tutta la gente che ci stava vedendo. Il riso si è spento  in tutto il quartiere. Quelli che ci avevano visti per primi ululare sul palazzo, hanno cominciato a ululare anche loro. Poi l’ululo si è esteso, stava ululando tutto il quartiere.
JEAN ALAIN : (ridendo) : Hi, hi, hi, hi. Mi immagino un intero quartiere ridere alla luna.
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi, hi, un intero quartiere ululava alla luna, dottore, e credo che alla fine si sarebbe esteso in tutta la città, tutta la città avrebbe ululato alla luna se non  fosse diventato buio e se non fosse arrivata la polizia. Hi, hi, hi, hi, …  un’intera città ululando alla luna, come dei cani, hi, hi, hi questa e proprio buona, hi, hi, hi.
JEAN ALAIN : (scoppiando in riso) : Ma, sappia che è accaduto proprio così. Malgrado tutti i tentativi della polizia di far smettere l’urlo, fino al giorno seguente, tutta la gente della città urlò alla luna.
IL PAZIENTE : (scoppiando ) : Hi, hi, hi … Ciò non me lo sarei mai immaginato. Ha, ha … (gli compaiono le lagrime dal troppo ridere).
JEAN ALAIN : Hi, hi, hi, hi …
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi … Mi immagino cosa sarebbe se l’urlo si estendesse per  tutto il paese così come il riso si è diffuso, poi in tutto il mondo, hi, hi …
Si immagini tutto il pianeta, miliardi e miliardi di persone mentre stanno con i colli alzati verso il cielo come delle cicogne urlando. Hi, hi, hi. Un intero pianeta urlando alla luna, hi, hi …
JEAN ALAIN : Hi, hi, hi (calmandosi) : E che cos’altro si ricorda ?
IL PAZIENTE : Hi, hi, hi, hi … Niente, dottore. È venuta la polizia mi ha acchiappato e mi ha ricoverato da Lei. Hi, hi, hi, hi.
JEAN ALAIN : L’ho seguito con tutta l’attenzione, oggi. Le prepareremo il foglio d’uscita, ma perché diceva che non va bene ?
IL PAZIENTE : Sento io che non va bene, dottore.  A causa di tanto riso, è come se mi fossi sbudellato, mi sento vuoto, secco, senza vita. Mi sono guardato allo specchio, è come se fossi invecchiato, come se, come dire, come se non fossi io, hi, hi.

ATTO XII

Qualche mese dopo. L’uficio del ministro dell’economia. Alla scrivania, il ministro. È irritato, sta fumando, cerca i dossier. È sempre più corrucciato. Suona.
LA SEGRETARIA : Sì, signor ministro.
IL MINISTRO : (senza alzare gli occhi) : Fai venire da me il viceministro.
LA SEGRETARIA : Si, signor ministro. Le occorre nient’altro ?
IL MINISTRO : (non risponde, sfoglia corrucciato i dossier).
LA SEGRETARIA : (esce).
IL VICEMINISTRO : Agli ordini, signor ministro.
IL MINISTRO : (non risponde).
IL VICEMINISTRO : (stando in piedi) : Ho esaminato le cifre. All’inizio non potevo credere. Eppure questa è la realtà. Abbiamo preso subito dei provvedimenti.
Il MINISTRO DELL’ECONOMIA : Siediti, per favore. È possibile non osservare tu ciò sin dall’inizio per prendere misure ? Suppongo che non sia cominciato tutto improvvisamente.
IL VICEMINISTRO : (sedendosi) : Infatti, non è cominciato d’un tratto. Gli indizi sono apparsi due mesi fa. Però indizi molto vaghi che non mi potevano condurre all’idea che qualche tempo dopo le cose sarebbero peggiorate.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Sì, mio caro, ma non si tratta semplicemente di un leggero peggioramento. Questo si chiama fallimento, disastro.
IL VICEMINISTRO : (sempre più teso) : Infatti le cose stanno male, signor ministro. Credo che non ci dobbiamo spaventare. Si ricordi che per cinque anni abbiamo avuto una prosperità economica, un vero miracolo. Abbiamo sufficienti risorse. È normale che dopo un momento di massimo sviluppovenga una leggera depressione economica. Tutta la storia moderna è piena di alti e di bassi.
Il MINISTRO DELL’ECONOMIA : Hi, hi, hi, hi, è questo che tu chiami leggera depressione. Questo è una calamità economica, mio caro. Ci aspetta, la rovina.
IL VICEMINISTRO : Credo che non sia il caso di disperare signore ministro. Questo è il mio punto di vista. Al contrario, dobbiamo essere lucidi e forti, per dominare la situazione.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Va bene, va bene, ma io non credo che la stiamo dominando, e non vedo nemmeno come potremmo farlo. D’ora in poi che mi vengano portati i rapporti ogni giorno.
IL VICEMINISTRO : Mi occuperò io personalmente di questo problema. Ho preso provvedimenti, i quali credo che si dimostreranno efficienti in brevissimo tempo.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Secondo te, quali sarebbero le cause che hanno portato al blocco della nostra ascensione e poi alla crisi vertiginosa ?
IL VICEMINISTRO : Di sicuro, non le conosco. Ho fatto qualche visita alle grandi aziende, nello stesso tempo ho formato una commissione che si occupi delle cause della recessione.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA : Tu ti rendi conto dello scandalo che provocherebbe questo ? L’esportazione sarà un fiasco questi mesi, le relazioni economiche con altri stati … il disavanzo della bilancia di pagamenti, la situazione disperata sulla piazza interna.
IL VICEMINISTRO : C’e nello stock una gran quantità di prodotti economici, rifiutati all’esportazione, il mercato interno sarà soddisfatto.
IL MINISTRO : Non posso nemmeno immaginarmi come comparirò davanti al primo ministro. Mi farà la barba e il contropelo. Voglio essere mille metri sotto terra per la vergogna.
Il VICEMINISTRO : Abbiamo un pò di pazienza, signor ministro, in meno di una settimana la situazione ritornerà al normale. Io penso che non dobbiate nemmeno avvisare il primo ministro.
IL MINISTRO : Convoca stasera i capogabinetti e i consiglieri. Voglio che abbiamo una riunione di analisi, per vedere qual è la situazione, quali sono le cause e che misure dobbiamo prendere.
IL VICEMINISTRO : A che ora, signor ministro ? (alzandosi in piedi).
IL MINISTRO : Alle sei … Sù, al lavoro mio caro. La situazione è disperata te lo dico io.
IL VICEMINISTRO :(uscendo) : Prenderemo tutte le misure, signor ministro.
ATTO XIII

Un mese dopo. Riunione straordinaria del Consiglio dei Ministri, presidiata dal primo ministro. Partecipano ministri, viceministri, consiglieri.
IL PRIMO MINISTRO : Cominciamo signori. (Cala il silenzio. Tutta la gente è triste, ha il viso pallido. Un ministro non puo’ dominarsi il riso, ride nascondendosi dietro qualcunaltro). Come sapete la situazione è grave. E’ormai un mese che non dormiamo più. Stiamo tutto il tempo al tavolo di lavoro. La situazione è diventata catastrofica. Prego i ministri che nominerò di presentarmi la situazione del ministero e proposte. Il ministro dell’economia.
IL MINISTRO DELL’ECONOMIA :(alzandosi in piedi) : Signor primo-ministro, mi permetta di riferire. Malgrado le misure severe prese negli ultimi tempi, la situazione non è migliorata. Al contrario, posso affermare che è peggiorata, e sta peggiorando ad ogni momento. Proprio adesso, mentre stiamo dibattendo, la situazione economica sta peggiorando sempre di più. Abbiamo preso tutte le misure possibili. Abbiamo sostituito gli operai, o i direttori di aziende, che hanno perso il controllo mentale, con l’esercito. Abbiamo preso le più severe misure contro il riso. Abbiamo introdotto nelle officine e negli uffici fattori di stress, che avrebbero dovuto fermare l’individuo dal riso dal quale non si poteva più fermare.
I militari stessi, che hanno sostituito gli operai eliminati dal processo di produzione, hanno cominciato a ridere, e percio sono stati sostituiti anche loro. Semplicemente nell’economia non abbiamo più forza di lavoro. Officine intere stanno in disfunzione. Il riso ha portato ad un’euforia mentale che ha spinto alcuni operai a rovinare le macchine, gli impianti. La sbadataggine provocata dal riso ha portato ad errori praticamente catastrofici. Dal punto di vista economico non abbiamo neanche una possibilità di fermare il disastro. Milioni di operai sono impazziti, e sono ricoverati agli ospedali psichiatrici, dove il riso eccheggia ventiquattro ore su ventiquattro. Gli unici che potrebbero fare qualcosa sarebbero gli psichiatri, da loro dipende la medicina, la soppravvivenza della nazione. Si deve cercare un rimedio a questa terribile malattia che ha preso l’uomo.
IL PRIMO MINISTRO : Il Ministro della Salute. La ascolto, signor ministro. Le ho ordinato la ricerca di un rimedio contro il riso. Di qualsiasi  tipo, medicamentoso, elettrofisiologico. Qualunque cosa, pur di trovare al più presto. Qual è la situazione, a che punto sono le ricerche ?
Il MINISTRO DELLA SALUTE : Signore primo ministro; mi permetta di riferire. Da qualche mese i nostri laboratori farmacologici lavorano giorno e notte per la scoperta di un prodotto farmacologico, di una medicina, di una sostanza qualunque essa sia, che porti alla cessazione del riso. Proprio prima dell’inizio di questa riunione, ho chiesto la situazione ai laboratori del paese. Fin’ora, non si è ancora riusciti a ritrovare un simile prodotto farmacologico. Dobbiamo aspettare ancora …
IL PRIMO MINISTRO : Signor ministro, mi pare che lei si permette di giocare con la vita di una nazione. Le domando : ha eseguito il mio ordine o no ? Io non Le ho chiesto di trovarmi un prodotto farmacologico, signor ministro, io Le ho ordinato. Mi capisce ?
Le ho ordinato ! E Le ordino ancora una volta ! Se entro 48 ore non mi trova un rimedio contra questa penosa malattia nervosa, decapiterò l’intero ministero della salute ! È chiaro ?
Il MINISTRO DELLA SALUTE : Signor primo ministro, mi permetta di riferire. Farò tutto il possibile. Stiamo cercando tuttii possibili rimedi, non solamente farmaceutici. Ma Lo sa molto bene che molti ricercatori sono impazziti, molti medici si sono suicidati, sono morti o sono impazziti. Ci creda, stiamo facendo tutto quello che è possibile. (Un ministro che ride, hi, hi, hi, hi.).
IL PRIMO MINISTRO : (saltando in piedi) : Come, anche noi perdiamo la testa ? Come si permette una cosa del genere ? Che venga immediatamente arrestato e cacciato da qui (Ha perso la pazienza, grida). Che venga giustiziato !
IL MINISTRO CHE HA RISO : (è preso dagli uomini della sicurezza dello stato e portato via) : Hi, hi, hi, Huooooo ! Come me sparirete tutti ! Vigliacchi, avete riso e adesso volete sopravvivere. Sopravvivere, perché, perché avete i nervi più forti, nervi di animali piu forti? Hi, hi, hi, hi ! Fino all’ultimo morirete, hi, hi, hi …
IL PRIMO MINISTRO : (è calato un silenzio di ghiaccio) : Continuiamo la riunione. Pensate che dalla nostra lucidità e dalla nostra forza dipende la vita dell’intera nazione. Ancora una volta, signor ministro, Le ordino che entro 48 ore mi trovi il rimedio contro questo flagello.
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Ho capito, signor primo ministro.
IL PRIMO MINISTRO : Un altro rapporto.
IL MINISTRO DELLA DIFESA : Signor ministro, mi permetta di riferire. La situazione è disperata non solamente sulla nostra isola. A causa del riso, muoiono, diventano pazzi o fanno errori gravi per ciò che riguarda la sicurezza dell’umanità, un milione di gente in tutto il mondo. In Europa e in Asia, sono cominciate le guerre locali, e questo per via della perdità della lucidità, da parte di quelli che erano responsabili della pace dei popoli, dei continenti. Negli Stati Uniti, oggi, alle ore quattro, a causa della negligenza si è prodotta un’esplosione atomica 10000 volte più potente di quella di Hiroshima. Praticamente gli Stati Uniti sono distrutti. Le informazioni segrete ricevute da me trasmettevano che quello che ha provocato l’esplosione stava ridendo. Praticamente, adesso il mio ministero si pone il problema della difesa della popolazione contro l’onda di radiazioni. L’esplosione ha prodotto un terremoto di grado 7 registrato dai nostri apparecchi. Dunque signor primo ministro, dobbiamo prendere subito misure con le quali protteggere la popolazione dalla contaminazione dell’onda radioattiva, che circonderà tutto il pianeta. Ho intimato che l’esercito prendesse tutte le misure.
IL PRIMO MINISTRO : (con le mani alle tempie, ripete ciecamente)  Impossibile ! Non è possibile ! Non credo che questa sia la fine del mondo ! Qualche anno fa, come se fosse ieri, strombazzavamo il progresso economico, il salto nell’evoluzione umana, la felicità promessa dalla storia ed adesso ? disastro (alzandosi in piedi e colpendo con i pugni il tavolo). Prenderemo tutte le misure di sopravvivenza ! Faremo anche l’impossibile. Ordino che siano imprigionati e giustiziati tutti quelli che qualche anno fa predicavano il salto qualitativo e l’evoluzione dell’uomo, inducendo in errore la nazione, inducendo noi in errore. Che siano arrestati e giustiziati subito (asciugandosi la fronte dal sudore, sbuffando). Signori miei, signori miei, come si vede la situazione è molto grave.
UN MINISTRO : (scoppiando in risa) : Hi, hi, hi !
IL PRIMO MINISTRO : (piccato)  È sconvolgente ! (fa un cenno con la mano). Prendetelo. Non lo giustiziate. Solamente un pazzo crede di poter ridere ancora in questi momenti. Io stesso ho paura di perdere la testa (sbuffa. Cala un momento di silenzio).
IL PRIMO MINISTRO : Signori miei, dobbiamo fare tutto, però assolutamente tutto per vincere la difficile situazione in cui ci troviamo. Mi congratulo con Lei signor ministro della difesa, per aver aprestato protamente le misure per difendere la popolazione (asciungondosi la fronte ). Per primo dobbiamo, signori miei mantenere la calma. Questa è la cosa più importante.
I MINISTRI : (guardano atterriti. Si legge il terrore e la tensione nei loro occhi).
IL PRIMO MINISTRO : Signor ministro della salute, di che natura suppone Lei che sia quest’epidemia di riso che hanno infierito per cinque anni e che avete lodato oltremisura ? Che si cominci da qui.
IL MINISTRO DELLA SALUTE : Ho studiato molto attentamente se ciò fosse di natura virale. Non si è trovato nessun indizio di natura genetica, gli studi non sono compiuti in questo senso. Sappiamo che non si prodotta alcuna mutazione genetica e comunque se si fosse prodotta non si sarebbe trasmessa secondo il modello delle malattie contagiose.
Secondo la maggiore probabilità l’epidemia di riso, che si è rivelata alla fine più pericolosa del cancro, ha la sua sede nel subconscio umano, ed è un’emanazione delle forze latenti, le più profonde dell’inconscio dell’essere umano. Resta che le ricerche esauriscano tutte le ipostesi. Comunque, signor ministro, L’assicuro che faremo tutto per la sopravvivenza della nostra nazione. L’uomo non può sparire nella storia, la sua missione è di evolvere.
IL PRIMO MINISTRO : (il che si è seduto. È molto calmo)  Dunque, ecco ciò che dobbiamo fare : questi sono ordini dai quali nessuno si deve allontanare. Signor ministro della difesa, prenda tutte le misure di difesa contro l’onda radioattiva, nello stesso tempo contro qualunque attacco, di ogni natura, dall’esteriore. Signor ministro dell’Interno, prenda tutte le misure che riguardano il suo campo. Le conosce. Signor ministro della salute, faccia in tal modo che il rimedio per il riso sia scoperto nel più breve tempo possibile. Prenda tutte le misure per la sicurezza delle milioni di persone ricoverate negli ospedali di disturbi nervosi. Penso che i momenti difficili che passeremo riporteranno molti alla lucidità, all’equilibrio. Come è possibile che questi momenti difficili peggiorino sempre la salute mentale. Concludo qui la riunione del governo. Le auguro successo. Speriamo che superemo bene questo difficile periodo.
Vi ripeto, la situazione è molto grave. Dobbiamo fare l’impossibile. Arrivederci. Ci vediamo domani alla riunione straordinaria del governo.
I MINISTRI : (rimangono muti, pietrificati).
IL PRIMO MINISTRO : (abbandona l’aula).
UN MINISTRO : (che perde la testa) : Hi, hi, hi, hi, hi, …
I MINISTRI : (voltano in modo meccanico, lividi dal terrore, la testa verso lui).

ATTO XIV

Una settimana dopo. La biblioteca del futurologo Li Tai Ne. È infatti la stessa biblioteca in cui si è suicidato il futurologo. Caduta per terra, con una maschera antigas sul viso, la moglie. Sul tavolo, una radio accesa :
LA MOGLIE : ( togliendosi la maschera) : Hi, hi, hi, … è come se fossi di nuovo bambina e andassi ad un ballo mascherato. Hi, hi, hi, mi ricordo un ballo mascherato quando ero una ragazzina, ha, ha, ha (si mette di nuovo la maschera).
LA RADIO : Signore e signori. Stiamo trasmettendo un nuovo comunicato. Oggi, alle ore dieci, il primo ministro, il ministro dell’economia, il ministro della salute si sono suicidati. La direzione del paese è stata presa dal Ministero della Difesa Nazionale. Onde  radioattive che hanno colpito ieri la  nostra isola hanno causato alcuni danni all’economia nazionale. Quelli che sono stati sorpresi al riparo come anche quelli che si trovavano nei palazzi di  cemento sono salvi. Se sarete protetti da un grosso strato di cemento di 3 metri, avete tutte le possibilità di sopravvivere. Giacchè l’aria è ancora infestata dal punto di vista radioattivo, continuate a respirare aria soltando dalle bombole d’ossigeno con aria fresca. Signori cittadini e signore cittadini ! Gente della nostra nazione, dimostrate ancora la stessa forza che avete dimostrato fin’ora. I continenti America, Europa, Asia e Africa non hanno più nessun essere vvivente. Dobbiamo resistere fino alla fine. A noi che siamo sopravvissuti al cataclisma atomico, all’epidemia di riso, spetta l’incarico di portare avanti la vita della specie umana, minacciata in questo momento con l’estinzione. Aspettate il seguente comunicato fra mezz’ora (la radio tace).
LA MOGLIE DI LI TAI NE : (togliendosi la maschera)  Epidemia di riso, hi, hi, hi, hi, hi che espressione. Siamo sopravvissuti al cataclisma atomico, ma non possiamo trattenerci hi, hi, hi, hi ,,, Chi se lo sarebbe mai immaginato ? Come nei film, hi, hi, hi … Che sparisca il mondo, che uno non abbia nemmeno una possibilità di sopravvivere e tu in mezzo al disastro ridere da morire, hi, hi … Dio, credo di essere pazza (si mette la maschera di nuovo).
LA MOGLIE : (togliendosi la maschera di nuovo)  Non posso tenere questa maschera per colpa del riso. Dio, morrò, ne sono sicura, hi, hi … ed io non posso controllarmi il riso, hi, hi … (tornando in sè. Cala un momento di silenzio). Il primo ministro si è suicidato. Il paese non ha un presidente. Chissà quanti ci siamo salvati (momento lungo di silenzio).
LA MOGLIE : (scoppiando in risa) : Hi, hi, hi … Adesso credo di sapere perché rido. Non mi importa della morte. Hi … ecco, non m’importa più della morte, che cosa straordinaria. Così hanno scritto i giornali anche su Li Tai Ne, ha, ha, ha e che bello è arrivare qui, si mette di nuovo la maschera. Adesso mi ricordo. Li Tai Ne quando si è suicidato ha lasciato una lettera, con l’indicazione di essere aperta dopo due anni. Precisamente si compiono due anni. Hi, hi … Che coincidenza ? Non dovrei ridere, lo so eppure non posso controllarmi il riso. Hi, hi … Dove sarà la lettera ? (porge la mano sulla tempia cercando di ricordarsi). 
Ah, l’ho messa in biblioteca, vicino ai “Dialoghi” di Platone (va e prende la lettera che apre e la legge. Il viso le diventa sempre più serio, poi scoppia in riso impetuoso). Hi, hi, hi …
LA RADIO : Signore e signori. Stiamo trasmettendo un nuovo comunicato. È possibile che sia l’ultimo comunicato che trasmettiamo. La situazione peggiora sempre di più.
L’esplosione della bomba atomica negli Stati Uniti è stata seguita al breve tempo da un’esplosione di un altro impianto atomico in Africa. Una nuova onda di radioattività colpirà pronto la nostra isola. La direzione di diffusione dell’onda è dal nord-ovest verso sud-est. Vi preghiamo di rimanere nei ripari antiatomici, e cercare di ingrandire lo spessore della parete dalla direzione nord-ovest (cala un silenzio profondo).
LA MOGLIE : Hi, hi, hi … che predizione straordinaria (leggendo la lettera). “Cara His, care mie persone che sopravvivrete ancora o no a questa terribile e orrenda fine. Qualcosa mi dice che nessuno sopravvivrà più. Mi suicido non per vigliaccheria anzi per lucidità. Il riso, questa malattia che oggi tutti gli scienziati lodano oltremisura, è di fatto una penosa e ridicola malattia per colpa della quale l’uomo sparirà. Per migliaia di anni l’uomo ha pensato e si è immaginato la fine del mondo. Il cristianesimo lo ha glorificato con l’immagine del risurrezione dei morti. Ho pensato che la fine del mondo sarrebbe venuta da qualche cataclisma cosmico, dalla guerra atomica. Nessuno si è immaginato che la fine del mondo sarrebbe venuta dal riso.
Non mi condannate perché nel momento nel quale tutti elogiavano il riso e cercavano di alimentarle io, come futurologo, come quella coscienza destinata a scrutare il futuro, e ad avvisare l’uomo, non vi ho avvertiti del pericolo della scomparsa della specie umana. Sono convinto che anche se l’avessi fatto nessuno avrebbe badato alla mia affermazione. Al contrario, credo che sarei stato calunniato passato in disgrazia, punito, rinchiuso (si ferma un momento  Le si vede sulla guancia una lagrima scivolare lentamente). Avrei potuto assistere alla fine dell’umanità, alla scomparsa della specie umana dalla storia. Non per questo mi sono suicidato.
Avrei potuto assitere alla estinzione della specie umana, rimanendo sveglio e lucido fino all’ultimo momento, ad una sola condizione. Che la fine del mondo fosse venuta da una guerra atomica, di una civiltà extraterrestre, di un cataclisma cosmico, però non da parte del riso. Questa fine è come se la specie umana si prendesse gioco di se stessa, come se tutta la storia umana fosse qualcosa di cui dobbiamo ridere. D’altra parte, penso che se la storia umana ci abbia portato dopo tanti milioni di anni alla scomparsa, è davvero qualcosa di cui possiamo ridere. Comunque l’uomo meritava un’altra fine, più degna. Io come persona, e coscienza, non posso essere il testimone di una fine così grottesca, e patetica.
IL TRASMETTITORE : Trasmettiamo l’ultimo comunicato. Siamo alla fine dei poteri. Probabilmente nel più breve tempo moriremo. Se ci sono sopravvissuti ancora, mettiamo le nostre speranze in voi. Addio.
                                                        FINE

Iertare

Se inecau doi oameni langa mine:
Iisus Hristos, si tatal meu, prea bunul,
Si se rugau de mine,doi, ca unul,
Sa-i scap de-nec, sa le intind o mana –

Si eu, din amandoi, am scos din apa
Pe tata  meu , si bietele lui oase –
In timp ce Hrist imi staruia in pleoapa,
Caci fara ajutor,  se inecase –

Ma iarta, Doamne, ca mi-e mai aproape
De suflet, tata, ingrijind de mine –
Decat Dumnezeirea Ta, pe ape
Facand la Omenirea toata, bine…

11 aprilie 2011, Jianu Liviu-Florian

SATUL ROMÂNESC – CA DISPOZITIE METAFIZICA SPRE TRANSCENDERE

1. SATUL-NATURA
La Eminescu, nu apare Taranul (“oameni cu coasa-n spinare” sunt arhetipul-Thanathos multiplicat, cu aripa de fier-întunecare), dar apare Calugarul (ipostaza ascetic-spiritualizata a Omului Locului, Omul-Axa (ca sens de transcendere), Magul-Regele-Împaratul fiind doar diversele trepte de intensitate a actiunii metafizice; nu apare ogorul (spintecare spre plutonic), dar apare Mosia-Mocsa (tarâmul mitic). Arhetipurile poeziei eminesciene sunt arhetipurile Satului Arhaic Românesc, ca dispozitie metafizica spre transcendere – Satul Arhaic Românesc, ca singura forma complexa (vag fixata terestru) structurata supraindividual (si cu finalitate supraumana, aproape invizibila ca arhitectura terestrizata, dar absolut determinanta, ca forta de impunere a gestului si gândirii-Logos. Ca-n filozofiile (sugestii de existenta) buddhista sau zen-buddhista (a iluminarii), nu au importanta constructiile pentru în-temeiere terestra, ci Acoperisul Arcuit spre Cer al Pavilionului, asezat peste încaperea-cuptor initiatic (încaperea templu, nesemnificativa spatial, infinita ca radiatie spirituala), sustinuta nu atât de pereti, cât de mediul natural (profund energetizat spiritual): la Eminescu, odaia, cu bolti, stresinile (uranizate: “Stresine vechi casele-n luna ridica”) – iar în odaie Râsnita Timpului, Polita cu icoana Arhetipala, Candela, Cuptorul Alchimic-Athanorul, Crivatul (loc de meditatie, anulare a individualitatii, prin somn-visare, dar si situarea în Buricul Lumii, pentru iluminarea luciferica: I-124 “Si când în pat se-ntinde drept / Copila sa se culce (…) … din oglinda luminis / Pe trupu-i se revarsa, / Pe ochii mari, batând închisi, / Pe fata ei întoarsa”), eventual Cotlonul Motanului (Motanul în flacari – Amon-Rá al egiptenilor). Si cam atât, din compozitia formala. Constructia numita – este, de regula, la Eminescu (în afara de castel-palat, echivalente ale spatiului edenic sau ale Muntelui Cosmic), coliba (“atunci intra în coliba…” sau, mai simplu, odaia (“Si pas cu pas pe urma ei / Aluneca-n odaie”), ca uter pregatit pentru transcendere) – cu “pareti coscovi”, gata sa se dizolve în oglinda uranica, în lumina neagra-oculta, prin fereastra (uranizata: “Lânga fereastra, unde-n colt / Luceafarul asteapta”) sau fereastra în curs de uranizare-ocultare (“besica-n loc de sticla e întinsa-n ferastruie, / Printre care trece-o dunga mohorâta si galbuie” – I-66).
În general, nu sunt relevate elemente ale constructiei aparente satesti – ci elemente ale experientei interioare, ale ritualului demiurgic interior (initiatic) de existenta umana arhaica: mediu de existenta este labirintic – codrul, energia de existenta are sens ascensional – muntele, regenerarea este dinspre valurile (neptunic-fenomenal) spre a) halele sure, halele albastre ale marii (zone subacvatice de reinstaurare a starii de Mythos: rude mari împaratesti sunt zeii nediferentiati de la ospatul energetizant – mitic din Odin si Poetul) b) munte (sinteza-cale, dinspre plutonic spre uranic); exista si sinteza trestie (subacvatica si supraacvatica, demonica si celesta, oricum, de contingenta cu falicul divin: “… toiag / Încununat cu trestii” (I-125), iesit, prin Voievodul-Lucifer, din Rotirile Marii). Muntele poate fi substituit de Arbore (radacini plutonice, coroana uranica): copacul-tei, copacul-salcâm, copacul din care ies zeitele etc.
Apararea trupului (mistic) si a cugetului uman se face prin zidul codru-sacralitate orfica a doinei sau a Sunetului Pur, suspendat (“Numa-n zarea departata suna codrul de stejari”), doma-munte: (I-72) “În dom de marmur negru ei intra linistiti…”). Zidul nu este niciodata integrat complet în constructia-casa, ci, mai curând, este o entitate metafizica (de sorginte spirituala) care sustine boltile odaii (“Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l îndreapta…”), deschizând odaia catre uranic (“…Lânga fereastra, unde-n colt / Luceafarul asteapta””). Odaia cu bolta devine sinonima poienii, cu ziduri de arbori (labirintici, prin multiplicare) si cu centru balta-monada sau Muntele-cu-Vârf(Âthman)-Stea. Fata de odaia cu bolta uranica (din Luceafarul, spre exemplu), geamul-fereastra este transparentizarea(obtinuta, paradoxal, prin întunecare semn al zonei oculte, spre care se transcende: “Dupa geamuri tremur numa / Lungi perdele încretite, care scânteie ca bruma ” – sau prin des-fiintare în lumina lunara sau mistica: (I-100) “[tu luna] lin patruns-ai prin feresti”, sau (I-143) “La geamul tau ce stralucea…”, iminenta Revelatiei, ca eliberare a Sinelui (captiv în trup-forma), spre Sinele Suprem. Repaosul (din meditatie, din starea-crivat, din singuratatea ascetica a Calugarului “în scorburi de parete” (I-306) este starea care contine, de fapt, energiile care se concentreaza în vederea unui nou asalt demiurgic-Creatie, sau pentru a strapunge amprenta-forma, spre a trece, iar, în uranic: norii, negura (care sunt despicate-strapunse de raze). Actiunea de strapungere este una procesual-initiatica: privirea (care “descojeste” aparenta, pentru a fuziona cu esenta). Pasii sunt suportul actional, caci ei desfac-sectioneaza aparenta, pentru a ajunge la starea plutire uranica spre esenta, ca alunecare spre misticul-sacral, situat în uranic, sau în oglinda terestra, în care se rasfrânge uranicul (“Ea pasul si-l îndreapta (…) [El, Luceafarul]Aluneca-n odaie (…) Si din oglinda luminis / Pe trupu-i se revarsa” etc.): nu este o situare uranica sus, ci în sensul în sus este semnul spiritual superior, erectil, pregatit pentru Revelatie – iar sensul în jos, chtonian-plutonic, este sinonimul decaderii, degenerarii, prabusirii – ca latente re-generative, resurectionale, ale Spiritului (aflat în permanenta dispozitie demiurgica – potentiala sau cinetica). De aceea, uranicul poate fi, oricând, convertit în terestru: confirmare a fiintei Spiritului, a sansei sau a succesului conglomerarii, con-centrarii fortei spirituale – este pamântul-cale în labirintul-codru (sau pe coaste de piatra), pâna la Vârf Muntelui, pâna la plutirea-zbor ca stea (sau pe stea, calare – Povestea magului… (I13-304). Pamântul este Mocsa-mosie – spatiul initierii spre cunoasterea suprema, Moartea – deci, pasii sunt spre plutire, spre fuziunea lumilor divergente într-o convergenta energetica absoluta – spre Vatra Cosmica.

2. SATUL-FIINTA; ARBORELE SEPHIROTH (AL VIETII)

Crestetul-fruntea (vertexul fiintei energetice, fontanela si fruntea cu ochi-privire) se situeaza, cu raza-privire, spre luna, soare-stele, se pierde în nouri (în Gemenii – Zamolxe, sau Magul din Strigoii, sau din Povestea magului…, sau Nordul-zeu comun germanilor si dacilor – în Memento mori), iar picioarele se pierd în ocean-mare (Memento mori), sau în împietrirea chtoniana (Strigoii), sau piciorul atârna deasupra oglinzii apei (Freamat de codru), ca o amânare-pregetare, între cer si pamânt, o ezitare-suspendare, înainte de fuziune, prin calcarea Mocsei, a uraniculu-foc si chtonicului-foc: plutirea Luceafarului între voievod si demon, pe linia de unire a Zburatorului (mort-viu, ca fuziune propulsatorie spre tarâmul Initierii Supreme), Luceafarul este ipostaza Spiritului uman ca locuitor al Mocsei – spiritul constient de propriile tensiuni-energii, nelinistit în eros, ca forma de titanesca creatie a formulei mistice-mitice de Fiintare, ca structura simultana a formulei (coborârea-urcarea-zbor este Marea Spirala a Creatiei: venirea si întoarcerea sunt miscarile ritualice de evidentiere a Spiralei Creatiei si la fel, coborârea-aruncare (cercul-apa reluat, pe coordonatele unei Spirale Cosmice, în cercul-foc: “Si apa unde-au fost cazut / În cercuri se roteste”, respectiv: “Iar ceru-ncepe a roti / În locul unde piere; / În aer rumene vapai…”), urmata de zborul spre uitarea-origine (anamneza sacra), si revenirea – sunt ilustrarea miscarii Spiritului, pentru a se în-fiinta liturgic, ca imagine hieratica a Sinelui-Spirala.
Arhetipurile eminesciene sunt, evident, anistorice, negând proliferarea formelor, simplificând-purificând orice sentimente-amprente energetice parazitare, adica scapate din forta modelatoare în Logos (reiterator al Mythos-ului) a Spiritului. Nimic din complicatiile inutile ale mediului urban nu strabate în poezia eminesciana , ci totul se produce în cadrul miraculoasei economii a Ritualului, existenta rituala arhaica. Totul este ordonat conform liturghiei traditionale a gândirii (aduse al efervescenta de Spiritul Etern, atemporal) si a grandorii simple rurale (care este structurata conform grandorii simple a cosmosului): Râul, Roata-Cerc, Sfera, Cararea-poteca, pierdere-regasire în Codru-Mare, Scara-Munte-Zbor-Hala submarina (prin coborâre-înecare-aruncare); verticala în sus – verticala în jos sunt forma de conservare a energiei supreme, demiurgice, fie în Mocsa Uranica – Soare-Luna, fie în Mocsa-Apei – Halele-sure, fie în Mocsa-mosie, mandala chtonica, Codrul cu Izvoarele.
Atitudinea eminesciana fata de Creatie este una religioasa, în sensul cel mai profund al cuvântului: el leaga Mocsele energetice prin permanenta efervescenta (dor-deznadejde paroxistica, amar, scepticism, revolta) a substantei pentru modelare spirituala, a zonei-proiect de amprentare a haosului: vânturile-valurile sunt “efigia” acestei zone-proiect, a Entelehiei Dinamicului (Arhetipul Dinamismului de amprentare spirituala, dar si reversul: de retragere a amprentelor, în cântecul-orfic, energia purificata de diversele miscari sensuale: erectia-catarge, strabaterea-patrundere (în pamânt, pentru a-l izbavi de valul lui Ormuzd) a pasarilor etc. Cântul este energia potentializata, este energia de Creatie, adica la Forma Hieratica. A cânta înseamna a structura în stare, ceea ce s-a destructurat  prin actiune. Codrul cu doina este ipostaza hieratica a codrului-cu-izvoare (ipostaza dinamica a Creatiei). Ambele ipostaze a) codrul-loc ca “tinere”,  nedesprindere de originar: “Iara noi locului ne tinem” – ca si b) codrul leganat cu crengile la pamânt, adica zona cu izvoarele sensuale evadate spre conformare dinamica, revelatorie a Titanului Pamânt, serpuind crengi-izvoare în chip de carari labirintice initiatice – revin la origine, mereu: pe de o parte, familia uranica (“Marea si cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna si cu Soarele”) si, pe de alta parte, rândurelele – siruri care duc gânduri, duc noroc, întuneca, ducând clipe, scuturând aripe, pustiind, vestejind si amortind) – nu sunt decât aversul si reversul efectelor Zborului spre/dinspre Centrul Cosmic, Cântecul-Sinteza a Mocselor: doina si dorul de îngânat sunt acelasi centru orfic al Spiritului revenit în starea de conservare energetica, structura statica: Spiritul-Icoana, revelat în La mijloc de codru…: luminisul, leganat si patruns în inima-oglinda-monada, este tocmai icoana (mocsele uranica, subacvatica, erotico-chtonica se contopesc într-o imagine energetica potentiala a Creatiei).
Stâlpul-Icoana, realizat prin vârtejul smârcurilor-Rovine – este , de fapt, Stâlpul-Om, iar Arborele Cosmic este, de fapt, Fiinta umana ca Faptura Hieratizata, unind Cerul cu Pamântul. Un phalus etern genetic si re-generat, e Cruce a Rastignirii Dorului Etern, pentru a crea etern, pentru a fuziona etern cele trei Mocse.
Arborele Sephiroth (arborele vietii) este icoana cea mai potrivita, unind, peste timp, gândirea omenirii, trecând peste geografia popoarelor si sintetizând o geografi e a Spiritului. Zamolxis- Arborele Sephiroth are doua stari:
a) dinamica (efectiva): viata-moarte (expresie-tacere),
b) proiect, virtualitatea autoreflectata a Spiritului.
Iata Sephirothul – Figura 6:
I. Malkuth-Le royaume (regatul amprentelor potentiale, haosul care asteapta punctul de miscare = vointa-forta de amprentare a Spiritului-Proiect Divin): regatul este marcat prin punctele de suspensie (care urmeaza unui ciclu de fiintare din care s-au închis ranile (“Soarele… se-nchide ca o rana printre nori întunecosi”), s-au retras frunzele-stele ale aparentei (“Ca si frunzele de toamna, toate stelele-au pierit”), în Arborele-Stâlp mistic.
Practic, toate Scrisorile (cinci) – întruchiparile lui Vishnu (cinci) sunt bipartite, structura sugerând bipolaritatea lumii, reluarea ciclica a Logos-ului, nu într-un alt Logos, ci în alta stare a Logos-ului: cel înaltat decade, cel decazut se ridica).
II. Naissance de l’Être (nasterea Fiintei înseamna desprinderea amprentelor virtuale, din Proiectul-Spirit, pentru a deveni amprente efective): “Începând la talpa însasi a multimei omenesti”. Talpa este forma-amprenta (virtuala) spirituala asupra Haosului, prin care din pamântul pacificat-Eden, cu ranile multiplicarii închise (norii-rani retrasi în Sori-Negri – Sori-Mistici) se desface amprenta sprijinirii-pentru-desprindere-pentru-înaltare. Sensul înaltarii, dupa desprinderea din Virtualitatea haosului-Pamânt (Geea cea neagra = Zona mistica, a reciclarii energiei spirituale si a resurectiei) este dat de indicatia: “suind în susul scarii pân’la fruntile craiesti”; o subliniere stilistica a sensului de înaltare (suind în susul) pe verticala Arborelui Sephiroth sunt trei ca si cele trei Mocse: I. tarâmurile fiintei psihice, matrice-triunghi, II. tarâmul fiintei spirituale, matrice-triunghi si III. Fiinta divina, matrice-triunghi-(semi)cerc. Finalitatea, capatul de sus al scarii, este coroana (Couronne-Naissance dernière): fruntile craiesti. De subliniat: nu doar fruntea, ca fiinta divin-spirituala, ci si Nimbul-Coroana (coarnele sacre), care sunt nasterea de dupa desavârsire, adica deschiderea (potentiala) pentru re-creare. În primul rând, însa, coarnele-coroana reprezinta potentarea maxima a energiei demiurgice. De aceea, coroana-coarne este tarâmul mistic, absolut nevazut, din care se (re)-creeaza regatul (Malkuth) = starea de pregatire-proiect perpetuu a demiurgiei (stare de Demiurgie Potentiala). Magul invizibil, relevat dor celor care suie coasta Muntelui – scara cu trei trepte a Arborelui Sephiroth. Creatia, în reprezentarea Arborelui Sephiroth, are 7 trepte – 3 de o parte, 3 de cealalta parte, la care se adauga Vârful-Coroana.
III. Primul triunghi, cel al fiintei psihice, matricea triunghiulara (1), este compus din fundamental enigma (partea din talpa care sta în contact cu Pamîntul-Regat Mistic, al Potentei Demiurgice Infinite): “De a vietii lor enigma îi vedem pe toti munciti” – enigma care se transfigureaza, din fundamentul mistic al triunghiului 1, în baza de relansare, într-un triunghi 2 (cel al Fiintei Spirituale), în Nasterea Fiintei Spirituale. “îi vedem pe toti munciti” de enigma: deci, Spiritul se amprenteaza în toate formele Logos-ului interogativ, ca rezultat al impactului dintre fiinta expresiva a Regatului Spiritului si inertia non-expresiva, ambele fiind amprente produse de catre Regatul mistic (si impuse expresiv). Trecerea de la a) starea hieratica la b) starea dinamica a Arborelui o produce dorul nemarginit (vointa oarba, adica mistica:privirea ochiului mistic, Al Treilea Ochi) de a fi. Este o forta ne-explicabila, aceasta vointa-dor. Noi-exprimatii vedem doar efectul: cauza ramâne dincolo de Logos, dincolo de portile “dezlegarei”, în Mythos, în cânt. Apoi, lateral, pornesc:
A. stânga: Gloria-Maiestatea (Maretia),
B. dreapta: Victoria-Puterea
În  stânga, ramura vizibila, în dreapta, cea mistica: Maretia – “deasupra tuturora se ridica cine poate”, “deasupra tuturora va vorbi vrun mititel” – este tradusa în adevarata Putere-Victorie, obtinuta prin “inima smerita”, “stând în umbra” – adica, retragându-se, ca amprenta, din lumea expresiva, peste hotarul-umbra, în energia mistica a Proiectului Divin, în Sinele Divin. Fiinta se ascunde “în taina, ca si spuma nezarita” – spuma (aici) este umbra valului, amprenta energetica ce se retrage si se condenseaza, din forma spre Spirit (a se vedea si “caii de spuma ai marii”, caii mistici ai Regatului-Malkuth).
IV. Smerenia din umbra – Victoria-putere (adevarata) duce la explozia nucleului triunghiului al doilea – dreapta Inima (Tipheret). Este nucleul energetic ascuns, continând ritmul sacru: ritmul sacru ascunde proiectul – Fiinta Divina: Zeul – si vadeste proiectul expresiv. Dansul inimii este Dansul ascunderii si vadirii Zeului. Dansul inimii este a) fiinta vadita în forme ritmice si b) fiinta ascunsa, cauza pulsarilor-amprentele formelor, virtualitatea-proiect a formelor expresive. Este agresiune si retragere, este Nodul Vietii si al Mortii, este venire si plecare, este Spirala Demiurgica, între demon si înger, între Luna si Soare, între Soarele Alb si Soarele Negru.
A. Ramura stânga (vadita) este:Ordinea-Rigoarea (Severitatea) si Dreptatea (Justitia).
B. Ramura dreapta (mistica) este: Mizericordia, îndurarea, mila. Numai datorita schimbarii acestor doua stari ale Fiintei Spirituale, se poate naste nucleul-explozie pentru al treilea cerc: nucleul Nastere a Fiintei Divine, pentru triunghiul continând Fiinta Divina: este singurul triunghi (pentru ca e ultimul) care are vârful în sus, deci nu mai are nevoie de nucleu de explozie (se va produce implozia-concentrarea spre UNU) – va urma ascunderea în sine ca fiintare în propria virtualitate-proiect: în Cercul-Coroana, între coarnele de consacrare.
Dreptatea nu se face aici, Fiinta Spirituala este purtata pe valurile iluzionarii, în ce priveste posibilitatea de impregnare a tuturor formelor avansate de Spirit: întelegere, comunicare, deci, comuniune spirituala, pentru a înfrânge timpul prin re-nuclearizare temporala (comprimarea amprentelor energetice în nucleul atemporalitatii, rezultând cunoasterea prin moarte, întelegerea divina). Adapostul scrierii (adapostul proiectului cosmic-demiurgic) este creierul mistic, nevazut (Spiritul). Speranta adapostului (uter sacru) pentru reunificare nuclear-spirituala este echivalentul Milei-mizericordiei: salvarea tuturor prin re-spiritualizare, prin revenirea la semn-proiect si la somnul-adapost în Mythos. (I-103) – Apare clar conformata imaginea Arborelui Spiritual: “Ca si iedera din arbor (spirala dinamica a Arborelui) de-o idee i se leaga” (viata-fiintare). Apar semnele rupturii-Revelatie: Fiinta spirituala ramâne în urma, ca amprentare-vointa exprimata, si se transfigureaza mistic (prin implozie) în Fiinta Divina. Semnele rupturii: uitarea, Logos-ul dispersat în trei zone (I-103) “câte-n lume-ai auzit”, “ce-ti trecu pe dinainte”, “câte singur ai vorbit” – a) logosul formator al lumii orfice, b) logosul ordonator al succesiunii “pe dinainte”, prin unghiul agresiv al demiurgiei spirituale, c) recluziunea Logos-ului, retragerea Logos-ului în sine, tacerea mistica-demiurgia proiectului, virtualitatea Logos-ului care va readuce starea Mythos). Rezulta, din retragerea Logos-ului catre Mythos, sfâsierea lumii amprentate de Spirit si sfâsierea-desfiintare a succesivitatii-ordonare-Logos expresiv: “De ici, de colo (distrugerea succesivitatii) de imagine-o fâsie (Logos secvential, fara rost-rostuire, fara logica, nelinistit, nelegat-ratacitor, în raport cu nucleul interior-Spirit, în cautarea-cale mistica spre Graal = receptaculul Logicii Sublime, Logos Sublim, sinonim al Mythos-ului), vre o umbra de gândire (cugetarea retrasa în limita-umbra, pentru reintegrarea în vointa-potential, proiect expresiv, iesire în afara efectivitatii), ori un petec de hârtie (stergerea semnelor evidente-coerente, odata cu secventialitatea-ruptura Fondului Fiintei-fiintare – ruptura Hârtiei Unice, lume ca plan-amprente însirate în semne: semnele se pierd odata cu fundalul lor cosmic, deci, semn si fundal al semnului  –  Hârtie Unica   –  sunt consubstantiale, sunt din aceeasi esenta si se auto-absorb în Esenta-Fiinta Divina )”.
“… propria viata n-o sti pe de rost / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?”   (I-103).
Pasajul de mai sus este un amestec de folosire figurata si proprie a verbelor, rezultând o “cimilitura” mistica, reintegratoare, Logos revelator spre Mythos: pe de rost înseamna Logos repetat “la indigo”, similitudine în forma a Logos-ului – amprentare cu Logos-ul-proiect. Dar, pe de rost înseamna si pe gura, gura expresiva lipita de gura mistica, una trecând suflul-vointa în cealalta: vointa de expresie, dinspre gura mistica spre cea expresiva (“lumeasca”), vointa de re-absorbtie a Logos-ului în Mythos, de la gura expresiva la gura mistica. Este pulsatia unei alte inimi decât cea de la primul triunghi sephirotic: nu mai este dansul expresiv al sacrului, ci este însasi Sacralitatea, este suflul cu numai doua sensuri, înainte si înapoi, cercul de jos si cercul de sus, Spirala Demiurgica, continând expresia si reintegrarea în sacral, ca simultaneitati. Deci, viata expresiva însasi figureaza ca proiect, face parte din Mythos. Nimic nu exista în afara Mythos-ului, Logos-ul nu este decât aspectul dinamic al Mythos-ului. Spiritul absoarbe Logos-ul, dupa ce la regurgitat-rasuflat – si-l transfigureaza în Fiinta Divina-Mythos.
Nu cantitativul, meschin si fara seva, fara “causa causorum” deci nu bracuirea (“Printre tomuri bracuite, asezat si el, un brac”) nu formele în succesivitatea absurda a bracului – ci calitatea spirituala din tomul-carte Cartea revelata-ca-lume si lumea revelata ca stâlp spiritual-Arbore Sephiroth – calitatea vrafului-brac, de a se înalta în pofida neîntelegerii si cu tot cu neîntelegerea. Revelatia are loc în toiul chinului, iar chinul este o orânduire aparent haotica în haos, de fapt, rânduind mistic haosul sa nu mai fie haos, structurându-l (mistic) sa redevina Regat. Pedantul  cu ochi verzui si ochelari (gheata demonica), stapân al colbului, este Satan însusi. deci, înaltarea calitativa a Stâlpului Lumii se face fie în pofida, fie cu tot cu Satan (de fapt, Satan participa efectiv – fara el nici nu se poate – la înaltarea calitativa, la transfigurarea vrafului (brac) în stâlp, a cozii în frunte (“te-o strânge-n doua siruri, asezându-te la coada” – cele doua siruri marcând centrul stâlpului-cu-frunte), a duplicitatii sirurilor în coarnele consacrarii, a paginii neroade în planul semnele divine, proiectul demiurgic: Cartea exista, tocmai prin manevrele, aparent negativiste în realitate remarcabile, ale lui Satan. El-Satan preface semnele din carte în colb, colbul se ridica spre privirea demonica de foc înghetat, focul privirii demonice re-transforma colbul, transfigurându-l în semne divine. Demonul care desface cartile, cantitativ în vraf-vrac, le si strânge, ca vraf-înaltare, Demonul care desface semne în colb, el si strânge colbul în semne (ca Piatra a Muntelui, recompusa din colbul-nisip) – semne care sunt re-sacralizate prin Privirea Foc. Demonul, desfacând în coada si frunte, el se situeaza deja în fruntea vrafului-stâlp “asezat si el (deasupra) un brac”, – deci este cooperant la înaltarea Arborelui Sephiroth; desfacând, în pustie si întelepciune, Spiritul – el îl si ascunde-adaposteste (de vârtejul-M?y?), în zona mistica a prizaririi.
V. Sephiroth-ul s-a echilibrat, pe ultima treapta, într-o inteligenta demonica, ambitia înaltarii vrafului-stâlp, prin Satan si întelepciune, ostoirea vârtejului-stâlp-spirala, în Cântul, forta de patrundere-întelegere, de atotrelativizare, din care dispare Satan, se absoarbe în cooperantul sau pozitiv-demiurgic. Ambitia demonica s-a relativizat: “poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami – orice-ai spune, / Peste toate, o lopata de tarâna se depune”. Suisul si coborârea, zidul si non-zidul, limita si dez-limitarea – trebuie retrase în zona neagra, mistica – ascunse-depuse în matricea-pântecele Geei: “lopata de tarâna” le-ngroapa prin rasturnarea tarânei, dar prin sugerarea lopetii, ca remanenta a focului fertilizator, deasupra în-groparii, se sugereaza resurectia viitoare. Deocamdata, “totul cade” în virtualitate divina.
Sceptrul falic (“Mâna care au dorit sceptrul universului si gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”) al înaltarii-erectie demiurgica ce combina cu crucea-patru scânduri. Crucea cuprinde sceptrul – mâna erectila si gânduri amprentate spiritual: jertfa pentru transcendere contine viitoarea victorie sublima-cristica.
Urmeaza relativizarea Sinelui spiritual: urma ta (“or sa vie pe-a ta urma, în convoi de-nmormântare …”) devine convoi de-nmormântare (în-covoierea mistica, îngropata, trecuta în registrul ocult: urma se transforma în în-covoiere sarpe-ouroboros), sub semnul întunericului demonic al privirii nepasatoare-luciferice: este curba ironiei supraindividuale, splendida demiurgie demonic-luciferica. Deasupra devine zona relativa, a mititelului lustruit: Satan se dizolva, se auto-persifleaza, focul interior este pastrat acoperit, la suprafata nu mai ramâne decât umbra focului – lustrul (urma mistica a efortului de razbire spre focul interior, prin Logos). Totul este sub a numelui tau umbra: umbra numelui este umbra Semnului Mistic, triunghiul erectil (din Arborele Sephiroth), opus celor doua triunghiuri prabusite în relativitate. Victoria este a umbrei, a misticului.
Din fostele forme, nici una nu-l mai ajunge pe om. Ei sunt tu divin (“ta twa asi, tat aham asmi”), iar tu-Fiinta Divina  lasi în urma, te rupi de Fiinta ta spirituala care dezvolta un suflu si un ritm formale: aplauzele (“Ei vor aplauda …”), ritm desprins de inima, expulzând suflu-ser, care este desprins de plamânii sacri. Biografia “se subtiaza” – formele Fiintei Spirituale amprentate se retrag, se omogenizeaza în umflaturi ale narilor – amprente carora li s-a retras energia vital-expresiva: narile umflate (un efort fizic, nu spiritual) nu mai transmit aer-prana inimii si plamânilor (biografia e “subtire”, pentru ca se rafineaza dincolo de inima-plamâni, în zona Spiritualitatii Pure – devine biografie sacra – hagiografie). Deci: blocajul primelor doua trepte cu vârf în jos. Apneea Yoghina  care interiorizeaza energia-sine. Cuvântul-Logos îsi pierde si el, deci, energia – devine lauda – formalitate lipsita de continut (“… sa te laude-n cuvinte”). Mâna erectila-demiurgica (sceptrul) devine mâna a oricarui (“Astfel încaput pe mâna a oricarui …”) – pronumele nehotarât releva omogenizarea si stârpirea-sterilizarea actiunii, ea drege (“te va drege …”), nu face (a drege înseamna a repara ceva stricat-ruinat – pâna la ruinarea-disparitie finala, a cârpi, pâna la aneantizarea peticului însusi – opus lui a face, ca simultaneitate si originaritate stihiala, divina). Se produce o stare de continuitate a formelor golite, unirea lor prin substratul dinamic: Raul (“Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege”). Vor zice, deci Logos decomprimat, dar recuperat de Satan-Demiurgul, Satan care a trecut în Mocsa a treia, cea a Fiintei Divine.
Tot ceea ce a fost în triunghiurile unu si doi (viata) devine moarte (transfigurare):  pete (zona mistica a întunericului, penetrant spre/prin lumea noastra, zona în care Raul e în curs de transfigurare divina), rautati (esenta Rau, absorbita de Demiurg-Fiinta Divina), mici scandale (Logos derizoriu, vehementa sterila, reciclata, în Mocsa a treia, în tacere-potentialitate demiurgica). “Astea toate te apropie de dânsii”. Iata efectul soteriologic al Arborelui Sephiroth: Apropierea-contopirea celor reciclate în Mocsa a treia (pâna la identificarea cu “ta twa asi, tat aham asmi”): disparitia-resorbire a iluziei-multiplicare în acel unu-una (Ying si Yang), nuantat dintru început, ca axa de dezvoltare pe verticala a Sephiroth-ului: “Unul e în toti, tot astfel precum una e-n toate”.
Negarea luminii vinovate si pacatoase (= karma) este re-sorbire în lumina mistica a noptii bogate. “Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt, /  Toate micile mizerii unui suflet chinuit, / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
Cele 3+2 (cele trei triunghiuri + unul-una (Ying-Yang) sunt înfatisarile lui Vishnu, cu semnul inversat. Toate se scurg pe sira spinarii, pe tulpina Arborelui Sephiroth (semnul întors = scurgere în jos), pâna la radacina Regat (Malkuth), unde redevin Kundalini = inertia (sarpele) originara. Se îngroapa în Pamânt-(Soare Negru) -Geea, pentru a se supune resurectiei. Chinul suprem, vehementa suprema a chinului cristic-demiurgic este ceea ce atrage, ca liant si resorbire în UNU, înafara cugetarii-gând (amprentele cugetarii sunt parasite, pe linia descendenta spre Regatul Inertiei – Kundalini).
Ca în nici una dintre Scrisori, în Scrisoarea I exista trei parti: al doilea rând de puncte de suspensie marcheaza Nasterea de Dupa…, Nasterea Mistica, Coroana, Coarnele de Consacrare a Fiintei Divine: Luna = Cunoasterea Suprema (Moartea) – “Raza ta si Geniul Mortii”. Între coarnele Lunii este comprimat Edenul, Regatul Mistic, Mythosul: “ea (Luna) deschide poarta (poarta-de-coarne!)-intrarii în propria-ne lume”) Sinele Suprem Impersonal)… “Mii de pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara” (lumina fecioara = lumea mistica, de neatins, decât de initiati; pustiul ce scânteiaza = Mythos-ul plin de lumina mistica, dar vid de forme si de vointa formei-amprenta: doar proiect, fara semne iesite în evidenta-expresie) “… codri-ascund în a lor umbra stralucire de izvoara” (din nou, “stralucire de izvoara” sugereaza nu dinamismul resurectiei, ci potentialitatea infinita a resurectiei; valuri cu stralucire lunara = semicercuri în zona mistica-jos, “miscatoarea marilor singuratate” = semicercuri aparente, erectile, în zona expresivitatii-amprente; singuratatea, însa, este nucleul stare divina, care uneste cele doua semicercuri în Cercul Mistic – Dumnezeu-Singuratatea Suprema, caci e Virtualitatea Suprema. Puterea sortii, de la primul triunghi sephirothic, este cuprinsa-absolvita în reîntoarcerea la Unu, identitatea Raza ta – Geniul Mortii (lumile resorbite în zona mistica a Cunoasterii absolute).

*
*        *
(I-147, Oda (în metru antic) -“Suferinta tu, dureros de dulce”: sunt marcate doua etape, aduse în simultaneitatea Revelatiei: chinul paroxistic este conditia sine qua non a trecerii în zona dulce, zona mistica a echilibrarii orfice, între Apollon si Dionysos, între lumina si vârtejul întunericului (lumina oculta). Dulce este starea zonei mistice, în care toate respira împlinirea-extaz. Dulce este neantul succedând chinului adus la paroxistica vehementei, ca vârtej purificator, care ridica-trasfigureaza zona amprentelor energetice – în zona energiei pure, absorbante a amprentelor energetice. Oximoronul dureros de dulce este sinonimul zonei neutre “vânturile-valurile” (“gândul nenteles” – mistic devine Cânturi, strabatute de Revelatie, intra în rezonanta cu stihiile reechilibratoare: Sagesse si Intéllingence, unde inteligenta-valurile alternative miscari sus-jos pe verticala Arborelui, sunt contracarate de Întelepciunea-vânturile, ca parasire a mediocritatii alternantei, pentru Vârtejul atotintegrator – ridicând Spiritului, din Kundalini, pe sira spinarii-arborele Sephiroth, si aducându-l – linistindu-l (dulce) în Fiinta Divina Încoronata (coarnele strâng mitul si redeschid, spre Logos-ul-virtualitatea-amprentelor-lume, Logos-ul-proiect).
Gândul nenteles este Logos-ul-amprente, impregnate de Spirit, Cugetare sacra. Împlinirea te sa fie privirea gândului, strabaterea spre sacru si a sacrului. Pasarile strabat negrul (mistic) pamânt (zbor al reintegrarii în Spirit), în paralel, arhetipul pasarilor (gândul nenteles strabate albul-lumina (zbor al reintegrarii în Fiinta Divina). Pasarile sunt amprentele fenomenale, gândul este arhetipul unificator al Zborului: zborurile (fenomenalitate, spre zona ascunsa) sunt absorbite în Arhetipul zborului, Gândul nenteles, fiinta Spirituala – care, la rândul ei, e absorbita în Cânturi = Fiinta Divina, Fiinta ce integreaza valurile-fenomenalitate si vântul-energie ascensionala, dinspre Kundalini spre vertex (Om si Cosmos au aceeasi structura spirituala: de la energia originara-Kundalini, la centrul uranic al Fiintei cosmicizate: fontanella, fântâna tâsnitoare a Spiritului, vertexul-Vârf de Munte, condensator al tâsnirii (acvatice) a Energiei).
Acvaticul si mineralul sunt ipostaze paralele, care se convertesc una în cealalta, prin transparenta acvaticului – ? MUNTE, prin izvoarele de la poalele Muntelui ? MAREA, Susul si Josul, Verticala si Orizontala (“crengile” triunghiurilor Arborelui Sephiroth) capata, ritualic, aceeasi semnificatie (unitara): de imagine hieratica a Fapturii Divine, Arborele Vietii, Arborele Sephiroth.

3. DIMENSIUNILE COSMOSULUI ROMÂNESC EMINESCIAN

Templul românului este Biserica. Dar Biserica eului eminescian este Codrul: codrul pregateste eternitatea, codrul pregateste, heraldic, liturghia organizatoare întru firesc a celor divine în esenta (si trecatoare în forma, dar trecatoare, mereu, spre esenta divina, ca-ntr-un Râu Demiurg neistovit). Codrul are izvoarele, are Arborele – Axa a Lumii, are Pasarile (zbor si cântec, raza si Logos…îngeri paradisiaci!). Codrul are ca Preot teiul vechi si sfânt (Povestea teiului, Fat-Frumos din tei), dar are si Cavalerul Ocrotitor al dimensiunii Mortii, Ocrotitor al Tainei Supreme: Cavalerul Templului apare fie Calin-Mirele (Cavaler al Florii Albastre), adica stâlpul Templului-Casa Divina a Eternei Nunti (-codrul), fie calaretul pe cal negru si au cornul lumii la brâu, ca taina comprimata, asa cum palatele-cosmosuri sunt comprimate în mere de aur, în basm (Fat-Frumos este Cavalerul Lucifer-Luceafar: “Flori de tei în parul negru / Si la sold un corn de-argint” – aduce aminte de “Pe negre vitele-i de par / Coroana arde pare”, caci florile de tei sfânt sunt flori de foc – iar cornul de argint este substitut metonimic si invocator al Lumii-Fata din rude mari împaratesti).
Codrul este în centrul Vârtejului Cosmic, dar el este centrul cosmosului-vârtej : trece vremea lui, dar vremea lui trece în eternitate: “noi locului ne tinem”. Noi – este si forma de plural gramatical, dar si semn al majestatii, regale si divine (pluralul majestatii). Codrul este ipostaza eternitatii, pentru omul-vremelnicie, pentru Spiritul exprimat-amprentat, a Muntelui Cosmic-Arbore Cosmic. Ca si Muntele, Codrul primeste pe cel inocent-paradisisac (copilul cosmic din Revedere, cel dinainte de re-vedere si dinainte de departare, este copilul din Fiind baiet paduri cutreieram, care se culca la sursa eternitatii: izvorul), sau pe initiatul în moarte (Povestea teiului, Fat-Frumos din tei: “Trec în umbra, pier în vale / Iara cornul plin de jale (…) Mai încet, tot mai încet… / Mai departe… mai departe…” topindu-se – transfigurându-se, iar si iar, în izvor-resurectie: “Iar izvorul, prins de vraja, / Rasarea sunând din valuri”), sau primeste zeii si zeitele (Memento mori: (I-263) “Din copaci ies zâne mândre…”) – oricum, efortul initiatic este recompensat prin starea de codru: eul cosmic complex, cu axa bipolara Soare-Luna, cu oglinda-Eros (“… se patrunde balta/ Si de chipul dragii mele”) si forta de propulsie demiurgica a zborului (La mijloc de codru… este autoportretul ciobanului mioritic ajuns Om cosmic, Om Transcendental). Codrii adapostesc piscul Lunii (“Sus în codri de pe dealuri / Luna blânda tine straja” (I-82). Sub bolta codrului se savârseste jertfa purificatoare a Omului-Munte (coif: “Codrul si cu ramurile / Coiful nalt cu penele”), a Omului-Poiana (revelat: “Codrul cu poienele / Ochii cu sprâncenele”): fiul al treilea (Âthman) scrie testamentul-legamânt de nunta cu draga-craiasa Moarte, pentru constructie-patrie (mosia) eterna-monastire. Omul-Christos este sanatos pentru sanatatea-foc a Monastirii-Patrie (Mosie). Daca ar fi sa nu ne îndoim de stiinta limbii, Mosie ar fi cel mai potrivit cuvânt, caci Mocsa, în sanscrita  =  tarâmul Mortii. Adica, tarâmul-re-nasterii initiatice, “în care se realizeaza eliberarea din lantul karmic de reîncarnari, eliberarea care se poate realiza numai prin cunoastere” (Mioara Calusita, Zalmoxis, Ed. Gemenii SRL, Buc.,1993). Astfel se explica de ce Eminescu spune foarte rar “tara” (asimilând-o, când îi spune, totusi, asa, lui Terra-Titanul Pamânt (sfânt, deci: “.. pân’si numele tau… tara”), care mentine nestinse aspiratiile Spiritului la Fire (con-formarea la divinul Spirit, Originea Pura a lumii), Dreptate, Adevar – iar patrie nu-i spune decât fie gândindu-se la Tatal-Origine (“L-a patriei dulci plaiuri” -I-10), fie îi da nuanta derizorie, trimitând cuvântul Pretentiei de Tata Autarh Sacru în gura demagogului, unde se degradeaza Logos-ul despre sacru: “Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul…?” Deci, a vorbi despre Tatal-Origine este o problema extrem de dificila, pe muchie de cutit, atunci când nu s-a lamurit, în primul rând, problema Revelatiei: cum sa stii (si sa pretinzi si în fata altora ca stii) despre Origine, daca nu stii despre Spirit, daca nu te jertfesti-initiezi pentru a-ti revela dimensiunile Spiritului (originaritate, forta demiurgica-virtute etc.)?
Timpul Templului este, dupa gândul lui Blaga, timpul-cascada: o continua retragere în doma-Munte al Originii, codrul pare a fi istorie, dar transfigurata în anistorie, pentru români: în codru se trag-resorb cranii, si devin focul-stele comete: mii de capete pletoase, devin munti-stele (Vârf de Foc): mii de coifuri lucitoare.
Deasupra a toate, hyperionic, este întrebarea Demiurg, Expresivul mistic, care “nedând vo dezlegare, duc (e) l-a dezlegarei usi”. Astfel conceputa, întrebarea se “calmeaza” (autodizolva) în cosmos (sofianismul codrului) si se pastreaza în Vârtejul Cosmic (Mircea, Vânturile-Valurile), care însa, produce, prin paroxismul vehementei, transparenta ca limita spre eternitate.
a) Magul este ipostaza semne (“Magul îi scrie… strâmbe semne” (I-249), “Magul… a citit semnul întors” (I-251),  “[Magului] Ca o poveste-uitata [lumea Carte] Arald în minte-i suna” (I-78), “El [Magul] cartea-si deschide (…) / Cu semnele strâmbe întoarse-arabeste; /Sunt legile-nsemne din ast univers” (I-292), de rânduire din Vârful Muntelui, prin fire demiurgice (“zodii descurca” (I-292)) tesute si trimise, toarse gata (predestinare), spre lucruri, dându-le si retragându-le sub semnul aripii de înger (cf. Povestea magului…) soarta-candela-stea. Âthmanul-Mag (punctul-vârf stabil) este proiectat ca replica la punctul de miscare, de neliniste: prin paradox mitic, nelinistea împaca (deci, suprematia o detine Vârful-Mag) – împaca toate, în marea initiere a Mortii;
b) Împaratul care e frate cu Magul, impregneaza cu divin (miscare subtila, de aducere la numitorul comun a Fortelor Spiritului) si apoi oboseste si trimite Fiu de Împarat la Mag, pentru o noua coborâre în infern, Somnul spre Visare – pentru a completa, iarasi, “depozitul” energetic pentru impregnarea lumii cu dorul nemarginit: si acela de a fi, si dorul unic de îngropare în (substituire prin) Titanul-Pamânt – ca revenire la originara Mare-cu-Valuri, dar, mai cu seama, la Marea-Oglinda (marginea marii este marginea valurilor, este aplatizarea în Pamântul Transparent al Începuturilor, dinainte de Cain-Crima Necesara anularii iluziei).
c) Cavalerul Templier, Calugarul ascet (Mircea) care, în di-sperarea-Profetie (iesire din Logos/ul-Cosmos în Logos/ul Proiect-Divin), se arunca si devine Vârtej Cosmic, pentru a extrage, din starea Mlastina-Rovine – Muntele Nimbat. Piciorul Cavalerului (“calca totul în picioare”) este androgina ipostaza a Calcatorului de Cosmos: este fata de împarat (“de la Arges mai departe” – “pe Arges în gios…”) si este pajul (îngenunchiat, ghemuit pentru re-energetizare sacra-semne: “Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte”), pas cu pas reluând, la infinit, liturghia de re-edenizare a Pamântului (al treilea fiu + “draga sa” sunt ipostazele Cavalerului Calugar-Mircea, care situeaza, prin demiurgia sa, Rovinele în zona Munte Nimbat, sau “de la Arges mai departe” – sinonime ale lui “Pe-un picior de plai / Pe-o gura de rai”.
Vârtejul este format din doua fuioare împletite, al disperarii izbavitoare (luciferice) si al sperantei pervertitoare: Lucifer si Nenumitul Divin, Ahriman si Ormuzd.
Spune Blaga, în Trilogia culturii : “În neorânduiala vie a acestor sate (românesti) simti prezenta unei imaginatii umane care prelungeste natura pâna dincolo de ea, pâna la zona de miracol si poveste.”
Într-adevar, Logos-ul eminescian este echivalentul acestui Logos arhitectonic românesc – de fapt Logos eminescian este Logos-ul-Mythos românesc: Spiritul românesc si-a amprentat spatiul de expresie într-o omogenitate armonioasa, de la vegetal-mineral pâna la uman, realizând firescul originar, paradisiacul. Nimic nu impresioneaza mai profund în poezia eminesciana mai mult decât firescul curgerii-ordonarii-Logos, amprentari ale Spiritului în sunete si tâlc, care realizeaza în mintea cititorului Ordinea, rasturnând si facând de rusine toate structurile artificiale din mintea celor care, acum, citind Logos eminescian, sunt obligati ori la refuzul Logos-ului, ori la Revelatie. Refuzând Logos-ul, se expun haosului pretentios si pretios, cu forme sterile, avortate – iar acceptând Revelatia, sunt transfigurati, sunt absorbiti în Logosul-Eminescu, care este Logos-ul Mocsei românesti.
Iarasi din Blaga (op. cit., p. 246): “Ascetul atonit se simte, datorita unei necautate, dar reale rasturnari a rânduielilor sufletesti, din capul locului integrat în ordinea salvarii. Salvarea nu e o speranta, ci o experienta. Nu o problema, ci ceva dat. Salvarea nu este o perspectiva conditionata a existentei, ci mediul cert al existentei. trairea salvarii, iluminarea launtrica, transfigurarea întru rânduiala salvarii, convingerea organica de a participa la ea gratie împrejurarii ca omul e un vas al transcendentalului, care coboara, acestea sunt fenomenul primar ortodox (…). Credinta si actiunea sunt asa-zicând efecte, sau mai bine-zis aspecte secundare ale acestei existente, iluminata de atmosfera si rânduiala salvarii”.
Aici, dupa parerea noastra, suntem în fata unei probleme foarte seriose, care nu trebuie nici trecuta sub tacere, nici etichetata drept problema superficiala, colaterala etc. Este vorba de problema nu a credintei (despre aceasta am vorbit în lucrarea de fata – a se vedea supra, p. 101), ci a re-ligiei eminesciene. Cum si de ce anume, sau de cine anume, îsi leaga Spiritul-Eminescu forta amprentatoare întru Logos? Pentru ca Eminescu porneste, demiurgic, propulsat de forta Spiritului. Spirit (re)legat de Spiritul suprem. Cine este acest Spirit Suprem si în ce modalitate determina expresia-amprentare? De raspunsul la aceasta întrebare depinde în ce atmosfera îl situam pe Eminescu: în atmosfera carpatina, în atmosfera germanica, în atmosfera indiana (exotica) – sau într-o atmosfera hibrida, versatila, labila?
Am putea fi acuzati de fanatism si de fariseism, daca nu am recunoaste afirmatiile lui Blaga, care se potrivesc perfect ortodoxiei, nu se potrivesc întocmai ideilor poetice eminesciene. Sau, cel putin, la o prima vedere, nu se potrivesc.
Protestantul e zbuciumat (dar des-centrat, în raport cu esenta), catolicul e ambitios (de a-si merita, sau chiar forta, salvarea prin fapte), afirma tot Blaga.
Alaturi de ulterioara noastra argumentatie, am lua un subcapitol, la Firea fiintei: Tagaduirea fiintei: opozitie si limitare : “Negatia româneasca nu are caracter existential, ci esential. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El spune, deci, totdeauna, unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esentialmente concesiv este românul, daca-i precizez planul în care îti propui sa ai dreptate! Ceea ce nu-ti îngaduie el este sa ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui. Acest fapt lamureste si îngaduinta excesiva – poate neasemanata – a românului fata de altul. E pentru ca, în fond, nimeni nu este, pentru el, absolut altul. Cum nu e, pentru el, nimeni absolut altfel”.
Sau, la pagina 80, a aceleiasi carti: “Pentru conceptiunea româneasca a existentei, lupta aceasta dintre rau si bine are un puternic caracter de iluzie venita din partialitatea vedeniei, din necuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scapare din vedere a tuturor posibilitatilor, ci nu un caracter funciar”. Apoi, la p. 110: “…între lumea de aici si lumea de dincolo este deci un fel de întrepatrundere. Dincolo nu înseamna propriu-zis înafara, ci alt fel. Cei de aici trec uneori dincolo în vis ori în trezie. Cei de dincolo staruie pe aici. Nu este, deci, între aici si dincolo o prapastie, ci vama, pe care, daca o platesti, treci. Dincolo nu defineste un hotar spatial, ci o calitate a fiintei (…). De unde “fatalismul” românesc, definit nu ca indiferenta fata de conditiile concrete ale faptei, ci ca integrare a faptuirii în ritmul universal, socotit ca aratare a vointei dumnezeiesti. De unde si caracterul ritualist (s. n.) al faptuirii românesti, în sensul nerealist, derivat si simbolic”.
Mircea Vulcanescu dezvolta, aici, înalta metafizica a gratuitatii gestului (ritualic). Gestul facut ca ne-integrare în pragmatismul social – are, însa, strapungeri în planul sacral, care îi este, gestului românesc, mediu de dezvoltare si motivare. Orice se face nu se face pentru a câstiga social, ci pentru a spori calitatea energetica-morala a fiintei. A fiintei cu dubla fiintare: aici si dincolo, nediferentiat.
De aceea, oricare gest-fiintare trebuie sa fie un RITUAL.
*
*        *
La început, Eminescu este un revoltat. Poemul Împarat si proletar marcheaza trecerea de la postura si calitatea de om social-neinitiat – la cele de Poet-Cezar-Initiat. Apare Întelepciunea, constiinta faptului ca nu conteaza (în economia cosmica) forma si pozitia spatiala-morala prin relatie, ci calitatea spirituala, care este absoluta: Cezarul vegheaza singur, ca un Cavaler-Calugar – si are revelatia Regelui Lear (nod energetic dublu, spre desfacere si spre re-facere: Înselaciune si Adevar-Visare). Nu exista, în fapt, bogat si sarac, ci forma bogat si forma sarac (relative la Spiritul Absolut) – împietriri ale hazardului, amprentari absolut fara logica (umana), ale unor forte opuse: Spiritul coerent si Demonul – Haos incoerent. Coerenta spirituala este calitatea ce face dintr-un om – centrul energetic al universului, Punctul de Miscare al nasterii universului si tamaduirea-leac pentru rana despartirii luminii-soare de întuneric – întoarcerea în linistea eterna.
Totul este sa elimini nefirescul si impostura (sa smulgi si sa distrugi toate mastile Histrionului), care sunt forme de fixare aberanta în iluzie. Totul este sa te înscrii în cursul firesc al Râului-Demiurg: sa curgi si sa stii sa curgi; Eminescu, prin antonimia codru etern – codru agresat de timp, rezolva criza trecerii timpului. Nu exista trecere a timpului care sa afecteze esenta orfica (“Vara doina mi-o ascult”, “Cu doru-mi singurel / De ma-ngân numai cu el” – stare de ascetism orfic, stare de izvor alimentat din Izvor), izvorul si doina codrului, îngânarea cu dorul este limita spre eternitate.
Constiinta mortii ca teroare îi lipseste cu desavârsire lui Eminescu. El e convins ca moarte e înger cu chipul frumos, adica este calea-aripa-zbor spre cunoasterea suprema, mistica (s-a vazut cum civilizatiile spirituale umane, nuclei energetici, din Memento mori, nu mor, de fapt, ci-si transmit, în mod ocult, energia specifica, pentru a realiza, într-o nevazuta structura, Desenul Mântuirii Omului). Nu exista, deci, lumea de aici si lumea de dincolo, ci calitatea superioara a Spiritului, prin care se înlatura impostura, tradusa în nefiresc, demonic (monoclu-ochi demonic-ciclopic, pomada-minte, bâlbâiala-degradare caricaturala a Logos-ului – dar, toate, promitând, prin vehementa lor, o stare post-apocaliptica, de destindere edenica) si în inflatie a formelor: starea monstruoasa (broasca, ochi-privire-mparosata, ilot, fonf, gagaut) este starea de degradare a Logos-ului Divin. Sau, dimpotriva, oboseala Spiritului, care provoaca impostura, fixatia în iluzia, creatoare de inflatie a formelor (ascunzând-mascând arhetipurile luminoase ale Frumusetii, Adevarului, ascunzând matca Firii, ca suma a entelehiilor).
Consecinta este uitarea (ignorarea, mai exact) a fenomenului. Si, mai exact, descoperirea, darea la o parte a valurilor de peste gesturi si cuvinte, si regasirea starii de Ritual. Roata poate fi sterila, daca o agatam de fenomenalitatile-culturi ale Egiptului Iudeii etc. Dar Roata este forma arhetipala a Soarelui-Spirit, care exclude, suveran, invazia, deformatoare de cerc, aceea ce vrea sa fie forma autonoma (sectiune în Desenul Unic si Unitar). Dictatura Soarelui-Cerc este acceptata de Eminescu, dictatura Ritualului (cea mai profunda si unica forma de existenta a Omului ca Dumnezeu) înlatura dictatura Haosului.
În acest fel, acceptând dictatura Spiritului, respinge democratia înjositoare a lumii. Prin aceasta pozitie, Eminescu este tiranic, caci toleranta sa extrema fata de formele sociale, deformarile cosmico-existentiale, îsi are izvorul în ignorarea suverana, în suprimarea draconica si definitiva a tuturor canalelor de legatura dintre Spiritul-Centru nascator si dizolvator al Logos-ului expresiv – si dezmatul gregaritatii contingentului. În definitiv, în fiecare întelept de pe prispa unei case (cosmos) taranesti zace un tiran, un monarh (cosmic) absolut: toleranta fata de toti si de toate este un exclusivism suveran, o ignorare a tot ceea ce este trivial, banal, neinitiat – si de aceea “de gloata”, plebeu.
Tolerantul român este, de fapt, cel mai intolerant dintre monarhii lumii: este metafizicianul prin excelenta, filtrând întreaga fenomenalitate prin Sita Suprema a Ritualului (Garantia Suprema a Divinului, el însusi, Ritualul, fiind Dumnezeu ca în-sumare oculta de gesturi-cuvinte, Logos-uri mântuite de expresie individuala). Aristocratia absoluta a “fatalistului” român consta în conservarea, de o încapatânare infinita, a  libertatii infinite de a nu fi liber în nici un gest, în nici o vorba. Totul este jertfit supra-individualitatii. “Înrobirea” fata de hieratism (a se vedea icoanele ortodoxe române), fata de absolut, este suprema libertate a conservatorului Eminescu, la fel cu conservatorul taran anonim, ramas la stelajul sau fecundator, cu vita imemoriala si fierul stihial înfipt în brazda Mamei Eterne (Geea).
Eminescu nu-si pune problema salvarii în sine, ci a colaborarii firesti (perfecte, deci) dintre Satan si Dumnezeu. Sa nu fie impostor oare Ormuzd – aceasta este singura nemultumire si grija a lui Eminescu. Pentru a nu gresi Dumnezeu, îl exalta (în Andrei Muresanu) pe Satan: “O, Satan, geniu…” Totul trebuie sa fie înscris în schema cosmica a Compensatiei. Înecul (din Odin si Poetul) compenseaza (prin resurectie divina-Revelatia Frumusetii) chinul paroxistic.
Eminescu nu forteaza absolut nimic, Eminescu nu are nicio ambitie, Eminescu este nelinistit doar de un singur lucru, acelasi care-l face sa fie cuprins de dor si amor: ca trebuie sa uzeze de gesturi suplimentare de vointa si curaj, pentru a se mentine în calitatea de Om Liturgic (Ritual-Omenire), de Initiat. Ca genialitate-geniu e o nefericire, ca virtutea e o nerozie – acestea sunt slabiri ale fortei originare, sunt degenerescente: Basarabii (domnii Soarelui) si Musatinii (Domnii Frumosului) sa fie aparati de Focul-Tepes – si totul re-intra în Logos-ul firesc (Divin), în Entelehiile-Lumii-Mythos.
(II-37): “Craiasa alegându-te / Îngenunchem rugându-te / Înalta-ne, ne mântuie / din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întarire / Si zid de mântuire… / Noi, ce din mila sfântului / Umbra facem pamântului / (…) O, maica prea curata / Si pururea fecioara / Marie!”.
Alegând punctul central al Lumii-Geea-Maria, e îl vrea zid de mântuire – mosia-Mocsa din Scrisoarea III (“iubirea de mosie e un zid…”) al transcenderii. Privirea ei sa fie focul coborât ca cerc-încercuire a Curateniei = neproliferare a formelor în Haos. El se simte umbra din mila sfântului, amprenta cu energie-Spirit: directia de raportare este sinele Luceafar al Marilor, Soarele Negru, Hristosul nearatat, mistic. Regina peste îngeri sa pastreze starea de Revelatie (Sanatate a Spiritului), aparata de cercul de foc al arhangelilor-îngeri (cercul-Eden): Lumina dulce, clara, a Revelatiei eterne, este Edenul, echivalent cu forta Maria-ochiul mistic al Lumii.
Eminescu este ipostaza cea mai înalta si cea mai constanta a gratuitatii metafizice a existentei românului. El este Poetul Românilor. Românul este cel mai constant dintre ortodocsi, Suveranul Ortodoxiei: românii sunt un popor de Monarhi Mistici (excludem complet din vedere, cum exclude si Eminescu (-Rege-Împarat-Mag-Cavaler al Graalului-Calugar), gloata ignoranta, ca proliferarea nefericita a fenomenalului expresiv, si ne referim doar la Spiritele românesti, la adevaratii, misticii, arhetipalii Tarani-revelatori ai Titanului Pamânt, stâlpii de foc ai acestui tarâm-Mocsa, în care Zamolxe, prin rugaciunea sa, facea (face) sa tâsneasca lumina Akes Samenos-urilor, Gradinile Vrajite strabatute (nediscriminatoriu stânga [moarte]-dreapta [viata]) de Râul Demiurg, râul sfânt Naparis.
*
*        *
Arhetipul iubirii, Fiinta iubirii (cuplul originar, adamic), ca Ritual-Fiintare – poate fi înca un argument pentru optiunea lui Eminescu pentru re-legarea spirituale de zona crestina. Nu exista o singura picatura de ura (ca sentiment degradant, nu ca sentiment demiurgic) în acel înalt Spirit, ci doar îngrijorare si dezgust (urmate de întetirea prompta a Focului-Spirit) pentru rezultatul degradarii Logos-ului. Dezgustul este urmat de vehementa-Foc (a se vedea Tepes-Focul, din Scrisoarea III care rezolva problema monstrilor-proliferari), îngrijorarea este urmata de vehementa-Foc – a se vedea în Sara pe deal, unde fumul-vale este urmat de coasa (a) – taiere a surselor lumi-inflatie de forme-oameni, b) – semicercul de foc alb, atragând semicercul mistic, pentru Cercul Divin, refacut în Sfera-Foc – clopot-sfera a focului metalic, toaca-sfera a focului vegetal) si de focul sufletului: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Si Logos-ul Sacru se reface în Muntele Cosmic, Muntele Mistic: noapte bogata (semantica re-trezita spre împlinire).
Avântul, pregatirea pentru Revelatie, nu sunt alimentate de pragmatismul salvarii sufletului (ca la catolici) : Eminescu este Marele Pur, iar cautarile se înscriu în înalta, suverana metafizica a gratuitatii eforturilor spirituale.
Cautând si negasind, el ramâne la fel de încordat si, totodata senin, ca si cum ar fi la începutul gândului: stie, dupa cautare si negasire, ca abia aceasta este starea gândului: stie, dupa cautare si negasire, ca abia aceasta este starea în care sufletul este pregatit sa transcenda.
Firescul lui Eminescu? Firescul lui Dumnezeu.
Panteismul si teologia lui Eminescu sunt ale oricarui om traditional-român, Om-Natura, Om-Ritual: nuanta lui Calin-Soarele se întrepatrunde (transpune) cu/în nunta Fluturelui (Zbor solar), feminitatea complementara fiind viorile, amintind de finalitatea sacra a Eros-ului – celesta Floare albastra (Femeia este sclava si arhetipala: rosie ca marul: cerc al soarelui, simbolul erosului pentru împlinire în cosmos-nunta). Zburatorul Calin si Zburatorul-Fluture tind catre acelasi ideal: Cercul uranic (ros si albastru, foc si sfintenie orfica a echilibrului). Nunta trece prin vârtejul Craiului cu  barba în noduri (valuri, smârcuri, degradarea Rovine), sarac-ascet prin nebunie ispasire a trufiei carnii (valuri înselatoare, mosneagul rege Lear) si bogat-cosmic, ca noapte bogata. Codrul este labirintul si Craiul este, prin confirmarea nuntii initiatice, Muntele cosmic: “Mult bogat ai fost odata, mult ramas-ai tu sarac” – I-65) – este starea circulara: încrederea demiurgica, prindere în valuri, saracia-ascetism pentru Revelatie – revenire la bogatie-noapte bogata.
Lacrimile sunt ploaie fertilizatoare, prin durere, a starii hieratice, a cercului paradisiac: (I-64) “Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albastri” (albastrul cercului-Eros împlinit este fecundat si confirmat prin ploaia fertila, ploaia de foc a lacrimilor).
La fel (I-117): “Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atât de van” – lacrimile sunt ploaie sfânta, de foc, revarsare de monade spirituale, care transfigureaza zona instinctului în zona demiurgiei spirituale-eros.
Sfintenie, la Eminescu, este în tot si peste toate, atâta timp cât tensiunea spirituala este maxima: “Si noptile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” (Logos-ul mistic, de neînteles, dar asimilabil prin absorbtia în uranic, readuce la Muntele Cosmic al noptii, prin farmec-rapire a energiilor-amprente; aceasta, pentru ca iubirea ei este vesnica, euharistica, hyperionizând-o: “În veci îl vei iubi si-n veci / Va ramânea departe” – ceea ce simte si Luceafarul, în legatura cu Ea: iubirea este creatoarea departarii, adica a Cercului Infinit al Sacralitatii.
*
*        *
4. SAT – CASA, SAT – VATRA

(I-62) “Acatat de pietre sure un voinic cu greu le suie”.
Eminescu desira si dizolva toate firele care încearca sa limiteze avântul demiurgic al Spiritului (care suie, acatat de pietre sure). Liniile patrulaterului-salon se dizolva în cercul codrului:
a) de la sala-patrulater (II-6) “Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala”),
b) prin stihiile vânt-omat (III-6) “Se uita cum omatul copaci si case-ncarca”) – privirea reuseste transparentizarea-fereastra (“Se uita prin fereastra cum ninge-ncet … mereu”),
c) ajungându-se la cercul-coliba, cu cercul erectil (printre stânce încuibate) spre Munte: “Din pragu-i sa se uite la munte” (Âthman, prin intentia-realizare mitica a privirii),
d) prin camera bogata în noapte (I-9) “E noapte. În camera bogata …”) se sugereaza paradisul pierdut (II-10): “Ce vrei? Îmi pare-n ochii-ti ca vad o veche vina. / În vorba amintirea a unei crude munci, / În inima e-o parte a totului straina – / De-ai fost vreodata tânar, e foarte mult de-atunci” – batrânetea este starea de pacat (sau efectul starii de pacat), este acceptarea decaderii-degenerare; tineretea este anularea pacatului, prin Eros-Logos (refacerea Logos-ului prin Eros-ul Divin, agapé).
Regretul este dupa Mythos: “Sa-mi deie-un mar în care închisa e o lume, / Palat frumos la munte, în codri înfundat” (deci, cvadratura urbana este respinsa clar, prin nostalgia colibei de paie, prin care se ajunge la originaritatea codru, cu palate magice, cosmosuri condensate (niste poiene tâsnite pe verticala luminii). Cuplul din palatele magice este cel din Luceafarul (II-11): “Sa fii un paj din basme si eu sa fiu regina!”
Satul amuteste în vale, pentru a ceda prioritatea esentei sale, vatra de jaratec (I-61). Starea de sat este starea care exclude, la modul absolut, trasaturile, limitele, formele, acceptând dizolvarea în esenta: vatra-foc si tacerea (amintire) sau valea (moarte-prag spre noapte bogata), în care se dizolva cetatuia, boltile, strasinele.
Orasul e labirintul-infern (tavane, ulite, baricade, feresti murdare, ziduri, usi care au clampe, ivare care sar, permitând invazia sterilitatii, a Logos-ului monstruos: congres de rubedenii, ca mumii egiptene). Presiunea orasului naste implozia-regresiunea spre originar, scufundarea spre castel (care nu înseamna urbanistica arhitecturala, ci solitudinea verticala, Muntele cu Vârf-Âthman).
Satul accepta docil, dizolvarea unghiurilor în (semi)cercuri naturale: luna, valuri, coroanede copaci – si explozia spirituala deal-munte-stea (Soare-Luna), prin stresine vechi (I-277).
Satul-vatra contine, deci, centrul-crucea-Hristos. Satul dispare în stihiile cosmice, satul este în stelele cosmice. Satul este anamneza – (arhitectonic-spiritualizata) : “Se uita cum omatul copaci si case-ncarca (…) Atunci i se nazare un vis frumos … si pare ca / Revede tineretea-i cu ochii sufletesti (…) ar vrea ca sa mai vada colibele de paie / Prin stânce încuibate (…) Când luna printre nouri, craiasa cea balaie, / Se ridica prin codri din fruntea unui deal (…) Sa aiba-ar vrea coliba de trestii, mititica, / În ea un pat de scânduri, muschi verde de covor (…) Ar vrea sa rataceasca (…) Unde-nvata din râuri o viata linistita (Râul Demiurg), / Parând sa n-aiba capat, cum n-are început”.
Deci, prin satul docil la invazia eternitatii (-Natura), omul redevine colaboratorul lui Dumnezeu. Satul este stare de antropogonie si theogonie, simultan si sinergic.
Muntele  se construieste la modul primitiv-stihimic (piramide – jumatate în lume, jumatate în infinit), palatele soarelui au, la ferestre, flori-sfinte ceruri-scari, ca si casa taraneasca (Memento mori, I-266-269). Vatra, în palatul Soarelui e vatra de rasarire a zorilor (I-265). Icoanele sunt imagini de tranzitie spirituala spre spatiul divin: sunt tablouri zugravind miturile dace. Gradinile Edenului se dezvolta din explozia vizionara a gradinii spiritualizate a satului românesc: “si gradinei arbori mândri (…) Conjurati s-acoperiti cu edera (…) Miscând florile ei albe (…) în scari pe flori pendante (…) Spânzura din ramuri nalte vitele cele de vis (…) Si albine roitoare luminoasa miere sug” (I-126).
Deci, satul este starea de sat, adica starea de Eden regasit (Vatra-Spirit), de mântuire, de regasire a originilor (nu exista, în fapt, un infern al deznadejdii la Eminescu – ci infernul face parte din structurile initierii prin efort spiritual, nu prin umbre perpetue: finalitatea este, mereu, regresia spre originar). La Eminescu, initierea este eroica, zeiasca – spre a anula-depasi, mereu, conditia  banal-umana.
Templul Cosmic e pângarit prin infiltrarea în strane (faguri ai Edenului) a starii infernale, obtinuta prin înjosirea Logos-ului (cu evlavie de vulpi, bâlbâiti, gusati, etc.) urma, implacabil, furor sacer purificatoare, re-stabilizatoare în centrul sacru: interventia Cavalerului-Calugar (Âthman), Mircea-Tepes (Focul-Vatra a neamului).

5. LINISTEA SACRALA. ANOTIMPUL POEZIEI EMINESCIENE

Eminescu nu este un poet al linistii domestice, ci al linistirii sacrale. Aparenta linistire eminesciana, aparentul interior domestic tihnit, care duce la somnolenta – sunt, în realitate, retrageri temporare, din fata iernii cosmice. (Dezvoltam aici, dar ne si delimitam, nuantat [de] sugestiile lui Edgar Papu – Poezia interiorului domestic, din vol. Poezia lui Eminescu, Junimea, Iasi, 1979). Se produce, uneori în poezia eminesciana, o retragere din fata permanentului vârtej cu dubla functie: cosmogonica si apocaliptica. Este o retragere în nucleul spiritual în vatra vesnicei regenerari arhetipale, aceea a somnului-somnolenta în vederea reenergetizarii, pentru succesivele reluari ale asaltului spirituale al viziunii, care trimite la vis-visare (I-100): “Când cu gene ostenite care suflu-n lumânare” (genele ostenite se pleaca peste ochii orbiti, modul ocult, pentru a pregati privirea interioara, viziunea – în zona somnului-visare; lumânare este nucleul mistic al Focului, ocultat în derizoriul domestic – dar imediat dilatata, consecinta a ostenirii genelor-ochi, pentru descatusarea privirii interioare – în vatra cosmica, eruptiva, a lumii: “luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie”).
La fel, în Când crivatul cu iarna (I-224), impactul dintre iarna din nord (ofensiva oculta a Hyperboreei: “Când crivatul cu iarna din nord vine din noapte”) si Spiritul înca nepregatit pentru initierea finala – produce o repliere temporara în repaosul aparent al zonei vetrei re-energizante (“Îmi place-atuncea-n scaun în drept de vatra”) – urmând descatusarea-viziune (unirea initiatica cu noapte bogata, cu semantica plenara a iernii hyperboreene), revigorata de scurta contractie în zona nucleului abisal al vetrei Spiritului: “Iar nu s-ascult pe gânduri, si sa ma uit de lume, / Cu mintea s-umblu drumul povestilor ce-aud” (situare în zona caii-umblare initiatica a Mythos-ului-povesti). Si zona arhetipala îsi reveleaza, în somn-visare, semantica ei exploziva: “Somnul m-apuca-n brate – Dar toate aceste basme în somnu-mi ma urmeaza (…) Copilele din basmu (…) Si feti-frumosi cu plete în haine luminoase (…) mândra Ileana Cosânzeana” etc. – regasind Frumusetea Eterna lunara, Ea (“Ea vine si pe sânu-mi dulce ea se lasa!”), si regasindu-se, pe sine, ca Soare (“În vis ma arde soare …”) – recucerind, astfel, supremul echilibru orfic  Misterul-Tacere, surâsul Hieratic: “frunza este muta – Misterul lin surâde pe lumea cea tacuta”.
*
*        *
Si atunci, la întrebarea: “Care este anotimpul poeziei eminesciene?”, raspunsul este: ANOTIMPUL MISTERULUI ÎN EXPANSIUNE. Primavara catre vara. Atunci când cade (cosmogonic) ploaia de foc a florilor de tei (caci exista si ploaia de foc apocaliptica, autumnala: “ca si frunzele de toamna, toate stelele-au pierit”), când se poate trece peste cercurile concentrice ale Styxului-Lac, printre constelatiile-nuferi galbeni, catre Centrul Misterului, atunci când Eros-ul este atât de expansiv, încât are loc miscarea inversa, asupra Sinelui Hieratic – si apar arhetipul-eros, Arhetipul Feminin, apare tendinta de razbatere a lui Eros în Eros agapé (aceasta stare de tranzitie în Eros si Eros agapé, este numita prin cuvântul DOR).
Esoterismul poetic eminescian, însa, contine si marcarea fazelor de comprimare, de retentie, de dezagregare, în vederea unei noi, circulare reagregari – si, în acest sens, viziunea lui Arald, din Strigoii (I-73) este deplin semnificativa: “El vede toata firea-amestecat-afara – / Ninsoare, fulger, gheata, vânt arzator de vara” sunt marcate, arhetipal, semnele stihiilor ciclului complet.
“Oceanul cel de gheata” (I-89) marcheaza “stergerea” cercurilor concentrice si revenirea în Unicul Centru (deocamdata, cu valente apocaliptice, dar, tocmai prin moarte, proiectându-se, anamnezic, într-o noua cosmogonie: “… ea (pasare-pereche) moare, / Visându-se-ntr-o clipa cu anii înapoi”. Exista si expresia vointei de a se pastra într-o permanenta a centrului-Mocsa (Mosneag): “Voi fi batrân si singur, vei fi murit de mult!” – dar formele de viitor, respectiv viitor anterior (structura vei fi murit figureaza, deja, în versul patru, ca prezumare: “ca tu vei fi murit”) tradeaza imposibilitatea înghetarii definitive a procesului ciclic.
Asa cum afirmam mai sus, despre poemul Când crivatul cu iarna: iarna este faza de latenta, de comprimare originara a germenilor Focului, revenirea în Hyperboreea, pentru un fel de recapitulare – “reinventariere” si reordonare-revigorare a arhetipurilor, care vor fi descatusate, în faza ulterioara a ciclului. Iarna, din acest punct de vedere, este sinonimul arhetipal al marii, în care starea de reordonare si revigorare a energiei arhetipale este marcata prin imaginea ospatului zeilor Valhalei (si Daciei Hyperboreene), din Odin si Poetul (I-243).
Iarna nu este starea de noapte bogata, ci starea de vehementa ascunsa, care precede vehementa cosmogonica. Deci, iarna nu marcheaza misterul ajuns deja la faza orfica, expresiva: iarna este starea de pregatire a vehementei-hybris, starea de introvertire totala-imploziva, a evidentelor orfice (“O sete care-l soarbe, / Eminescu un adânc asemene / Uitarii celei oarbe”). Este starea care împresoara, din toate partile si pregateste descatusarea în viitoarea faza expresiv-orfica, a noptii bogate.
Speranta puterii de reluare a ciclului o pastreaza imaginea (estompata, dar existenta!) a Lunii, ca motivare esentiala a reluarii spiralelor ciclice, prin atragerea, perpetua, în procesualitate, a Soarelui Negru (Soarele Miezului Noptii): “Departe doara luna cea galbena – o pata” (I-89).

6. NEAM-NATIE

Vor fi fiind junimistii francmasoni, dar Eminescu este prea intens nationalist, pentru a se lasa fascinat (ca mod exclusiv de viziune) de Marele Arhitect.
Eminescu este nationalist într-un sens special: acela de ocultist (esoterist). El dezvolta o metafizica a Spiritului Neamului, în  care a fi român = a fi initiat. Nasul subtire, ceafa groasa, ochii bulbucati, bâlbâiala etc. sunt deficiente de initiere spirituala – iar nu simple si banale deficiente fizice. Deficientele de initiere exclud de la starea de român, demascându-l pe emasculat (exclus de la conditia de Om-Demiurg), blestemat a nu apartine unei zone spirituale creatoare (Traian-demiurg de Neam), ci zonei de împotrivire fata de Fire-adevar-Dreptate: Raul (“Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni …”). Neapartinând zonei de initiere, sunt exclusi de la conditia umana (caci om = initiat) : “I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!”
Nu e vorba de sovinism, ci de austeritate a initierii. Nu se poate accepta fiintarea-Logos întru degradare, fara sa intervii purificator, redând functionalitate sacrului (traditia-Ritm Orfic-Ritual, pastrate prin jertfa cristica: cranii transfigurate în comete, în Vârfuri de Munte-Âthman etc.). Starea de Neam  este prioritara fata de Neamul-din-istorie/Poporul. Nu conteaza Neamul ca istorie profana, ci ca initiere spirituala întru Mocsa-Mosie – arbore înflorit al Neamului (Neamul este starea de nod energetic ocult, înscris în structura oculta-soteriologica a omenirii-Ritual).
Pata putrejunii este cauza segregarii, a discriminalitatii – iar nu nationalitatea. Semnul petei este, oarecum, predestinat-însemnat într-un plan al naturii, prin care Natura (sfera Oculta) îi exclude pe cei sterili spiritual, neputinciosi (pe drumul initierii spirituale): forme disparute “în calea de-a da roada”. Exista un circuit al initierii, de la rob (supus probelor initierii) la împarat (stare de initiat). Deci, înca o data, Eminescu nu poate fi socotit sovin, caci el condamna disparitia (de pe calea initierii), neputinta de fiintare (pe calea initierii) – iar nu fiinta.
(I-213 – 213): “În sâmburul de ghinda / E un stejar … asa, poporul meu, în tine e puterea-ti, naltarea-si si pieirea-ti / Eu cred ca tot ce este menit de a fi mare / Sa-si înaspreasca trebuie superba radacina / Prin viscole turbate, prin arsita si-nghet. / Mai tare e-acea stânca ce a trecut martira / Prin vijelii mai multe”.
Pentru Neam, chinul este izbavitor, având finalitate hristica. Neamul lui Eminescu este Cel Ales. Unicitatea poporului – este firescul nationalism al unui geniu sintetizator: Stejarul este prototip de Cruce Universala (pe care se rastigneste, în istoria initiatica, Neamul), ghinda este prototipul Edenului comprimator (ocult) de soarta si de spatio-temporalitate initiatica.
Eminescu ramâne la denumirea primara, de ginta (“viata gintii mele”), pentru a numi Arhetipul de neatins al Neamului-Patrie (de nedesprins, aici, Neamul de Patrie, precum Spiritul de Logos, iar Logos-ul de Mythos). Pentru ginta, expresia este Monarhul Ascuns, starea de Hrist-Împarat al lumilor. Neam si Patrie – o fuziune a omului si Pamântului, în Mocsa-Mosie: spiritualizare (a Omenirii în Om Cosmic).
Neamul-patrie trebuie sa fie mare (I-213), nu fericit:  “Voi sa te vad, iubito [natie] nu fericita mare! / Decât o viata  moarta, un negru vis de jele, / Mai bine stinge, Doamne, viata gintii mele” etc. Fericirea este starea nepamânteasca, daca e vorba de dobândirea sacralitatii – sau starea de impotenta spirituala, daca nu s-a ajuns la zona sacrala, el doreste dinamismul chinului vesnic, doreste ciclicitatea Golgotei, pentru o Patrie (natie-neam) – Hrist. Aceasta este viata spirituala, Maretia Golgotei. Maretia Golgotei este expresia-Logos, cu finalitatea, nezbatuta, spre Spirit-Mythos. Dar nu un chin steril, ci finalizat în triumful cristic; nu starea Sisif, ci fixatia-crucificarea cristica, Mântuirea. Fara mântuire – este doar mare moarta (“Decât o soarta aspra din chin în chin s-o poarte, / Mai bine-atinga-i fruntea suflarea marii moarte”), adica Neant, lipsa a) – vointei de amprentare a Spiritului, b) – de regresie a expresiei-Logos spre mântuirea Mythos.
Înca o data subliniem, acum: nu acced la starea de neam (stare complet esoterica) decât alesii, initiatii. Nu gloata,  nu oricine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit cine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit spiritual, se initiaza si este confirmat întru esenta Mocsei: Marirea în afara marirei- sunt doar mortile-canale  spre Revelatie, deschise sau obturate, în functie de gradul de initiere al aspirantilor spre Mocsa-Neam. Marirea este echivalenta cu noapte bogata, adica o concentrare mistica a esentelor, revenite la originea-Spirit. Marirea este starea de spiritualizare desavârsita a Mocsei, resorbirea totala în samânta-Mythos.
*
*        *
7. DUMNEZEU SI “MODERNITATEA” ARTISTICA

Lumea fara Mag este supusa valului si furtunii fenomenalitatii; însisi zeii sunt respinsi din zona fenomenalitatii – ei stiu sa ramâna esentiali, retragându-se în propriul lor mit – sub valurile marii (Odin si Poetul). Cel care vine sa ia putere de la ei,  pentru a înfrunta, prin vis-visare, fenomenalitatea, reimpunând, starea de Mythos, este doar Poetul-Geniul, zamislitorul de lumi eterne (weltbildend, dupa Heidegger), prin forta Poeziei: (I-284) “Ele (întrebarile) trec pustiul mândru s-apoi se coboara-n mare / Înecând a mele gânduri de lungi maluri la nisip” (spre infinitatea sensurilor si esenta arhetipala). Poetul are curajul titanesc-irational de a reinstaura Logos-ul originar, împotriva tuturor monstrilor fenomenalitatii si împotriva versatilitatii limitei impersonale a fenomenalitatii (vânturile-valurile).
Poetul-Orfeu stie despre caderea lumilor, dar stie ca orice cadere este preludiul unei noi transcenderi: Roata are, deci, dubla functionalitate – distrugând în apocalipsuri ciclice, dar creând sansa de autorecuperare si resurectie.
Arta este noua forma de credinta, de religie (I-322 – Dumnezeu si om): “Azi  artistul te concepe [pe Dumnezeu] ca pe-un rege-n tronul sau, / Dara inima-i desarta mâna-i fina n-o urmeaza …/ De a veacului suflare a lui inima e treaza / Si în ochiul lui cuminte tu esti om – nu Dumnezeu. / Azi gândirea se aprinde ca si focul cel de paie – / Ieri ai fost credinta simpla – însa sincera, adânca, / Împarat fusi Omenirei, crezu-n tine era stânca, / Azi pe pânza te arunca, ori în marmura te taie”.
Eminescu avertizeaza clar asupra pericolului, din lumea moderna, care consta în escamotarea esentialului si în importanta disproportionata (si ruinatoare, din punct de vedere spiritual) acordata fenomenalitatii: artistul modern nu mai face efortul de a fi (dând, astfel, fiinta reala si lumilor create si lumilor create de visul-visare), si se multumeste cu a face (verbalitate care desemantizeaza lumea, o saraceste de existenta-sacralitate: pânza si piatra ramân pânza si piatra netranscense în Idee-sacral – fara sansa, deci, de a se în-dumnezei prin fuziunea dintre ele si Spiritul Viu-demiurgic al Artistului). A face, lipsit de a fi, creeaza chinul si distrugerea esentei divine (aparent cel putin) – care, însa, reverbereaza la nivel cosmic. Se pune, deci, întrebarea daca, în momentul de fata, al artei moderne, nu suntem cumva condamnati la caderea fara resurectie (din moment ce ne aruncam si ne taiem  dumnezeul-suflet-credinta, a fi al nostru, singura sansa de autorecuperare a Fiintei).
Eminescu nu concepe, însa, Disparitia, Neantul – si Roata Sacra. A arunca va însemna a înalta. A taia va însemna a unifica în comuniune sacra. Pânza va însemna Mreaja-M?y?, în care aruncarea înseamna strapungerea iluziei, trecere de dincolo de pânza, în Piatra Munte – unde caderea – este saparea de trepte initiatice, catre taietura suprema – Vârf spre Cer.
Deci, poate tocmai Golgota Credintei, creata prin arta moderna, va deveni premiza resurectiei cristice a Artei: aruncarea va deveni Revelatia, taierea va deveni cadrul teofagiei, ritual al euharistiei artistice (remitizante) a Omenirii – refacerea, din omenire-fenomenalitate – în Ritual-Omenire.
Astfel, arta va putea deveni izbavitoare integrala, prin sacrificiul voluntar-hristic (exorcizator si cosmogonic) – a propriei esente si ca re-sacralizare a Fiintei-din-lume.

***
prof. dr. Adrian Botez

Nota

Trimiterile la versul eminescian s-au facut catre editia Petru Cretia (M. Eminescu – Poezie si proza, vol. I-II, Cartea Româneasca, Buc., 1978) ca fiind nu cea mai erudita si completa, ci cea mai operationala. Au fost consultate si editiile Perpessicius si D. Murarasu.

CARTEA NOULUI IOV: „EXILAT ÎN STRIGAT”, de VIOREL SAVIN

Volumul de poezii (parca ratacit printre scrierile sale dramatice!), ultimul aparut, al omului de teatru si scriitorului bacauan VIOREL SAVIN – „Exilat în strigat” (115 pagini – poemele, profund originale, fiind precedate de un motto din Iov, 23, 2 – Iov marturiseste curatenia sufletului sau si se lasa la judecata lui Dumnezeu: „Si de data aceasta/plângerea mea/este luata/tot de razvratire/si totusi/mâna mea/de-abia înabusa/suspinele mele”)  – este, întru adevar, o carte de marturisiri, facute cu sinceritate/onestitate de Duh liminara, dusa, uneori, pâna în preajma brutalitatii – nici macar o clipa, însa, neatingând hotarele vulgaritatii. Ba chiar cu bucuria mistica a marturisirii Durerii si Nedreptului Îndurat, întru re-descoperirea si împlinirea functiei cathartice si soteriologice a Poeziei: „o piatra strabate/umbrele lor/si ma loveste în piept.//Doamne,/cu câta bucurie/o ridic!…” – cf. Cu câta bucurie…!, p. 16.

Sunt 10 poeme cu titlul Strigat – ceea ce sugereaza obsesia, aproape „pipairea” dureroasa a presentimentului unei iminente  a apropierii clipei de întrerupere a mesajelor terestre, a faptului ca mesajul sau PERSONAL-POETIC are importanta cosmic-ameliorativa, pentru altii/ceilalti (atitudine hristic-altruista, întru Eros Agapé): „nu-mi lasati timp sa va rog/sa fiti mai buni” – cf. Supravietuire, p. 20 – desi, alteori, Poetul este dominat de un soi de mazzochism al receptarii unor „mesaje” (aproape)…contondente,  malefic-reactive, din partea celor pe care Poezia sa vrea sa-i binecuvânteze-exorcizeze: „ura voastra/îmi este/chiar dovada iubirii/ce va port!” – cf. Strigat (1), p. 25 – sau, dimpotriva, de seraficitatea Poemului celui Mare, care, tocmai pentru ca este unul cu continut metafizic inimaginabil-major, trebuie sa fie amânat (voluntar, constient de nimicnicia si grosolania materiei!), pâna la metanoia deplina a cuvintelor: „as fi putut scrie în noaptea aceasta/Poemul cel Mare!/dar nu am facut-o…” – cf. Poemul cel Mare, p. 22; ca scrierea, înlocuind ek-stasa initiatica a Ascetului Meditativ întru Eterna Potentialitate, produce macularea Paradisului-Poem/Stare de Fericire-Revelatie Deplina:  „dar eu am aflat deja ca în lume/hârtia/de-ar fi ramas imaculata/semenii mei/ar fi fost fericiti!” – cf. Ura, p. 34.
Avem de-a face cu o carte a deplinei maturitati, o carte a bilanturilor pline de curaj, desi semanata, foarte des, si cu obsesii senecte si chiar funeste („îmbratisat trupul meu /de mucegai”- cf. delicatele  introspectii ale strugurelui nohan, p. 24; sau: „sufletu-mi prea mult durut/(…)sta si-asteapta amarâtul/(…) îngerii sa-i dea sfârsitul” – cf. Elegie la Luncani, p. 10; sau: „an de an tot mai sus urca pamântul/în oasele mele” – cf. Destin, p. 30; si chiar extraordinarul, aproape mirificul paradox al celui care pleaca, întru dedublare fiintiala, odata cu Fructul Piersicii-Poezie, întru Marea Calatorie a Re-Initierii: „si miros tot mai placut/putrezind”, cf. piersica – nemultumirile si motivatiile ei senzuale, p. 12) – întrerupte de delicatele  experimente poetico-elixirice, dar si cu zvâcnituri de revolta contra resemnarilor senecte, cu  încercari de fronda juvenila verbalo-formala: când apropieri de caligramele apollinaire-iene (la noi, mai curând vasluianul Ion Gheorghe Pricop îndrazneste, pâna la capat, autentice intersectari cu neo-formalismul lui Guillaume Apollinaire…), când siruri finale de semne exclamative, când titluri ortografiate exclusiv cu minuscule…Nu, calitatea Poeziei lui VIOREL SAVIN sta, în primul rând, în vigoarea expresiva a marturisirii!

…Poetul VIOREL SAVIN da marturie ca, dincolo de ek-stasa poetica, este un om. Dar nu oricum „om”, ci ipostaza a Omului Eroic, al unei…”Rase Eugenice”, în sensul benefic si stimulativ-emulativ al termenului… – o „rasa” care îi contrariaza pe toti ceilalti oameni: cine s-ar astepta ca greutatile si obstacolele vietii sa-l fi înacrit pe Omul-Poet, cine crede ca apropierea mortii îl covârseste ori înspaimânta, se însala profund, nu tine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet, POETUL – care nu se lasa exilat…cel mult, se autoexileaza, în ceva ce rareori devine strigat autentic, dar foarte des ramâne spunere ferma si îndesata, cu invective cât se poate de clar rostite, cu o dictie de adevarat slujitor al cvadruplei muze: Euterpe (a Poeziei Lirice), Calliope (a Poeziei Epice), Thalia (a Comediei), pâna si Polyhymnia (a Retoricii), dar niciodata admitând-o pe Melpomene (a Tragediei). Nu, pentru VIOREL SAVIN, lumea aceasta, degradata spre ura si non-armonie, nu este decât o zona de  batalie/polemos/polemica dura cu raul – pentru Poet, ea este zona de initiere/re-initiere, prin SUFERINTA REVELATORIE – caci, pentru cei puternici, ea e locul pentru a deveni si mai puternici…chiar cu riscul de a nu obtine transcenderea i-mediata. Niciodata a autocompasiunii! Poetul îi dispretuieste si-i compatimeste, uimit – cu întelegere, dar si cu malitie fina, pe cei ce-l cred asemeni lor, un bocitor narcisiac: „aveti atâta nevoie /sa credeti/ ca mor trist…/însa eu /va dezamagesc si ridic/cu infinita bucurie/piatra ce ma loveste” – cf. Drumul întoarcerii – în loc de prefata – p. 5.

Uneori, Poetul se dezlantuie (cam pe la marginea Retoricii Jurnalistice si, deci, partial, iesind din Poezie…!), în diatribe extrem de vehemente, împotriva relelor întocmiri, din societatea inventata si construita de oameni (aratarea Târfei Babilonice: „vreo lichea punctiforma/sunteaza lichele importante la vârf !/(…)esti pomenit/când o târfa locala/se deschiloteaza cu frenezie/în Capitala” – Desfigurarea Soarelui si, deci, aparenta cvasi-eliminare a fortelor benefice, din lume: „dupa soarele mâncat de molii” – cf. Interior, p. 47; Multiplicarea Iudei, „în regimul” Scrisorilor/Satirelor eminesciene”: „otrepe cu fete-ngalate de zâmbet/ ipocrit cautau sa ma                            << onoreze>>/cu strângeri lipicioase de mâna” – strângerile de mâna devenind sinonimul Sarutului Iudei, din Gradina Ghetsemani – cf. Scrisoarea I catre bacauani, p. 50; Bâlciul Desertaciunilor Balcanic/Balcanizat, într-o extensie de Haos Amoral Dezgustator si Exasperant-Proliferant: „si mai vedeam omeneste taifasuind/lasi nemilosi/defaimatori ticalosi/haini/prostii tuturor ocupatiilor înruditi în pohfala/jigodii pofticioase de mariri ilicite / oameni de buna credinta gresind/oameni curati/murdarind/învatati sustinând aberatii (…) farisei chezasuind fapte viclene/cu onoarea lor terfelita…” – dar, din orice rau, iese, pentru cel întelept, ceva bun, ba chiar rezulta paradoxul autoregenerarii spirituale, PRIN CONTRAST: „înotam în propria-mi sudoare/ca într-un lichid amniotic (…) simteam cum devin /perfect/pentru a ma naste din nou” etc. etc. etc.).
Alteori, însa, Poetului, devenit-ipostaziat în Hristul Durerii, Compasiunii si Taumaturgiei Cosmice („Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!”) , prin efectiva TRAIRE-CA-LUPTA/SUFERINTA, în aceasta lume –  i se face mila de adversarul/adversarii sau/sai, strasnic strunit/struniti si pornit/porniti de demonul urii, al lovirii si  însângerarii semenilor – total inconstient/inconstienti ca orice rau facut, dupa întelepciunea religioasa (crestina si buddhista, egal!), se transforma în bumerang (dupa stiuta zicala: „Bine faci, Bine gasesti –  Rau faci, rau gasesti!”, sau dupa sentinta biblica: „Ce faci, face-ti-se-va!”) si are efect de introducere în spirala dement-alienanta si-n labirintul violentei (violenta – ca instinct josnic/înjositor si incontrolabil), transformate în porniri halucinante, activ-reflexive, bestial-suicidare: „omule ai  mila de tine/omule/nu ma lovi – /îti faci rau:/ atroce/îti creste pofta/de sânge!” – cf. Strigat (2), p. 41.

…Deasupra tuturor dezlantuirilor frenetic-infernale (frenezie având ca motivatie, pentru Satana, dar prin intermediar uman! – presentimentul apropierii Judetului din Urma si al excluderii finale a Raului, dintre personajele Teatrului Cosmic!), deasupra tuturor ipostazierilor sabatice ale Bacaului-Infern, însa, troneaza Efigia Nemuritoarei Armonii/Re-Armonizari Cosmice prin POEZIE: STATUIA LUI BACOVIA! : „ în timp ce alesii tai de elita/se zbat cu disperare sa strâmbe/tot ce prea drept li se pare/tu/ atât de înduiosator/si dezorientat primesti/ dispretul magnoliei/ce înfloreste / lânga/statuia lui Bacovia…!” – cf. Si totusi nu pot parasi Bacaul, p. 42. Fie si numai prin Efigia Poetului/Poeziei – VIOREL SAVIN crede, cu tarie, ca spatiul, odinioara mitic, al Bacaului (astazi, parca ireversibil infernalizat!), se poate exorciza, chiar pe… „Buza Apocalipsei”!

…Si mai exista, fireste, pentru orice crestin autentic (si Poetul VIOREL SAVIN da marturie si semn ca este!), o ipostaza soteriologica trepidanta, dinamic-cosmica, în emersie si imersie, totodeodata: aceea Suprema, Hristica – A FI BUN CONDUCATOR DE DURERE, pe Golgota Strigatului „Eli, Eli, lama sabachtani…?” – …a lua asupra ta, cum spune Dostoievschi, „toate pacatele lumii”: „exilat/în strigat voi calatori/atâta timp/cât vor mai fi/oameni buni/conducatori de durere!” – cf. Strigat (10), p. 113.

…Uimitoarea Carte de Poeme a lui VIOREL SAVIN este, integral, o lectie de Bravura în Suferinta, o lectie de Atitudine Hristica, Atotcompatimitoare Lucida (afara de sinele sau, total expus intemperiilor vietii-Traire Efectiva si Hiperbolizat-Maximizata!), Grav Taumaturgica  (dar total asumat, precum si total constientizat, integral disecat trupul fizico-astral, spre minutioasa exorcizare, într-un joc retoric necrutator!) – dar si avertizatoare de Vertigiile Apocaliptice, al caror miros se simte, tot mai pregnant, în narile dilatate de nelinisti mistice!

                                                                              prof. dr. Adrian Botez

POEZIA MIRELEI CADAR – UN „CLAVECIN BINE TEMPERAT”: „REFUGIUL DORINTEI”, de Mirela CADAR

La prestigioasa Editura Citadela (condusa de omul de cultura, scriitorul si ziaristul satmarean AUREL POP), a aparut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorintei”.
O poezie  senzualista, estompând aluviunile ratiunii pâna la clarul si limpedele Revelatiei … „de finete” („finete” care eclipseaza…însusi „toiul” Revelatiei!) – o poezie  de intuitie feminina, cu reverberatii elegante, în ambele cosmosuri – Creatia Lui si interiorul ei – si atunci când discursul e proaspat-declarativ, dar  chiar si… „în reluare”.
La „tombola” poeziei cadariene se câstiga, facil,  „dorul” (uneori, si el, mimat), iar nu furtuna oarba a simturilor si patimii/patimirii (de…”mlastina”): „Ratiunea opaca nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlastina pasiunii” (cf. Voiaj).
Nu e o poezie reflexiva, ci a nervilor epidermici – o poezie intimista („O lumânare pe divan/Miros de tamâie”), o poezie a dorului si jindului, a nelamuritului, oarecum calchiata (cel putin asa vrea sa dea impresia scriitoarea) dupa nichitstanescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrajita /Privind spre larg/Astept ceva” (Voiaj), sau: „As zacea asteptând clipa/Lumina ochilor/Împlinirea” (cf. Dorinta) si: „Neîmplinit /se ascunde/În orizontul îndepartat” (cf. Apus) – dar fara excesul rascolitor de „cautare si stiinta”, al marilor nelinistiti cosmici. Mirela CADAR n-are apetente pentru voiculesciana, tragica „vraiste a gradinii”. De fapt, ordinea si curatenia virginala domina pâna si în visare.
O caligrafie a sufletului, pe hârtia luminoasa, uneori suflând, ca în niste foale „bine temperate”, în pânzele calatoriei, pâna la incandescenta („Destinul/Privirea/Zilele zburau în nestire/Imaginea chipului/s-a pierdut în umbra/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fara a obtine sau nazui la mari tumulturi, fara mari mize transcendente, fara teribile asteptari spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifianta, ci seamana cu bine-masuratele gradini versailles-eze – niciodata nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prapastiei”, spre Sus sau spre Jos – iar „nestirea” e nu o întâmplare ontologica, ci o conditie specific „cadariana”, o stare de continua,  de nestinsa, dar cuminte dorinta. Cuvintele, uneori, se înghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantica”, „vulcanic”, „eruptia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretentii de „tribunat” rascolitor-reverberator, dar nu sunt decât decoruri ale unei relative „bunastari” sufletesti, destul de bine mascate: „Esti obsesia /Esti omniprezentul/Esti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultima umbra/În orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”…: totul e normal, totul e sub control. Nimeni sa nu se îngrijoreze. Îsi va gasi galosii exact unde si i-a pus. E ordine si o liniste de apartament, cu o vaza de flori insinuanta, mirosind, vag, a selenaritate de-afara…
Un panteism de salon, fara relief accidentat: „Mireasma de câmp/balsamul/arsita trupului/Izvorul /sa-si faca /prin mine /albia” ( cf. Sa simt).
Pâna si expeditiile ontologico-epistemologice ale piratilor-copii, ale piratilor-nebuni (o nebunie absolut inofensiva, mai bine sau mai rau jucata!), pusi pe praduiala de cartier, au învatat, din noapte… „rasaritul” atoateconsolator! Cf. Sa fiu: „Sa navigam în noapte ca piratii nebuni/Sa fiu prada ta/La rasarit”.
Pâna si sfintenia este butaforica (e si normal: viscolul si aerul tare al piscului presupun initierea dura, or….nu e cazul!): „Totul e ploaie de scântei/Corzile viorii sunt în flacari/Ultima serenada/Din seara sfânta” (cf. Concert), ba chiar usor pleonastica: „Din paharul de cuminecatura/Sângele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sfortari penibile de a recupera inspiratia, de pe unde nu exista: „Un sfârsit ?/Sau un nou început?/Situatie deprimanta./Halucinanta” (cf. Tu…); „Atmosfera feerica/Transformata/Într-o particica de rai” (cf. Furtuna); „In bezna si tacere/Supravietuirea e malefica”…(cf. Tu unde esti?).

Sentimentul mortii „cadariste” – ajuns pâna la…antagonismul „lipsa de bun-simt” – ”stima”: „Doamna decapiteaza/Pe cine întâlneste /Depasind bariera bunului simt/Stimata doamna în negru…” (cf. Doamna în negru). Iar Golgota – „O instructie perfecta”  – …cum altfel, într-o lume care evolueaza spre „careul rond/cvadratura cercului” si în care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Între “eu” si egreta – …din nou, neconcordanta între titlu si…”expresia verbala”…ca si în Odiseea, Remember…ca si în multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

…Uneori, totusi (destul de rar, din pacate), notatii subtile si credibile, emfaze în surdina, discretie si  bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renuntari (sincere!) la teatralitatea vulgarizanta a existentei: „O lumânare s-a stins/în aorta” (cf. Darul); „Prapastia din sufletul prapastiei/E plina de spini si lacrimi” (cf. Îndemn); „Hoinaresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prabuseste o pasare/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flacari” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasa în decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Daca e sa gasim vreo „fanta” majora, în „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunta mult prea usor la receptionarea corecta si integrala a semnalelor (intermitente) ale transcendentei, prefera desenul facil si, adeseori, lipsit de orice eficienta afectiva, unor trairi efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pilda, aceste „versuri”-neversuri…penibil debutante, pornite dintr-o autodistructiva patima dupa ludicul artificios:  „A tacut!/Dar ei au înteles/Fara cuvinte/Decorul e umbrit!” … de salturile ratate, între barele trapezului, voit-râvnit cosmic: „În fiecare colt zacea/O umbra de privire/O farâma de suspin/Sau un urlet de durere/Ravasit printre galaxii” ( cf. Decor)…?! De la suspin, pâna la urlet…de la colt la galaxie…! –  …se trece cu seninul inconstient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic… –  al unei plimbari printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

…Inima si iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, în ritm, mai curând cu colindul, decât cu furtunile si cu…”haosul” – …iar flacara inimii „rimeaza” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decât cu marile devastari si dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-ma/Colind” (cf. Haos); si „Rasuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacara pâlpâie/Încet, încet,/O adiere” (cf. Flori de gheata).
Starea de reverie este, în genere, una de larga, irepresibila respiratie… –  de aceea, Mihaela Cadar da doar titlul, dar nu si continutul starii, prea descatusat-romantice, pentru ea – si produce, premeditat, confuzii în „familia de termeni constelativi” ai exprimarii fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-si masca, astfel, noviciatul înca nedesavârsit: „Întâiul cosmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Rasucit cu atâta maiestrie/În prezenta ta./Juvenil” (cf. O reverie).
Întrebarile existentiale sunt, si ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal învechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Întrebarea).

…Da, credem ca Mirela Cadar si-a autodefinit cel mai bine poezia, în pseudo-arta poetica Speranta: „Evantai de placeri” – …personale, am adauga noi, fara nicio urma de malitiozitate! În definitiv, orice om îsi decide trairile si riscurile unei vieti, si asa, scurte…Nu e neaparat sa faca, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!
prof. dr. Adrian Botez