Interviu cu solista de Jazz, Inga Taranu, absolventa a Conservatorului din Roma

Inga Taranu, o tânara talentata si frumoasa, care a obtinut numeroase premii muzicale într-un timp foarte scurt, a impresionat publicul cu o voce calda

Este absolventa a Conservatorului din Roma si ne marturiseste cum si-a vazut visul realitate.
Inga s-a nascut în Letonia, într-un superb oras pe malul Marii Baltice, Liepaja, într-o familie simpla, dar bogata în principii solide de viata. La vârsta de 10 ani s-a mutat împreuna cu parintii si fratele sau în Republica Moldova. 5 ani mai târziu, obtinând o bursa de studii în România, va face primii pasi spre chemarea sa muzicala. Astazi vorbeste fluent italiana, rusa, franceza, engleza si limba internationala a cântecului.
Care a fost primul tau contact cu muzica si care a fost genul muzical care te-a fascinat?
Adevarul e ca nu îmi amintesc exact când a fost, dar cu siguranta în copilarie. Îmi povestesc si acum parintii ca muzica a avut dintotdeauna o influenta extraordinara asupra mea. Cântam oriunde folosind lingura de bucatarie în locul microfonului. Jocul preferat era acela de a organiza concerte acasa, fratele meu (mai mic decât mine) juca rolul spectatorilor, eu jucam rolul vedetei, cu lingura în mâna. Cântam si ma simteam fericita. La început ascultam foarte multa muzica pop, dance. Mai târziu am descoperit si alte genuri muzicale, care m-au  fascinat si mai mult, cum ar fi de exemplu muzica Soul, Jazz, RNB, Funk.
La ce vârsta ai debutat ?
La vârsta de 11 ani am urcat pentru prima data pe scena. Pe atunci faceam parte dintr-un grup folcloric. Era un concurs de muzica populara, la care participam si eu îmbracata în ie, catrinta si cu un trandafir prins în par. A fost un moment emotionant.
Cine te-a îndrumat spre o cariera artistica?
Parintii mei aveau mari emotii pentru mine când trebuia sa cânt undeva. Ei au fost cei care m-au sustinut si au respectat deciziile luate de mine, contribuind cu sfaturi nepretuite. Cei care m-au îndrumat spre o cariera artistica au fost profesorii mei de canto si de muzica si în mod deosebit doamna diriginta, prof. dr. Luminita Cornea.
În ce masura te-au ajutat studiile muzicale din Romania?
Eu sustin ca pentru a avea o cariera de succes, dar si de durata în acelasi timp, nu e de ajuns talentul. Studiile sunt foarte importante mai ales când e vorba de canto. Lectiile de canto de la Scoala Populara de Arte m-au familiarizat cu o modalitate sanatoasa de a cânta, studiind tehnica vocala, respiratia, acestea devenindu-mi un stil de viata.
Care a fost traseul pe care l-ai urmat dupa admiterea la facultate?
Dupa terminarea liceului am dat admitere la Universitatea de Vest din Timisoara, la Facultatea de Litere si Limbi Straine, obtinând si acolo bursa de studii. Timisoara e un oras care mi-a intrat imediat în suflet. Acolo am avut posibilitatea sa exersez continuu, sa îmi creez un repertoriu vast, cu piese din diverse genuri muzicale, cântând aproape în fiecare seara la cluburile din oras. La început cântam în duet – voce si pian sau voce si chitara. Mai târziu, am hotarât sa-mi creez o formatie. Eram sigura ca va avea un impact mai puternic asupra publicului. Doar ca de lucrul acesta m-am putut convinge mai târziu, întrucât a trebuit sa parasesc Timisoara.
Viata te-a dus pe alte meleaguri, urmându-ti dragostea pentru cel ce avea sa-ti devina sot si pasiunea pentru muzica. Cum coabiteaza aceste doua mari iubiri din viata ta?
Sa zicem ca familia si cariera artistica sunt doua realitati care se cam bat cap în cap. Nu e usor sa transmiti senzatiile, emotiile pe care le traiesti în  doar 5 minute pe scena unei persoane din afara. Dar nu e imposibil, depinde de câta valoare dam noi însine viselor noastre.
Odata ajunsa în Italia, ai continuat activitatea muzicala?
Imediat ce am ajuns în Italia, m-am înscris la un curs intensiv de limba si gramatica italiana, dupa care am dat admiterea la Conservator, la cursul de Canto Clasic. Mai târziu, am continuat studiind Canto Jazz. Anul acesta sunt în anul doi la cursul de Canto Jazz. Am început sa descopar lumea muzicii afro-americane, studiind cu un compozitor italian de mare valoare, Marco D’Angelo, profesor de canto la Colegiul de muzica “Saint Louis” din Roma. El a fost cel care m-a încurajat în crearea unui repertoriu soul. Vara anului 2011 a fost deosebit de plina. Am realizat un turneu cu Orchestra Sinfonica Abbruzzese, având ca baza un vast repertoriu, de la piese pop la rock sau blues.
La ce concursuri,  festivaluri ai participat? Ce premii ai obtinut?
Am participat la mai multe concursuri de muzica usoara si folk, mai ales în perioada liceului, obtinând premiul I la Festivalul Tineretului de Muzica Usoara (Sf. Gheorghe, 2002), Concursul de interpretare folclorica “Tiszta Forrasbol” (Sf. Gheorghe, 2002), Festivalul – Concurs National de muzica folk “Voci tinere” (Caracal, 2002), Festivalul – Concurs National de muzica usoara “Suceava, inima mea” (Suceava, 2003), Festivalul – Concurs National de interpretare a muzicii usoare românesti “Trofeul tineretii” (Amara, 2003) s.a. Sunt experiente unice, de care îmi amintesc cu placere.
Stiu ca ai cochetat si cu teatrul. În ce spectacole ai jucat? Ai vrea sa continui o cariera în acest sens?
Lucrul, pe care îl admir cel mai mult în teatru, este modul natural cu care un actor se daruieste în întregime publicului. Un adevarat cântaret face acelasi lucru odata aflat pe scena. Nu în zadar bravura artistilor este masurata în functie de capacitatea de care dispune pentru a transmite emotii oamenilor. Experienta mea în teatru a fost ceva neprevazut. În momentul în care mi s-a propus sa joc într-o piesa de teatru, am acceptat cu mult entuziasm. Am jucat un rol în piesa de teatru “Muro contro muro” ( “Zid împotriva zidului” ), scrisa de Manuele Morgese, regizor si actor italian. Aceasta piesa a luat nastere în urma unui eveniment istoric de mare importanta, Caderea zidului Berlinului. A fost o experienta intensa, cu multe lucruri noi, pe care le-am avut de învatat. Pe viitor, în cazul în care as avea ocazia sa refac acest zbor în lumea teatrului, l-as reface cu placere.
Care este stilul muzical pe care îl dezvolti si de ce?
Cum  ziceam mai devreme, îmi place la nebunie stilul Black Music. E absolut incredibil patosul si libertatea de a interpreta piesele acestui gen muzical într-un mod al tau personal. În muzica jazz, blues, swing, soul s.a., improvizatiile sunt tocul de originalitate si acest lucru îmi place foarte mult. Spatiul liber lasat fanteziei este un lucru extrem de important pentru un artist.
Ce altceva ti-ar fi placut sa mai faci în viata în afara de muzica? E vreun alt domeniu de care esti pasionata?
De multe ori s-a întâmplat sa ma întreb eu însami daca ar fi altceva ce mi-ar placea sa fac în afara muzicii… Ei, ar trebui sa ma gândesc mult. Sunt pasionata de multe alte domenii, dar nu la aceeasi intensitate cu muzica. Îmi place mult sportul (tenisul, schiul nautic, scuba diving, echitatia).
În perioada liceului ai avut chemarea de a-ti compune singura muzica si versurile.  Ai continuat sa compui?
Am început sa compun în liceu. Pe atunci scriam doar muzica; erau  piese simple, cu acorduri la chitara, care se memorau cu usurinta. Bineînteles ca am continuat, compunând piese, astazi si în limba italiana.
Ce planuri de viitor ai?
Mi-ar placea sa realizez un CD cu piesele mele. Am scris mai multe piese blues, soul si as dori foarte mult sa vi le împartasesc.
Ce ai vrea sa ne transmiti la final?
Sa nu renuntati niciodata la visele voastre, sa va tineti de ele cu forta, curaj si încapatânare pâna la realizarea acestora!

Tatiana Scurtu-Munteanu

 

 

DESPRE KAMO – NUMAI DE BLUES & JAZZ

by Doru IONESCU

Stiam ca e bolnav, dar eram convins ca va duce boala pe picioare; cuvantul de ordine in ce-l priveste a fost NEOBOSIT! De altfel, il filmasem la Garana in vara, a cantat (ba a si organizat) pana in noiembrie… Stirea m-a luat total pe nepregatite. Mai mult decat ce s-a putut vedea aseara la JURNAL CULTURAL… va putea fi urmarit intr-un portret al lui Kamo duminica 24 ian 2010, ora 17, pe spatiul emisiunii REMIX… dar tot o selectie sumara din materialul bogat pe care l-am filmat cu muzicianul, de la primul interviu PHOENIX (martie 2002) pana la Garana 2009. Pana atunci cateva scurte extrase…

„Primul meu grup a fost la liceul german Lenau, unde exista o brigada de agitatie care trebuia acompaniata. Eram la tobe, a venit si Covaci, apoi s-au adaugat Florin „Moni” Bordeianu, Adrian Pavlovici, Claudiu Rotaru si Ioan „Pilu” Stefanovici. Ne numeam SFINTII, de la serialul cu Roger Moore, dar dupa ce am avut ceva de furca cu autoritatile (comunismul era ateu, nu?) ne-am schimbat numele în PHOENIX, la ideea lui Claudiu. Erau primii ani ’60, lumea era înnebunita de sunetul chitarelor electrice. Am ajuns în atentia orasului, cântam pe la serile de dans ale studentilor, unde veneau toti tinerii timisoreni… Am cântat la cantina MV, pâna nu s-a mai putut din cauza aglomeratiei, apoi la Constructorul devenit Lola, cu toata lumea venind dupa noi…

(…)

Prima recunoastere oficiala a venit de la Iasi. Lui Cornel Chiriac – care era seful comisiei – i-a placut, el era deschis, era mereu cu ochii pe ce era mai nou, pe avangarda; am luat marele premiu, iar la o saptamâna ne-a adus în Bucuresti, sa cântam la RadioTeleviziune. Sunam occidental, asta era însusirea noastra, asa ceva nu se mai vazuse pe posturile nationale, la ore de mare audienta. Imediat au pus ochii pe noi si niste impresari italieni, speram sa ne duca la casa de discuri unde era si Celentano. (mama lui Nicu, dna Tamara, vorbea de un fabricant de instrumente muzicale din Italia – n.m.) Ca timisoreni, fuseseram favorizati de aceasta conectare cu Vestul. Apoi, Moni primea muzica din Statele Unite. Eu eram prieten cu celebrul Drâmba, campion mondial la floreta, care mi-aducea dupa fiecare deplasare câte un disc. Tin minte primele doua single-uri BEATLES, luate de pe la Tokio, care au facut înconjurul orasului pâna abia se mai auzeau cu toate pârâiturile capatate de la uzura…

(…)

De fapt, toata generatia de tineri, de intelectuali din noul val se uita spre Occident, spre lumea artistica de-acolo. În particular, eram influentati de Tinerii Furiosi, un curent al anilor ’60, înainte de Hippie (care nu ne-a schimbat mai mult decât sub aspectul îmbracamintii). Era o vreme când la noi aparusera tot felul de carti si toate acele filme – «Blow up», «Z», «Ziua când vin pestii», «Viata sportiva» – care aveau în prim plan tineri deloc cuminti, furiosi, protestatari, destul de duri; de-acolo ne revendicam. Nebunul… e inspirat din piesa BEATLES – «Fool On The Hill», directia melodiei e una precisa – despre Ceausescu era vorba – dar nu si-au dat seama… Textierii erau din gasca noastra, aveau acelasi mod de viata cu al nostru, nu scriau la comanda ci în spiritul gastii.

(…)

Eram inconstienti, faceam totul din placere, nu ne pasa de bani. Altii de-afara, ajunsi în tara lor la nivelul PHOENIX-ului în România, sunt oameni bogati azi. Dintre fostii mei colegi nici unul nu s-a realizat pe partea asta, de la mine si pâna la membrii celei de-a doua formule. Cu compozitorii de curte era altceva, ei erau difuzati toata ziua cu muzica lor usoara. La noi nu era cazul, era un adevarat curaj sa dai pe post PHOENIX. Pentru primul nostru disc cu «Hei tramvai», vândut în peste jumatate de milion de bucati, am luat fiecare 600 de lei, cât un salariu mediu de-atunci. Nu fac un caz din asta, asa a fost istoria, nu? Dar i-am fentat cu textele, cu «Canarul»…

Pentru mine, dupa plecarea lui Moni, PHOENIX si-a încheiat activitatea. Nici nu m-ar fi interesat directia etno, care a fost un pact nescris cu Ceausescu, la întoarcerea din China. Pe de alta parte, un motiv serios de despartire a fost si faptul ca Nicu îmi tot striga sa cânt mai tare, în timp ce eu îi ceream sa cânte el mai încet, sa ne auzim unul pe altul; eu voiam sa aud totul…

(…)

Eu as face distinctie clara, pentru ca noi am cântat o muzica în limbaj international si sunt mândru de asta. Noi am creat aceasta formatie; nu sunt laudaros în general, dar asta-i adevarul, si numele tot noi l-am dat, a fost de notorietate internationala. Apoi a fost generatia cu etno, ce-i drept de mai mare succes, cu acele texte foarte bune.”

GRAMOFON în pliantul festivalului CLUB A din 1981: “Formatia reprezinta azi vârful unei vieti muzicale timisorene care, chiar daca nu are intensitatea de alta data, a reprezentat mult pentru jazzul si rockul românesc. Grupul s-a remarcat la festivalurile de la Sibiu, evolutia din ’77 – cu “Muzica sferelor” – reprezentând o prezenta de fusion-jazz, cu inspiratii WEATHER REPORT de cea mai înalta calitate. Dupa despartirea de flautistul si saxofonistul Liviu Butoi – autorul unor piese de succes prezentate la Sibiu în 1978 – “Serial”, “Între nori”, “Gramofon” -, grupul în componenta Doru Apreotesei, Bela Kamocsa, Mihai Farcas, Tiberiu Ladner se prezinta la actualul spectacol-concurs cu “Uvertura” (Apreotesei), “Urme de pasi pe lut” (Farcas), “Urme de pasi pe omat” (Kamocsa), “Urme de pasi pe infinit” (Apreotesei).”

Doru IONESCU
Fragmente din cartea “Timpul chitarelor electrice”
ed. Humanitas, 2006

* Bela KAMOCSA alias KAMO (asa cum îl alintau prietenii) nascut la Oradea la 2 decembrie 1944. Chitarist de faima. A fost unul ditre fondatorii celebrei trupe „Poenix”. A cântat cu cei mai renumiti cântareti de jazz români, precum Johnny Raducanu, Mircea Tiberian sau Anca Parghel. În 2007 a primit titlul de Cetatean de Onoare al Timisoarei. Ne-a parasit joi 14 ianuarie 2010.

George ROCA
Redactia ROM VIP