by Elena Buica
Toronto, Canada

Cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române

Daca vrei sa scrii despre Veronica Micle, sa îi citesti poeziile sau corespondenta, sa ti-o imaginezi vazând-o cu ochii mintii, nu poti s-o faci decât luând-o împreuna cu Mihai Eminescu, caci dragostea ce i-a legat, a creat si cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre si cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române.
Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred ca putine sunt femeile care sa nu fi visat sa fie iubite ca Veronica, si putini barbatii care sa nu fi visat sa întâlneasca iubirea întruchipata într-o femeie asemenea ei.
Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica, si Eminescu a fost mare, adânca, a învins totul si a reusit sa existe dincolo de rautatile unor oameni care îi voiau despartiti. Iubirea tuturor a fost eclipsata de acea mare iubire a unui “chip de înger dragalas”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumusetea feminina a Veronicai. Au fost si câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicai le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plina de viata, plina de farmec, frumoasa, doamna perfecta si avea o voce superba. În societatea aleasa pe care o vizita, din cauza acestor calitati superioare, facea umbra întotdeauna în jurul celorlalte femei”.
Nemuritoarea muza eminesciana s-a nascut în Nasaudul ardelean, în ziua de 22 aprilie 1850, în acelasi an în care la Ipotesti s-a nascut “Luceafarul poeziei românesti”, Mihai Eminescu. Tatal Veronicai, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu si a murit în urma ranilor capatate în lupta. Mama, Ana, ramasa vaduva, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamt, apoi la Roman si în sfârsit, la Iasi. Veronica a primit la nastere numele mamei ei, Ana, dar ea si-a schimbat numele în cursul primar si astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în rasfatul dragostei de mama, desi au trait înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat scola primara si cursurile gimnaziale la Iasi, la Scoala Centrala, unde a fost bursiera. A fost o eleva exceptionala, dând dovada de o înteligenta deosebita. A terminat scoala în 1863 si pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminenta”. La examenul final a asistat rectorul Universitatii din Iasi, profesorul universitar Stefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrajit de frumusetea, inocenta si inteligenta ei si desi era mai în vârsta cu 30 de ani, a cerut-o în casatorie. La insistentele mamei sale, peste un an, frumoasa si tânara Veronica devine respectabila doamna Micle, la numai 14 ani.
În tineretea mea, am vazut-o pe Veronica cu ochii mintii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieseam pe poarta scolii ca profesoara, ori când îmi aruncam privirile pe fereastra. In fata scolii, pe acea straduta foarte strâmta. in centrul orasului Cluj, se afla bisericuta “Bob”, pe al carui gard din zid gros si purtând patina vremii, era o placuta comemorativa. Pe ea sta scris ca la aceasta biserica, Veronica si Stefan Micle au fost cununati de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Si de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vietii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburatoarea, fascinanta si scurta ei existenta!
A fost o sotie buna si o mama iubitoare. Pe sotul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat si l-a pretuit ca om si ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria si Virginia, le-a dat o educatie aleasa si le-a crescut cu dragoste, asa cum fusese crescuta si ea de mama ei. Valeria a fost solista de opera si i se spunea “Privighetoarea Iasului”, iar Virginia a studiat stiintele. Amândoua au scris poezii.
Veronica dispretuia distractiile usoare si festivitatile, pe care le ocolea, cu toata pozitia sociala înalta pe care o avea. Urmând sugestia lui Maiorescu, ca Veronica ar fi nascuta pentru a zapaci destinele marilor barbati, diferiti istorici literari, biografi si publicisti, în cursa pentru spectaculos, i-au creat Veronicai Micle efigia unei femei usuratice, nestatornice si indiferenta la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar cliseul impus de o societate nedreapta, grabita si superficiala este greu de înlaturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie usoara, nu era dornica de petreceri. Ea si-a jertfit toata tineretea familiei si s-a preocupat atent de educatia fiicelor ei. A facut parte din societati de caritate, iar în timpul razboiului de independenta, a fost sora de caritate voluntara.
Dragostea dintre ea si Eminescu a fost casta pâna la moartea lui Stefan Micle (1879). Abia dupa moartea acestuia, dupa sapte ani de când s-au cunoscut, Eminescu i se adreseaza pe nume într-o scrisoare. Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit cu multa devotiune si a participat la suferinta lui cu toata fiinta ei. Pe Eminul ei, cum îi placea sa îl alinte, l-a iubit cu o dragoste profunda. Oricâta rautate ar nutri cineva, nu se poate sa nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei si din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, si în marea majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu si dincolo de pragul pamântesc. A lasat în urma ei doua fete, pentru a-si împlini destinul de iubita, savârsind “nunta in cer”, infinit mai durabila decât casatoria cu acte.
Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunostea doar dupa nume, numai dupa câteva poezii publicate. Tânara Veronica, desi era casatorita, avea doua fetite, îsi respecta sotul, simtea ca îi lipseste o atmosfera vesela si o iubire ideala învaluita în mister. Ea traieste acum primii fiori ai dragostei si se comporta ca orice fata la vârsta ei. “Galopul biografiilor” – cum zice Tia Serbanescu – “nu modifica vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu tin cont de convenientele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentina si ca orice adolescent sau tânar, asculta aceasta chemare, dincolo de orice ratiune. Cu un tact deosebit, ea va sti totusi, ca în acelasi timp sa îsi respecte sotul si familia, dar si sa dea frâu liber unei iubiri romantice. Pâna la moartea sotului ei, iubirea lor a fost pura si neîntinata. Intre ea si Eminescu s-a nascut o frumoasa idila la Viena, care peste timp se va transforma în iubire profunda si va continua apoi cu mici întreruperi pâna la moarte, si chiar dincolo de granitile vietii, caci, cine stie daca nu se continua frumoasa lor iubire, în alte zari, într-o alta dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de rautatile celor care le-au stat împotriva. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “L-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemarginita. Împrejurarile si oamenii au facut ca ei sa nu fie uniti niciodata. Veronica a refuzat cererea în casatorie a mai multor pretendenti, preferand sa ramâna “muza unui geniu, decât sotia unui print”, asa cum a afirmat ea. Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egala cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar câteva poezii, intuitia perfecta a Veronicai a facut-o sa înteleaga din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în acelasi timp cu Maiorescu, dar cu mai multa fervoare. Chiar numai pentru intuitia ei fara gres, ar trebui sa îi recunoastem inteligenta si calitatea gustului artistic. Eminescu, îndragostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plina de mister si poezie, romantica si provocatoare, îsi va întrerupe studiile si se va întoarce la Iasi, ca sa fie aproape de “dulcea minune”, “îngerul blond”. El îi dedica poezii eminente, iar ea îi dedica delicate versuri. O vizita în salonul ei de poezie sau se întâlneau sub teiul de la Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Stefan Micle era îngaduitor cu aceasta situatie, având încredere în sotia lui, accepta ca Veronica sa fie muza unui poet de geniu, asa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica si-a înteles din capul locului menirea. Si-a asumat acest destin si apoi l-a desavârsit în chipul cel mai fericit posibil. Câte femei ar fi facut asta?
Eminescu si-a dat seama chiar de la început ca Veronica întruchipeaza idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: “Adormind aseara cu gândul la tine si desteptându-ma dimineata tot cu el, as putea sa îti scriu toata ziua fara sa obosesc, daca cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu stiu de ce, orice lucru, chiar si acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora.
Si daca se întâmpla pe tine sa te vaz,
Desigur ca la noapte un tei am sa visez.
Si daca se întâmpla sa întâlnesc un tei,
Desigur toata noaptea visez la ochii tai”.
Veronica îi raspundea: “Imbatata de florile teiului, de vorbele ademenitoare si dulci, de tot ce ne înconjoara, acolo, pe banca la Copou, ma credeam lânga tine cea mai fericita femeie”. Eminescu o iubea cu patos, cu putere si cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, motule ce esti, femeie gentila si dulce, inteligenta si radioasa, frumusetea frumusetilor si floarea florilor”.
Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: “Scumpa mea amica”, “Dulcea mea doamna”, “Mai, îngerasule”, “Dulce si draga Cuta”, “Draga mea copila”, “Stimabila doamna si respectata mea amica”, “Doamna mea”, “Dulcea mea Veronica”, “Draga, dulcea si îngereasca mea Cuta”, “Momoti draga”, “Draga mea Veronicuta”, “Draga mea Nicuta”, “Mai Momotelule”, “Draga si mititica mea Moti”, “Fetitule draga”, “Dragul meu bobocel motat”, “Mai, ramura de liliac”. Veronica îi raspundea: “Mitule iubit si al meu scump si dragalas”, “Mitule”, “Baiet iubit si dragalas”, “Eminul meu”, “Eminescul meu iubit”, “Scumpul meu Eminescu”.
Când Stefan Micle s-a stins din viata, le-a lasat pe Veronica si pe cele doua fetite fara sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: “Toti dusmanii or sa se bucure de moartea lui Micle, crezând ca aceasta bucurie se reflecta si în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care ma calauzeste în acest moment este cu totul altul”.
Prima persoana care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La început, nu s-a opus. A considerat ca fiecare poet trebuie sa aiba muza lui. Mai târziu, când Eminescu si-a marturisit intentia de a se casatori cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui, opunându-se casatoriei. Se temea ca aceasta împlinire îi va aduce fericirea suprema si atunci nu ar mai fi avut motiv “sa plânga asa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “nasteau” poezii geniale, pe care poetul le dedica muzei sale.
Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: “Tu ai fost si esti viata mea, cu tine s-a început si s-a incheiat si daca nu traiesc pentru a gandi macar la tine, nu am la ce trai. Nu voi iubi niciodata alta femeie si tu ramâi în mintea mea si în sufletul meu, ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vietii mele, singura mea aspiratie, si viata cu tine, singura mea speranta”. Eminescu o prezenta pe strada amicilor lui, drept logodnica sa.
Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma ca “nu merita aceasta cinste”, deoarece ar fi o “usuratica”. Pe deasupra, este “o femeie fara avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicai faptul ca la 14 ani, depusese marturie împotriva lui, într-un proces de moralitate. Eminescu si Veronica nu s-au casatorit, desi erau legati printr-o puternica dragoste si o suma de afinitati. Neîmplinirea casatoriei a adus dupa sine, o mare tragedie. Moartea i-a rapit prematur.
Veronica i-a închinat si ea frumoase si delicate versuri, adunate în volumul “Poezii”, în 1887. Eminescu era încântat de acest volum. “Cartea ei e vesnic noua pentru mine. Ce frumoase versuri întâlnesti în carticica asta”. Chiar daca aceste poezii îi erau dedicate, Eminescu nu era omul care sa faca concesii pe aceasta linie, el era sincer în aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevarat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând toata gama de sentimente: bucurii, suparari, momente pasionale, revolte, temeri, marturisiri, împacari. Versurile ei parca stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sinceritatii si a unei gratii de necontestat:
“De câte ori am tresarit
La fiece miscare,
Crezând ca poate vei veni
O, dulce alinare.
De câte ori am plans,
Vazând ca noaptea vine
Si lampa singura s-a stins,
Iubite, fara tine.
(“Lampa”)
Daca nu ar fi avut decât meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui vesnic venerata. Dar ea a fost mai mult decât atât, a fost un om minunat si o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura româna. Tudor Vianu remarca cu obisnuitu-i discernamânt: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate si tipizate în factura poetica a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creasera în aceeasi vreme, nivelul liric general”. N. Iorga a comparat-o cu “o eroina antica”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.
Volumul ce cuprinde corespondenta dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle si poarta titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit”, cuprinde numeroase scrisori, pâna acum necunoscute. Volumul acesta prezinta o spectaculoasa redimensionare a figurii Veronicai Micle. Ni se dezvaluie o femeie superioara, inteligenta, cultivata, care l-a iubit si înteles pe Eminescu.
Referindu-se la puternica personalitate a Veronicai Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse, proprii sexului ei, pentru a-l tine în neîntrerupta uimire si în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisa, fermecator comunicativa, menita sa surprinda agreabil-tiranic prin toate manifestarile ei. Atâtea cuvinte si moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salveaza prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trairii. Este o coplesitoare feminitate prototipica în scrisul si în felul ei de a fi, este acel “feminin”, atat de admirat, de cântat si uneori, blestemat de catre barbati. Veronica era deplin constienta de toate acestea”.
Putea oare Eminescu sa nu observe aceste valori feminine? Care alta femeie i-ar fi oferit mai mult si în asa fel ca sa nu stârneasca ironiile unui sir nesfârsit de critici? Cum trebuia sa arate acea femeie? Veronica a fost prima si singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.
Fata de o fire atât de expansiva, temeinic ancorata în concret, ripostand cu masuri adecvate la nedreptati, jigniri, bârfe, Eminescu se simtea oscilatoriu, la polul celalalt. “Neavând curajul vietii, neavând o raza de senin în suflet, am îndraznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinta de a fi a mea peste orice consideratii si peste orice cuvinte de crutare as fi vrut”. Firea tonica a Veronicai era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul si unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele, daca între tine si mine e dragoste, noi trebuie sa binecuvânam împreuna ironia soartei. În mizeria asta a lumii, trebuie sa primim cu inima buna o clipa de fericire pe care ne-o da fatalitatea, cu toata ferocitatea ei razbunatoare”.
Tia Sebanescu a publicat un amplu eseu în “România libera” în 1992, comentând cu multa competenta si mult fler feminine, aura personalitatii Veronicai Micle, asa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune: “Si-a dozat foarte bine notele comportamentului. A stiut sa fie muza ideala: cocheta când trebuia, indiferenta când trebuia, fidela mereu si infidela din când în când, adica exact cât era necesar pentru ca aceasta iubire sa-si gaseasca mereu prospetimea si ca poezia sa înfloreasca pe soluri noi, coplesitoare, când se cuvenea si, în fine, solidara si în moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cântareau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discreta si delicata si a stiut sa întretina buna functionare a discernamântului, observând reaua-credinta. Iubirea lor s-a desfasurat vrând-nevrând, la scena deschisa, în care oricine se simtea îndreptatit sa intervina”.
Veronica a cântat necontenit, doua arii simultan: cea a femeii egala în iubire cu barbatul si cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene.
“Varful-nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge.
Langa-acest colos de piatra, vezi tu cât de mica sunt,
Astfel, tu-n a carui minte universul se rasfrânge,
Al tau geniu peste veacuri ramânea-va pe pamânt.
Si doresti a mea iubire. Prin iubire pân-la tine
Sa ajung si a mea soarta azi, de soarta ta s-o leg.
Cum sa fac! Cand eu micimea îmi cunosc atat de bine,
Când mareata ta fiinta, poate nici nu o-nteleg.”
(“Lui Eminescu”)
Sunt versuri pline de adoratie si de modestie, publicate în 28 august 1885. În aceasta poezie, adevarat testament poetic, impresioneaza constiinta propriei micimi în fata genialitatii poetului iubit, dar mai ales faptul ca nu s-a sfiit s-o arate.
Când Eminescu se îmbolnaveste în 1883, Veronica spune:
“Sa pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,
Încetul la o parte, suvitele le-as da.
Senina sa ramâie, curata ca un crin,
Icoana de iubire, la care ma închin”.
Scânteierile inteligentei si ale iubirii au facut-o pe Veronica sa prevada totul. Înca de la 27 de ani, pe o fotografie daruita lui Eminescu, nota urmatoarea dedicatie: “Sufletul meu si dupa moarte va cauta umbra poetului iubit”. În 1881, îi scria: “Noi vom muri departe unul de altul, poate fara sa ne plângem macar unul pe altul”, apoi: “Eu îti voi aduce ca jertfa, viata mea”(1882).
Si Veronica si-a tinut juramântul de credinta. Viata cruda si nemiloasa a facut ca Eminescu sa fie smuls din bratele îngerului de paza. Murind, el a luat si viata Veronicai cu sine, daruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la mânastirea Varatec, Veronica îsi cheama prietenii si le citeste dintr-un jurnal pe care îl alcatuise în ultimele zile, “Dragoste si Poezie”. Acolo a transcris poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu si unele din cele care i-au fost dedicate ei, însotindu-le cu comentarii. Si-a procurat arsenic de la farmacie si în timpul noptii, acesta i-a adus sfârsitul. Ea a savârsit un gest ca în antichitatea greaca, asa cum a subliniat N. Iorga.
Si astfel, în curtea bisericii “Sf. Ioan” din Varatec, îsi doarme somnul de veci cea mai frumoasa si mai culta femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia, pentru care si-a jertfit viata din iubire fara margini. Dar ei sunt legati pe vecie prin iubire, caci prin aceasta dovada suprema a Veronicai, ea s-a legat de Eminescu si în cer. Iubirea lor va trai vesnic si pe pamânt, prin cei care se apropie cu dragoste si caldura de poeziile lor si citindu-le corespondenta, patrunzându-se de iubirea care i-a unit.
Tragedia finalului vietii lor este coplesitoare.
“Ce s-au ales din doua vieti?
O mâna de cuvinte,
Caror abia le-or da un pret
Aducerile-aminte.”
Referindu-se la scurta ei viata, Tia Serbanescu spune: “Te si întrebi când a avut timp Veronica Micle, în numai 39 de ani, sa fie o eleva stralucita, o voce careia i s-a oferit angajamente într-o trupa de opera, martora într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o sotie ireprosabila – din punctul de vedere a lui Stefan Micle – mama a doua fiice (carora le-a dat o buna educatie), sora de caritate voluntara în razboiul de independenta, poeta si traducatoare, o buna pianista, o vaduva cu necazuri financiare si, mai presus de toate acestea, iubita pasionata si inspirata a lui Eminescu.”
Poezia lui Eminescu este imposibil de înteles fara Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat într-o nota muzicala, nelipsita din tot ceea ce se întelege prin poezie de iubire eminesciana. Astfel, ei au creat cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii române, trezind în sufletele cititorilor visul tainic de a întâlni o astfel de iubire.