Tag: iubire

NICOLETA MILEA – Ecou

On By nelursIn poetryLeave a comment

POETA Nicoleta MILEA A OBTINUT PREMIUL  I

pentru poeziile prezentate la sectiunea creatie literara, faza nationala a Concursului de Creatie

,,Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor“

din cadrul Festivalului International ,,Lucian Blaga“,

editia 6-8 mai 2011, Sebes- Alba Iulia.

FELICITARI SI INSPIRATIE DIVINA !

Ecou este pentru ziua de azi prilejul reintalnirii cu poezia sa !

[pullquote]

„Te privesc în oglinzile cerului cu disperare”

[/pullquote]

Ecou

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

Stari mai importante decât iubirea,

dar talpile n-au mai luat nicio forma, nicio culoare,

pamântul nu le-a mai descântat.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

Dureri mult mai clintite decât iubirea,

dar gleznele mele, în larma bataliei,

au banuit taisul spadei de argint.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

nelinisti mai pustiite decât visul,

dar coapsele cerului– dinastii înserate,

mocneau desarte rataciri în luna plina.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

inimi mult mai neînduplecate decât iubirea,

dar maruntaiele zarii murirea îmi urla,

nesatula de ratacirea fara sfârsit.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

Învrajbiri martirizate mai mult decât iubirea,

dar perechi de valuri izbesc fara crutare

oglinzile cerului durut în rugaciune.

As fi vrut sa-si spun ca sunt pe lume

înjunghieri mult mai închipuite

decât temnita fericirii poetului însingurat-

monstru zamislit în pântecul cerului.

As fi vrut sa-ti spun ca sunt pe lume

întâmplari mult mai importante

decât oul de prepelita nins în iulie,

amurg sovaielnic licornul sângelui vegheaza…

As fi vrut sa-ti spun…

Numai iubirea poate fagadui…

GAURA DIN CIORAP…

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Ma însurasem cu Dana dintr-o dragoste „la prima vedere” de 6 ani. Eram un sot fericit ma întelegeam de minune cu Dana, o mai ajutam la bucatarie, ca mie îmi place sa gatesc, si când eram mai saraci îi ajutam si la curatenie.  Apoi am avut o femeie, Matilda, o unguroaica din Ardeal, complect românizata, maritata cu un român cu care si ea se întelegea bine. Nici noi nici ea nu aveam copii, noi ne-am hotârât ca la prima sarcina a lui Dana sa lasam copilul… pâna acum facuse doua raclaje „ca eram prea saraci ca sa avem un copil”. Acum eu din sef de proiect la IPROCHIM, ajusesem desigur prin „pile”, seful departamentului „Vest Unu” în MCE (Ministerul de Comert Exterior), o pozitie foarte importanta, mai ales datorita foarte-deselor delegatii pe care le aveam în tarile capitaliste. Ma ajuta faptul ca franceza o stiam binisor si engleza „o rupeam onorabil”. Nici Dana nu a stat pe loc, si ea a ajuns sef de proiect la IPROCHIM, unde fuseseram amândoi colegi. Am uitat sa spun ca amândoi eram ingineri chimisti.

Dana nu era o femeie frumoasa, era o femeie foarte frumoasa, toti barbatii se uitau cu jind la ea si eu ma umflam în pene, ca EU eram barbatul ei, si ea îi respingea pe toti cu mult tact. Femeile o invidiau si unele cleveteau spunând pe la ureche ca ar fi avut „un trecut glorios”. Eu stiam, ca Dana a fost sincera si mi-a spus de la bun început ca nu e fecioara si a avut o aventura care însa este de domeniul trecutului. Nu prea mi-a picat bine, dar nu-i poti pretinde unei fete ca la 29 de ani sa fie fata mare „si sa te astepte pe tine ca tu sa vii calare pe un cal alb si sa-i ceri mâna”. Eu eram cu patru ani mai în vârsta decât ea, nici eu nu eram „baiat mare”, ba si mai rau, fusesem însurat si aveam si un îngeras de fetita de 3 anisori care ramasese la fosta mea nevasta de care divortasem recent, deci mai plateam si o pensie alimentara de 400 de lei pe luna cât îmi stbilise judecatoarea la procesul de divort. Dana stia toata poveste, o stia si pe fetita cu care se întelegea bine, deci asta era situatia când „mi s-au aprins calcâiele” dupa Dana. Dana a acceptat situatia si a fost de accord sa ne casatorim cât de curând.

La începutul mariajului meu cu Dana, nu prea ne ajungeam cu banii, ca eu trebuia sa dau lunar cei 400 de lei, pensie alimentara pentru copil, care era atunci destul de mult ca eu aveam 1000 de lei pe luna si Dana cam tot atât. Eu însa eram oarecum într-o situatie umilitoare ca eu ca barbat avem un venit lunar mai mic decât nevasta-mea. Mie însa leafa mi-a crescut rapid si când am ajuns director în minister aveam 3600 de lei pe luna si pe atunci se mai dadea câte 10% fata de salariu pentru fiecare limba straina stiuta si eu luam 20% în plus pe lânga salariu. În fiecare duminica ma duceam si-mi aduceam fetita care se întelegea bine cu Dana, si vara în concediu luam fetita cu noi la Mamaia sau la Vasile Roaita, fost Carmen Silva.

Nu pot sa ma plâng, mariajul meu cu Dana putea fi dat ca exemplu, ea era atenta cu mine si cred ca ma iubea, eu nu am jignit-o niciodata si între noi era un accord tacit, nu pomeneam nimic despre trecutul nostru. Este adevarat ca pe mine câteodata ma „rontaia” un spiridus care-mi sufla la ureche, „cine o fi fost iubitul lui Dana si cât timp s-or fi iubit”. Dar ea nu-mi dadea nici un motiv sa fiu gelos cu toate ca si o gelozie retroactiva te seaca la inima. Datorita profesiei ei facea si ea dese delegatii la uzinele pe care le proiectase, atât în tara cât si în strainatate. Odata am stat în Algeria doua luni. Am mai stat odata si în Egipt o luna, îsa eu aveam o încredere oarba în ea, as fi bagat mâna în foc pentru ea.  Ea era foarte multumita ca eu îi apreciam înaltele ei calitati de sotie iubitoare. Nici eu nu o înselam, cu toate ca atât cu fizicul cu care ma înzestrase mama cât poate si din cauza pozitiei mele de director într-un minister de prima mâna, multe cocoane ma lasa sa înteleg ca nu le-ar displace o aventura cu mine. Ele chiar se mirau cum eu sunt ca „o stana de piatra”, pe când altii erau proverbiali si „nu iertau nimic”.

Eram îngrijorati ca Dana nu mai ramâne gravida ca acum venitul nostru ne-ar fi permis sa mai avem un copil al nostru, afara de fetita mea din prima casatorie. Dana obisnuia sa se duca singura în oras unde de multe ori se întâlnea cu colege de birou sau cu prietene, cu care se duceau la cofetaria „de la Capsa” (atunci Bucuresti), sa manânce o prajitura buna si sa bea o cafea veritabila si nu „nechezol”, cum se dadea la toate cofetariile din oras. Nu ne interesa situatia politica, noi ne vedeam de ale noastre. Ea nu era membra de partid, dar eu nu am avut încotro si când m-a numit director în minister, în mod automat m-a înscris si în partid.

Fosta mea nevasta se recasatarise, cu un domn distins, profesor universitar, deci mi se luase o piatra de pe inima, ca oricum, ma mustra constiinta ca parasisem o fiinta care nu-mi pricinuise nici un rau, nu mai vorbesc de fetita, Ruxandra, pe care o iubeam cu pasiune.

Era o primavara frumoasa, totul de îmbia la iubit si hoinarit, dare eu trebuia sa ma duc la birou, câteodata si duminica, caci aveam foarte mult de lucru, însa munca îmi placea si aveam si satisfactii, o leafa buna pentru standardul de pe atunci, si desele delegatii în strainatate care-mi rotunjeau substantial venitul. Era într-o duminica când eu stateam acasa si as fi vrut sa stau cu Dana, însa ea mi-a spus ca le-a promis unor prietene sa se înâlneasca sa mai bârfeasca si eventual sa se duca la o cafea veritabila. Nu am avut încotro si am lasat-o sa plece, dar când iesea pe usa am vazut ca îi fugise un ochi la ciorapul din stângul, nu am mai avut timp sa-i spun, ca ea deja plecase. Mi-am facut de lucru, ca imi adusesem niste hârtoage de la minister si nici nu am abservat ca trecusera aproape cinci ore de când plecase Dana. S-a întors radioasa a venit sa ma sarute cum facea deobicei, dar fara sa vreau mi-au fugit ochii la picioarele ei si cu uimire am constatat ca ochiul fugit de la ciorap era acum la dreptul. Un cutit mi-a strapuns inima, dar fara sa ma tradez o întreb ce a facut cât a fost plecata. A ciripit voioasa o poveste ca se întâlnise cu doua prietene pe care nu le mai vazuse de mult, si ca deobicei s-au dus la o cafea veritabila la Capsa.

– Tu esti convinsa ca te-ai dus cu doua prietene le Capsa?
– Da desigur, si m-am simtit excelent.

Atunci m-am gândit sa o prind cu minciuna si sa inventez o poveste care mi-a venit rapid în minte. Deci Dana a fost undeva unde s-a dezbracat la pielea goala ca altfel nu si-ar fi scos si ciorapii, care apoi când s-a îmbracat nu a observat ochiul de la ciorap si a schimbat ciorapii între ei cum probabil facea în mod curent involuntar. Deci Daca Dana s-a dezbracat la pielea goala, de ce a facut aceasta? era evident ca Dana ma însala si cine stie de când.

– Dana, de mai multa vreme eu am avut impresia ca contrar comportamentului tau as putea spune ireprosabil, tu îmi ascunzi ceva si banuiala asta m-a facut sa sufar enorm, fiindca eu te iubesc în mod sincer, nu te-am înselat niciodata si as fi dorit ca si tu sa fii la fel. Ca sa-mi scot ghimpele asta din suflet trebuia sa stiu adevarul si atunci am angajat un detectiv particular care te-a urmarit pas cu pas, deci stiu totul. Dana a ramas buimacita, schema mea s-a dovedit foarte eficienta. S-a asezat zdrobita pe un scaun, a început sa plânga în hohote, si dupa ce s-a mai potolit a început.
– Recunosc, am fost necinstita cu tine care te-ai purtat cum nu cred ca s-a mai purtat vreodata un sot cu sotia lui. Si eu, cu toate ca te-am iubit si te mai iubesc, te-am înselat continuu. Am crezut atunci când tu te-ai îndragostit de mine si m-ai luat si de nevasta, ca voi putea rupe cu trecutul meu. Doream din toata inima sa uit trecutul sa-l uit pe Sergiu, care a fost primul meu barbat si singurul barbat din viata mea în afara de tine.

Sergiu era însurat si avea doi baieti gemeni, acum au 8 ani. Când a început idila dintre noi baietii aveau doi ani. Sergiu nu a putut sa divorteze, sotia lui este foarte acaparatoare si i-ar fi facut zile fripte. Nu i-ar fi mai permis sa vada baietii si cine stie ce i-ar fi trecut prin cap. Poate din cauza ca a fost primul meu barbat cu care „traisem” pâna ai aparut tu circa doi ani, se consolidase între noi o afectiune asi putea spune erotica extrem de puternica care nu am putut sa o uit nici eu nici el. Acum fiindca stii totul, pe tine te minteam când faceam amor împreuna caci simulam… (…!) Faceam asta ca sa-ti fac tie placere si fiindca te apreciam si chiar te iubeam. Cu Sergiu vibram exact pe aceiasi lungime de unda amândoi. Deci legatura mea cu Sergiu era pur de natura erotica. Nu am mai avut nici o legatura cu nici un alt barbat.

Dana era devastata, eu ramasesem mut, si pe mine ma dstrusese marturisirea ei. Deci 6 ani eu am trait în minciuna, eu am crezut ca am cea mai credincioasa sotie si ea ma însela continuu. Daca nu era poveste cu firul dus de la ciorapul din stângul poate niciodata nu asi fi stiut ca sotia mea joaca teatru. Desigur ca acum totul era clar, trebuia sa divortez cât mai urgent. Pâna la despartire adica separare, nu m-am mai culcat cu ea în acelas pat si am înaintat cererea de divort fara însa sa spun motivul real ci un motiv inofensiv „cu acordul ambelor parti”. Eu de fapt îl stiam pe Sergiu, era un coleg de al nostru, sef de proiect si el la IPROCHIM. Era un baiat linistit si manierat, foarte bun profesional.

Probabil ca Dana într-adevar ma iubea, dar îl iubea arzator si pe Sergiu. Procesul de divort a fost simplu si s-a dat sentinta dintr-o singura sedinta. Colegii, prietenii  si toata lumea care ne cunostea au ramas uimiti. Noi nu ne-am certat, nu ne-am spus cuvinte urâte cum se obisnuieste în asemenea ocazii. Prima mea nevasta a jubilant si poate daca nu era recasatorita de dragul fetitei m-as fi întors la ea.

Dana s-a dus la o matusa bogata care-i lasa casa si toata averea ei si care o iubea de când era mica. Matusa nu avea alti urmasi. Eu am ramas în apartamentul nostru, Dana nu a avut pretentie sa-si ia decât lucrurile de uz personal, matusa ei avea o casa mare boiereasca si Dana nu avea nevoie de nimic.

Dupa câtiva ani am aflat ca Sergiu a reusit sa divorteze, a lasat baietii la fosta nevasta care i-a permis sa-i viziteze si chiar sa-i ia de câte ori doreste. Secretul era ca si ea îsi gasise un partener, care dorea de mult sa se casatoreasca cu ea, lucru care s-a si întâmplat. Dana s-a maritat cu Sergiu, însa din pacate nu se întelegea cu el nici în ruptul capului. Era pisalog si gelos la culme si-i facea scene chiar si în public. Eu stau si  mai reflectez, ca vorba românului, „cin-s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt”. Si când te gândesti ca toata povestea asta lunga si întortocheata s-a întâmplat numai din cauza unui fir dus de la un ciorap al nevestei mele.

Ovidiu CREANGA
1 Mai 2011
Toronto. Canada

HRISTOS A INVIAT!

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, FamilyLeave a comment

In aceste momente ale diminetii Invierii AFR – ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA – adreseaza tututor cititorilor, membrilor, prietenilor si simpatizantilor ei un calduros “Hristos a Inviat!”

Dorim ca sarbatorirea Invierii Mantuitorului sa redestepte in noi toti simtaminte de sfintenie si curatie morala. Dorim ca Invierea Mantuitorului sa fie un prilej de rededicare, personala si colectiva, fata de valorile crestine si fata de un crestinism autentic. O reinnoire a mintii si constiintei. Un punct de incept pentru o autentica renastere spirituala si morala a natiunii romane. Va dorim tututor un Paste Fericit, o Duminica placuta, si multe bucurii alaturi de familiile d-tre si de cei dragi.

Primiti de asemenea urari de bine si de propasire spirituala transmise credinciosilor in pastorala de mai jos primita pentru cititorii nostri din partea PS Nicolae, Arhiepiscopul Timisoarei si Mitropolitul Banatului. Multumim PS Nicolae pentru acest mesaj minunat si îi dorim si noi dinsului multa sanatate si propasire spirituala.

 

PASTORALA LA ÎNVIEREA DOMNULUI – 2011

+NICOLAE

Din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Timisoarei si mitropolit al Banatului

Iubitului cler, cinului monahal si dreptmaritorilor crestini din cuprinsul Arhiepiscopiei Timisoarei, har, mila si pace de la Dumnezeu Tatal si de la Domnul nostru Iisus Hristos! „Aceasta este ziua pe care a facut?o Domnul sa ne bucuram si sa ne veselim întru ea“.

Cinstiti credinciosi si credincioase,
Recunoscatoare multumire aducem Atotputernicului Dumnezeu ca S-a milostivit spre noi si ne-a ajutat sa ajungem din nou la „sarbatoarea sarbatorilor“, la praznicul cel mare al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, ori cum obisnuim sa-l numim: Sfintele Pasti.

Însasi numirea de Pasti înseamna trecerea de pe pamânt la cer, din moarte la viata, din robia pacatului la mântuire, din întuneric la lumina.. Bucuria noastra cu acest prilej este cu atât mai mare cu cât din învierea Domnului cunoastem „câte sunt adevarate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nume bun“ (Filipeni 4, 8). Tot de aici întelegem ca firea noastra cea stricata de pacat a fost ridicata si înnoita prin jertfa si învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Nadejdea care izvoraste din învierea Domnului, din biruinta vietii asupra mortii, nadejdea care încalzeste si lumineaza sufletul nostru, care a dat curaj Sfintilor Apostoli în raspândirea sfintei Sale învataturi, este învierea cea de obste, cum spune si Sfântul Apostol Pavel: „Acum Hristos a înviat din morti, fiind pârga învierii celor adormiti. Ca de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si învierea mortilor. Si precum întru Adam toti mor, asa si întru Hristos toti vor învia“ (I Corinteni 15, 20–22).

Învierea Mântuitorului ne da tuturor celor ce credem si marturisim sfânta Sa învatatura convingerea ca la fel vom învia si noi când va veni Domnul „cu marire sa judece viii si mortii“. Moartea pentru bunul crestin este doar o trecere de la viata aceasta pamânteasca si trecatoare la viata cea vesnica, asa încât ea nu mai înfricoseaza pe nimeni.

Iubiti frati si surori în Hristos Domnul,
Celui chinuit de o boala grea si slabit de suferinta i se umple sufletul de nadejde când simte ca doctoriile ce le ia îi alina durerile. Dar întrucât din iubirea cea mare, pentru fapturile Sale, Dumnezeu a trimis în lume pe Unul Nascut Fiul Sau sa caute si sa mântuiasca pe cel pierdut, cu atât mai vârtos suntem datori sa iubim pe Dumnezeu, sa pazim rânduielile Sale si sa plinim întru toate voia Sa.

Din pacate, nu o data înclinarile spre fapte rele pun stapânire pe unii dintre noi, iar dorinta de a înfaptui tot ceea ce este bun este stingherita „de pofta trupului si de pofta ochilor“ (I Ioan 2, 16). Cei care nu pot înfrânge potrivniciile firii, nu vor putea arata din faptele lor ca iubesc pe Dumnezeu si deci nu îi dau marirea ce I se cuvine.

Prin urmare, sa alungam din sufletul nostru „mânia, iutimea, rautatea, defaimarea si cuvântul de rusine“ (Coloseni 3, 8). Sa îndepartam poftele rele si patimile care împiedica si abat de la calea care duce la Dumnezeu. Sa ne îmbracam deci „ca alesi ai lui Dumnezeu cu milostivirile îndurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blândete, cu îndelunga rabdare“ (Coloseni 3, 12). Precum primavara dupa amorteala din timpul iernii cheama la viata verdeata si florile care împodobesc câmpiile, padurile si livezile, tot asa si sufletul nostru la praznicul cel luminos al Învierii Domnului sa se împodobeasca cu fapte bune, placute lui Dumnezeu, cu virtutile credintei, nadejdii si dragostei, cu bunatate, smerenie, dreptate, adevar si mila spre a dovedi ca suntem si „umblam ca fii ai luminii“ (Efeseni 5, 8).

Numai cel ce-si îndreapta sufletul cu iubire la suferinta aproapelui sau îmbraca pe cel gol, hraneste pe cel flamând, cerceteaza pe cel bolnav, numai cel care doreste pacea si bunavoirea între oameni, numai acela este adevaratul credincios, care împlineste voia lui Dumnezeu si care „umbla în iubire“.

La nasterea Sa îngerii au cântat „pace si buna voire între oameni“, iar înainte de patimile Sale a lasat ca testament ucenicilor Sai tot pacea. Asadar, învatatura Mântuitorului este învatatura iubirii si a pacii, de unde urmeaza ca orice crestin e dator „sa fuga de rau, sa faca numai binele, sa caute pacea si sa o urmeze“ (Psalm 33, 13–15).

Totusi sunt unii care „iubesc raul mai mult decât binele si minciuna mai mult decât cuvântul adevarat“ (cf. Psalm 1, 2 si 5), care sunt cu gândul doar la a?si înmulti avutiile, a?si întari si întinde stapânirea asupra semenilor, care pregatesc uneltele necesare distrugerii asezamintelor omenesti si uciderii a milioane de oameni nevinovati. Acestia nu tin seama de cuvântul Mântuitorului care zice: „Tot cel ce scoate sabia, de sabie va muri“ (Matei 26, 52).

Acum când a rasarit primavara, când Hristos a înviat, când întreaga fire îmbraca haina de sarbatoare, de la mic la mare sa ne punem în slujba bunei întelegeri si a pacii dintre noi (cf. Romani 14, 19). Sa ne iubim unii pe altii, „sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi“, caci numai astfel facând si astfel lucrând Dumnezeu va fi cu noi si vom fi în stare sa oprim pornirile noastre spre rau.

Dreptmaritori crestini si crestine,
Din cele aratate întelegem ca lumina pe care ne-a adus-o Hristos reprezinta o calauza si un ajutor pentru viata de fiecare zi. Tot El ne-a spus: „Eu sunt lumina lumii, cel ce vine dupa Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii“ (Ioan 8, 12). Ferice de noi daca în sufletul nostru se va zamisli credinta ca cele spuse de Domnul Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos se vor împlini.

Sa ne silim asadar, la „acest praznic al praznicelor si sarbatoarea sarbatorilor“, la „Pastile lui Dumnezeu cele mântuitoare“, sa aratam prin faptele noastre ca aceasta neasemuita sarbatoare „una a praznicelor împarateasa si doamna“ pentru noi crestinii este o lege morala dupa care sa ne depanam firul vietii celei pamântesti si sa rugam pe Dumnezeu ca totdeauna sa împlinim numai fapte bune, placute lui Dumnezeu si semenilor.

Sa nu uitam a ruga pe Dumnezeu Cel care „ne-a trecut din moarte la viata“, sa-si reverse sfânta Sa binecuvântare si darurile Sale cele bogate peste noi si familiile noastre, peste întreg poporul si peste scumpa noastra tara în care se preamareste numele lui Dumnezeu.

De praznicul Sfintelor Pasti, va urez tuturor din adâncul sufletului sanatate deplina si viata îndelungata, împartasindu-Va fiecaruia arhieresti binecuvântari.

Hristos a înviat!
Al vostru catre Bunul Dumnezeu totdeauna rugator,
+Nicolae, Arhiepiscopul Timisoarei si Mitropolitul Banatului
Data în resedinta mitropolitana din Timisoara în anul mântuirii 2011, cu prilejul Învierii Domnului – Sfintele Pasti.

 

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
contact@alianta-familiilor.ro
24 aprilie 2011

Pret pe dispret

On By nelursIn EssaysLeave a comment

,,Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta (…), iar pe aproapele tau, iubeste-l ca pe tine însuti’’- este îndemnul biblic asupra caruia gânditorii omenirii si-au plecat fruntea, au zabovit, au cugetat, si-au pus întrebari. Raspunsul? Greu de dat!  Uneori chiar riscant, din considerente ce pot merge de la contextul social-istoric (pe vremea Inchizitiei, ehe!), pâna la  starea omului, constient de sine, într-o lume ca reprezentare (evident, exprimata la nivelul limbajului).
Putini sunt cei care au îndraznit, în timp, sa spuna ceva de substanta (distantati mai ales de dogme), în legatura cu citatul de mai sus! Enumerarea lor nu îsi are rostul! Printre ei însa, si Jean Jacques Rousseau, filozof francez de origine geneveza (nascut 28 iunie 1712 – decedat 2 iulie 1778). El se încumeta sa proclame ca neputinta a omului expresia ,,iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti’’, din considerente specifice:
1. conservatorism (ce tine de structura mentala),
2. instinctul de conservare, locul în care natura umana subiectiva, universal manifesta, îsi spune cuvântul.
Versetul biblic citat, la care s-au adaugat framântarile din veacuri, nu ne-au dat nici noua pace, nu ne-au lasat sa vegetam, mai pe româneste, nu ne-au lasat sa mergem cu capul între umeri, si surzi, si muti, la balmajelile contemporanilor, etalate, zice-se, doar spre binele omului. As! Povesti si nici macar atât, câta vreme, la baza contructiei lor (a povestilor), sta si stiinta de-a le scrie si  de a le spune (chestiune ce tine de minte si limbaj, ca sa nu mai amintesc de maretia omului  care, dupa noi, ar consta tocmai în puterea de a povesti si a ne lasa povestiti). 
Revenind, nu ascundem faptul ca, cel putin la nivel rational, ne situam undeva  alaturi de Rousseau. Emotional însa, a-ti iubi aproapele (în sensul biblic) a capatat (în sensul larg si nobil al cuvântului) o alta conotatie: „iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti”   în forma sa manifesta  echivaleaza cu ,,pretuieste-ti aproapele, ca pe tine însuti!” Ca în pretuire, contextual, picura din  noi si dragostea de lume, si iubirea pentru aproapele nostru, este o alta chestiune ce vine sa completeze, ba, mai mult, sa dea forta cuvântului ,,pretuire’’. Altfel spus, daca nu avem puterea sfintilor mergatori prin lume, putem fi asemenea lor, ca doar pretuirea  sta la îndemâna oricui,  mai ales atunci când nu  suntem plesniti de cine mai stie ce tip de mitocanie (la noi un fel de patologie  cu iz nationl, daca ne gândim la versiunea  cu capra vecinului careia i s-a dat, spre îndestulare, frunza si falusul carpatin (simboluri, spre cunoasterea noastra în lume). Nu de alta, dar cica am fi popor potent, chiar  si numai cu verdeturi  sau muraturi, daca alaturi lor sta fie si numai oala cu vin! Aiurea! Se vede de la o posta cum tremuram ca piftia la iesirea din asternut, si cum confuzia  staruie în noi pâna spre seara, când suntem din nou la pamânt. Apropo de asta: am sa  propun Parlamentului României reintroducerea articolului 402  [daca nu ma însel, cel care interzicea consumul de alcool mai devreme de orele 10 si în timpul programului], macar pentru institutiile de cultura, spre a mai struni creatia ce curge, dupa câte se pare vesnic cu falusuri!). Daca mai adaugam miscarea din buric si manelizarea la nivel  national, imaginea e completa.
În consecinta, de aici, din mitocanie, si diferenta.  Pretuiesti însa pe cine?  
Pentru a clarifica, oarecum, orizontul deja creionat,  trebuie sa amintesc faptul ca, nu putem pretui la întâmplare, chiar daca,  de exemplu, postmodernismul îti da voie (ce-i drept, doar cu partea aceea a lui de trei parale,  adica cu aia ce sta sub  sintagma ,,cine a pus cacat pe cleanta?”. Sa mai spun ca sub umbrela expresiei si izul emanat, sta rangul de mare  creator? Nu, o las pentru alta data!
Ori aici e aici! În chestiunea cu pretuirea, sta,  un fel de premergere, povestea cu întelegerea, concept complicat si nu la îndemâna oricui balmajeste sub starea halucinant-acustico-vizuala, urmare a vreunei intoxicatii cu posirca vânduta de  nea cutare  ce pune pret pe dispret  la a sa bodega în care…
Norocul nostru cu cei care au facut din stiinta si stiinta de carte, profesie! Greu  îi mai suporta, astazi, tot felul de al de fute-vânt, dar, pâna una, alta, daca vrem sa fim în rândul lumii, nu avem încotro!  În acest sens, amintesc spusa lui Priddy, R. C., profesor la Universitatea din Oslo, Norvegia:
„Nu putem exclude din cadrul întelegerii nici explicatia cauzala, nici rationamentul logic, nici interpretarea teoretica si nici calitatile umane, precum sensibilitatea, respectul, identificarea compatimitoare sau aprecierea calitativa. Pe scurt, întelegerea autentica nu exclude niciodata astfel de elemente non-cognitive ca identificarea personala, etica si respectul pentru ceilalti. Diversele forme de activitate mentala – gândire, memorie, analogie, interpretare, ratiune, intuitie, precum si alte operatii sau resurse nenumite – ne permit sa descoperim conexiuni si relatii între posibilele obiecte ale intereselor noastre’’. Întelegere, în zilele noastre, vizeaza ansamblul, iar natura sa de tip holistic vine odata cu procesul globalizarii. (…),,Principiul întelegerii si al metastiintei este de a descoperi unitatea în diversitate. Ipoteza principala este ca, asa cum fiinta umana este în esenta la fel peste tot în lume, la fel este si facultatea esential umana a întelegerii”  (Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html)”
Asta pe de o parte! Pe de alta parte, gradul de întelegere, dar si calitatea ei tine de inteligenta noastra. Simplificând,  într-o analiza practica a întelegerii, trebuie avut în vedere ca fiecare dintre noi vorbim cel putin o limba. Daca am defini inteligenta umana ca fiind descrisa de rationalmentul creativ obtinut prin adunarea diverselor informatii (vechi si noi), pe baza carora pot fi obtinute noi concluzii, am observa ca limbajul uman este una dintre dovezile inteligentei si, evident, a superioritatii umane. Chiar daca argumentul anterior este  relativ firav, el permite, totusi, câteva concluzii
a) cuvintele noastre fac dovada gândurilor noastre, iar sunetele care dau gravitatea lor arata cât de inteligenti suntem;
b) s-ar putea demonstra ca, fara comunicarea lingvistica, nu ar mai fi literatura, poezie, stiinta, pe scurt, acumulare de cunostinte teoretice si practice (poezie  în sensul  demn al cuvântului, si nu  aceea de forma: ,,scârta, pârta,/ taca, paca/ mulge vaca/, foaie verde laba gâstii,/latra mâta-n pom/…),;
c) nimic nu poate stabili mai bine inteligenta si superioritatea noastra, decât existenta comunicarii verbale. (Dupa Descartes, ,,chiar si nebunii care spun lucruri nebunesti, dau dovada de o forma de inteligenta pe care nici un alt animal nu o are”  – R. Gherghinescu, Anotimpurile empatiei, Editura Atos, Bucuresti, 2001, p. 30).
 În alta ordine de idei, mai amintim ca:
 1. Întelegerea reprezinta semnul distinctiv al gândirii care nu poate fi conceputa în afara sesizarii si corelarii atributelor esentiale ale obiectelor si fenomenelor, a faptelor în general. Ea este trasatura esentiala si permanenta a gândirii umane (exceptând cazurile patologice sau de rea credinta), fara de care nici celelalte activitati ale gândirii (conceptualizarea, sistematizarea, axiologizarea, creatia etc.) nu ar fi posibile, chiar daca, de exemplu, gestaltistii o  cantoneaza  între un act brusc, spontan, de ,,prindere” a unei relatii sau situatii, si o iluminare instantanee, intervenita în procesul rezolvarii  anumitor probleme.
2. Din perspectiva lui I. P. Pavlov, întelegerea  ar fi o “închidere brusca de circuit”, închidere care, în opinia sa, reprezinta utilizarea vechilor cunostinte (cunoasterea acumulata, stocata, care este de fapt cunoasterea teoretica), în vederea deprinderii unor noi notiuni, momentul întelegerii fiind echivalent cu încadrarea noilor cunostinte în cele vechi.
3. Tucicov, în anii `70, defineste întelegerea ca ,,o activitate de patrundere si de relevare a relatiilor dintre obiectele si fenomenele realitatii’’ (A. Tucicov-Bogdan, Psihologie generala si psihologie sociala, vol. II, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973, p. 9.)
4. Daca întelepciunii noastre ( în masura în care nu am facut umbra pamântului degeaba), suntem în stare sa adaugam întelepciunea altora, puterea noastra de a întelege,  tinde spre forma sa manifesta, iar pretuirea este atrasa, direct, fara efort, de catre repere. 
(…) A fi în stare sa recunosti întelepciunea în altii, ne aminteste acelasi autor, R. C. Priddy, si sa ai calitatea de a putea învata de la o astfel de persoana nu este un lucru obisnuit, nici pentru oamenii de rând, nici pentru cei educati formal. Traditia secolelor sustine ca un întelept apare în calea oricui cel putin o data în viata, dar rar el este vazut si ascultat. Calea spre adevar este presarata cu certitudini abandonate. Nivelul puritatii morale, claritatii mentale, veridicitatii intelectuale si stabilitatii emotionale decide adevarul pe care ne putem baza. Când orizontul se largeste, valurile se astâmpara si furtunile dispar, mai multe aspecte ale adevarului ne vin la îndemâna” (R. C. Priddy, Conversations with Bhagavan Sir Sathya Sai Baba, Dr. John Hislop, 1984, p. 43.)

5. Despre întelegere, s-au scris carti. Adunate, probabil ar forma bibiloteci, însa noi, în scurtul demers, nu putem tinde spre un rotund fara a mai adauga macar faptul ca întelegere fara constiinta este aproape un non sens. 
(…) ceea ce este corect sau gresit ne este cunoscut doar prin constiinta. Ceea ce este corect, uneori se face simtit de o certitudine interioara, astfel încât avem convingerea ca stim fara a avea îndoieli. “Cunostinta… este Spiritul Suprem omniprezent, Singura Realitate dominanta. Din ea, vine Constiinta, care este vocea adevarului din interior” (N. Kasturi, ,,What is Truth?”, în Indian Journal Sanathana Sarathi, January, 1987, p. 35).
Ca sa încheiem, daca  alaturi spuselor anteriore, adaugam  trairea empatica (despre care o sa vorbim cu alt prilej), daca reusim re-cunoasterea aproapelui prin ratarea specificitatii acestuia (prin a da la o parte ceea ce îi este specific), pretuirea lui, a aproapelui, este tot una cu pretuirea de noi însine.
În cazul în care  însa ratam tot ce am spus anterior, ratati suntem. În acest caz, si noi si pretuirea aproapelui nu depaseste pretul pe dispret în bodega lui nea cutare… 
        Craiova,            Nicolae Balasa

IMNUL IUBIRII

On By nelursIn poetryLeave a comment

Se auzea iubirea cum patrunde prin scoarta copacilor
ca o vulpe care intra în mare
sapându-si cu labele vizuina
cel care cosea marea de tarmuri auzea o cântare divina

sufletul meu mergea prin orase
ca sa ude semintele amintirilor
si atunci l-am vazut pe paznicul pustiului
cum iubea o institutie

fericiti cei care-si lasa lumea lor
si intra în corola unui crin ca si cum s-ar pierde-n paduri
ei stau ca niste soimi pe mainile albe
ale unei femei ce intra mândra în iad.

Stefan Dumitrescu

CE ALEGEM PENTRU VIATA NOASTRA?

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

„Dezvoltarea intelectuala ar trebui sa inceapa la nastere si sa se termine doar la moarte.”     Albert Einstein

Existam si dorim sa cunoastem iubirea, fiindca din iubire ne-am nascut si cu ea vrem sa plecam din aceasta lume. Iubirea ne face sa discernem intre bine si rau, binele fiind starea naturala a firii noastre, iar raul – starea pe care o dobândim ori de câte ori neglijam binele. Existam si dorim sa cunoastem bunatatea sufletelor, fiindca numai ea ne poate face sa traim in armonie. Se vorbeste despre bolile noastre ca fiind un rau care s-ar datora faptului ca nu stim sa traim in armonie cu legile divine, pe care multi dintre noi nu le cunosc, altii le ignora, cea mai importanta fiind legea iubirii, apoi celelalte: legea adaptarii, a acceptarii, a cumpatarii, a moralitatii, a recunostintei etc.
Dar cunoasterea necesita invatatura, simtire si intelegere. Invatatura intensa duce la inzestrarea mintii, deschide aripile cunoasterii, precum pasarea-si deschide aripile pentru a cuprinde vazduhul, iar libertatea gândirii si a exprimarii a tot ceea ce simtim ne poate duce la intelegere. Ne putem astfel elibera si de teama din sufletele noastre, fiindca nimic nu a inspaimântat si nu inspaimânta mai mult pe oameni decât ceea ce ei nu inteleg.
Invatatura despre noi si despre lumea in care traim este averea pentru care merita sa te straduiesti a o obtine si care nu-ti poate fi furata; din moment ce ai dobândit-o, ea iti apartine si cu ea poti face viata ta mai frumoasa, dar si lumea mai frumoasa, intrucât frumusetea unui intreg este suma frumusetilor partilor care il compun.

Lumea noastra este conceputa matematic. Probabil Dumnezeu asa a vazut ca poate fi construita aceasta lume, bazata pe niste reguli matematice si dezvoltata cu frumuseti ale imaginatiei ce tin de domeniul artistic. O geometrie secreta sta la baza a tot ce intâlnim in natura, in orice floare, frunza, piatra etc. Filosofi ai stiintei au spus ca „ Limba in care este scrisa marea carte a Naturii este matematica, iar literele ei sunt curbele, figurile, triunghiurile”. Materia, lucrurile sunt insa mai putin importante ca ideile: „Un om poate muri, natiunile pot creste sau se pot prabusi, dar o idee traieste pentru eternitate”, spunea Albert Einstein. Patrunderea in sfera ideilor a facut-o filosofia, cu scopul de a cunoaste adevarul.
Primele reflexii filosofice asupra lumii au izvorât din intrebari si mirari, filosofia insemnând iubire de intelepciune, iar intelepciunea – locul de intâlnire si cumpanire a tuturor virtutilor. Marile intrebari ale filosofiei au fost: De unde venim si unde mergem, dar si valentele intelectuale si spirituale ale omului au interesat, in limitele in care se putea gândi la vremea aceea.
Primele incercari de interpretare filosofica a lumii le gasim in Iliada si Odiseea lui Homer. Apoi s-a trecut de la poem la filosofia propriu-zisa. Grecii contemplau cerul, natura, nu numai ca un gest meditativ, dar si ca o necesitate a cunoasterii, a gasirii solutiilor pentru problemele cetatii si in acest mod s-a produs miracolul! Intervalul de timp in care putem vorbi pregnant de filosofia greaca este secolul VI i H. si secolul V d. H.

Fac o digresiune amintind de o excursie facuta in Grecia. In grupul nostru era si un matematician. Vazându-i pe greci cum isi deschid pravalioarele de dimineata, cum se aseaza tacuti in fata lor pe câte un scaunel, tragând din trabuc, cu privirile pierdute undeva in departare, de multe ori spre linistita Mare Egee, profesorul a avut o revelatie: „Acum inteleg de ce aici a fost leaganul filosofiei!”
Filosofia greaca a fost cel mai important curent filosofic aparut in Europa, din el evoluând filosofia romana, filosofia araba, persana, filosofia renasterii si iluminismului, asternând drumul catre modernitate. Interesul era formarea omului ca entitate superioara, idealul fiind perfectionarea fizica, intelectuala si artistica. Initierea pentru atingerea idealului fericirii se realiza in trepte, in cicluri. Educatia cetateanului continua si dincolo de vârsta scolii, prin intermediul institutiilor democratiei. Grecii au introdus pentru prima data in istoria civilizatiei, marile dezbateri asupra existentei noastre, a sistemelor de valori, sisteme valabile si in vremurile noastre, precum  adevarul, fericirea, justitia, frumusetea, iubirea, bunatatea, armonia, legea, statul ca organizare perfectibila, egalitatea intre cetateni, respectul proprietatii si al individului. Ideile de patrie si patriotism  s-au nascut tot in Antichitatea greaca.

Punctând câteva idei ale unor gânditori greci, amintesc de filosoful grec Empedocle (490 – 430 i. H.) care a considerat principiul primordial al lumii fiind inteligibilitatea ei; el vorbea despre principiile care pun in miscare elementele vietii: Philia (iubirea) si Neikos (ura). Socrate (469 – 399 i. H.) spunea ca „Nimeni nu face rau de buna voie, cu intentie, ci numai fiindca nu se cunoaste pe sine si nu stie ce vrea, caci a sti ce vrei, inseamna a cunoaste binele si a cauta sa-l realizezi.[…] Ignoranta este mama raului si a pacatului.” Platon (428-348 i. H.) era adeptul demiurgului care asigura o metamorfoza cosmica ordonata, fiind si garantul iesirii din haos si crearii  unui echilibru universal. Pornind de la faptul ca lumea are o structura, a dedus ca ea este inteligibila si aceasta structura este opera de arta creata de un Dumnezeu matematician. El vorbea de iubirea divina, factor creator si unificator in cosmos si in viata terestra, de frumosul in sine si binele in sine, reflexii ale frumusetii si bunatatii dumnezeiesti, de armonia lumii si dreptatea universala. Vorbea despre libertatea umana, considerând ca fiinta individuala se constientizeaza ca agent al Binelui, având scopul de a-si ghida actiunile inspre prosperitatea obtinuta prin atingerea inteligibilului. Intrebat daca omul prin cugetare simte mai bine realitatea, Platon a raspuns: „Atunci gândeste mai bine, când nu-l stinghereste nimic, nici auzul, nici vazul, nici o durere, nici vreo placere, când sufletul ramâne singur – singurel, când lasa in pace trupul, si, pe cât se poate, nu-l ia tovaras, nu s-atinge de el…Iata numai atunci simte realitatea!” Aristotel (384-322 i. H.) a pornit de la cauza prima a universului pe care a numit-o „ miscatorul nemiscat” – fiinta divina creatoare, intrucât concepe lumea prin intermediul gândirii, singurul proces care nu presupune deplasarea. El a vorbit despre spiritul uman care se naste ca o tabula rasa si in care se imprima experienta câstigata, despre existenta unui intelect pasiv si a unuia activ (intellectus agens) nemuritor si vesnic, „partea pe care o avem comuna cu zeii”. Dupa el trei lucruri trebuie evitate in domeniul moral: rautatea, lipsa de retinere si primitivitatea animalica.

Mai târziu, fizicianul dar si filosoful francez Blaise Pascal (1623-1662) concludea: „Este mai important sa ajungi la o desavârsire morala, decât sa ajungi la rezultate in stiintele exterioare”. Conteaza mai mult, spunea el, sa fii om onest, decât sa fii „geometru”. Pascal mai admitea cunostinta intuitiva a inimii: „Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas”. Iata un adevar atât de mare intuit, adevar care sta la baza Religiei crestine. Inima este sursa tuturor emotiilor noastre, din ea plecând iubirea, ca un fascicul de raze luminoase.
Biblia ne invata ca „Dumnezeu este iubire…” si ,,Dumnezeu este milostiv si plin de indurare, indelung rabdator si plin de bunatate ” (Psalm 145.8), este sursa bunatatii, izvorul ei, iar ideea plinatatii, ni se spune, trimite la absolutizare si astfel spunem ca in Dumnezeu se afla bunatatea absoluta care ajunge la noi prin Duhul Sfânt. Parintele Dumitru Staniloae definea: „Persoana divina care face transparent pe Dumnezeu prin putere si lumina mai presus de fire pe de o parte, si prin sensibilitatea sufletului care le sesizeaza pe de alta parte, este Sfântul Duh.” In cartea intitulata „Neagoe Basarab Principe Isihast”, Arhimandrit dr. Iuvenalie Ionascu vorbeste despre faptul ca Neagoe amintea adesea parabola albinei si a fagurelui, albina fiind Duhul Sfânt si fagurele – sufletul omului. Subliniaza verosimilitatea „fumului” de a fi cel care indeparteaza albina de fagure.

Bunatatea care ajunge la noi, este dispozitia de a face bine, un sentiment care innobileaza fiinta si alunga rautatea, nelasându-i loc in sufletele noastre. Ea se manifesta prin dragoste, blândete, rabdare, iertare, mila, dreptate, pace si cu cât cunoastem mai mult si ne cunoastem, cu atât mai mult ne vom insusi aceste manifestari. Bunatatea duce la armonie, incarca „fagurele” cu miere. In Epistola pentru Coloseni a Apostolului Pavel gasim scris: „Astfel dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, imbracati-va cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blândete, cu indelunga-rabdare”.
Si totusi, astazi comportamentul oamenilor de cele mai multe ori din ignoranta, coboara spre trivialitate, sufletele sunt stapânire de orgoliu, de rautate, de ura, de dezbinare si aceste sentimente se pot amplifica si pot duce la adevarate dezastre. Oamenii sunt incrâncenati, dornici de razbunare, vor sa raneasca suflete sau chiar sa ucida. Spiritele ne sunt urâtite prin intunecare. „Fumul” le intuneca!

Ce alegem pentru viata noastra? Vrem sa fim buni, sa traim in armonie, sau vrem sa fim rai, razbunatori, sa traim in discordie? Alegem spiritul benefic sau spiritul malefic – distrugator? Alegerea este a noastra, caci, dupa ce ne-a inzestrat cu facultati mentale, Dumnezeu ne-a dat si liberul arbitru.
Inchei amintind un fapt real: La un curs de filozofie a unui colegiu, studentul Albert Einstein i-a raspuns profesorului: „Raul nu exista, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intâmpla când din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu exista caldura sau ca intunericul care apare când nu exista lumina.”

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

Poem logodit cu Cerul…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Nu îti mai pierde vremea cu triste amanunte,
Când sufletu-mi te-asteapta în liturghia lui
Sa scriem împreuna acolo, sus, pe Munte ,
Poemul far’ de care împartasire nu-i…
 
Îngenuncheati în iarba si preschimbati la fata,
Precum Iisus din ceruri, acolo, pe Tabor,
Sa scriem împreuna un Psalm de dimineata,
Sa-l murmuram  aievea îmbratisati în Dor.
 
Din aripile noastre sa-nmugureasca Raiul
Când vor cuprinde Cerul în Rugaciunea lor.
Vreau sa-ti ascult de-aproape si inima si graiul,
Ca într-o scaldatoare în ele sa cobor!
 
Nu îti mai pierde vremea cu amagiri marunte!
Despovarati de toate chemarile din lume
Vom scrie împreuna acolo, sus, pe Munte,
Poemul întru care sa-i dam Iubirii nume.

Nicolae Nicoara Horia

GENIU NEPUSTIU – Exercitiu de adio

On By nelursIn poetryLeave a comment

„Intotdeauna ajungem in locul in care suntem asteptati.”
Ovidiu Mircean.

Seminte de poem, colaje, ecourile umbrelor …

E bigamie sa doresti si dar
sa nu rodesti.
Doamne cata splendoare,
dar nu pentru orbi !
In satul smulgerii mele din
mierla indoliase un
curcubeu.
Durerea estetizeaza pentru
ca ii suntem gemeni.
Popor al meu nu mai ai loc
pentru sfintii inchisorilor.
Ecoul umbrei mele aude
cum suspina Dumnezeu.
Goliciunea nu e perversa,
hainele da .
Nu mila e samanta iubirii,
ci dorinta.
Soarele e acolo si noaptea.
Stelele nu le vezi din cauza
luminii.
In micul ecran e groapa
metafizicii.
Preacurvia nu e a trupului, ci
a duhului coborat: a inalta.
Sunt batran, nu mai sunt
gelos pe ingerul cazut.
La originea zborului, au
fost smulgerea si saltul.
Limba clopotului e captiva
ca golul lui.
Nu de legea lustratiei avem
nevoie, ci de legea
frustratiei.
Omul are obsesia orfaniei
la proportii cosmice.
Venerand un Tata Ceresc,
de fapt acuzam un incest
planetar?
Omul este extraterestru:
Creatorul nu e
pamantean…
Nu esti rob, deci nu fii
robot.
Otice taras infricosat, este o
insulta a Creatorului.
Din cugetul tau se plasmuie
visul si ti se daruie.
Artele, ca si religiile, sunt
de genul feminin.
Omul uitat in lume este
inger salbaticit.
Partea ta de noapte cheama
sfericitatea textului.
Traim inversand timpul…
Murim zilnic, asta facem.
Din sangele meu striga
sevele primordiale.
Cine stie sa sfideze uratul,
are inca zeu intact in el.
Pe cat mori, pe atat te
reumpli de viata.
In orgasm, iti aud electronii
cum sar de pe orbitele
stinse.
Toate poemele de azi sunt
orgasme sub – cuantice.
Oricum murim: sa murim
melodios.
Un infern pierdut nu e
paradisul cautat.
In sus si in jos se perindau
tipenii. Le dadeam cu mila
binete.
Veriga lipsa nu este ingerul,
ci femeia.
Pe luciul apei, se tanguie
delirul abisului.
Vei auzi prin cetate ca as fi
murit. Sa nu-i crezi.
Prin aceea ca timpul-spatiul
sunt circulare, tot ce a fost
va fi.
Adevarul nu trebuie
muscat, ci gustat.
Semintele rodiei se numara
cu limba…
In seminte e hermeneutica
divinului.
In fiece sambure, rabda
arborele vietii.
Prea multe cimitire pentru o
singura moarte.
Prima scriere a fost urma
pasarii pe omat…deodata
pierind.
Acolo unde varful flacarii
intra in cer, iese un suflet.
Totul este ceea ce
semnifica.
Nimic nu este decat gandit.
Inteligenta ta e umbra
luminii.
Metafora e logos strapuns.
Orice contact este un viol.
Inocenta este prudenta
mortii.
Cele mai multe injuraturi
sunt de mama:
o reminiscenta de
razboi?…
Fiinta face obsesii, care
nasc zei ambigui…
Zeilor canibali le e placuta
osanza.
Celor psihedelici, narcozele
si orgasmul.
Gene- erogene,
endocrinologie a crinilor …
Cand nu voi mai fi, voi fi.
La inceput a fost
muscatura, apoi a sublimat
in sarut…
Eugen Evu

8 MARTIE-SARBATOAREA DARULUI VIETII

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

FRUMOASA LUNA MARTIE

-poemul naturii-

A sosit luna martie si zapada care inca acopera pamantul luat in stapanire ca in plina iarna canadiana, nu poate acoperi si starea de spirit izvorata din tainitele firii, acolo unde se pregateste o noua viata a lumii vegetale.
Orice infatisare ar avea luna martie, cu zapada sau fara, ea ramane una dintre cele mai frumoase luni ale anului, in primul rand ca o luna a promisiunilor de mari frumuseti ale lumii inconjuratoare si ale trairilor noastre. Martie ne zambeste chiar din prima zi cu martisorul in care se impletesc prin simbolul snurului, albul puritatii, cu rosul, simbolul dragostei pana la jertfa. Batranii nostri au mai numit aceasta luna si Martisor. Urmeaza apoi zilele Babei prin care incercam sa intrezarim cum ni se vor implini dorintele in acest an. Dar, cea mai frumoasa zi a acestei luni, ramane 8 Martie. E ziua in care tumultul florilor se asociaza cu chipul femeii, al frumusetii si misterului feminin, al nesecatului sentiment matern, inchinat bunicilor sau surorilor care ne-au inflorit viata si care trezesc in noi ganduri si sentimente ce ne inalta intr-o alta ordine, cea a curateniei si frumusetii sufletesti.
Imaginea femeii se contopeste adesea cu cea a iubirii. Fiecare din noi avem nevoie de atingerea blanda si buna, plina de caldura a femeii inzestrata de Dumnezeu cu caldura iubirii. Ea este implinirea in viata prin iubire si daruire. Fiecare femeie poarta in ea visul de dragoste care nu se stinge niciodata. Daruind, femeia este si ea insetata de gesturi de tandrete si de mangaieri izvorate din dragoste care sunt esenta vietii de familie si fara de care viata nu ar mai avea nici un farmec.
Ca si celelalte surori cu care intruchipeaza primavara, aprilie si mai, martie este o luna inchinata iubirii si al altor multe frumuseti.
In martie, lumina soarelui mai limpede, mai blanda, mai calda nu se poate sa nu ne poarte prin lumea de frumuseti a copilariei ce-o purtam cu noi. Ne imbranceste in zona de viata cand ne sfaraiau calcaiele alergand dupa gandacei sa-i prindem si sa-i facem avioane, cand descantam gargaritele cu dar de a prevesti viitorul fetelor, cand ne jucam cu mieluseii si ascultam fascinati cucul din varful nucului, numarand anii pe care ii avem de trait. Lumina asta calda ne trimite cu gandul la casa parinteasca sau cea a bunicilor peste care se imprastia generoasa in oricare rasarit de soare in cantatul de ziua al cocosilor. Se strecoara ca prin vis ganduri si infiorari, fara sa stim cum, la imaginile din trecut, spre urzicile si stevia abia rasarite pe langa gardul din fundul gradinii, parca simtim iarasi mireasma vazduhului raspandita de horbota florilor, mirosul de curatenie al varului cu care se spoiau casele, gardurile, pomii, podetele, parca vedem curtea plina de miscare, de zumzet de albine, de cotcodacitul pasarilor,
Fiorii renasterii naturii ne amintesc si de primii fiori treziti de chipul indragit in taina in anii adolescentei, de surasul cald pe buze, de inganarea soaptelor nespuse, de freamatul respiratiei intretaiate, de lumina si caldura ochilor, de farmecul graitor al tacerilor si al stragerilor de mana.

Dar martie este darnic cu toate etapele de varsta ale omului in care toarna limpezimi de soare ce ne fac mai tineri si ne aduc in atmosfera o stare de efervescenta si o dulce nebunie.
Tineretilor le canta imnuri inaltatoare in cadenta iubirii, le inspira poezii si le pune aripi viselor in zbor inalt, le toarna in vene clocot viu, gata sa dea pe rascoale.
In anii deplinei maturitati si mai apoi, in anii senectutii, martie aduce intelesuri noi faptelor simple de viata, pe langa care am trecut fara sa le bagam in seama. Descoperim cu bucurie ca totul pare nou in jurul nostru, asa cum nu le-am mai vazut niciodata, si spre mirarea noastra, chiar noi insine descoperim ca suntem altfel. Alte intelesuri capata urzeala vietii, altfel intelegem cum creste firul ierbii, cum se desface floarea, altfel simtim mirosul verdelui crud al ierbii, altul este intelesul glasului pasarelelor, iar noaptea parca ne este mai limpede muzica stelelor. Cu cat inaintam in varsta, cu atat mai mult se aduna, se incarca de semnificatii noi tainele naturii, se strecoara altfel in intreaga fiinta zvonul sosirii primaverii.
Pentru ca Marta nu lipseste din post, cum e o vorba din batrani, ea este cea care incepe pregatirile pentru intampinarea marii sarbatori a primaverii, Invierea Domnului nostru Isus Hristos. Ne pregateste pentru aceasta mare taina a lui Dumnezeu turnand in noi picuri de sfintenie. In postul mare ne da o dezlegare la peste de Blagovestenie cum se zice in popor, sau Buna Vestire cum e numita in calendarul ortodox, pe 25 ale lunii, iar in zilele urmatoare se pregateste sa dea stafeta lunii florilor, lasandu-ne amintirea unor tulburatoare trairi.
XXX
Scriind acum despre frumusetile lunii martie, m-am oprit vazand cum am reinviat icoane din trecut. Ma supara sacaitoarea intrebare: nu cumva starui prea mult, aflandu-ma in randul celor care de-a lungul timpului au tot spus: ehei, pe vremea mea ce frumos a fost, acum s-au stricat toate acele rosturi ale vietii si a apus farmecul de atunci. Oricum as lua-o, tot nu-mi vine la mana sa scriu in loc de cantecul cucului din nuc, despre zbieretele manelelor, in loc de zburdalnicia mieilor, despre zburdalnicia cailor putere ai masinilor de tot felul, oricat de frumoase si de scumpe ar fi, fiindca dau buzna peste linistea oamenilor. Stiu ca sunt foarte necesare si nu mai putem renunta la ele, dar nu apartin si sufletului. Mielutii, fie numai ca amintire, si tot imi mangaie inima mai mult decat vajaitul unei masini. Inghit cu greu mizeriile verbale aruncate in fata femeii care a ramas in mintea mea tot cea careia sa-i inchini inaltatoare cuvinte. Sunt unele mai aprige si mai rele de gura? Ele nu s-au nascut asa. Trebuie sa indreptam nedreptatile care le-au adus in pragul disperarii. In gand, eu tot le mangai obrajii pe care s-a scurs amarul lacrimilor. Sa ma fac ca nu simt inhalarea aerului poluat al marelor orase? Sa imi placa Balul Martisorului din Bucuresti in care cuvantul de ordine este luxul si extravaganta?
Si atunci sa nu mai scriu ca sa nu mai aud: “iar ai scris ca pe vremea lui Alecsandri?”
N-am alta cale si daca, descriind starile de euforie ce ne cuprind in zilele de primavara se strecoara si cate un “mielusel” mi-ar placea sa nu il goniti si sa-l luati in brate cu candoarea pe care ne-a daruit-o Creatorul cand ne-a adus pe lume. Sa ne lasam in voia firii, sa renastem o data cu primavara, sa inflorim o data cu florile, sa nu ratam sansa noastra de a spera la un nou inceput si sa nu uitam ca luna martie ne indeamna la trairea atator frumuseti.
ELENA BUICA,
3 MARTIE 2011

MARTISOR

On By nelursIn poetryLeave a comment

Iubita mea, iubirea mea
De-i martisor, tu tine minte
C-atat e de saraca ea,
Ca n-are, poate, nici cuvinte –
 
Ti-ar pune-o lume minunata
Sub pas, dar, oare, ce folos,
De nu ti-a dat, macar odata,
O tresarire de frumos?
 
In primavara care vine,
Adun atunci din manastiri
De muguri, mierea de albine
Ce  ti-am  gustat-o  din priviri –
 
Si-n licarirea de izvoare,
Care iti joaca in pupila,
Iti las si eu, margaritare,
Lumina ochilor, umila…
 
Jianu Liviu-Florian

REVELATIE DE SUFLET PERECHE

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

„Lacrima iubirii” a poetului Gheorghe Andrei Neagu mi-a picurat pe suflet incalzindu-mi sensibilitatea, amintindu-mi de propriile vise, tacute dureri si nelinisti, cu versuri pline de un coplesitor dor de intinerire a propriei fiinte, prin retrairea iubirii vesnic mustind de miresme, ispite si licori, ce inca ne mai imbata si hraneste lastarul verde – chiar cu frunze aramii de toamna – inmugurind inca in noi. Poemele sunt incarcate de un lirism si o tandrete dureros de naturale, cand isi declama inrobirea de catre femeia iubita, cu o sinceritate debordanta, ce ar face din oricare Eva, o binecuvantata Zeita, perceptandu-l:”/De cate ori ma vei privi / te vei umple de mine / asa cum gandul se umple de soare…/Cand dorul de lumina/ va inflori pe gura ta,/ apleaca-te sa sorbi in taina/ gura mea./ Cu pasii tai de flori/ coboara spre mine./Roua ochilor s-aprinzi/ cu murmur de vant/ si cu cant./ Sau, cu cata patima o indeamna:”/ Femeie iubita…/ revarsa-ti pletele-n holda,/In graul presarat/ cu maci rubinii, aidoma buzelor tale;/ …. Nu-mi vezi in pleoape ploaia alergand/ sa-mi racoreasca sarutarile tale fierbinti?/ Femeie iubita…/Aduna in tine rodul adus de furtuna,/de grau zapacit si hai-hui!../Cand macii sarutarilor tale/isi vor pierde petalele/ cui ii vor folosi toate spicele risipite?/ Femeie…/Mai adu-mi un pumn de pamant/ Sa rodim/ In zari necuprinse…/”Femei…Superbe metafore! Ingemanare de sensibilitate si senzualitate, talazuind ca valuri de saruturi-petale de maci, adunand cu sufletul spicele sa nu se risipeasca, pentru ca ar fi pacat sa nu rodeasca si-n „pumnul de pamant si-n zari necuprinse”…
 Dar viata nu are doar placeri si vise dulci, nostalgia pierderii, neimplinirii face cugetul amar si-l incarca de semnificatii care dor, constientizand inutilitatea atator energii scurse in uitare si regrete: „/Cu cine-mi infloreste timpul/ cand universul moare trist in mine?/ Cu cine sa-mi usuc de ploi/ durerea gandului in doi?/ Din care parte marea ce ma minte/ va naste valuri de cuvinte?/……..
Mi-s albe visele in suflet/ si tampla rade-n frig insingurat./”
 Cand sperantele fug si ingheata sub gerul deziluziei, poetul simte: „Ce trista-i coala neagra sub zapada./ S-a zgribulit de gol sub pulberi reci…Poeme lungi pictate/ cu aur si cerneala/ aduna-n mine teama/ din alba, trista coala./” Neant.
 Irezistibil indemn, ce poate aprinde faclia uitatei iubiri in Ruga de toamna: „Te rog mai vino sa vezi/ Cum isi adoarme toamna copacii,/ Cimpiile verzi/ Si buzele rosii ca macii/ Si lasa-mi o frunza sa sper/ Plutirea de vant./” Asemenea imagini incarcate de adanci semnificatii poate crea doar un talent autentic si o slefuire de mester bijutier, precum poetul Gheorghe Andrei Neagu! Si cum sa rezisti – ca iubita – sa nu-i alergi in imbratisarea crengilor „copacului cu verdele-n berna” !
 Si atunci cand poetul isi asigura iubita : „Pun flori de mar/Pe trupul tau de noapte/Prefac in cer/ secundele uitate,/Sub lacrima fierbinte/ Zapada din priviri,/Acopera cuvinte. Iti caut ochii/Ce ma priveau deschisi/Au obosit?/Priveste cerul!”- cu siguranta florile de mar  vor darui speranta regasirilor romantice, pentru ca eternul iubirii poarta vesmintele candorii.
 Chiar si atunci cand toamna ne arameste frunzele, clocotul viu al iubirii brodeaza in noi ghioceii care ne imprimavareaza, fenomen pictat de penelul fermecat al poetului Gheorghe Andrei Neagu in poemul Primavara: „A inflorit parfumul gurii tale/ sub razele din ochii mei./Prin trup, cu freamat de petale,/ se plimba ochii tai/…….din cand in cand, pe gura parfumata/ ca o albina vin sa fur/ o sarutare-nrourata./ Tu razi, si-n jur,/ a inflorit campia toata./”
 Nostalgic, etern visator poetul isi constientizeaza singuratatea prin care-si „desira” trairile, viata”- „/ Ca o salcie ce-si frange/ umbra crengilor in lac/ umbra mea si-acum mai plange/ intr-un ochi de geam uitat/ In lumina care urca/ pe trotuarul inghetat,/trupul meu cazut usuca,/ timpul destramat”./ …N-am o tinta n-am o ora/ pentru care sa respir./ Alungat acum din hora/ merg si ma desir.”Desirare.
  In Respiratii, poetul intreaba iubita:”Ti-a respirat vreodata ceru-n brate?/ Pe tample luna te-a mai sarutat?/ Calcam prea des pe sentimente…./Uitand atatea primaveri./Si-apoi cu cerul mut in brate/ Ne pierdem, reci si solidari,/ Cu stele picurand pe fata/ Cand suntem micii oameni mari./
 Poemele din „Lacrima iubirii” infioara ca un spectru sideral prin maretia trairilor si redarea lor geniala,ca doar vin dintr-un izvor nesecat de distinsa spiritualitate, cu nume de balada –  Gheorghe Andrei Neagu. Si pentru ca :/”Au inrosit copacii/de rodul infloririi./……Iubeste-ma, livada visarilor mele./ – Rod .Ii urez sa fie cum isi doreste! Sa fie iubit si binecuvantat. Lectura versurilor este pentru mine revelatie de suflet pereche, pentru care ii multumesc cu sincere felicitari si ma aplec spre sine – ochi magic de lumina, carte deschisa, cuib de zari aprinse…

ANA HANCU

Mai e vreme de iubire

On By nelursIn poetryLeave a comment

Din firida noptii noastre
in uitare ma arunc,
de la talpi ma-ncearca frigul,
timpul doarme ca un un prunc,

Visele se-mputineaza
pe cearsaful indecent,
lumea nu mai are nume,
nici culoare, nici prezent!

Muza mea, te strig la lupta,
trupul sa ti-l simt sub pleoape,
sa te secer dimineata,
si la pranz, si mai aproape.

Tu sa cazi ranita-n dunga
Si sa-ti despletesti surasul,
Sa ma scoti din minti, fluido,
Sa-mi innec cu tine plansul.

Si de-o fi sa cad in lupta,
Tu, zaludo, sa nu plangi,
Sa pui Luna la fereastra
Si-ntunericu-s-alungi,

Sa te vad cum razi, perfido,
Cand din sani iti beau cucuta,
Cum obraznicele-ti coapse
Spun poveste ne-nceputa!

Abia spre dimineasa
De-o fi sa mai fiu soldat
O dau focului de lume
Si statutul de barbat!

Dar cum sa te las , iubito,
De curajul meu ma tem,
Mai e vreme de iubire,
Mai e vreme de blestem!

Marin Trasca

MIHAI EMINESCU: „SARMANUL DIONIS”

On By nelursIn literatureLeave a comment

Semnificatia nuvelei „Sarmanul Dionis” consta in contopirea iubirii ideale si a celei reale in personajul feminin Maria, – sotia pe viata a eroului, – cu nume identic in „vis” si in realitate, spre deosebire de dublul romantic al numelor masculine: Dan – Dionis, Ruben – Riven. O asemenea apropiere intre polii antitezei incercase anterior poetul in finalul poeziei „Venere si Madona”, unde iubirea salveaza femeia demonica apropiind-o de cea angelica: „Tu esti sfanta prin iubire!”

Inainte de a fi zarit chipul Mariei, Dionis aude melodia pe care o canta la pian fecioara din casa de vizavi, in puterea misterioasa a miezului noptii. Iar efluviile muzicale ale extazului erotic sunt atat de puternice in sufletele amandurora, incat liniile rosii ale cartii de astrologie incep sa se miste; Dionis se transpotra „intr-un fel de vis” constient, cu ochii deschisi, o reverie romantica (aidoma”visului ferice” declansat de sarutari in poezia „Dorinta”, inainte ca indragostitii sa adoarma cu adevarat, troieniti de flori de tei). Simbolic este si cadrul selenar al iubirii cu Maria ideala, pentru ca aceasta iubire este nu numai un izvor de fericire personala, ci si o creativitate, de nemurire, de geniu, prefigurand „cununile de stele” din cerurile nemuritorului Luceafar. In bratele Mariei, calugarul Dan simtea ca este fericit si nemuritor: „Sarutarea ei il umplu de geniu si de o noua putere”. Dragostea ca izvor de fericire si de creativitate este motivul romantic fundamental al nuvelei. „Dulcea povara” a iubitei il faca sa impleteasca faustian iubirea cu setea de frumos („Si ce frumos facuse ei in luna”) sau sa-si exprime adoratia prin contopire absoluta, facand din drumul pana in luna „o sarutare lunga”
Eminescu imagineaza insa, inca din primul moment al expozitiunii, un plan secundar antitetic, ale carui linii urca pana la formatia eroului, cultivat in mediul cartilor vetuste ale anticarului Riven despre relativitatea timpului si spatiului magic.

Miscate sub imperiul aceleeasi melodii cantate la pian de iubita reala, liniile rosii ale cartii de astrologie il propulseaza pe erou nu in bratele Mariei, ci ca ucenic al filozofului Ruben, care ii inculca eroului setea de a incerca sa devina „ o bucata din vesnicia lui Dumnezeu” .Daca lui Ruben ii cresc apoi copite de diavol pentru acest „succes” cu aparenta morala, religioasa, ispititoare, povestitorul intervine constatand cu intelepciune ca si fericirea celei mai depline iubiri e innegrita adesea ca sufletul calugarului Dan. Ravasit de cele mai contradictorii aspiratii.

Forta divina a fecioreinicei iubiri creatoare se impotriveste, insa, acestor ganduri ratacite ale lui Dan, Maria astupandu-i gura si asigurandu-l ca nu ingerii indeplinesc vointa lui: „ cand Dumnezeu vrea, tu gandesti ceea ce gandesc ingerii”. Aici nuvela capata caracter de basm. Fila a saptea a cartii de astrologie devine pentru calugarul Dan o obsesie si din filele ei, ca dintr-o cutie a Pandorei, izvorasc toate nenorocirile. Vrea sa afle secretul ochiului magic dumnezeesc din coltul de luna pe care il ocolesc cifrele, vrea sa fie nemuritor si prin pactul, sugerat de Ruben, intre Dan si umbra sa, vrea sa fie puternic si aseaza in salba de margaritare a iubitei‚ „hurmuzul pamantului” , arzator, in timp ce, sub lucirea semnului arab, calugarul prezicea melodia ingerilor, nota cu nota, in cel mai candid spectacol sonor al universului.

De fapt, la unison bateau inimile celor doi indragostiti aflati la distanta, Maria reala si Dionis, sub imperiul iubirii rasfrante in melodia tot mai tumultoasa cantata de ea la pian. Nesocotindu-si propriile sentimente, in loc sa asculte glasul Mariei Mesteacan care il indeamna sa se daruie legilor iubirii, calugarul Dan intuneca sublimul consens al inimilor iubitilor din punctul culminant al corului de ingeri, considerandu-se singurul creator al acestei armonii sonore, singurul inzestrat cu creativitate, cu „geniu”. Si atunci isi pierde iubita in haos. E o clipa zguduitoare nu numai pentru pitorescul alunecarii ametitoare a calugarului si al repunerii in ordinea fireasca, pamanteasca, a „margelei rosii”, dar si prin contrastul dintre tenebrosul „vis” final iconoclast si maretia primavaratica a naturii stralucitoare, in care disperarea se transforma fulgerator infericire, eroul zarind chipul blond, identificat cu Maria din vis.

Iubirea deznadajduitului Dionis se incarca acum, in deznodamant, de speranta care „mangaie lin pe toti muritorii” ca va fi iertat pentru ratacirile lui, ca adorarea iubitei reale ii va readuce izvorul fericirii si creativitatii, al „geniului”: „Asa-i ca astfel te cheama. Nu se poate sa te cheme altfel.” Iubirea implinita invinge predestinarea fiului de nobil scapatat care isi pierduse mintea o data cu mostenirea, drama atat de evidenta in tabloul-umbra predat de medic lui Riven, o data cu manuscrisele ce-l dusesera la iconoclastic fata de divina iubire creatoare. Pierderea manuscriselor si a tabloului inseamna iesirea lui Dionis din pactul mefistofelic pe care il experimentase, la sugestia lui Ruben, imprumutand nemurirea umbrei pentru a construi o lume numai dupa vointa lui.

Nu numai „mana nevazuta care l-a tras in trecut” s-a purificat in aceasta revenire la realitate, dar si gandurile disperate, solitare, autoironice ale „cugetatorului sarman” s-au imbracat cu rodnicia iubirii implinite a Mariei reale. „Travestita in baiet”, Maria il viziteaza si il saruta, trezindu-l din delir. Ea va pastra simbolic travestirea in baiat, in refugiile lor „in vreun sat”, „gura-n gura”, dupa casatorie, apropiind acest final de cel al basmului de inspiratie folclorica, Calin – file din poveste, ce apartine aceleiasi perioada de creatie.
Eminescu dialogheaza cu cititorul de-a lungul nuvelei si mai ales in final. Ironizeaza pe cei care considera aceste trairi ca „simple vise ale unei imaginatii bolnave” si le denumeste „momente de-o luciditate retrospectiva”.

Prozatorul insista popularii acestui „vis” cu personaje si atitudini care izvorasc din trairile subconstiente ale unei ereditati ancestrale, in care inimile s-au cautat si s-au gasit. Astfel, pe langa metempsihoza Zoroastru – Dan – Dionis, cititorul descopera in opera lui Eminescu si puterea iubirii de a naste „randuri de vieti”. Dar mai ales poate urmari forta atavica a timpului ce contopeste in meditatie erotica lucida aspiratii milenare spre unire ale unor individualitati si nazuinte reancarnate macar in „vis” si afirma facultatea acestei iubiri de a sfarma inertiile sociale ale predestinarii, intrezarita zilnic in ochii intristati din tablou.

Personajele mefistofelice din realitate, ca anticarul Riven, capata in „vis” functii malefice, Ruben incercand ca vanda iadului sufletul calugarului Dan prin „taina” nemuririi omnipotente. Ramas singur, barba lui Ruben devine latoasa, capul cornut, rasul had. Destinul inamoratei Maria, ideala si reala, seamana, ca in basme, ca doua picaturi de apa.. Sfiosenia ideala, pilda muta pentru trairea fireasca si intensa a iubirii, e completata in planul real de „siretlic”.

Cel mai individualizat este personajul cel mai activ si mai interiorizat, Dionis. Dragostea lui „dureros de dulce”, puterea de a trai romantic iubirea ca pe o ora fanatica suficienta siesi, setea de absolutul iubirii datatoare de geniu, puterea de a „visa o alta lume pe-asta lume de noroi” se impletesc cu intelectualizarea setei de absolut.

Prof. Dr. Stefan CRISTEA
14 ianuarie 2011