Alexandru Petrescu, „Un ploiestean la Curtea Regelui Juan”

de Gabriela Calutiu Sonnenberg

[pullquote]

„Fiecare e convins ca poate critica o carte, pentru simplul fapt ca a învatat sa scrie si sa citeasca” (William Somerset Maugham).

[/pullquote]

 

Iau aminte la aceasta constatare si ma apropii cu bagare de seama de cartea jurnalistului român traitor in Spania, Alexandru Petrescu. Mi-am propus o simpla descriere a continutului ei, din punctul meu de vedere, strict personal, având grija sa nu ma avânt pe teritoriul criticii literare pretentioase. Din capul locului va anunt asadar ca veti citi aici doar constatarile mele.

Pare simplu, dar nu e deloc usor, pentru ca nu este un text omogen, ci o colectie de articole scrise în decursul unei perioade de timp destul de lungi. Desi tematica abordata este oarecum mereu aceeasi – viata românilor din Spania – varietatea abordarilor si evantaiul stilistic par a nu avea margini. Întâlnim în egala masura reportaje, interviuri, eseuri, epistole, scrisori deschise precum si evocari nostalgice. Unele merg mai aproape de suflet, altele trezesc mirarea sau chiar dorinta de a-l contrazice pe autor. Un lucru e cert: nu poti ramâne indiferent la ideile exprimate cu aplomb gazetaresc, din convingere.

Încep mai bine prin a spune ce nu este aceasta carte: nu este un roman care se citeste dintr-o rasuflare. Aproape 300 de pagini nu încap cu una cu doua într-o pauza de masa. Nici aspectele beletristice nu se claseaza pe primul loc printre prioritatile autorului. Limbajul este cel uzual, presarat cu expresii consacrate prin emisiuni sau reclame TV, sloganuri vechi si noi, refrene spumoase, dar care – de ce sa nu recunoastem? – puncteaza uneori textul cu accente vioaie, binevenite.

Indiferent de verdictul nostru final, ideea de a reuni într-o carte comentariile autorului pe marginea evenimentelor care au afectat comunitatea românilor din Spania, de la venirea sa încoace si pâna astazi, are cel putin un merit incontestabil: acela de a crea tabloul unei comunitati deloc usor de descris. Misiunea e îngreunata si de faptul ca nu doar românii sunt actualmente greu de definit si de localizat, ci si vremurile sunt complicate. Pe cât de diverse sunt motivele plecarii lor din tara (în special de natura economica, dar si politica, morala sau profesionala), pe atât de variate sunt si „prototipurile” de conationali cu care avem aici de-a face. Dezideratul identificarii si includerii lor într-un grup unic este utopic. Toti românii plecati – nu doar cei din Spania – sunt greu de privit ca o comunitate, fie ea si eterogena.

Revenind la textul cartii, pentru început facem cunostinta cu autorul. Nascut si format în Prahova si ulterior la Bucuresti, jurnalistul Alexandru Petrescu nu face un secret din orientarea sa politica pro-monarhista si din convingerile religioase crestine. Poate ca pe alocuri am simtit o strîngere de inima, citind pasaje în care idealul jurnalismului impartial este generos înlocuit printr-un stil gazetaresc patimas si partinitor. Însa, dupa depasirea primelor pagini, am deprins îndemânarea de a ignora subtila manipulare, probabil involuntara, concentrându-ma pe continutul pur, cu valente informative incontestabile. Mi-am spus ca opiniile sale proprii sunt doar o invitatie la adâncire, Domnia sa propunând doar una din multele viziuni posibile. Cititorul e liber sa-si cladeasca propria sa imagine. Important este volumul impresionant de informatie, colectat si imortalizat minutios, formând o cronica moderna, chiar daca …dupa Ureche. În fond, auzim si interpretam cu totii foarte diferit; gusturile si parerile ramân împartite.

N-am luat, asadar, în nume de rau încercarile de deviere de la subiect, ci am apreciat chiar franchetea si caracterul extrovertit al autorului, ca nota dominanta a întregii carti.

 

Primul capitol: Avatarurile Contelui. Titlul – o aluzie la forurile la care se doreste raportarea? Avem, pe de-o parte, avatarul, cuvânt la moda, care înaripeaza imaginatia tinerilor, dar nu numai a lor. Duce cu gândul la dedublarea persoanei noastre, odata ce parasim patria. Schimbarea „pielii”, cum s-ar zice. Pe de alta parte avem Contele, un personaj pitoresc cu care se identifica autorul – amator declarat al nobilimii si al caselor regale. Nimic de zis fata de simpatia pentru traditii, cu singurul amendament ca poate ar fi fost mai aproape de adevar situarea spatiala a posesiunilor nobilului autor undeva în Prahova, si nu în Transilvania – fie ea si cu y-grec – caci noi, ardelenii, nu l-am prea vazut pe acolo.

Dar, lasând la o parte titulatura, capitolul reda plastic imaginea copilariei generatiei noastre si a convulsiilor istorice pe care am avut ghinionul, dar si privilegiul sa le traim. Cum bine zice autorul în verva sa nostalgica, „suntem generatia „De-a Baba-Oarba”, blugi si bretoane, ultimii Soimi ai Patriei, Pionieri, Utecisti, cei care au prestat munca voluntara („patriotica”) pe câmpurile patriei, la inundatii, la struguri, pe santierele tineretului, atât la scoala, cât si la armata sau Universitate.”

Si unde suntem acum? „Am preferat sa fim capsunari decât corupti sau corupatori. Sa ne mintim ca suntem bine si sa trimitem banii în tara. Noi suntem cei care, când venim în vizita în România, le aratam tuturor poze pe care le-am facut cu masinile altora sau cu casele si piscinele celor la care mergem sa facem curat” – spune apoi autorul, alunecând în rolul de exponent al generatiei sale.

Matematic vorbind, capitolul întâi pune conditiile de existenta, enuntând problema în linii mari: noi suntem emigrantii; iata prin ce-am trecut si de ce am plecat. Se trece apoi la o analiza mai sofisticata a termenului de diaspora, luat la purecat sub toate fatetele, inclusiv lingvistic si istoric, duca cum bine zice chiar autorul, AB OVO, adica din negura vremii, la nevoie fie ea si latina. Dihotomie-trihotomie, ouale lui Adrian Nastase, politicieni de azi si de ieri, traditia formarii lor în exil, a lor sau al parintilor lor, studii la Moscova, români cu simpatii anarhiste în Spania lui Franco, Basarabia si tinuturile de dincolo de Prut, istorie care ne tine sub pantof, ofuri, tragism, destin. Enumerarea halucinanta se continua cu enigma înca nedezlegata a originii poporului român, latinizarea tracilor si ilirilor înaintea daco-dunarenilor. Apoi Gheorghe Gheorghiu Dej si Regele Mihai, si iarasi citate din latina.

Nu fara dreptate sunt mentionate problemele de comunicare ale politicienilor din România post decembrista, chiar daca indicatiile terapeutice recomandate ar trebui poate sa aiba la baza consultatia unui diagnostician specializat (autism infantil, sindrom Kanner, psihoza infantila si sindromul Asperger). Recunosc ca am consultat dictionarul pentru a trece nevatamata pe lânga termenii acestia, dar si altii, precum gnosologie sau triumvirat, mi-au dat de furca. Totusi, a meritat cititul mai departe, aflatând astfel motivele concrete pentru care românii din diaspora deplâng promisiunile desarte ale politicienilor, care îi momesc sa se întoarca în tara iar apoi, odata întorsi, îi lasa balta.

Fac o paranteza si remarc aici ca, pe lânga unele inadvertente care i e pot reprosa autorului, de doua lucruri e cert ca nu duce lipsa: nu e indiferent si nici …taciturn. Chiar daca are înclinatie spre … povestire, cum bine-i sta autointitulatului Conte, caci verbul contar înseamna în castiliana a povesti, a relata. Contabalanseaza prin angajament si curiozitate, mereu în cautare de subiecte, daca se poate cu un sâmbure acolo, macar un picut senzational.

Capitolul aranjat într-un crescendo apoteotic („Pentru românii care se vor întoarce acasa, în tara, unde sunt pensiile? Bunastarea?”) se încheie cu un citat în latina, prin cuvântul „nodus” (nod). Chiar ca e înnodata situatia! Complicata e si lectura pentru cititorul ocazional, insuficient de transparenta pentru profesionisti; demersul AB OVO are din punctul meu de vedere un singur merit, anume acela ca … este.

Nu-i de mirare ca ne bucura sa salutam usurati paragrafele urmatoare, în care autorul renunta la stilul fornaitor de prin note de subsoluri si revine la teme mai „pamântesti”, pe care le trateaza cu deja familiarul sau stil proaspat, colocvial. Expresii precum „ca pe vremea lui Ceausila Voda” descretesc fruntea.

Trecând din plan general în plan personal, este criticat demersul Ministerului Învatamîntului de nerecunoastere a studiilor la facultatea privata absolvita de autor. Atacul direct la adresa ministrei de resort si trimiterile la practicile luarii de mita competeaza tabloul unei societati putrede, imposibil de controlat, în care Institutiile de Stat nu-si fac datoria. Autorul da dovada de vaste cunostinte despre coruptie, dar pacatuieste prin generalizare. Ma întreb daca sunt singura care a învatat pâna la limita epuizarii pentru examenele de treapta si de admitere, doar pentru scrupulul de a nu da satisfactie sistemului perfid de luare de mita?! Critica la adresa taxelor exagerate pentru serviciile consulare de la Ambasada Româna din Madrid, comparativ cu tarifele ambasadelor altor tari se prelungeste prin critica la adresa institutiilor si firmelor mari (Blue Aur, Antena 1), care comanda servicii, dar „uita” sa le plateasca si se revarsa în critica la adresa organizarii defectuoase, acest pacat originar la români. Din critica în critica, se cauta rezolvarea si se sugereaza concedierea personalului. Si ce urmeaza apoi? Concret, cine si cum îi alege pe noii angajati? Dupa ce criterii si, cum alegem alegatorii? Ma rog, demersul pare neterminat, dar eu nu ma pricep la politica.

De pe acum ma bântuie gândul ca autorul nu e neaparat un om cu multi prieteni. Asa direct si bataios, de buna seama ca multi îl considera un spirit nelinistit, provocator. Aflu dealtfel din paginile cartii ca a interpretat în câteva pelicule roluri de vikingi, înfatisarea sa recomandându-l pentru un astfel de rol. „Sunt un luptator, un razboinic. Am forta lor în oase si în spirit. Nu ma las doborât. Pe vremuri, pe litoralul românesc, ma dadeam viking, ori danez, ori suedez, ori norveg.” Îl cred.

Cronicarul angajat revine la ceea ce numeste ironic „viata noastra capsunara” si interogheaza deschis politicienii români pentru lipsa de ajutor si promisiunile fara acoperire. „Care drepturi si care stânguri, Don Pedro? Când erati mai liberal, domnule Roman?” Gazetarul incita si agita, dar tot el constata în final inutilitatea efortului sau: „?tiu ca aceste rânduri nu vor servi la nimic. Ca voi avea probleme ca si dumneata, cititorule, când la ghiseu ti se raspunde cu indiferenta. Sau când suni la Informatii si nu-ti raspunde nimeni…”

Se deruleaza încet, pas cu pas, evenimentele din sânul comunitatii românilor spanioli:

– înfintarea Centrului Hispano-Rumano de lânga Madrid: bani spanioli, bine investiti;

– comentarii pe marginea esecului mediatic al emisiunii “Hola, soy rumano!”, care se dorea o reabilitare a imaginii deformate despre români în strainatate: bani românesti, inutil risipiti;

– tenorul Costel Busuioc, ascensiune rapida în Spania, urmata de pierdere „subita” de memorie, fanii fiind clasificati de el acum drept „prosti” agasanti care-l deranjeaza: risipa, de timp.

 

Al doilea capitol, Oameni pe care i-am cunoscut face o trecere în revista a unor personalitati românesti din diaspora spaniola, oameni mai mult sau mai putin renumiti, români cu care ne mândrim. Sunt conturate portetele unor valori incontestabile, precum recent decedatul profesionist de televiziune Valeriu Lazarov, scriitorul Grigore Vieru, artistul Mihai Petre, pictorul Romeo Niram sau chiar sculptorul în lemn Mircea Magiaru. Ultimul, supranumit „sculptor în lemn de abanos” nu pentru ca materia prima ar fi neagra, ci pentru ca el însusi apartine etniei tiganesti, remarca mucalit: „Pâna acum, lumea ma stia ca sunt mexican, ca îmi era rusine sa spun ca sunt român, sa nu va fac de râs, ca eu sunt de fapt tigan si asa o sa mor: tigan, tzigionen sau gitano… gitan… hitan”.

Urmeaza Adrian MacLiman, ziarist spaniol de origine româna, purtator de cuvânt al Comitetului Olimpic International, care l-a intervievat pe Osama Bin Laden; Domnica Radulescu, autoare americana de origine româna, care a câstigat, recent, premiul statului Virginia pentru cel mai bun roman de fictiune; Irina Onea, exploratoare în colturile cele mai îndepartate ale lumii; Cornel Tabacaru, respectat om de afaceri român cu cetatenie canadiana, cu o avere estimata la aproape 40 de milioane de euro sau Radu Sebastian, fost fotbalist, actualmente student la celebra Universitate Complutense din Madrid, care a reusit sa ia bacalaureatul în limba spaniola cu nota maxima, dupa ce a studiat într-un timp record de sase luni materiile în limba lui Cervantes, desi nu o învatase înainte.

Finalul capitolului este rezervat câtorva interprete vestite de folclor românesc (Maria Ciobanu, Irina Loghin) si se încheie cu constatarea – fara comentarii – ca vremea „folcloricilor nostri visatori, sentimentali, care cînta pentru doua perechi de adidasi” pare a se încheia acum, când starurile de manele înregistreaza încasari record, inclusiv si mai ales la turneele din Spania. ”Ma doare sa stiu ca românii îi platesc pe tigani cu 10.000-15.000 de euro sa le cânte manele” (citat Irina Loghin).

Chiar daca si aici se mai strecoara note critice si întepaturi („Unde sunt cei care, la TVR, când a revenit Valeriu prima data în tara, dupa ’89, se gudurau pe lânga el?”), capitolul secund se citeste usor, trezeste simpatie pentru caracterele ireprosabile de români bine situati din diaspora si respect pentru realizarile lor.

Al treilea capitol, Eseu si yeseu, se joaca putin cu cuvintele, înglobând britanicul aprobator „yes” în ceea ce, din nou, se conjuga la persoana I, singular: autorul, personajul nostru central. Inventarul românilor raspânditi prin întreaga lume este impresionant: milioane si sute de mii, din Banatul românesc, prin Serbia, Germania, Spania fireste, Norvegia, Canada, si America, practic peste tot. Si nu putini. Comun au un singur lucru: toti viseaza pe limba lor. Visele lor nu sunt subtitrate doar în româna. „Eu visez. Mult. Tu visezi din Italia. El viseaza din S.U.A. Visam. Români visând prin lume din Spania”, spune autorul.

Accentul cade pe natura visurilor românilor de pretutindeni si pe experienta de pâna acum, anume a lipsei de realism, a imposibilitatii ducerii la îndeplinire a viselor lor. În opinia autorului, vina revine îndeosebi politicienilor. Face aici o analiza pe marginea termenului de mogul, cu sensul de persoana foarte importanta, cu puteri discretionare. Personal sunt mai degraba adepta teoriei „norocul si-l face fiecare cu mâna lui”, dar e prima data când vad cifre clare despre românii raspânditi în lume, drept pentru care m-am gândit ca poate nu strica sa le reproduc aici.

„Iata ce armata de visatori români avem în lumea asta:
Statele Unite ale Americii – 862.526, Ucraina – 409.608 (inclusiv moldoveni), Germania – 73.365 sau poate 200.000, Canada – 192.170, Rusia 177.638 (inclusiv moldoveni), Serbia – 74.630 (inclusiv „vlahi”), Austria – 29.044, Grecia – 25.375, Kazahstan – 20.000, Regatul Unit – 19.096, Australia – 18.320, Franta – 18.000, Ungaria – 14.781, Suedia – 12.748, Portugalia – 10.818. Sa fim cu bagare de seama, însa! În România înca se viseaza…”

Se succed apoi articole pe teme diverse, unele cu iz nostalgic: ”Ma uit la pozele tineretii mele de parca m-am detasat de acest pamânt, de acest trecut secol. Da! Asa numeam noi fotografiile: poze. Si erau digitale doar pentru ca le faceam cu degetul, apasând pe butonul Smena sau al vreunui Zenit.” Sau amintiri din vremea când multi foloseau drept argumente bâte si rangi, plus o dorinta pe care o vor exprima sintetic într-o formula ce va face cariera, poate chiar istorie: “Moarte intelectualilor!”. Se tineau discursuri împotriva partidelor care doreau sa opreasca ascensiunea politica a Frontului: “Jos cu fiii de chiaburi si legionari!”, “Nu vrem ca cei care au stat la caldura, în strainatate, sa vina acum si sa ne dea lectii”, „Ei n-au mâncat salam cu soia”, „Nu ne vindem tara”, „Noi muncim, nu gândim”…

Altele cu continut critic: „Cred ca asta se întâmpla si în zoo-ul nostru politic. În locul unor democrati, oameni civilizati, persoane integre avem, la fel ca în Gaza, magari vopsiti în diverse culori politice… dar – culmea! – toate au la baza cromatic nu alb-negrul, ci mult rosu comunist. Magari vopsiti în dungi, pe post de zebra”.

Concluzia autorului: „Suntem liberi, dar legati înca de piatra istoriei, iar comunismul tot ne ficateste clipa de clipa. Prometenienii din 1989 au adus focul dreptatii si adevarului pe mesele noastre. Prometeu înlantuit.”

Despre primele încercari de organizare a românilor din Spania: „Conglobatia” FADERE  se vrea o federatie a românilor din Europa si SUA (…) Ce s-a nascut acolo a fost o (F)aderare în masa fara transparenta, ce se va repercuta în noi printr-o sete insatiabila de a deveni mici dictatori.”

Înfiintarea bibliotecii românesti din Spania denota dragoste de carte si mai ales de românism, pe care autorul spera s-o faca publica acum, „pentru a sublinia faptul ca mai sunt si flori printre straturile de balarii si pogoanele de indiferenta ale românilor ce au napadit parca organizat viata noastra.”

Amuzante sunt si descrierile întâlnirilor românilor la o „coslada”, termen folosit pentru Centrul Hispano Român de lânga Madrid, care fac trecerea spre capitolul al IV-lea,

Români cuceriti de catre români.

Eseul de început „Despre convenientul de a fi strain” trezeste amintiri duioase: „Când eram copil, toata lumea ma întreba: “Ce vrei sa fii când te vei face mare?”. Le raspundeam ca vreau sa fiu… strain!… Îmi amintesc faptul ca în acea perioada a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mecanicul de la CFR, s-a cazat la noi în casa o familie de cehi. Probabil venisera prin vreun program turistic fratesc. Si muncitoresc. Dar ei erau altfel de fratesti si muncitoresti comunisti. Aveau un autoturism Wartburg 311. (..) Cutia cu lapte praf ce ne-au dat-o cadou am folosit-o câtiva ani la rând drept cutie de zahar sau de faina, iar mai apoi pe post de pusculita. Iar eu, în poleiala de ciocolata pastrata de la cehi, pe care am lins-o vreo luna fata cu toti copiii de pe maidanul din cartier, tot mereu puneam o ciocolata autohtona si ma dadeam mare în fata lor.”

În replica, românul emigrat, în loc sa se „molipseasca” de farmecul strainatatii, este descalificat din start de compatrioti, pe motiv ca s-ar sustrage consumului de … salam cu soia. Pentru ilustare, autorul recurge la citate din români care au reusit prin alte parti:

„În România, lumea nu prea ma place. Poate ca exista unii carora le plac cartile mele, dar eu, ca persoana, nu le sunt foarte simpatica”, declara proaspat laureata cu Nobelul pentru Literatura, scriitoarea Herta Müller.

Sau ziaristul Adrian MacLiman recunoaste ca de multe ori nu se recomanda ca fiind român, ci scotian. „Nu pentru ca mi-ar fi rusine, dar exista riscul ca expunerile mele sa nu se bucure de credibilitate. Înainte de 1989 era altceva; ca român în exil erai considerat un erou”.
Alexandru Petrescu completeaza în cuvintele sale: „Când în presa on-line din România apare un articol despre un român din diaspora, oricare ar fi natura sa, va rog sa cititi în rubrica de comentarii si sa observati aciditatea lor, cât de usor sunt împroscati cu noroi si cât de minimalizate sunt eforturilor lor, cât de murdara este denigrarea lor.”
La fel, putini stiu ca pictorul Romeo Niram – de fapt Marin – singurul artist contemporan ale carui tablouri vor fi expuse la Palatul Regal de la Madrid alaturi de operele lui Goya, El Greco si Velazquez, este român.

Se succed opinii despre revolutie, despre mineriade, despre diferentele de concept privind socialismul, euro-comunismul, dreapta, si de conceptie – privind românii care, odata ajunsi afara devin, în opinia celor care ramân în tara, orice mai putin decât români. Apelul autorului vine la timp: „Haideti sa fim ceea ce meritam sa fim! ?i sa fim înainte de toate români, sa fim artisti români, europeni si cetateni ai planetei, cu bun simt.”

Este salutata apoi vizita în Spania a Patriarhului României, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, dar se taxeaza aspru birocratii care organizeaza vizita în asa fel încât sa nu ajunga la el rugamintile credinciosilor.

Urmeaza enumerarea unor organizatii si persoane particulare care contribuie masiv la o mai buna desfasurare a activitatilor românilor din Spania: Organizatia de Femei „A Flor de Piel”, Filarmonica “Paul Constantinescu” din Ploiesti, care a obtinut Marele Premiu al românilor din Spania, scriitorii Arthur Silvestri si Grigore Vieru, omagiati în Spania cu ocazia întâlnirii de Sfântul Valentin, Cristi Mungiu si Alberto Sole Buset, care au câstigat Premiile Goya, numerosii donatori de carti pentru biblioteca româneasca din cadrul Universitatii „Spiru Haret” din Spania. Autorul nu uita sa critice autoritatile din România care, somate sa contribuie la dotarea bibliotecii, s-au rezumat sa dirijeze corespondenta într-un cerc vicios, de la un departament la altul, declinând raspunderea. Singurul politician care s-a implicat a fost deputatul diasporei, William Brânza, ploiestean. Alta realizare este înfiintarea Muzeului „Ion Stratan” (poet ploiestean), în cadrul bibliotecii Universitatii „Spiru Haret” din Madrid. Transpare aici, firesc, mândria de prahovean a autorului. De ce oare s-a supranumit Conde de Transilvanya si nu de Plo-y-esti?

Tema „Cât câstiga scriitorii români?” este si ea abordata, chiar daca doar marginal, stiut fiind dealtfel ca scriitorii nu sunt bine platiti nicaieri în lume, nu doar în România. Dar orisicât, vorba românului!

Reportajul de la Festivalul International de Folclor „Villa del Mora” – Editia a XIX-a face sa ne tresalte inima la citirea pasajului dedicat Ansamblului Folcloric din Spania „Românasul”: „Mai toti spectatorii, indiferent de nationalitate, bateau ritmurile românesti cu pantofii. Nu poti sa ramâi indiferent la un asemenea spectacol. A fost într-adevar o prestatie foarte valoroasa si… spectaculoasa!”.

Alte file de cronica (continuare):

– peste 4000 de persoane au participat la slujba de Pasti organizata în Coslada. Miscator discursul primarului spaniol al localitatii, subliniind ca „locuitorii români au dreptul de a se simti cetateni cu drepturi depline în Coslada, fapt care reprezinta temelia si impulsul pentru dezvoltarea viitoare a orasului nostru. Coslada a fost un exemplu de integrare, nu doar din Comunidad de Madrid, ci din întreaga Spanie”;

– România la târgul Integra pentru imigranti, o prestatie, din pacate nu tocmai reusita, o „expozitie de varza murata si salam”, citat din carte;

– noua varianta lingvistica de romaniol-rumañol, utilizata tot mai des în Regatul Spaniei. „Spaniolii agreeaza sonoritatea limbii române. Nu putini sunt cei care învata câteva cuvinte pentru a putea da, cu umor, o replica. Romaniol – Rumañol.”

 

Capitolul al V-lea, Reportaje relaxate, descrie evenimente si manifestari spaniole, privite prin ochii autorului român, prezent la fata locului. Aventuri la alergarea taurina din San Fermin, batalia cu rosii din localitatea Buñol, din zona Valencia si alte minunatii cu colorit local largesc orizontul, conturând tabloul incitant în care se integreaza de pe acum si românii, ca minoritate conlocuitoare.

„Spaniolii nu înteleg ca, pâna la urma, românii pot sa se adapteze oricarei situatii, ca suntem niste cameleoni ai „regnului” uman”, remarca autorul. Alina, croitoreasa de costume de matador, de fapt învatatoare din România, s-a adaptat rapid, desi nu tinuse acul si ata în mâna înainte de a pleca din tara. Românii îsi ofera forta de munca pretinzând ca „fac orice”, si chiar sunt priceputi la toate. „Orice”, e bine platita meseria asta.

Ingenioasele sunt si definitiile ad-hoc inventate de autor: o cerveza muy fria, un fel de bere cu promoroaca, sau verbul „a lidia”, care desemneaza în spaniola dansul toredaorului cu taurul, un cuvânt care va intra cu siguranta în vocabularul limbii române.

Se succed apoi numeroase portete de români din Spania, unii cu meserii si nume ciudate, precum vrajitoarea Nigerica si asistentul ei, Jetonel; altii cu destine tragice, precum Catalin Craciun, bodyguard de discoteca, ucis în confruntarea dintre doua clanuri mafiote. Si ne trezim pe nesimtite ca am luat deja primul contact cu ilegalitatea. Politia Nationala Spaniola estimeaza ca, începând cu perioada Sarbatorilor de  “Navidad” (Craciun), pâna în 6 ianuarie, de ziua Regilor Magi, Regatul estei invadat de peste 5000 de cersetori proveniti din România.Trecerea spre zona obscura a muncilor dubioase, pe care multi români sunt nevoiti sa le preteze în Spania, se face în capitolul urmator.

Capitolul al VI-lea, Paella cu bulz ciobanesc, cuprinde reportaje despre unii din românii din Spania, cu tente ironice la adresa subculturii de cartier. Iata un fragment din „decalogul” fantezist imaginat de autor:

„ Românii nu fura din casele spaniolilor si nici nu sparg case. Ei doar intra sa vada cum se comporta tencuiala peste noapte, ca doar ei au renovat casa acum o saptamâna. Deci sa se schimbe prin ziare termenul de “spargator” cu cel de “controlor nocturn”.

„ Sa se înceapa redenumirea de strazi în localitatile unde românii sunt majoritari (Îmi permit câteva exemple: Guta, Mihaela Minune, Edy Talent etc). ?i fara numere. Este suficient sa raspunzi “Eu stau pe Mihaela Minune!”. Si noi, românii, cum ne cunoastem, gasim imediat casa.”

În opinia autorului, nimeni dintre politicienii români nu doreste întoarcerea acasa a românilor. Ar însemna pentru România înca doua milioane de someri si tot atâtea probleme. Dar Spania a însemnat o scoala de viata, transformând gloata noastra si educând-o în a fi mai receptiva si mai toleranta. „Românii au învatat sa poarte castile de protectie pe teasta, sa se spele pe mâini când patronul îi duce la restaurant în pauza de masa si sa fumeze si un „puro” (tigara de foi) în stil mic burghez.”

Convietuirea rodeste de ambele parti. La o ferma de pere din regiunea Navarra, lucratoarele românce au conditii de cazare mai bune decât în „casutele” de la Costinesti iar spaniolii au învatat sa le cânte chiar si melodii în româna, cum ar fi <<Drumurile noastre>> si manele”.

Iata o situatie paradoxala: în timp ce spaniolii se duc în Franta sa munceasca pe o perioada de 35-40 zile, câte 10-12 ore pe zi, pentru o suma de 2500-3200 euro, românii accepta sa lucreze în locul lor, chiar pe proprietatile celor ce pleaca. Conditiile oferite de francezi muncitorilor spanioli sunt net superioare celor oferite românilor din taberele ridicate la marginea locului de munca din Spania.

Dar româncele detin si o pondere majora prin bordelurile „alegale” (nici legal, nici ilegal). „Unele dintre noi cer la receptie sa ne puna muzica de manele, ca sa fim mai inspirate”, remarca o românca „angajata”. „Franzeluta”, o românca star porno are ambitii înalte si tinteste spre marile ecrane. O alta românca sustine showuri erotice bine platite în penitenciarul în care sunt încarcerati celebrii tarhetsti (falsificatorii de carduri bancare) si temutii pesti.

Ma minunez în taina de numarul mare de persoane din „zona gri”pe care a reusit sa le intervievieze autorul. Subiectele picante, informatiile detaliate despre prestatii si tarife diferentiate sunt poate socante pentru spiritele sensibile, dar nu putem contesta faptul ca aduc un aport vadit la crearea imaginii de ansamblu a comunitatii românilor din Spania, în toata vastitatea ei. Cu adevarat, avem de-a face cu o cronica a vremurilor noastre, chiar daca pe alocuri ne-am fi dorit-o poate mai blânda, mai ponderata.

Un spaniol naiv si nelamurit se întreaba de ce oficialii români resping manelele, în timp ce spaniolii cultiva arta tiganilor lor (flamenco). La urma urmei si tangoul sau capoeira braziliana, tot din arta strazii sau dezvoltat. „?i spaniolilor le place muzica asta ritmata, chiar daca nu înteleg textul melodiei. Cred ca daca la Eurovision ati trimite manelisti, sigur ar câstiga concursul.”

Reversul medaliei este ca oficialitatile spaniole, satule de lipsa de civilizatie a câte unui grup de tigani români care terorizeaza cartiere întregi, se straduesc fara succes sa scape acum de ei. “Problemele sunt iscate de tiganii care, dupa amiezele, când ne facem siesta, pun muzica turca la maxim (manele), scot pe ferestre boxele, îsi fac necesitatile pe strazi si chiar sex”, declara Juan Calvo, “el patriarca” (bulibasa tiganilor spanioli). „Avem un proiect cu primaria, prin care le aratam noilor veniti cum trebuie sa traiasca civilizat într-o tara ca Spania. Nu ne întelegem bine cu ei pentru ca nu vorbesc “cahlo”, ca noi. Este foarte dificil sa comunici cu ei, si am început sa învatam noi româneste mai repede”, continua Juan Calvo.

Finalul în coada de peste lasa loc pentru continuare. De pe acum devine evident ca suntem îndreptatiti sa ne asteptam la mai mult, evolutia românilor din Spania fiind abia la început.

Ultimele pagini sunt rezervate unei selectii de fotografii alb-negru din colectia privata a autorului. Majoritatea redau imagini din trecut, din anii copilariei si vârsta scolara în România sfârsitului de secol XX.

Un lucru e sigur, indiferent de directia în care va evolua comunitatea românilor din Spania, putem conta pe reportajele pline de verva ale jurnalistului Alexandru Petrescu, recunoscut si premiat pentru activitatea sa de gazetar în Spania. Ingenioasele sale gaselnite verbale ne vor amuza sau întrista, întrebarile sale insistente vor sâcâi poate pe alocuri, dar cu siguranta nu-l vom putea trece cu vederea, pentru ca, asa se pare, nu se da batut cu una cu doua. Perseverenta si dârzenia îi prisosesc, fara tagada.

Nu-mi ramâne decât sa-i urez succes în continuare, sa ne vedem si sa ne citim, sper eu, cu bine. Cum zic spaniolii: ¡Nos vemos!

¡Nos leemos! – as adauga eu.

 

Benisssa