Tag: istorie

Annecy, orasul supranumit Venetia din Mont Blanc

On By nelursIn EuropeLeave a comment

Comuna Annecy este capitala departamentului Haute-Savoie în regiunea Ron-Alpi din sud-estul Frantei. Aceasta se afla la extremitatea nordica a lacului cu acelasi nume, la 35 de km sud de Geneva. Este o zona metropolitana ce include 13 municipalitati si capitala a 3 cantoane cu o populatie totala de 52.987 (în 2009) de locuitori pe o suprafata de 16,02 kmp.

Lacul Annecy s-a nascut acum 18.000 de ani din topirea ghetarilor. Este al doilea lac natural ca marime din Franta. Se întinde pe o lungime de 14,6 km, la o altitudine de 446,97 m si atinge o adâncime maxima de 80 m în care vietuiesc aproximativ 20 de specii de pesti, printre care pastravul, babusca, bibanul… Din 1957 administratia locala a depus eforturi pentru restabilirea calitatii apei, lacul Annecy obtinând astfel o recunoastere internationala, în acest sens se asteapta aprobarea sa ca fiind parte a Patrimoniului Mondial UNESCO. Putem descoperi aici un peisaj exceptional compus din albastru si verde, apa limpede si munti cu zapada.

Trebuie stiut faptul ca regiunea Savoie este una multiculturala datorita pozitionarii sale la granita dintre Franta, Elvetia si Italia, cu o istorie complexa si anexata definitiv Frantei în anul 1860. În ciuda influentelor legate de diverse ocupatii din teritoriu de-a lungul secolelor, caracterul alpin se observa si astazi în viata cotidiana: respectul si dragostea fata de natura si de munte, sinceritatea dintre oameni si recunoasterea lucrurilor bine facute.

Marcata de istorie, bucataria locala pastreaza cutume muntenesti în dezvoltarea turismului de peste 150 de ani. Cele mai cunoscute produse locale sunt brânzeturile, produse în imediata apropiere a localitatii Annecy, brânza Reblochon, un produs de renume pentru gastronomia franceza, si Tome des Bauges, brânza de vaca produsa în regiunea Savoie înca din secolul al XVII-lea.
Pestele si ciocolata sunt alte specialitati remarcabile ale locului. O particularitate distincta a ciocolateriei o reprezinta ciocolata umpluta cu un lichior fin de munte. si desigur, ca peste tot în Franta, acest departament detine productia a doua tipuri de vin alb: Apremont si Roussette.
Florile sunt o alta particularitate a orasului.

Istoria omenirii de pe malul lacului Annecz se scrie de peste 5000 de ani, primele locuinte lacustre dateaza din neolitic. Urmeaza perioada romana si Evul Mediu cu aparitia primei denumiri a orasului Aniciaca. De-a lungul secolelor, în special în secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Savoy-Nemours, Annecy va deveni capitala administrativa, culturala si religioasa.
În secolele XVII-XVIII Saint-François de Sales si Jean-Jacques Rousseau îsi pun amprenta asupra orasului pentru totdeauna.
Astazi Annecy pastreaza numeroase urme ale acestei evolutii istorice lungi si complexe, cum ar fi Palatul l’Ile, construit în secolul al XII-lea, castelele Route des Ducs de Savoie : Annecy, Menthon-Saint-Bernard, Montrottier, Thorens si Clermont.

Tatiana Scurtu-Munteanu

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – PASUL DECISIV CATRE DESFIINTAREA EI?!

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Magdalena ALBU

 

[pullquote]

„În trecut ni s-a impus o istorie,

în viitor sa ne-o facem noi.”

Mihai Eminescu

[/pullquote]

 

 

 

 

 

Daca secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor nationale pe continentul european, atunci putem spune ca sfârsitul mileniului XX si începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristica reprezinta timpul sfarâmarii acestora si constituirea unei entitati suprastatale cu iz imperial, unde asa-zisa ordine mondiala de fapt si de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face si desface în scurta vreme a existentei ei finite itele unei lumi pe care si-o închipuie aidoma unei jucarii de plastic aflata în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimba cu din ce în ce mai mare repeziciune, iata, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenti umani de moment, care uita în fiece clipa, din pacate, ca, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca niste simple entitati muritoare din necuprinsul sir de generatii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud si vândut, care ucid, cu sânge rece si deplin constienti, Viata.

Lumea nu îsi da seama ca a parasit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu pasi siguri într-o alta, mai înrobitoare, asezata sub auspiciile unei libertati aparente. Satana dezlantuita a morbului urii îsi face numarul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor sa distinga Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamana vânt si nu culege decât furtuna.

Când soldatii Armatei Române s-au dus sa salveze în cel de-al doilea razboi mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupatie fascista (am mai scris acest lucru de curând!), populatia maghiara nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apa fiarta în cap de la etajul caselor pe lânga care acestia treceau. În momentele acelea cumplite si umilitoare însa, acesti români nu se gândeau la faptul ca tara lor este una de mâna a doua si ca va disparea într-o buna zi cu totul de pe harta Europei ca stat national, unitar si independent, devenind o adunatura de zone oarecare stabilite în raport de directa proportionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale si a aliantelor vremelnice dintre acestea. Nici vorba.

Când mestecau printre dinti praful pustei panonice ori când erau încovoiati de frigul din muntii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii si pline de paduchi erau strânse de pe coclaurile rusesti si duse în lagarele de concentrare ale Siberiei înghetate pentru igienizare, hrana, tratament si, în final, pentru munca în minele de carbuni ori în padure, acelorasi soldati ai Armatei Române – foarte putini ramasi astazi în viata ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: sa-si mai vada o data Tara (nu regiunea) si pe cei lasati sa-i astepte acasa cu inima îndoita de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre acesti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balantei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea ca se va întoarce acasa într-o tara second hand, sfârtecata cu totul si cu totul nejustificat într-un numar fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasa, în tara lor – România.

Ceea ce se întâmpla azi, dupa mai bine de sase decenii de la finele celui de-al doilea Razboi Mondial – razboi care a înghitit în maruntaiele sale criminale un numar impresionant de vieti omenesti -, este un fapt conjunctural de o matematica a gândirii înfiorator de tulburatoare. Diversele motivatii politicianiste de tot soiul, care nu tin cont sub nicio forma de parerea poporului român, anuleaza, de fapt, istoria anterioara a acestuia, calcând în picioare cu mârsavie, iresponsabilitate si rationalitate demonica jertfa de sine a sutelor si sutelor de mii de victime sacrificate programat de catre calaii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnatate: este vorba de destramarea treptata a statului român si a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Si o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscuta în domeniul istoriei, nu poate decât sa dea de gândit profund tuturor factorilor decidenti din patria aceasta (înca îi putem spune asa – Patrie) si poporului însusi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iata, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident ca praful si pulberea istoriei se vor împrastia navalnic peste numele acelora care-si vor aseza, la ordin si cu rânjet diabolic, semnatura pe certificatul de deces al României. Pentru ca, a-ti vinde esenta pura a ceea ce te defineste pe tine ca neam în numele unor interese marunte de moment, înseamna, nimic altceva decât crima. Iar acest fapt este condamnat, dupa cum se stie, de toate religiile pamântului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisa de catre Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urma: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor sa ne-o facem noi.”, cu siguranta ca nu putea previziona nicidecum permutarile de borne topografice cu caracter deznationalizant ce au loc în prezent. Iar daca se va adeveri ca algoritmul de desfiintare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, dupa parerea mea, ca statuia maiestuoasa a lui Nicolae Ceausescu sa fie înaltata cât mai curând în capitala sa, Bucuresti (nu Budapesta), fiindca simplul cizmar ajuns presedinte a stiut avea multa demnitate în momente cheie ale propriului sau mandat. O parte din arhitectura timpului ceausist arata cam asa: erau darâmate anumite biserici, dar tara avea granite fixe si era lipsita complet de datorii în momentul mortii fostului presedinte. Schita momentului actual are urmatorul facies însa: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor si tendintele vadite de destramare a ei întrec orice închipuire.

Sa fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv catre desfiintarea sa?! Daca da, atunci în mod cert ca peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de paduchi, de lagare si de frig ’40 ori peste cele ale multilor poporeni nevinovati ucisi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de streang înaltat la cer de curând de cetateanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” papusii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identitatii poporului român) se va îndrepta amenintator înspre însasi beregata României reale ca stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constitutia sa: „Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Daca nu, înseamna ca domnul academician Giurescu greseste, ceea ce îmi este cu neputinta a crede, caci între profesorul Dinu Giurescu si actualii guvernanti diferenta de calitate nu poate fi cuantificabila în vreo unitate de masura încadrabila actualmente în SI (sistemul international de unitati de masura).

Magdalena ALBU

13 iunie 2011


OPERA ANGAJEAZA O CONSTIINTA, DAR NU SE CONFUNDA CU EA

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

de Al Florin TENE

 

În arta nu exista instinctul spontaneitatii, fiindca orice opera, indiferent din ce domeniu artistic provine angajeaza o constiinta, dar trebuie sa subliniem ca aceasta nu se confunda cu ea. În arta nu exista particularitate definitorie si absoluta, cum nu exista un început independent de orice conditie si relatie, ce nu are limite. Pentru cititor si spectator, la fel si pentru artist, indiferent din ce categorie artistica provine, arta începe cu operele. Nici un creator, indiferent cât de genial este, nu începe numai din eu si nici-o opera, cât de mare ar fi ea, nu poate fi definitiva.T.S. Eliot spune ca ordinea artei implica mereu relatia, comparatia, prezentul artistic îsi recheama, în fiece clipa si cu fiece aparitie noua, trecutul în complexitatea lui, spre a-l configura mereu altfel.

Inteligenta si ratiunea nu fondeaza experienta estetica, dar nici nu le elimina. În unele conditii ea poate fi scoasa din conul de umbra în splendoarea luminii prin anumite convingeri, stimulata de idei. Chiar si efortul unor autori, cum ar fi poetii teribilisti Mihai Galatanu si Ianus Marius de a se elibera de inteligenta, prin pornografie, ramâne tot o proba de inteligenta. Însasi naivitatea ei, (vezi picture naiva), are estetica ei. La fel poeziile de dragoste pornite din inima sunt voci ale constiintei. Sensibilitatea ei, vibratiile eului au prejudecatile lor. În arta, indiferent de gen, pentru creator ca si pentru „degustatorul ei” nu exista naivitate. Este anacronic sa opui un gest spontan unui gest constient, o creatie conceputa instinctiv unei creatii constiente, fiindca orice opera înglobeaza în ea o constiinta iar receptarea intelectuala este unica ce satisface experientele ei. Scriitorul, în cazul acesta, nu este cel ce doreste sa se exprime ori sa se supuna, sa emita o gândire constienta, ceea ce-l caracterizeaza e valoarea operei sale, nu valoarea a ceea ce exprima. Adevarata constiinta este o constiinta în act. Opera e o devenire, cum spune Gaetan Picon, „un act irepresibil, o realitate noua ce se dezvaluie facându-se…”

 

Creatia este mai superioara decât constiinta prin capacitatea sa imaginativa si de inventie, dar imaginatia nu se desfasoara la întâmplare, fiindca opera se supune sinceritatii creatorului ei. Ea îsi datoreaza efectul unor stari pshiologice. Relatia dintre adevarul creatorului de arta, implicit scriitorul, si adevarul operei sale nu este una între constient si inconstient, ci una între explicit si implicit.

O conceptie estetica se poate aprecia si deduce din orice opera oricât de inconstient s-ar arata autorul fata de adevaratele sale implicatii, chiar si conflictuale. Cum spunea Baudelaire despre Delacroix: „culoarea gândeste prin ea însasi”.

Limbajul artistic comunica si se comunica în acelasi timp, precum marmura ce se dezvaluie pentru a-si arata splendoarea sculpturii din interiorul ei. Acest fenomen se numeste reflexibilitatea limbajului. Despre limbaj, întotdeauna se vorbeste înlauntrul lui, nu numai despre tot ce ne înconjoara ori despre autor. Astfel, cum spunea Picon: „Asist la nasterea gândirii mele”, sau mai profund „nu gândesc, sunt gândit”, cum toti suntem gânditi de Dumnezeu.

Constiinta autorului nu tine loc de constiinta operei, nu se confunda cu constiinta operei. Între ele exista un dialog. Creatia si receptarea se rezolva în dialogul pe care constiinta implicita a operei îl poarta cu constiinta autorului, pe de o parte, cu constiinta criticului, pe de alta parte.

Activitatea coordonatoare a unei constiinte intelectuale este suportata de opera de arta pe care chiar ea o contine în stare de potentialitate. Deoarece însasi constiinta e nelipsita în toate elementele operei, neputând fi separata ca atare, tocmai pentru ca este o constiinta în sine, cu posibilitati de a avea toate conditiile de realizare.

Hegel spunea ca judecata de valoare se pierde într-o dialectica globala a artei, dupa cum Kant spunea ca judecata de valoare este obiectul unei analize psihologice. Însa amândoi filoziofii au sezisat rezistenta artei la sistematizarile de tip filosofic, afirmând multitudinea si diversitatea istorica a stilurilor, asa cum Hegel sublinia ca libertatea geniului este nelimitata si frumosul imprescriptibil. Dar estetica lor ramânea subordonata, în general, definitiei metafizice a artei, în ciuda abordarii psihologiei sau istoriei.

În tot acest context exista o problema a artei ca reflectie a realitatii si o problema a artei ca reusita a anumitor opere, fiind si o problema a fiintei artei si o problema a valorii ei. Formalismul nu cuprinde realitatea concreta, vezi proza si poezia optzecista de la noi, caci daca estetica continutului distruge opera revarsând-o în afara formei o aneantizeaza, reducând-o la scheletul ei, pulverizându-i însasi carnea-raportul cu semnificatiile. În aceasta problematica nu istoria face judecata, ci judecata face istoria, cum spune Picon. Sentimentul valorii presupune întotdeauna raportarea la o constiinta vie, dar nu în afara istoriei. Opera nu este în istorie, ea este în lectura pe care i-o facem. Sentimentul istoriei nu numai ca nu scuteste de un contact viu cu opera, dar chiar îl si intensifica. Sunt autori care stiu sa profite de contextual istoric al prezentului în favoarea lor, (D.R. Popescu, A. Buzura, N. Breban, A. Popescu, A. Rau, C. Cublesan, etc.) când altii sunt recunoscuti de istorie dupa ce s-a consumat prezentul lor, dar suferind în timpul vietii. (Vezi: Eminescu, Radu Gyr, N.Crevedia, etc.). Pentru cei de azi istoria nu înseamna numai trecutul, ci si prezentul cu determinarile lui ce actioneaza atât asupra literaturii cât si asupra lecturii- indiferent daca se aplica operelor prezente sau trecute. Cititorul nu se adreseaza operelor spre a se asigura ca participa la arta, el se apleaca spre opera pentru a încerca si trai valoarea pe care o exprima.

Al Florin TENE

Cluj-Napoca

14 iunie 2011


ROMÂNIA MEA: „CUM ESTE TARA MEA…”

On By nelursIn NewsLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Manuela BURGHELEA – Grupul Scolar Industrial „Stefan Procopiu”, Vaslui

(eleva in clasa a XI-a)

 


ROMÂNIA MEA: „CUM ESTE TARA MEA…”

 

 

Nu este prima data când ti se pune aceasta întrebare – cum este tara ta? Ai mai citit un Noica, un Cioran, un Draghicescu, ba poate si ceva Ovidiu, te-au câstigat si ti-au format convingeri sau, alteori, ti-au provocat dezaprobari profunde. Dar niciodata nimeni nu te-a întrebat, atât de direct, ce este cu tara ta, si iata ca ramâi geniu pustiu în fata foii goale.

 

Dupa amar de vreme de chibzuinta si lectura, îti vine în minte ca România ta este o cutie neagra. Nu ca asa i-ar fi sufletul, negru si gaunos, si nici c-ar fi ca în povestea aceea a Pandorei, de s-au îngramadit în ea toate pacatele lumii; ar putea fi, mai curând, cutia neagra a unui avion, în care s-ar gasi informatia esentiala ce te-ar ajuta sa întelegi cum de a razbit atâta vreme prin furtuni tara ta. Cert este ca înca nu ai cheia si, poate, nici n-o vei avea vreodata. Poate esti prea tânar, poate nu ti-ai luat ragazul sa o privesti în fata sau poate ca, pâna acum, ai încercat sa crezi ca îti este indiferenta.

Mai mult, sa-ti definesti tara înseamna sa o limitezi, sa o închizi în niste tipare, pe care ea le refuza si peste care sare ca o caprioara, râzând de nesocotinta ta. Nu încerca s-o întelegi; România nu poate fi înteleasa, ea trebuie doar simtita si traita, asa, ca o poezie. Nu este loc sa te complici sa îi cauti o filozofie, cât timp sufletul românesc este atât de simplu si atât de putin predispus la problematizare. Ia totul cu seninatate si vezi în tot ce te înconjoara simple aparitii ale firii; sa faci altfel ar fi curata blasfemie.

Când spui ca îti este imposibil sa îti limitezi tara, te gândesti, cumva, ca România este în tine, oricât de în afara granitelor ei te-ai duce. Te ascunzi tu în vreo gaura de sarpe, îti mai cauti adapost în bârlog, cu ursul, dar sa nu crezi ca sentimentul acela românesc al fiintei nu vadetecum!

Nu stii altii cum sunt – (ba poate ca stii, dar nu despre ei este vorba aici), dar tu chiar te complaci în românire. Tu îti duci zilele aici de când cei doi batrâni buni înca mai umblau prin lume… Ar fi trebuit ca pâna acum sa românesti la fel cu toti ai tai, dar unii sunt mai români decât altii si, acum sincer, n-ai putea spune ca toti românii românesc în acelasi chip. Tu, de exemplu, moldovenesti în tihna, fiindca te-ai nascut pe meleaguri vasluiene. Tu nu accepti sa-ti spuna nimeni ca tinutul acesta al Vasluiului, care nu este nici la munte, nici la ses si care se împartaseste de o neasemuita frumusete, nu este barem un picior de Paris.

Românul este, fara îndoiala, mioritic pâna-n maduva oaselor. Dimensiunea aceasta mioritica este ampla, ea înglobeaza fatalismul existentei, resemnarea, împacarea, fiind sintetizata de expresii precum? „lasa ca merge asa”, „se putea si mai rau”, „înca e bine”, „ce-o fi, o fi”. Românismul este patrimoniul tau stilistic, un ansamblu conturat mai mult din latente decât din realizari. Poporul românesc este ancorat în posibil, în latenta; el nu traieste plenitudinea în istorie, a carei framântare o considera irosire si pierdere oarba de energii. Aceleiasi fibre românesti îi datorezi dragostea de pitoresc, simtul masurii si al întregului, simtul nuantei si al discretiei, cumpaneala gândului si un necesar scepticism. Te afli aici într-un câmp nuantat, aproape inefabil, calator sub zodii dulci-amare, refacând în tine o infinita pendulare între ursita si har divin. Nu te lasi coplesit nici de fatalism iremediabil, dar nici nu te încrezi definitiv sortii, pentru ca stii ca poate sa îti fie si potrivnica.

Situati pe un pamânt de cumpana, românii au stat aninati de munti si au demonstrat o extraordinara forta de rezistenta la mereu „aceste cumplite vremi de amu’ ’’, cum ar fi spus Costin. Geografia a orientat istoria. Consideratia este agravata extrem de Cioran, care afirma ca România este geografie, nu este istorie, ca mai mult a îndurat istoria, decât a facut-o. Totusi, tu nu poti sa te dezici de unele rabufniri ale trecutului si, în apostazia ta, sa te consideri curat ca un ghiocel, pentru ca stii ca, din dulapul tau de acasa, te-ar privi mustrator scheletele stramosilor. Tu porti în tine ecoul faptelor de arme glorioase ale unui Fane Babanu sau ale unui Mihai Viteazul si ale Pestilor Buzati, pe care, pentru posteritate, ar fi bine sa nu le renegi.

Câteodata, constati si tu, cu bucurie, gând la gând cu Noica, faptul ca poporul acesta, care, într-un document din trecut, în „Unio Trium Nationum”, Universitatea ungurilor, sasilor si secuilor din Transilvania, cu câteva sute de ani în urma lor fata de cele câteva milenii de dainuire româneasca, aproape ca nu era mentionat si nu avea niciun drept, el, poporul acesta, anonim în istorie, se va ruga la Judecata de Apoi pentru mântuirea celor trei natiuni care l-au nesocotit – unguri, sasi, secui -, asa cum, la fel de bine, se va ruga pentru mântuirea pâna si a turcilor, care l-au stapânit, jefuit si abatut de la viata în veac, sau cum se va ruga, deopotriva, pentru mântuirea slavilor, care au amenintat sa-l înghita, cu valul lor urias. Poporul român a rabdat toate acestea în istorie, ca o simpla maicuta de mânastire, si a ramas pe aceste plaiuri, ca popor cu obiceiuri slave si cu constiinta de romani.

– Cu bucurie, spuneai, îti gândesti tara.

– Cu bucurie, pentru ca ce alta zabava poate fi mai de folos românului si mai cumplita razbunare decât iertarea dusmanilor?…?!

– Arrêtez-vous, Belle Infidèle, vous faites dire à Noica des choses qu’il n’a jamais dites!!!

Alteori, te uiti la voi, cât sunteti de mici, si simti enorm si vezi monstruos, si mai ca-ti vine sa-l întelegi pe Caragiale, de ce va uraste. Alta data, citesti, ca si Cioran, în formula costiniana „nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi’’ (preferata de Xenopol ca motto la „Istoria Românilor’’), formula fatalismului national si, într-un glas cu cronicarul moldovean, îti deplângi tara-ti înlacrimata si pe bietii locuitori. Îti dai seama ca poporul tau este bun facator de planuri, admirator de straini si suspinator dupa caractere, dispretuitor al urmarilor faptelor sale (ce-o fi o fi!).

În asemenea conditii, ar fi de mirare sa-i ajunga cuiva o viata de om sa înteleaga de ce esti multumit, de ce nu te revolti si de ce nu darâmi România aceasta din temelii, ca pe ruinele ei sa recladesti una nou-nouta. Tu chiar te încapatânezi sa simti pentru aceasta tara si pentru biocenoza ei, dincolo de un interes stiintific bine justificat, tandrete, chiar duiosie, asemenea unui naturalist fascinat de o colonie de bacterii pulsând în ritm si în contraritm pe lama de microscop.

 

Filozofând si poetizând, observi în tara aceasta a ta un „spiritus loci”, un ce indicibil, criteriu intuitiv de recunoastere a spiritului românesc. Matricea pamântului de aici este indefinit ondulata, ti-ar spune Blaga, si ea te determina sa te consumi într-o simpatie masiva fata de alternanta ritmica deal-vale, în solidaritate cu orizontul tau spatial.

România este ombilicul lumii, punctul de sprijin în jurul caruia se învârte universul tau si la care raportezi orice alt spatiu, iar pentru tine oamenii se împart în români si în non-români. Ia, însa, aminte, sa nu-i vorbesti unui non-român despre aceasta, ca nu te-ar întelege, si pastreza-ti convingerea, chiar daca s-ar putea ca desteptii sa încerce sa-ti contracareze acest adevar cu argumente care se topesc la prima raza de luna. Nimeni nu poate spune mai autentic decât tine cât este dulceata si cât este amar în conditia de român.

 

Tu ai constiinta ca memoria colectiva uita ce ai scris, dar retine tâlcul. Înca mai cauti neodihnit cuvântul sa exprime România ta si îl gasesti, dupa o furtuna feroce în creier? oh! oh! oh! si vai! vai! vai! di tara. Si trec anii cu roata si tu vezi, prin spuma marii si prin fum, matca neamului si plaiul verde cel neadormit, si nu mai este dulce afara si nici în bârlog, pentru ca cineva a uitat cutia deschisa si te-a razbit dorul…

 

Manuela BURGHELEA

Grupul Scolar Industrial „Stefan Procopiu”, Vaslui

30 mai 2011

 

ROMÂNIA MEA: „TARA CONTROVERSELOR!”

On By nelursIn Essays7 Comments


Image source: http://romanianjournalist.wordpress.com/2013/05/28/romania-worlds-biggest-flag/

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

CÂSTIGATOAREA LOCULUI ÎNTÂI DIN 52 DE PARTICIPANTI:

Gina Camelia ROMAN – Liceul Teoretic „Emil Racovita” din Vaslui


ROMÂNIA MEA: „TARA CONTROVERSELOR!”

Mi se spune ca sunt un copil îndraznet aflat pe treptele maturizarii… Frumoasa caracterizare… Ma simt cuprinsa de un vârtej analitic si ma gândesc ca as putea sa decupez scurte fragmente de viata autentic româneasca, într-o dimineata frumoasa de vara. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odata binoclul si privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceasta tara teribil de simpla si frumoasa, trecuta adesea prin focurile unor razboaie, despre care am învatat la istorie ca nu au fost întotdeauna ale ei, aclamata si blamata, si oachesa, cu oameni care viseaza sa traiasca în alta tara. Iluzoriu? Nu stiu ce sa zic de la înaltimea celor 17 ani ai mei… Este tara mea, tara scapata din mâna ce se îndreapta spre un declin sadic creat de propriile mentalitati? Ar fi absurd sa pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în masura sa învinuiesc tara pentru nimic ci doar sa atrag atentia catre „umilul” megies român.

Este cert faptul ca într-o zi voi putea parasi aceasta tara… Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în fata propriei usi fara cheie… Cutez a-mi parasi tara si a începe viata într-o tara perfecta? Este România o tara perfecta? Cum ar arata o tara perfecta, cu oameni perfecti? România este locul unde am crescut, am împartit bucurie, tristete, am învatat sa iubesc, sa dau frâu liber imaginatiei, sa cred în fortele proprii, sa ma exprim, sa ajut, sa caut raspunsuri, sa ignor, sa sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o tara ierarhic magnifica, iar spectacolul proastei imagini va înceta.

 

 Pe neasteptate, întreaga fiinta-mi este captata de un afis de publicitate rupt.. Înca se mai observa zâmbetul „ca pentru poza” al celui care promitea ca si altii… marea cu sarea! Ma întreb, n-o fi si el un produs al scolii românesti. Daca da, avem acelasi numitor comun, eu si cu domnul din afise, suntem tâmpiti. De ce as vota un tâmpit?

Gina Camelia ROMAN

 

Ma simt prinsa în mrejele tarii care, cu o ultima sfortare, încearca sa ma ademeneasca prin masivele ei înzapezite iarna, prin adierea florilor de primavara, cu aerul ei de fecioara adormita de bogatia verii si dezmierdata de o batrâna toamna târzie, traversata dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivata cu sapa si cu calul, de oameni care s-au chinuit sa-si dea un rost propriei vieti. Purtam cu noi veacul frumusetii, a dorului de drumetii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parca prin vene desi glasul biroului si ora 7 pândeste perfid… De undeva, din inima tarii se aude tulburator imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uita sa traiasca, având un cult al acumularii de traume. Probleme sau pareri tardive, puse fata în fata cu românul, se aud ca dintr-o crevasa: avem facilitati insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de pitipoance cu sex appeal, faptul ca pentru clasa politica suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, daca indecenta înseamna echivalenta vot – peste congelat, ca noi desi nu avem suficiente case… construim monumente, ca bunele maniere par a se gasi la intelectuali sau în aparenta la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni ca la capatul saraciei se afla viata, clubul, luxul. Cumplit este faptul ca fiecare dintre noi avem idealuri si sentimente, suntem o întreaga natiune ce ne cautam valori si înca îndraznim sa speram ca vom trai o viata care sa nu se transforme în tipul de hrana fara condiment.

As vrea sa cred ca, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul tine de noi, redresarea tine de noi, ca le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palma de pamânt. As vrea sa se trezeasca în noi spiritul civic si sa ne gândim ca nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învatati sa vorbeasca româneste, sunt educati si purtati de mâna în gradinite, apoi la scoala.

Daca m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranta as sti sa raspund: din Vaslui, de pe o strada anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fara nicio noima, colt cu maneaua vecinului de la parter si cu bormasina celui de la 3 care sparge si mestereste de cel putin un an. Ma uit în oglinda analitic, cred ca arat bine, parul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seama. Cobor scarile prudent, mi-e teama sa nu alunec, a spalat proaspat femeia noastra de serviciu. La capatul culoarului deja zaresc aceleasi siluete, vecinii mei care asculta muzica pusa în casa de afara. Încerc sa-i ignor, asa cum ignor si replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abtine sa nu exclame „Ce dracu or face astia toata ziua în fata blocului? Altii de vârsta lor au si copii. Mai târziu îti dau în cap pentru o bucata de pâine!” În naivitatea ei, spera… sa nu ajung si eu ca ei.

Înaintez spre iesirea din scara. Vali, un urecheat ciudat, ma saluta zâmbind cu gura plina de seminte. Schitez un zâmbet, ma mai întreaba ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sa aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, ma întreb daca vreunul o fi avut în viata lui emotii la româna, sau s-o fi straduit la matematica. Îmi vine un gând si mai ciudat în minte. Cum or fi aratat când erau bebelusi, moi si pufosi. Ce asteptari o fi având de la ei niste mamici nedormite? Unde, pe ce scara a societatii ar trebui sa-i asez? Sunt scursuri, sunt plevusca? Or fi, dar sunt români, la fel ca si mine! Asta nu pot ignora. Ce sanse primesc ei si de la cine? Ce sanse primesc eu si de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obisnuita, ei – din familii la fel de obisnuite, ca si mine! Lasati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca si ei, eu din Vaslui, ca si ei, eu din România ca si ei… Din România mea si din România lor…

Mergând spre scoala, ma gândesc brusc la ce as vrea sa ma fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel putin bulversante: „Scoala româneasca scoate tâmpiti”! Oi fi si eu unul dintre ei? Cu siguranta! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, si e la moda sa te tratezi în strainatate”… Toate fetele de vârsta mea vor sa se faca modele sau… nu stiu… Ceva care sa le aduca multi bani si faima.

Pe neasteptate, întreaga fiinta-mi este captata de un afis de publicitate rupt. Înca se mai observa zâmbetul „ca pentru poza” al celui care promitea ca si altii… marea cu sarea! Ma întreb, n-o fi si el un produs al scolii românesti. Daca da, avem acelasi numitor comun, eu si cu domnul din afise, suntem tâmpiti. De ce as vota un tâmpit?

Drumul catre scoala e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sa vad ceva, o particica din tara asta. In acest moment vad o femeie carând o sacosa, însotita de sotul care fumeaza o tigara… si simt brusc ca nu mai vreau sa ma gândesc la nimic…

Gina Camelia ROMAN

Liceul Teoretic „Emil Racovita” – Vaslui

Pentru prima oara in istorie

On By nelursIn Credinta, Educatie, FamiliaLeave a comment

 

DESPRE CE ESTE VORBA?

Cuplurile casatorite nu mai sunt majoritare în SUA – aflam  pe REALITATEA.MOBI- din 29 Mai 2011.

 

http://realitatea.mobi/pages/article.aspx?extid=839157.


Nu e cu totul o surpriza – mersul lumii, spre regretul nostru si al multora – directia in care se indreapta omenirea, in general.

Majoritatea gresesc tinta spre care ar trebui sa se indrepte.

 

[pullquote]

Isus a zis ucenicilor: „Vor veni zile când veti dori sa vedeti una din zilele Fiului omului, si n-o veti vedea. „ (Luca, 17.22)

[/pullquote]

„Pentru prima oara în istorie, cuplurile casatorite nu mai sunt majoritare în SUA.

Fata de 1950, când 78% dintre americani traiau casatoriti, procentul a scazut în 2010 la 48%.  Printre cauze, sociologii enumera emanciparea femeilor si faptul ca a locui în cuplu nu mai este un tabu. De asemenea, potrivit statisticilor, sunt tot mai putine cazuri de persoane care se casatoresc cu cineva care are mai putine studii.

ad

Institutia casatorie se zdruncina puternic în SUA. Potrivit New York Times, pentru prima oara în istorie cuplurile casatorite nu mai sunt majoritare.

Fata de 1950, când 78% dintre americani traiau casatoriti, procentul a scazut în 2010 la 48%.  Printre cauze, sociologii enumera emanciparea femeilor si faptul ca a locui în cuplu nu mai este un tabu. De asemenea, potrivit statisticilor, sunt tot mai putine cazuri de persoane care se casatoresc cu cineva care are mai putine studii.

[pullquote]

Isus a spus: „Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan, 14.6)

[/pullquote]

Tendinta este ca femeile cu studii superioare sa se casatoreasca mai târziu si sa formeze cupluri trainice, în timp ce femeile care au doar liceul prefera sa nu se casatoreasca, chiar daca au copii. Femeile invoca faptul ca institutia casatoriei le-ar crea obligatii, iar criza financiara nu ajuta deloc acest lucru. Se pare ca rationaeza în felul urmator: “;a pot întretine pe mine si copilul, dar nu îl pot întretine si pe el”.

La scaderea procentului cuplurilor casatorite si cu copii contribuie si faptul ca speranta de viata a crescut, multi oameni traind singuri la batrânete. ?i imgratia a crescut, imigrantii, de obicei, facându-si familii mai târziu.

Cel mai mult, potrivit statisticilor, a crescut numarul femeilor care îsi cresc singure copiii si a cuplurilor care traiesc în concubinaj.”

 

Cum s-a ajuns aici?

 

De unde a plecat omul la drum, in istorie?

 

„De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa si se vor face un singur trup.” – Geneza, 2.24

 

Isus le-a zis: „Oare n-ati citit ca Ziditorul, de la început i-a facut parte barbateasca si parte femeiasca si a zis: „De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de nevasta sa, si cei doi vor fi un singur trup”? Asa ca nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.” (Matei, 19.5-6).

 

Dumnezeu le-a lasat un anume tipar de urmat, si atunci le-a promis o viata fericita, binecuvantata, chiar daca cu sudoarea fruntii isi vor castiga painea!

 

Pe vremea cand poporul american avea un procent mare de credinciosi autentici (evlaviosi), in trecut, si, beneficiind de o constitutie buna, s-a bucurat decenii la rand de binecuvantarea lui Dumnezeu.

 

Insa, dupa cum arata si procentele celor care sunt casatoriti, in scadere drastica de la 78 la 48, deci sub jumatate din populatie traieste in neoranduiala, ceea ce denota o mare impietrire a inimii americanilor, care-L ofenseaza brutal pe Dumnezeu, prin neascultare si traire in pacat si desfrau.

 

In loc sa existe o adevarata binecuvantare in America, belsugul si prosperitatea, dimpotriva, acum USA are mari datorii, iar populatia e bantuita de numeroase boli si s-a dezobisnuit sa strige catre Domnul pentru iertare si vindecare.

 

Se vede ca si rata divorturilor este foarte mare, dupa cum aflam din mass media.

De ce? Pentru ca nu sunt satisfacuti de loc de felul lor de a trai, la intamplare, evitand cu buna stiinta stilul de viata bun avut de familiile traditionale, traiul ca si cupluri, care aduc cumva, palid, a casnicii, nu numai ca nu sunt durabile, dar fericirea pentru astfel de oameni este un fel de fata morgana pentru majoritatea celor care incalca invatatura si pretentiile Creatorului nostru.

[pullquote]

Domnul Isus a spus: „Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si învatati de la Mine, caci Eu sunt blând si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara. ” (Matei 11.28-30)

[/pullquote]

Ce e de facut?


Isus le-a mai zis: „Adevarat, adevarat va spun ca Eu sunt Usa oilor. Toti cei ce au venit înainte de Mine sunt hoti si tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt Usa. Daca intra cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra si va iesi si va gasi pasune. Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun Îsi da viata pentru oi. (Ioan, 10.7-11 )

 

 


 

VRAJBA SI INSTITUTIA ADMIRATIEI

On By nelursIn TraditionLeave a comment

de Dona TUDOR

 

O zicere înteleapta, din patrimoniul omenirii, ne îndeamna sa fim atenti la gândurile noastre pentru ca ele vor fi cuvintele noastre. Sa fim atenti la cuvintele noastre pentru ca ele vor fi faptele noastre. Sa fim atenti la faptele noastre pentru ca ele vor fi obiceiurile noastre. Sa fim atenti la obiceiurile noastre pentru ele vor fi caracterul nostru. Sa fim atenti la caracterul nostru pentru ca el va fi destinul nostru.

Când ne parcelam existenta, ne traim o viata croita din bucati. S-ar putea ca unele fâsii sa se prafuiasca. Altele sa ni se para inutile. Si totusi, nimic nu e trait în van. Traim o sigura data pe pamânt. E loc sub soare pentru fiecare. De ce nu mai avemm loc unii de altii. De ce e atât de învrajbita lumea? Ce avem de împartit unii cu altii? Puterea? Bogatia? Saracia? Norocul? Nenorocul? S-ar putea sa ne pomenim, în timp, cu viata risipita în urma. Cum o mai adunam? S-ar putea ca unora sa nu le ajunga o singura viata. Sa-si mai doreasca înca una. Sa doreasca mai multe. S-ar putea ca altii sa-si doreasca vietile altora.

Putini accepta ca timpul e masurat. Clepsidra care curge, se desarta în contul anilor care vin. N-a oprit nimeni timpul. Poate ca în istorie, unii si-au dorit sa împarateasca lumea. Trecatoare încercari. N-a reusit nimeni. Un american celebru, Zbiegniew Brzezinski, se întreba la începutul acestui mileniu: „Având în vedere rolurile contradictorii pe care le joaca în lume, America este menita sa fie catalizatorul, fie pentru o comunitate globala, fie pentru un haos global; iar americanii au resposabilitatea istorica unica de a determina spre care dintre cele doua tendinte va evolua comunitatea internationala. Alegerea noastra este între a domina lumea si a o conduce.” Aceasta este marea dilema si a fiecarei puteri; sa domine sau sa conduca. Aceasta cred ca este si marea dilema a guvernarii. Sa domine? Sa conduca? Poate ca aici ar putea fi gasit sâmburele vrajbei. Poate ca asa ne învrajbim si noi însine.

[pullquote]

Aceasta este marea dilema si a fiecarei puteri; sa domine sau sa conduca. Aceasta cred ca este si marea dilema a guvernarii. Sa domine? Sa conduca? Poate ca aici ar putea fi gasit sâmburele vrajbei. Poate ca asa ne învrajbim si noi însine.

[/pullquote]

Ce ne domina? Ce ne conduce? N-avem de ce sa ne luam la întrebari destinul. Ne sechestram în justificari nascocite. Ar trebui sa ne uitam la ceea ce ne lipseste. Sociologul Vasile Dancu, sustinea, sâmbata trecuta la Cluj-Napoca, în cadrul proiectului VEHMED, ca ne lipseste institutia admiratiei. Poate ca în acest sentiment de admiratie, de pretuire, de respect se gaseste sâmburele armoniei dintr-o societate. Calin Hentea, în lucrarea «Imaginile miscate ale propagandei», (Editura Militara, 2006) în capitolul intitulat „Ambasadori sau mercenari”, referindu-se la militarii romani din teatrele de operatii, constata: „Cert este ca tocmai constiinta acestei inferioritati materiale este unul dintre cele mai puternice motoare motivationale de afirmare a competentelor profesionale intelectuale sau chiar fizice a militarilor români în fata colegilor din armatele mai mari si mai tari ale lumii. A-ti face treaba –oricât de rutiniera ar fi aceasta – la fel de bine si poate chiar într-un mod mai simplu decât ceilalti, iata o ambitie care îl anima subit pe românul din teatrele multinationale de operatii. Orgoliul si ambitia indiaviduala a fiecaruia dintre acesti ambasadori sui-generis în uniforma îi asigura performanta, credibilitatea si eficienta ca purtator de imagine si mesaj a poporului sau”.

Daca fotbalistul Mihaita Nesu n-ar fi avut acel accident groaznic la antrenamentul echipei Ultrecht- Olanda, presa din România nu cred ca ar fi scris despre el. Si nu s-a scris un lucru esential. Suporterii echipei, în semn de respect, pretuire si admiratie pentru devotamentul aratat pe teren de catre fotbalisul român, în toate meciurile jucate, s-au adresat ambasadei României din Olanda, pentru a primi încuviintarea, ca duminica, pe stadionul unde joaca echipa, sa fluture steagul României cu chipul fotbalistului Nesu imprimat pe el. Mi-ar placea sa vad imaginile acestea.Olanda este tara cu un popor care si-a construit în timp institutia respectului, pretuirii si admiratiei. Mai avem timp sa le construim si noi.

 

Bucuresti, 25 mai 2011

CARTEA VESTIND DIN TRECUT, DESPRE VIITOR

On By nelursIn HistoryLeave a comment

CARTEA VESTIND DIN TRECUT, DESPRE VIITOR- “AMINTIRI DIN SAMSARA”, de DAN SANDU

Recenzie : prof. dr. Adrian Botez

 

 

Aparuta la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacau, în 2011, cartea lui DAN SANDU, „Amintiri din Samsara” (cu o întâmpinare prefatatoare uluit-strategic asteptatoare, a lui Calistrat Costin) stârneste, ca mai toate cartile sale, probleme si, deci, exercitii de inteligenta, de constiinta – si problematizari deosebit de grave. [pullquote] Oana Orlea este pseudonimul literar al Mariei-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului legendar Constantin “Bâzu” Cantacuzino si a Ancai Diamandy. Este nepoata prin alianta a lui George Enescu. [/pullquote] Motto-ul, extras din Oana Orlea (cea care „a învatat meseria de detinuta”! – cf. Ioan Cândea, Mântuirea prin suferinta, Alba Iulia, 2009), este sugestiv, în acest sens: „Ma îngrozeste uitarea colectiva. A tine minte nu înseamna a te da cu capul de pereti în fiecare dimineata. A tine minte înseamna a-ti trai viata firesc, fara a pierde vreo farâma din marile si micile bucurii pe care ti le ofera ea, dar si a sti, în sinea ta, ca stii si a transmite mai departe. A poseda trecutul e o forma de bogatie care ne împiedica sa pierdem sau sa ne stricam viitorul”. Capcana: viitorul vine, legic, peste puterile noastre de a întrerupe comunicarea temporalitatilor. Viitorul osmozeaza, treptat, cu trecutul, peste capetele noastre – prin legea cosmica a Samsarei indice. Numai un ignorant si un om lipsit complet de spirit de observatie, nu-si da seama ca volumul „Amintiri din Samsara” se aseamana, într-un anume sens, cu…”Amintiri despre viitor”, al lui Erik von Däneken. Acolo se vorbea despre civilizatii terestre (cu obârsia în extraterestricitate, probabil…), aparent, disparute – dar cu elemente reiterate, partial, în civilizatia asa-zis „modern-contemporana”. Aici, în cartea lui DAN SANDU, se semnaleaza, cu o subtilitate amara, elemente reiterate (ba, chiar hiperbolizate!), în prezentul „contemporan”, ale unei „civilizatii” pe care doar fraierii o mai considera ca fiind „definitiv revoluta”…

…Definitia pentru Samsara sau sam sara : “ciclul de reîncarnari sau renasteri din hinduism, budism, jainism, sikhism si alte religii înrudite cu acestea.Termenul de „samsara” este strâns legat de notiunile de „avidya” si „karman”. Samsara desemneaza circuitul existentei în lume pe baza formulei nastere-moarte-renastere. Potrivit faptelor din viata anterioara, omul se reîncarneaza, urmând ca si dupa aceasta viata sa urmeze o alta” – cf. Mircea Eliade, Alchimie asiatica (Alchimia chineza si indiana, Cosmologie si alchimie babiloniana), Humanitas, 1991.

…Începutul volumului (volum de 86 pagini, cu 75 de poeme) contine versuri original-pregatitoare, pentru o parte a doua, care da impresia de postmodernism, de citare din presa antedecembrista…

De fapt, sunt mesaje de avertisment, pentru nu doar o societate româneasca, în care toate o iau razna, spre paleoliticul inferior al istoriei… – …ci, mai ales, pentru o lume terestra contemporana, care se întoarce tot mai indiferenta si iresponsabila, sa deschida si sa accepte noi temnite, noi posibilitati de univers concentrationar, “la lumina zilei” – în spatele acestor “realizari” fiind forte uluitor de lucide si îmbinând fatarnicia cu o strategie cinico-sadica, distructiv-apocaliptica de Duh, inversând, cu voluptate infernala, toate preceptele crestine, primul si cel mai important fiind însusi conceptul de “mântuire a omului”, dupa care urmeaza cel de…”facere a lumii” (mereu, dracul proclama “Lumea Noua”! – a se vedea si porecla Americii/SUA…) : “Din scolile elementare/din licee si/ facultati/trebuie înlaturati profesorii/de valoare/care se bucura de popularitate…/Locurile lor trebuie ocupate/de oameni numiti de noi,/având un nivel de pregatore slab/sau mediocre” (Mântuirea omului, p. 40) – sau: “Trebuie ca la facultati/sa ajunga cu prioritate/sau în mod exclusive,/ cei care nu sunt interesati/sa se perfectioneze//la nivel înalt,/ci doar sa obtina/o diploma” (cf. Facerea lumii, p. 43) – adica, ATUNCI, Petre Roman ori Samuel Bruckner-Silviu Brucan – iar azi, EBELE si “anastasele”, “talmacenii” si “botisii”, “ialomitenii” si “tineii” (toti având, în spate, pe “baciul isaresc”, pe Cel cu Ochi de Sticla!) . Da, noi, subsemnatul, dam marturie ca ultimii ani, cei din “noul mileniu”, înseamna desfasurarea, cu deplin succes (nici initiatorii lui nu sperau la asa “hal” de success…la constiinte atât de obediente si handicapate/lipsite grav, de orice rest de morala!) – la toate nivelurile învatamântului actual, a actiunii “Impostura nationala si globalista”, a sclavagismului intelectual, prin extirparea sau marginalizarea brutala a valorilor autentice, si promovarea nulitatilor servile, perfect adaptate la a deveni gardienii si calaii, cinici si sadici, ai celor pe care-i înlocuiesc, întru trimful nonvalorii nationale si mondiale! Non/Anti-Axiologia Rediviva! – …“curat întru samsara”!

…Pentru ca, dincolo de scoala, sa se obtina lipsa totala de profesionalism, care înlesneste si întretine, perfect, santajul si coruptia si haosul social-moral, întru Gloria…PAPUSARILOR (României si Lumii: sa ne detasam, încât sa privim catre “competenta distructiva” a lui …Jeffrey Franks sau “inteligenta” si moralitatea unor lideri mondiali, precum Clinton, Bush, Berlusconi, Sarkozy sau… D.T.K.-ul FMI-ului! – …si a atâtor altora, iesiti “din aceeasi fabrica” de obraznicie si agresivitate impostural-infernala!

…Întru triumful hartuirii, supravegherii draconice si, în cele din urma, al arestarii Duhului (din carti, din biserici/religie – “ecumenismul” masonic fiind principala cale de nauceala spirituala terestra!, din mass media etc. – pâna la “mântuirea” prin mancurtizare si îndobitocire perfecta): “E necesar sa fie puse/sub observatie tipografiile/bisericesti,/arhivele,/continutul predicilor,/cântecelor,/al educatiei religioase,/dar si cel al ceremoniilor/de înmormântare…” (cf. Ochiul Lui Dumnezeu, p. 38). Si, evident, nu sunt sub supraveghere continua doar “predicile bisericesti”, ci sunt urmarite, cu înversunare necrutatoare, si cursurile-“predici”, de la catedrele de orice specialitate, din licee si universitati…Orice institutie are camere de supraveghere, iar distrugerea intimitatii, a nevoilor libertatii Duhului s-au dovedit (prin Big Brother-ul mondialist) cumplite hiperbole: ceea ce, în comunismul stalinist, era doar testare a Estului European – prin globalism – devine “Politia Terrei”! Comunismo-stalinismul a existat, în secolul XX, ca experiment local, REUSIT (prin martirizarea, exterminarea, “frângerea cerbiciei”, în lagarele si temnitele României Crucificate), pentru ca în veacul XXI, “mengelii” omenirii sa aiba curajul de a iesi…întru aplicarea terestra a celor învatate, testate si “reusite”, în special în “poligonul românesc”.

…Fireste, zona spirituala cel mai greu de învins este aceea religioasa ( a se vedea, în zilele nostre, “experimental lui Moise din Buzau, cu “scoaterea icoanelor din mediul public”) – de aceea, si continutul agresiv mai mare, în ce-i priveste pe “activistii” de serviciu (dar saurienii, bolnavi de agramatism, ai politicii stalinist-globaliste, “miros” faptul ca lupta este nu izolata, ci…cu “gemenii Duhului – “cultura” provenind din placenta “cultului”!): “Din lipsa muncii culturale /asociatii religioase, mai ales Oastea/Domnului, care sub influenta religiei/atragea masele largi ale taranimii/muncitoare pe calea bisericii/si abonamentele erau tot religioase…” (cf. Cultul liber, p. 39). A se observa ca sintagma “abonamente religioase” nu caracterizeaza limbajul stalinist (pseudo-revolut…), ci cel al globalismului ecumenist, unde, spre pilda, la bisericile scientologice si umaniste, se intra pe baza de…ABONAMENT!!!

…De la înaltimea “Portii Raiului” (“Sus la poarta Raiului” – metafora incipitului de volum, însemnând perspectiva normalitatii sacrale, de dincolo de “tusea muscaleasca” – cf. Taximetrie, p. 7 – “taxiul” fiind “vehicolul provizoriu” poetic, precum “luntrea lui Charon” – pentru dobândirea PERSPECTIVEI ASUPRA ISTORIEI UMANITATII!), precum si a “plamânilor”, sufocati de istorie si de interdictiile adevarului istoric – se “scuipa adevaruri” (“alte versuri negre si parsive/îsi trimit plamânii/la plimbare/scuipa adevaruri”). Pe lânga si complementar cu cele care tin de asfixia “dascaliei” oneste, terorizarea si desfiintarea Misiunii de Ravvi (“…la anu’ poate vreo cruce/servind drept material didactic” – Angusta, Sfânta Tristete, p. 9 – “angusta” sugerând, dublu: si “augusta”, Imperiala si Demiurgica Misiune a Învatatorului Hristic – dar, pe cealalta fata a simbolului, fiind înscrisa “mangusta”, cea care ucide Sarpele Întelepciunii: “Sa fiti întelepti precum serpii si blânzi precum porumbeii”, se adreseaza Hristos, catre Sfintii Apostoli, trimisi întru Misiune!) – se produce catastrofa continuitatii generatiilor, cu automatisme fie tiranice, fie înregimentat-iresponsabile: “Recrutarea elevilor se va face/prin grija organizatiilor de partid/sindicate si a conducerilor de întreprinderi, institutii…” – ieri, pentru a striga: “Stalin si poporul rus libertate/ne-au adus…”, azi, pentru a slavi Unicul Partid, dimpreuna si în frunte cu, neînvins…Cârmaciul sau “traian” (a carui “gândire transcende Galaxia”… – declara tuterul Traian Ungureanu…: ”are mama trei catei,/cine-i pupa-n cur pe ei?” – cf. Chirilice, p. 20).

…Si, pentru a linisti spiritele nelinistite ori cârtitoare, vom zice ca, si stalinismul dejist (si, partial, ceausist), si americanismul globalist, au “glorioase realizari” : “glorioasa Armata Rosie/dupa lupte eroice, a eliberat/Câmplungul” (ca-i trebuia!, ca si bazele americane de azi, ca-s de la Deveselu ori de la M. Kogalniceanu, ce importanta mai are?!), sau: “nu poti fi comunist (n.n.: azi, globalist!) /adevarat/nu poti îndeplini sarcini bune/de raspundere/-fara a învata (n.n.: azi, dupa manualele alternative, care-ti distrug discernamântul si identitatea multimilenara!)/-fara a studia (n.n.: ieri, cât de intangibila era Armata Sovietica, binecuvântata de “Tarii Kremlinului” – azi, cât de destept si invincibil e americanul, binecuvântat sa crape, din ordinul Casei Albe si a…petrolistilor si negustorilor de armament!)… – cf. Tov (1), p. 10.

…Si, pentru ca nu e nicio diferenta esentiala, între o ocupatie si…urmatoarea, poporul român, dupa ce si-a rupt palmele ovationând tot ce i-a stat în fata ochilor, adoarme, ostenit de atâta…parada! … – uitând ca ar mai fi o a treia solutie: sa-si construiasca si rezolve SINGUR destinul, nici dupa indicatii de la Kremlin, nici de la Casa Alba, ci din…mintea si bunul-simt si din geniul lui…tustrele anesteziate, azi: “Nu-i nevoie de educatie/ne-am saturat de stiinta/dar ne trebuie docilitatea…/…Este nevoie de sefi si/de sclavi……….” (cf. Lumina vine de la Rasarit, p. 83). …Si asta, TOTDEAUNA!

…În definitiv, lumea, de ieri sau de azi, nu-i nici buna, nici rea (la modul absolut si incomentabil): este…”istorie”! Atât! Dar, spune Blaga, românul a tot sabotat-o (pe “doamna” asta Istorie), pentru ca nu i-a placut duhoarea ei…Va mai reusi, oare – din nou si din nou?! Sau ar trebui, poate, ca “mamaliga sa explodeze”, si sa devenim, în mic, ceea ce China este în mare: o existenta terestra nu doar remarcabila (deci, buna de furat si de sclavaj…”modern”!), ci si respectabila, daca nu chiar temuta…?!

…Tot istoria, ca fiind “urmele pasilor Lui Dumnezeu pe Pamânt”, îsi va spune ultimul cuvânt, si în ce priveste România, si în ce priveste avertismentele, extrem de grave si intelligent încifrate, ale lui DAN SANDU. …Un lucru ramâne, însa, cert: daca, din nou, scriitori de o remarcabila inteligenta si rafinata intuitie, precum este si DAN SANDU – simt nevoia, din nou, iar si iar, sa încifreze (ca pe vremurile considerate, naiv, ca…”definitiv revolute”!), pentru a nu le fi azvârlite cartile în cel mai groaznic cos “cenzurativ” (“cosul” imperturbabil al UITARII/IGNORARII DEPLINE, conforme cu…”political correctness”!…si, azi, stim, din “cazul Eminescu”, “cazul Blaga“, “cazul Radu Gyr”, “cazul Dan Botta” etc. etc. – cât de îngrozitor de eficiente sunt aceste metode ale “asasinatului în viata”!) – înseamna ca aburii infernali ai tiraniei deja ne-au cuprins si lucreaza (cum altfel decât îndârjit-distructiv!), asupra fiintei si fibrei personalitatii noastre! “Desteapta-te, omule!” – …sau, daca istoria ramâne un dat implacabil, “samsaric-renascator” – “NASTERE-MOARTE-RENASTERE” (de fapt, stimulat de forte occult-infernale terestre, sa re-nasca si sa prolifereze si sa se fortifice – aparent… întru vesnicie!) care trebuie judecat în toata complexitatea lui si “la rece”: “Sculati, voi, oropsiti ai vietii” …si ai destinului impus de altii, mereu de altii…si nu mai…“vegetati blandianic”!

…Altfel…ia ascultati ce scrie autorul, pe Coperta a IV-a: “…addig kell utni az olahot a mig var csepeg csontjabal…” (ADICA): “…valahul trebuie atâta batut, pâna îi curge sânge din ciolan…”. Mda. Chiar asa! De AICI încolo (daca nu vom fi atenti) va începe, prin Tragedia Uitarii – TRAGEDIA NEAMULUI SI A OMENIRII – …CALAII LUMII (MEREU…”RE-NASCUTI”!) ABIA ASTEAPTA!!!.

Note de  subsol: 1- -Dan Sandu, Amintiri din Samsara, Editura Ateneului Scriitorilor, Bacau, 2011. 2- „Oana Orlea, nascuta Maria-Ioana (Oana) Cantacuzino (nascuta la 21 aprilie 1936, România), este scriitoare si fosta detinuta politica, aflata în exil în Franta, unde locuieste din anii 1980. Oana Orlea este pseudonimul literar al Mariei-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului legendar Constantin “Bâzu” Cantacuzino si a Ancai Diamandy. Este nepoata prin alianta a lui George Enescu si legatara sa testamentara. În 1952, la numai 16 ani, ca eleva in clasa a X-a, este arestata si condamnata la patru ani de închisoare, sub acuzatia de complot si actiune subversiva împotriva statului, pentru ca a distribuit manifeste anticomuniste si executa pedeapsa de închisoare pâna în 1954. În aceasta perioada fost detinuta la Vacaresti, la Jilava, într-un lagar de munca la Pipera, în croitoria puscariei Târgsor, în puscaria de la Mislea, la Malmaison etc. În timp ce Oana se afla în închisoare, George Enescu este invitat de primul ministru Petru Groza sa sustina un concert la Bucuresti. Enescu respinge aceasta invitatie atâta vreme cât Oana nu va fi eliberata de acest regim. Dupa ce a iesit din închisoare, nu i s-a permis sa-si continue studiile si a trebuit sa-si câstige existenta ca sudor pe santier, ca taxator de autobuz, sa spele pe cap clientele unui coafor. A fost mereu supravegheata de Securitate si, în 1960, a fost arestata din nou pentru câteva luni în procesul atacarii furgonului de bani al BNR. În perioada de relativa deschidere din a doua parte a anilor ‘60, Ioana Cantacuzino a reusit sa publice sapte carti – proze scurte si romane – sub pseudonimul Oana Orlea. În anul 1980 se stabileste în Franta. Cele îndurate în închisoare au ajutat-o sa scrie o carte autobiografica despre tineretea sa furata publicata la Editions Seuil, din Paris. Ea îsi semneaza cartile cu numele sau de casatorie, Oana Orlea” – cf. Orlea, Oana, “Ia-ti boarfele si misca!!” – interviu realizat de Mariana Marin, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti si cf. wikipedia.

Addenda la Istorie

On By nelursIn Opinions, WorldLeave a comment

Addenda la  OBAMA SI OSAMA

de Jianu Liviu-Florian

E loc de multe pe pamânt,

De multe Babiloane, zob,

De multa lipsa de cuvânt,

Si terorism destul, pe glob –

 

E loc de dinte pentru dinti,

De teleshowuri cu vendete,

Se nasc din crime, mereu, “sfinti”

Ce pun o lume, la perete –

 

E loc de lideri, spânzurând,

De executii comandate,

De stat pentru trait, la rând,

N-au unii Rai, altii – bucate –

 

E loc pe lume de batut

Gloriosul  pas de defilare,

Sa fie-avutul, mai avut,

Sa n-aiba ioc, cel care n-are –

 

Se bate toba, cânta-n veac

Trompete ample, ca mai moare

Un vinovat, când altii fac

O crima, zilnic, si mai mare –

 

E loc de lideri, spânzurând –

De executii comandate –

De stat pentru trait, la rând –

N-au unii Rai, altii – bucate –

 

 

mai 2011

 

 

BERLIN BERLIN

On By nelursIn HistoryLeave a comment

CHECKPOINT CHARLIE

de Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Eram pentru a doua oara in Berlin. Si ma bucuram în taina ca ma puteam plimba în voie prin locuri prin care, pâna nu de mult, prezenta mea de „enemy alien” ar fi fost de neconceput. Dar, în ciuda intentiilor mele pasnice, orasul continua sa ma tina la distanta. Pe scurt, orice actiune as fi început, nu se lega defel.

„Enemy alien”, asa supranumisera americanii tinerele nemtoaice care se încumetau sa înceapa o viata noua peste ocean, casatorindu-se cu soldati GI, la sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Definitia asta ostila n-ar fi trebuit sa mi se aplice tocmai mie, de vreme ce trecuse o jumatate de secol de atunci. Cu toate acestea, e evident ca exista paralele între situatia acelor mirese si destinul meu. Cu putina imaginatie, casatoria dintre o fosta „soimita al patriei” din generatia „decretel” si un fost pilot de spionaj militar RFG-ist ar fi putut servi drept subiect filmului „Mr. & Mrs. Smith”.

 

Revenind la Berlin, ma apasa amintirea sejurului meu anterior. La invitatia Ambasadei Americane pentru interviul de viza fusesem refuzata franc. Motivul: not qualified, insuficient pregatita pentru o banala luna de miere in SUA. „Sa mearga sotul singur, el are pasaport german”, sugerase functionara de la ghiseu. „Mai încercati peste trei ani, daca mai sunteti casatoriti pâna atunci”, a adaugat pe ton sententios. Oricum, cu pasaport românesc nu sunt garantii. În fond, cinci limbi straine si un titlu academic nu schimba stema de pe buletin. Pot cel mult spori valoarea mea potentiala pe piata muncilor dubioase de peste ocean; s-au mai vazut casnicii de forma.

Nu tocmai optimista, luasem din nou drumul capitalei, de data aceasta pentru formalitati la Ambasada Româna. Inutil de mentionat ca nu asteptam prea mult nici de data aceasta. Esecul, fireste, nu a întârziat sa apara, îmbracat sub mantaua sicanelor birocratice clasice: lista de documente era incompleta, orarul Ambasadei era cu totul altul decât cel de pe internet, telefonul si adresa recent schimbate nu apareau în cartea de telefon a orasului.

 

Am iesit din cladire cu lacrimi în ochi, strivita de povara neputintei sclavului, fata cu autoritatea atotputernica. Ghinionul meu era ca apucasem deja sa ma lepad de cojocul indiferentei, cel care îmi înlesnise supravietuirea în comunism. Prea repede ma obisnuisem cu bunavointa functionarilor germani, adevarati serafimi grijulii fata de emigrantii esteuropeni, intuind, parca, traumele câinelui haituit de lupi.

* * *

Berlinezii, ca mai toti locuitorii de capitale, au renume de guralivi, extrovertiti si aroganti, comportându-se de parca ei ar fi buricul pamântului si s-ar pricepe la toate. Daca apuci sa-i cunosti mai bine, afli în ei prieteni de nadejde, energici si optimisti. Ca si când ar fi vrut sa demonstreze ca nu face exceptie de la regula, prietena mea m-a însfacat de brat, fortând nota: „hai s-o facem lata!”

 

Impropriu spus „lata”, când ai de-a face cu o femeie care ti-ar putea fi mama. La ce mare brânza ma puteam astepta? Rationament gresit – aveam sa aflu dupa aceea, în timp ce ma lasam purtata pe strazile metropolei, ametitor pulsânde, amenintând parca sa explodeze din toate încheieturile. Marion turuia necontenit povesti din copilaria ei plina de peripetii din orasul care pe atunci semana cu o fâsie Gaza a zilelor noastre. M-am rusinat de nestiinta mea, aflând ca Berlinul de Vest a fost, pentru o vreme, izolat complet de restul lumii, înconjurat de comunisti. Si eu care credeam ca aflasem deja totul de la Radio Europa Libera! Copiii de pe atunci, printre care si Marion, îsi petreceau timpul recuperând pachetele de alimente si carbuni pe care pilotii aliati le lansau peste zona ramasa neocupata, riscându-si viata. Vremea „bombardamentelor cu stafide” a facut istorie, salvând orasul de ger si de frig.

 

Zâmbeste misterios, fardata decent, cocheta blonda la saizeci de ani, în timp ce îsi aminteste povestea iubirii ei pentru un german din Berlinul de Est. Treceau granita de câte ori puteau, pentru a se îmbratisa pasional prin crângurile împadurite din apropiere. Nici azi nu stie ce sa creada despre barbatul care a disparut brusc din viata ei, pentru ca, decenii mai târziu, dupa reunificarea Germaniei, sa-i marturiseasca fara convingere ca, pasamite, era deja casatorit pe atunci. Dar, daca minte? Poate l-au prins, poate l-au „convins” sa devina informator. Poate.

 

Pregatite sufleteste pentru amintiri dulci-amare, ne-am trezit, ca din întâmplare, în fata fostului punct de frontiera, supranumit Checkpoint Charlie, astazi muzeu (Slava Domnului!). Al treilea, dupa Alpha si Bravo, conform prescurtarilor alfabetului aviatic international, punctul de control Charlie e sinonim cu speranta. Nedreptatea, minciuna, catusele, îndobitocirea, lipsa de toleranta, discriminarea, saracia, foamea, dedublarea, într-un cuvânt dezumanizarea proletcultista, avea o limita aici. Locul geografic al noului început, crapatura în Zidul Berlinului prin care se putea respira aerul curat al libertatii exista cu adevarat, chiar daca era bine pazita: Checkpoint Charlie.

De ce punct de control, si nu granita? Din simplul motiv ca numai socialistii se considerau o tara separata; Occidentul vedea Germania ca pe o tara divizata în doua sectoare, fara frontiere. Si aveau dreptate, pâna la un… punct de demarcatie. Pe masura ce ne apropiam, starea mea de neliniste devenea din ce în ce mai neplacuta.

 

* * *

 

Când esti cetatean liber, traitor într-o tara democratica, nu e normal sa te temi de un steag sovietic enorm, sfâsiat la un colt, cândva rosu, azi de un gri decolorat, cu o stema în secera si ciocan demult uitata, care atârna neglijent de fatada unui bloc. Cu scârba rasucesc capul în alta directie si ma trezesc fata în fata cu portretul supradimensional al unui soldat care îmi întoarce privirea de parca ar vedea prin mine. Degeaba l-au ales chipes si cu fata „umana”: chipiul lui cu cozoroc supradimensionat si pasmanteria rosie de pe epoleti tradeaza apartenenta la o lume pe care o înghesuisem în cotloanele amintirii. Ma duce automat cu gândul la uniformele copilariei – temutele sepci de militieni.

 

La doi pasi, padurea de cruci, cu fotografii de oameni omorâti prematur, morti din dragoste de viata. Prea mult aduce cu Piata Universitatii, prea tinere sunt chipurile lor. Cine-ar fi crezut ca exista asemanari atât de frapante între istoriile noastre atât de diferite? De ce ma simt, brusc, vinovata pentru simplul fapt ca traiesc?

 

Ca o salvare, intrarea în muzeu gazduita de inofensivul magazin de suveniruri din disparutul RDG ofera solutia de evitare a nedoritului acces de panica. Asaltam trecutul, pasind lejer pe sub pancarta care ne avertizeaza în engleza, rusa, franceza si germana (germana e ultima!) ca, vezi, Doamne, parasim sectorul american: YOU ARE LEAVING THE AMERICAN SECTOR, VOUS SORTEZ DU SECTEUR AMÉRICAIN. Si ce daca? Uite ca se poate, sopteste vocea interioara, dupa ce a prins curaj.

 

Ce folos ca am platit intrarea cu cardul bancar, semnând nonsalant pentru 25 de Euro (ce de bani: un sfert de salariu, înainte)?! Se naruie avântul, ca un castel de carti în sala întunecoasa, la auzul imnului muncitoresc cântat de coruri de dimensiuni mamut. Înghit în sec la vederea paradei miilor de corpuri umane miscate la unison de o mâna nevazuta, în proiectie pe un ecran de pe perete. „23 August”?

 

O parasuta confectionata din petice, un carucior pentru carat pamântul dintr-un tunel subteran prin care au fugit 57 de oameni, un minisubmarin din materiale casnice, un zmeu cu motor de Trabant si rezervor de motocileta Jawa, o masina Isetta, cu scaunul din dreapta confectionat în asa fel încât sub tapiterie sa se ascunda, în buret, un om, iar pasagerul propriu-zis sa-i sada, practic, în brate. Marturii zguduitoare ale tentativelor reusite de evadare din Berlinul de Est, gratie inventivitatii si puterii pe care numai disperarea o poate da.

 

Dar sunt si fotografii sfâsietoare, de familii despartite de sârma ghimpata; un transfug împuscat murind lent, golit de sânge, pe fâsia dintre sectoare, sub privirile încremenite ale soldatilor neputinciosi – transmisiune în direct, la televizor. Rece. Rece sira spinarii, rece razboiul care mocneste neînceput si neterminat, amenintare mereu prezenta – nu cumva sa faci un pas gresit. Nici eu, nici ei, nici tu, nici noi. Nimeni nu-si asuma raspunderea de a porni gâlceava. E bine sa ai grija de toate si, daca se poate, sa nu respiri.

 

„Eu sunt un cetatean al Berlinului”, spune pe ecranul muzeului din Checkpoint Charly un Kennedy ravasit, miscat pâna la lacrimi în fata maselor de locuitori ai Berlinului de Vest, care nu înteleg de ce le-a taiat cineva strazile, casele, familiile si sufletele în doua jumatati inegale. Un soldat sare peste gardul de sârma ghimpata, o fractiune de secunda care decide întreaga lui viata, linia subtire de demarcatie dintre dezertor, mort sau om liber, mâna destinului imortalizata în chiar clipa închiderii definitive a portilor, ora zero. A fost ultimul om scapat din tara care, în secunda urmatoare, s-a transformat în închisoare, pentru mai bine de saisprezece milioane de oameni.

 

Fundalul sonor se schimba. Din megafoane rasuna limba de lemn a unui functionar cu ochi rosii, care da din mâna agitat, ca si dictatorul nostru. Deasupra capului, stema frapant de asemanatoare cu a noastra, compas în loc de secera, dar aceleasi spice de grâu pe fundal rosu, pâinea din belsug care, de fapt, venea dramuita, ne alimenta… rational.

 

Masa cu lampa aprinsa, interogatoriu, masina de scris pe care s-au dactilografiat manifeste, Gandhi, Walesa, piept despuiat în fata unei tevi de tanc, radio rusesc cu butoane rotunde si lungimi de unda intentionat „scurtate”, din care se aude Vocea Americii bruiata corespunzator, tancuri care strivesc sub senile primavara de la Praga, Stalin, Leningrad. Davai!

 

Ultimul transfug RDG-ist evoca momentul în care soldatul american deschide portbagajul si îl anunta ca poate pasi în libertate; sotia îl întâmpina, în mâna cu biletul pe care scrie „Nu te mai întoarce acasa”. Mototolit biletul, zdrobit trecutul, sfâsiate inimile. Oameni reuniti dupa spaime de moarte. Oamenii palizi, gânditori, pasesc cu teama prin zidul despicat, cu lacrimi în ochi si cu frica în suflet, atât de cuminti, atât de fericiti. Bat tovaraseste cu palma deschisa pe capotele Trabaturilor, care ruleaza în convoi lent, de parca nici lor nu le venea sa creada ca s-a terminat. Atâta cumpanire, cumintenie, evlavie impresioneaza mai mult decât o mie de strigate regizate. Împreuna. Atât. Ce vrei mai mult?

 

Urca nodul din gât pe masura ce trecem dintr-o încapere în alta. Aerul e din ce în ce mai rar, se zguduie plamânii, gâlgâie lacrimile care nu se mai înghit. Mi-e ciuda pe mine, pe slabiciunea mea, ce naiba, doar am trait si vazut destule. Mi-e si rusine de cei din jur cum ma scutur necontrolat, icnind si sughitând, ca o figura tragica, în plina deznadejde.

 

Se apropie un domn de-al casei. Nu-l pot numi angajat sau supraveghetor, pentru ca muzeul e opera acelor benevoli care, dintotdeauna, si-au pus la dispozitie apartamentul si viata, celor dornici de a arunca o privire în sectorul socialist, luând contact cu familia de acolo sau nutrind planuri de evadare. Unul din îngerii nostri pazitori, asadar, schimba o privire muta cu însotitoarea mea si ne ghideaza spre un scaun de lânga geam. Exact la timp pentru a ma prabusi ca rupta din talie, cu fata ascunsa în palmele înghetate, o gramajoara de surcele. Ma straduiesc sa respir si sa ma adun.

 

Iesim în strada, în urma noastra rasuna coruri de pionieri aparent veseli, cântând Internationala. Parca-am mai îmbatrânit cu zece ani. Bucata de zid cumparata la venire, beton armat de înalta densitate, e sfarâmicioasa si-mi lasa un praf alb pe degete.

 

Marion ma sprijina de cot si ma priveste îngrijorata: „De ce nu mi-ai spus?”. „Ce?
N-am ce sa-ti spun, nu stiu ce am, nu pot sa-mi amintesc nimic grav”, îi raspund, buimaca. Poate sunt un caz patologic, din acelea despre care sunt filme la televizor, poate am trait ceva cutremurator, iar creierul meu refuza sa-si aminteasca. Sau poate ca am doar un defect la receptie, ca radioul rusesc Selena; cineva a ascuns în mine un diapazon, dar l-a plasat necorespunzator. Vibreaza nepoftit, la te miri ce. Bruiaj.

 

Pancarta cu soldatul e tot acolo, lânga minuscula cabina de graniceri, doar ca, de pe partea aceasta, reda, în replica, fotografia unui tânar american, cu bereta reglementara, fara chipiu supradimensionat.

Citim instructiunile pentru urmatoarea etapa din viata noastra: ÎN SECTORUL AMERICAN, INTERZIS PORTUL DE ARME; RESPECTATI REGULILE DE CIRCULATIE!

Apoi, daca asta-i tot, atunci, cu placere, cu mare placere!

Benissa, 2010


 

Expozitie foto despre Torino

On By nelursIn News, RomaniaLeave a comment

EXPOZITIE

de Mihaela CHIRVASUTA


CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI
CENACLUL “ION  CHIRIC”

“Atelierele de lectura ale poetei Angela Baciu” va invita la expozitia inedita de fotografie:

“VIATA, CREDINTA SI  ISTORIE”

autor: MIHAELA CHIRVASUTA

* expozitia cuprinde fotografii  inedite din TORINO
– “imagini de basm, de neuitat, un loc mirific in care sufletul ramane acolo pentru totdeauna” – cum spune chiar autoarea
* in expozitie, alaturi de imagini publicul poate citi poeme haiku si ganduri inspirate din fotografii semnate de Angela Baciu si Antohe Chirvasuta

* expozitia va fi deschisa publicului larg pe perioada vacantei de vara,
incepand cu data de 16 mai 2011 la et.1, Casa de Cultura a Sindicatelor Galati.
sponsor eveniment: “CHIROMAX”
(afis realizat de “adquest image”, foto afis: mihaela chirvasuta)
Va asteptam!

Angela BACIU scriitor, promotor cultural, membru U.S.R consilier cultural C.C.Sind.Gl.

Festivalul primaverii Sechseläuten

On By nelursIn EuropeLeave a comment

Sechseläuten este un festival traditional din orasul elvetian Zurich. Este sarbatorit în forma sa actuala din 1904. Festivalul are loc în a treia zi de luni din aprilie si include mai multe evenimente. Se termina la ora sase seara (de aici si numele Sechseläuten) prin incinerarea Böögg-ului, acesta fiind cel mai important moment al festivalului.
Pe rug este incinerata o efigie cu pocnitori a unui om de zapada din vata numit Böögg. Arderea papusilor care intruchipeaza imaginea iernii dateaza dinaintea sarbatorii Sechseläuten.
Prin doua reforme de organizare municipala din cantonul Zurich în 1838 si 1866, breslele au fost private de toate functiile lor politice detinute din 1336 pâna în 1798 si recapatate partial dupa 1815. Sarbatoarea Sechseläuten este într-un fel o reminiscenta a asa-ziselor „vremuri bune”. Din secolul al XVI-lea clopotele bisericilor anuntau începerea si terminarea orelor de munca. Iarna lucrul se sfârsea la ora 17, atât cât tinea lumina zilei, iar vara se prelungea pâna la ora 18.
In functie de timpul care se scurge dintre aprinderea focului si declansarea exploziilor petardelor se prezice vremea din timpul verii. Daca acestea explodeaza rapid, vara va începe devreme si va fi însorita. Cel mai scurt timp a fost de 5 minute si 7 secunde (1974), cel mai lung de 26 minute si 23 secunde (în 2001).
Primavara îsi intra oficial în drepturi în Zurich odata cu aceasta sarbatoare. Festivitatile includ procesiuni pline de culoare. Festivalul ne duce înapoi pâna în anul 1818, atunci când una dintre vestitele bresle  ale orasului a organizat o parada pe timp de noapte, cu muzicieni si calareti. Ideea a prins, au urmat alte bresle, iar în 1839 a avut loc prima parada Sechseläuten a tuturor breslelor. Festivitatile încep duminica, cu o parada de copii, majoritatea îmbracati în costume istorice. Aceasta este urmata de o a doua zi de parada a breslelor (din care, pâna de curând, faceau parte doar barbatii), astfel încât ziua de luni este o zi de odihna pentru locuitorii din Zurich. Astazi iau parte la mars aproximativ 3000 de membri ai breslelor, 350 de calareti si 50 de trasuri. Aproximativ 30 de fanfare interpreteaza marsuri militare traditionale.
Mii de oameni se aduna în centrul orasului pentru a viziona ritualul de „ardere a iernii”.
Clopotele de la bisericile din oras încep sa bata la ora 18, semn ca ziua se lungeste, iar barbatii vor trebui sa munceasca cu o ora mai mult. Petrecerea se prelungeste pâna dupa miezul noptii, participantii sai bucurându-se de începerea sezonului cald.

Tatiana Scurtu-Munteanu

Pret pe dispret

On By nelursIn EssaysLeave a comment

,,Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta (…), iar pe aproapele tau, iubeste-l ca pe tine însuti’’- este îndemnul biblic asupra caruia gânditorii omenirii si-au plecat fruntea, au zabovit, au cugetat, si-au pus întrebari. Raspunsul? Greu de dat!  Uneori chiar riscant, din considerente ce pot merge de la contextul social-istoric (pe vremea Inchizitiei, ehe!), pâna la  starea omului, constient de sine, într-o lume ca reprezentare (evident, exprimata la nivelul limbajului).
Putini sunt cei care au îndraznit, în timp, sa spuna ceva de substanta (distantati mai ales de dogme), în legatura cu citatul de mai sus! Enumerarea lor nu îsi are rostul! Printre ei însa, si Jean Jacques Rousseau, filozof francez de origine geneveza (nascut 28 iunie 1712 – decedat 2 iulie 1778). El se încumeta sa proclame ca neputinta a omului expresia ,,iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti’’, din considerente specifice:
1. conservatorism (ce tine de structura mentala),
2. instinctul de conservare, locul în care natura umana subiectiva, universal manifesta, îsi spune cuvântul.
Versetul biblic citat, la care s-au adaugat framântarile din veacuri, nu ne-au dat nici noua pace, nu ne-au lasat sa vegetam, mai pe româneste, nu ne-au lasat sa mergem cu capul între umeri, si surzi, si muti, la balmajelile contemporanilor, etalate, zice-se, doar spre binele omului. As! Povesti si nici macar atât, câta vreme, la baza contructiei lor (a povestilor), sta si stiinta de-a le scrie si  de a le spune (chestiune ce tine de minte si limbaj, ca sa nu mai amintesc de maretia omului  care, dupa noi, ar consta tocmai în puterea de a povesti si a ne lasa povestiti). 
Revenind, nu ascundem faptul ca, cel putin la nivel rational, ne situam undeva  alaturi de Rousseau. Emotional însa, a-ti iubi aproapele (în sensul biblic) a capatat (în sensul larg si nobil al cuvântului) o alta conotatie: „iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti”   în forma sa manifesta  echivaleaza cu ,,pretuieste-ti aproapele, ca pe tine însuti!” Ca în pretuire, contextual, picura din  noi si dragostea de lume, si iubirea pentru aproapele nostru, este o alta chestiune ce vine sa completeze, ba, mai mult, sa dea forta cuvântului ,,pretuire’’. Altfel spus, daca nu avem puterea sfintilor mergatori prin lume, putem fi asemenea lor, ca doar pretuirea  sta la îndemâna oricui,  mai ales atunci când nu  suntem plesniti de cine mai stie ce tip de mitocanie (la noi un fel de patologie  cu iz nationl, daca ne gândim la versiunea  cu capra vecinului careia i s-a dat, spre îndestulare, frunza si falusul carpatin (simboluri, spre cunoasterea noastra în lume). Nu de alta, dar cica am fi popor potent, chiar  si numai cu verdeturi  sau muraturi, daca alaturi lor sta fie si numai oala cu vin! Aiurea! Se vede de la o posta cum tremuram ca piftia la iesirea din asternut, si cum confuzia  staruie în noi pâna spre seara, când suntem din nou la pamânt. Apropo de asta: am sa  propun Parlamentului României reintroducerea articolului 402  [daca nu ma însel, cel care interzicea consumul de alcool mai devreme de orele 10 si în timpul programului], macar pentru institutiile de cultura, spre a mai struni creatia ce curge, dupa câte se pare vesnic cu falusuri!). Daca mai adaugam miscarea din buric si manelizarea la nivel  national, imaginea e completa.
În consecinta, de aici, din mitocanie, si diferenta.  Pretuiesti însa pe cine?  
Pentru a clarifica, oarecum, orizontul deja creionat,  trebuie sa amintesc faptul ca, nu putem pretui la întâmplare, chiar daca,  de exemplu, postmodernismul îti da voie (ce-i drept, doar cu partea aceea a lui de trei parale,  adica cu aia ce sta sub  sintagma ,,cine a pus cacat pe cleanta?”. Sa mai spun ca sub umbrela expresiei si izul emanat, sta rangul de mare  creator? Nu, o las pentru alta data!
Ori aici e aici! În chestiunea cu pretuirea, sta,  un fel de premergere, povestea cu întelegerea, concept complicat si nu la îndemâna oricui balmajeste sub starea halucinant-acustico-vizuala, urmare a vreunei intoxicatii cu posirca vânduta de  nea cutare  ce pune pret pe dispret  la a sa bodega în care…
Norocul nostru cu cei care au facut din stiinta si stiinta de carte, profesie! Greu  îi mai suporta, astazi, tot felul de al de fute-vânt, dar, pâna una, alta, daca vrem sa fim în rândul lumii, nu avem încotro!  În acest sens, amintesc spusa lui Priddy, R. C., profesor la Universitatea din Oslo, Norvegia:
„Nu putem exclude din cadrul întelegerii nici explicatia cauzala, nici rationamentul logic, nici interpretarea teoretica si nici calitatile umane, precum sensibilitatea, respectul, identificarea compatimitoare sau aprecierea calitativa. Pe scurt, întelegerea autentica nu exclude niciodata astfel de elemente non-cognitive ca identificarea personala, etica si respectul pentru ceilalti. Diversele forme de activitate mentala – gândire, memorie, analogie, interpretare, ratiune, intuitie, precum si alte operatii sau resurse nenumite – ne permit sa descoperim conexiuni si relatii între posibilele obiecte ale intereselor noastre’’. Întelegere, în zilele noastre, vizeaza ansamblul, iar natura sa de tip holistic vine odata cu procesul globalizarii. (…),,Principiul întelegerii si al metastiintei este de a descoperi unitatea în diversitate. Ipoteza principala este ca, asa cum fiinta umana este în esenta la fel peste tot în lume, la fel este si facultatea esential umana a întelegerii”  (Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html)”
Asta pe de o parte! Pe de alta parte, gradul de întelegere, dar si calitatea ei tine de inteligenta noastra. Simplificând,  într-o analiza practica a întelegerii, trebuie avut în vedere ca fiecare dintre noi vorbim cel putin o limba. Daca am defini inteligenta umana ca fiind descrisa de rationalmentul creativ obtinut prin adunarea diverselor informatii (vechi si noi), pe baza carora pot fi obtinute noi concluzii, am observa ca limbajul uman este una dintre dovezile inteligentei si, evident, a superioritatii umane. Chiar daca argumentul anterior este  relativ firav, el permite, totusi, câteva concluzii
a) cuvintele noastre fac dovada gândurilor noastre, iar sunetele care dau gravitatea lor arata cât de inteligenti suntem;
b) s-ar putea demonstra ca, fara comunicarea lingvistica, nu ar mai fi literatura, poezie, stiinta, pe scurt, acumulare de cunostinte teoretice si practice (poezie  în sensul  demn al cuvântului, si nu  aceea de forma: ,,scârta, pârta,/ taca, paca/ mulge vaca/, foaie verde laba gâstii,/latra mâta-n pom/…),;
c) nimic nu poate stabili mai bine inteligenta si superioritatea noastra, decât existenta comunicarii verbale. (Dupa Descartes, ,,chiar si nebunii care spun lucruri nebunesti, dau dovada de o forma de inteligenta pe care nici un alt animal nu o are”  – R. Gherghinescu, Anotimpurile empatiei, Editura Atos, Bucuresti, 2001, p. 30).
 În alta ordine de idei, mai amintim ca:
 1. Întelegerea reprezinta semnul distinctiv al gândirii care nu poate fi conceputa în afara sesizarii si corelarii atributelor esentiale ale obiectelor si fenomenelor, a faptelor în general. Ea este trasatura esentiala si permanenta a gândirii umane (exceptând cazurile patologice sau de rea credinta), fara de care nici celelalte activitati ale gândirii (conceptualizarea, sistematizarea, axiologizarea, creatia etc.) nu ar fi posibile, chiar daca, de exemplu, gestaltistii o  cantoneaza  între un act brusc, spontan, de ,,prindere” a unei relatii sau situatii, si o iluminare instantanee, intervenita în procesul rezolvarii  anumitor probleme.
2. Din perspectiva lui I. P. Pavlov, întelegerea  ar fi o “închidere brusca de circuit”, închidere care, în opinia sa, reprezinta utilizarea vechilor cunostinte (cunoasterea acumulata, stocata, care este de fapt cunoasterea teoretica), în vederea deprinderii unor noi notiuni, momentul întelegerii fiind echivalent cu încadrarea noilor cunostinte în cele vechi.
3. Tucicov, în anii `70, defineste întelegerea ca ,,o activitate de patrundere si de relevare a relatiilor dintre obiectele si fenomenele realitatii’’ (A. Tucicov-Bogdan, Psihologie generala si psihologie sociala, vol. II, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973, p. 9.)
4. Daca întelepciunii noastre ( în masura în care nu am facut umbra pamântului degeaba), suntem în stare sa adaugam întelepciunea altora, puterea noastra de a întelege,  tinde spre forma sa manifesta, iar pretuirea este atrasa, direct, fara efort, de catre repere. 
(…) A fi în stare sa recunosti întelepciunea în altii, ne aminteste acelasi autor, R. C. Priddy, si sa ai calitatea de a putea învata de la o astfel de persoana nu este un lucru obisnuit, nici pentru oamenii de rând, nici pentru cei educati formal. Traditia secolelor sustine ca un întelept apare în calea oricui cel putin o data în viata, dar rar el este vazut si ascultat. Calea spre adevar este presarata cu certitudini abandonate. Nivelul puritatii morale, claritatii mentale, veridicitatii intelectuale si stabilitatii emotionale decide adevarul pe care ne putem baza. Când orizontul se largeste, valurile se astâmpara si furtunile dispar, mai multe aspecte ale adevarului ne vin la îndemâna” (R. C. Priddy, Conversations with Bhagavan Sir Sathya Sai Baba, Dr. John Hislop, 1984, p. 43.)

5. Despre întelegere, s-au scris carti. Adunate, probabil ar forma bibiloteci, însa noi, în scurtul demers, nu putem tinde spre un rotund fara a mai adauga macar faptul ca întelegere fara constiinta este aproape un non sens. 
(…) ceea ce este corect sau gresit ne este cunoscut doar prin constiinta. Ceea ce este corect, uneori se face simtit de o certitudine interioara, astfel încât avem convingerea ca stim fara a avea îndoieli. “Cunostinta… este Spiritul Suprem omniprezent, Singura Realitate dominanta. Din ea, vine Constiinta, care este vocea adevarului din interior” (N. Kasturi, ,,What is Truth?”, în Indian Journal Sanathana Sarathi, January, 1987, p. 35).
Ca sa încheiem, daca  alaturi spuselor anteriore, adaugam  trairea empatica (despre care o sa vorbim cu alt prilej), daca reusim re-cunoasterea aproapelui prin ratarea specificitatii acestuia (prin a da la o parte ceea ce îi este specific), pretuirea lui, a aproapelui, este tot una cu pretuirea de noi însine.
În cazul în care  însa ratam tot ce am spus anterior, ratati suntem. În acest caz, si noi si pretuirea aproapelui nu depaseste pretul pe dispret în bodega lui nea cutare… 
        Craiova,            Nicolae Balasa