IOANA DUMITRIU – O violonista apusa prea devreme

Desi un om simplu, fara posibilitati reale de a urma scoli înalte, cu o dorinta apriga de a sti, toata viata lui – prieten desavârsit al cartilor -, Dumitru Sinu a patruns cu abilitate de stralucit autodidact tainele cunoasterii. A studiat istorie si filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanenta, s-a delectat cu literatura de calitate – citind, fara exceptie, marii clasici ai literaturii române si universale, literatura contemporana, versurile celor mai mari poeti ai lumii. Românul stramutat din Sebesul de Sus al Marginimii Sibiului în Lumea Noua, având în urma 63 de ani de viata în exil – a stiut sa-si bucure sufletul aplecându-se spre pictura, dar si spre muzica, miunata arta a sunetelor. Are alaturi o sotie – împatimita iubitoare de muzica buna -, iar în casa lor gasesti sute de înregistrari de toate genurile, de la muzica populara româneasca pâna perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice.
   Meloman convins, mare iubitor al muzicii clasice, al muzicii instrumentale – vioara ocupând locule ei special în topul preferintelor sale -, domnul Sinu a avut ocazia sa o întâlneasca la Phoenix pe regretata violonista de origine româna, Ioana Dumitriu,  instrumentista valoroasa a orchestrei “Phoenix Symphony” din capitala statului Arizona, fata de care a avut o stima si un respect deosebit.
   Personalitate evidenta în rândul instrumentistilor de valoare din Statele Unite ale Americii, si nu numai, violonista de elita, membra de aproximativ trei decenii în “Phoenix Symphony Orchestra”, Ioana Dumitriu a fost prea putin cunoscuta în comunitatea romaneasca din zona metropolei Phoenix, pâna în iulie 2009, când o veste cumplita a adus-o în centrul atentiei publice.
   Si eu am avut placerea sa o cunosc pe aceasta doamna a viorii si de aceasta data, nea Mitica a fost cel care m-a ascultat povestindu-i tot ce stiam despre Ioana Dumitriu, din discutiile purtate cu ea înainte de a trece la Domnul….
 Apusul unei stele
   În dimineata zilei de vineri, 17 iulie, în Phoenix, Arizona, soarele nu a mai rasarit pentru violonista Ioana Dumitriu. Dupa o lupta cumplita cu cancerul, timp de 18 luni, a trecut la cele vesnice la ora 3:50 a.m., la Sherman House Hospice din Phoenix.
   I-au fost alaturi în ultimele clipe membri familei si câtiva prieteni apropiati. Ioana Dumitriu a parasit pentru totdeauna Arizona, Phoenix Symphony Orchestra, si pe cei dragi, plecând spre o alta lume, a muzicii eterne.
   Am cunoscut-o pe violonista românca la un concert al orchestrei “Phoenix Symphony”. I-am propus atunci un interviu si ne-am întâlnit la restaurantul Mimi’s Cafe, din Glendale. Aici mi-a depanat istoria vietii ei. Fara a fi urmarita de obsesia bolii, a zâmbit, a râs, a vorbit într-un ton pozitiv, timp de trei ore cât am stat cu ea la taifas. Marturisesc ca ma asteptam sa aud clasica poveste de succes despre un om cu o evolutie obisnuita, într-o ascensiune programata înca din copilarie. Am fost surprins sa descopar ca lucrurile erau diferite… 
   Tristetile si bucuriile copilariei
   Nascuta pe 20 iunie 1950, într-o familie saraca din Darmanesti (pe nume Cruceru), Ioana Dumitriu cunoaste neajunsurile materiale de la o vârsta frageda. Se îmbolnaveste de pleurezie la vârsta de cinci ani, din cauza conditiilor grele de viata iar parintii o lasa la tara, în grija bunicilor care i-ar fi putut asigura, dupa parerea lor, un trai mai bun.
   Din fericire, o familie de intelectuali maghiari din Bucuresti, familia Farkas, afla de situatia ei si decide sa o înfieze. Asa se face ca la vârsta de sase ani, Ioana patrunde într-un mediu cu totul diferit fata de cel de care avusese parte pâna atunci, iar viata ei se schimba radical. 
   Parintii adoptivi sunt oameni cu dragoste de frumos – mama este pictorita, si îsi doresc ca fiica lor sa urmeze o scoala de muzica, chiar daca se constata ca Ioana nu aude cu urechea dreapta. Desi la vârsta de sapte ani, în urma unei infectii, fetita îsi pierde complet auzul la aceasta ureche, familia Farkas decide ca totusi, ea sa înceapa sa frecventeze, în paralel cu  scoala normal, si scoala elementara de muzica. Studiaza timp de un an pianul, iar apoi sustine un examen foarte greu, în urma caruia, parerea unanima a profesorilor este ca talentul Ioanei este mult prea vizibil pentru a fi irosit, asa încât îi recomanda sa se reorienteze spre un instrument cu coarde, mai complex dar si mai dificil. 
   Primii pasi pe strunele viorii: “Are talent, dar nu vrea!”
   Parintii îi cumpara Ioanei o vioara Stradivarius si o duc la concerte, însa scoala de muzica vine în conflict cu stilul ei de viata si cu dorinta de a fi libera. Are talent, dar nu vrea! – repeta mereu profesorul de muzica.
   Desi parintii sunt foarte severi cu ea si studiile muzicale merg înainte, fara întrerupere, pâna Ioana împlineste 16 ani, adolescenta de atunci viseaza sa îsi aleaga un alt drum în viata, total diferit de ceea ce facuse pâna atunci: pentru ea, viitorul însemna facultatea de medicina si nu conservatorul.  
   Tot în aceasta perioada, Ioana afla ca nu este fiica familiei Farkas, ceea ce îi accentueaza sentimentele rebele; ajunge sa le spuna celor ce o adoptasera ca refuza sa îi mai asculte, pentru ca, oricum, nu erau parintii ei.
   Faci ce doresti, noi nu te mai sprijinim, i-au replicat acestia dupa o discutie mai dura, fara a trece însa vreodata la fapte…
         Maturitate adolescentina
        Ioana decide ca trebuie sa îsi vada casa parinteasca, asa ca inventeaza un pretext nevinovat si porneste spre cei ce i-au dat viata, întâlnindu-si astfel mama, tatal, surorile si fratele. Drumul i se pare însa neatragator, iar contrastul izbitor dintre mediul de viata cu care era obisnuita si ceea ce vede acum o face sa se gândeasca serios la faptul ca, radacinile descoperite de curând o vor trage în jos si îi vor afecta viitorul.
   Ioana revine la parintii adoptivi, si pentru prima data ia în serios vioara, aprofundând în special, teoria muzicii – materie fata de care aratase pâna atunci dezinteres total. Avându-l profesor pe Modest Iftinchi, un talent recunoscut al viorii, depune o munca asidua si în 1973 Ioana absolva Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Bucuresti, unde este colega cu renumita violonista Silvia Marcovici, o persoana care a dat întotdeauna dovada de un tact si o delicatete aparte, dupa cum mi-a relatat doamna Dumitriu. 
 Muzician de orchestra la Filarmonica de Stat “George Enescu”
   Se casatoreste în acelasi an 1973 cu Dan Dumitriu, un coleg mai mare, de la clasa de viola, cu care s-a cunoscut în timpul facultatii, înca din 1969. Cei doi au împreuna trei copii – Monica (1975), Roger John (1983) si  Robert Daniel (1988).
   Dupa terminarea facultatii, Ioana participa la o auditie la Filmarmonica de stat “George Enescu”, promoveaza examenul  si începe sa se formeze ca muzician de orchestra. Urmeaza o perioada de repetitii zilnice sub bagheta violonistului Ion Voicu, apoi urmeaza sa participle la nenumarate turnee în strainatate, atât în tarile socialiste, cât si în cele de dincolo de cortina de fier.
   Daca Ioana concerteaza în cea mai buna orchestra din România, sotul ei, Dan Dumitriu are sansa de a cânta în Orchestra Radio-Televiziunii Române, cu care merge în diferite turnee peste hotare.
   De la Filarmonica “George Enescu” la “Phoenix Orchestra” 
   Schimbarea în viata cupului Dumitriu apare în anul 1979, când Dan pleaca într-un turneu în Italia, cu Orchestra RadioTeleviziunii Române. Ajuns la Venetia, o anunta pe Ioana ca nu se mai întoarce în România si alege ca destinatie finala orasul Boston, din statul Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Era ziua de 30 august 1979, când Ioana afla ca în sfârsit, sotul ei a ajuns acasa…
   Desi contactata si interogata de catre securitatea româna, în mai putin de un an i se alatura împreuna cu fetita lor, Monica. Pâna în decembrie 1980 Dan lucreaza la o fabrica, însa din anul urmator vântul începe sa le bata în pânze sotilor Dumitriu, care reusesc sa obtina câte un loc în orchestra simfonica Phoenix Orchestra din Arizona – la vremea aceea o orchestra regionala. Între timp, în special gratie directorului muzical Theo Alcantara, Phoenix Orchestra creste, atragând tot mai multi instrumentisti de valoare, pentru ca în anul 1983 sa devina o orchestra majora.
   Lucrurile se pun în miscare pentru Ioana si Dan Dumitriu, care din 1981 au sansa sa profeseze meseria în care obtinusera o diploma si sa devina membri într-una dintre cele 35 de orchestre simfonice majore din SUA. În timp ce dincolo de ocean, peisajul muzical este populat de mii de orchestre locale, regionale, studentesti, doar cei care ajung sa faca parte dintr-o orchestra majora, asa ca si sotii Dumitriu, pot spune ca au tras cartea norocoasa.
   Ioana era o femeie împlinita si povestea despre cei doi s-ar fi putut încheia aici, daca o întâmplare nefericita nu ar fi facut ca lucrurile sa se abata de la fagasul normal, întunecându-le orizontul, într-un moment în care totul le mergea din plin, atât pe plan profesional, cât si în viata de familie.
   Când nu mai lupti cu viata, ci pentru viata însasi!
   La începutul anului 2008, Ioana Dumitriu este diagnosticata cu cancer metastatic. Boala debuteaza însa în anul 2001, când în urma unei mamografii, violonista afla ca are un nodul tumoral în stadiu incipient. În 2004, rezultatul biopsiei indica o înrautatire a situatiei iar verdictul medicilor este, nici mai mult nici mai putin, decât cancer mamar…
   Desi vestile rele se vor tine lant, celebra violonista, de altfel o fire optimista, nu se lasa intimidata de cumplita boala si refuzând chimoterapia, se apuca sa studieze pe cont propriu diverse metode naturiste de tratament, chiar daca astfel de terapii nu sunt încurajate în general, de lumea medicala. Explicatia este una simpla: în momentul în care tratamentul alternativ se dovedeste a fi mai eficient, oamenii mai apeleaza la medicina conventionala, dar care este extrem de costisitoare. Ar mai fi totusi de adaugat faptul ca la ora actuala, tratamentul conventional este acoperit de companiile de asigurari de sanatate, pe când cel alternativ trebuie suportat de catre pacient.
   Tratamentul naturist pe care Ioana Dumitriu îl urmeaza o data pe saptamâna, în Mexic, deoarece aici, în SUA, costurile sunt mult mai ridicate, se pare ca începe sa dea roade, întrucât testele efectuate arata ca jumatate din tumorile existente s-au retras. Are încredere în viitor si din acest moment, nu mai lupta pentru drumul ei în viata, ci pentru viata însasi. 
   Si totusi, inevitabilul s-a produs…
   Ioana Dumitriu va ramâne la Phoenix Symphony Orchestra pâna în ianuarie 2009. N-a renuntat niciodata sa spere în însanatosirea ei si continua sa aiba o viata absolut normal, chiar si dupa ce si-a încetat activitatea. Printre pasiunile ei se numarau gatitul, counseling-ul, tricotatul si îngrijirea celor doua animale de companie – catelusa Lala si Noah Bird.
   Dupa momentul interviului, am revazut-o pe Ioana Dumitriu la o întrunire româneasca crestin-culturala, în Surprise. De asemenea, am mai discutat cu ea, din când în când la telefon. La fel de prietenoasa cum o stiam, ma invita de fiecare data la concerte.
   Din nefericire, cancerul a curmat acest destin frumos conturat si împlinit, la numai 59 de ani… Ioanei Dumitriu îi supravietuiesc sotul Dan, membru al  aceleiasi Phoenix Symphony Orchestra, cei trei copii si singurul nepot – Zion Noah Henderson.
   A fost iubita de colegi si de public, respectata si admirata pentru talentul si constiinciozitatea ei. Spectacolele cu Simfonia a 9-a de Beethoven, sustinute de Phoenix Symphony Orchestra în zilele de 11, 12 si 13 septembrie 2009 au fost dedicate memoriei violonistei românce Ioana Dumitriu…

Octavian Curpas

SPASM COSMIC

Duhuri de Fulger parasit-au Pamantul
E vreme de cumpana-n Valea Rusinii:
Nu s-a-nnoit – in eoni – Legamantul
Dam toti in branci – si vedem Drumul Vinii…

A zadarului zarva-asurzit-a si zeii –
Netulburati – constelatii cresc Crinii:
Ideile mari navigheaza prin cosmos
Fara tihna-ori palirea-a Luminii!

Inainte-napoi nu e timp nici veghere
Prabusiti ne oprim, nu la han ori la semne:
Chircindu-ne-n carni, navalim in Putere!

…Deja e padure de rai, Sfinte Lemne:
Schimbam truda pe-extaz si privirea pe-orbire –
N-avem pas – n-avem chip: e Nemarginire!
***
Adrian Botez
3 februarie 2011, Inmormantarea I.P.S.S. BARTOLOMEU ANANIA

PRIMARIA CHISINAU: “O strada din Chisinau va purta numele poetului Adrian Paunescu”

By George ROCA
Comunicat de presa

REF: O strada din Chisinau va purta numele poetului Adrian Paunescu

Adrian Paunescu este inmormantat pe Aleea Scriitorilor, la Cimitirul Bellu din Bucuresti, langa Mihai Eminescu, George Calinescu si Mihail Sadoveanu.

La funeraliile poetului roman a participat si primarul general, Dorin Chirtoaca, care a adus un ultim omagiu lui Adrian Paunescu – sufletul Cenaclului „Flacara”, dar si al multor generatii de basarabeni. Dorin Chirtoaca va propune ca o strada din Chisinau sa fie numita in cinstea lui Adrian Paunescu.

Primarul general al municipiului Chisinau, Dorin Chirtoaca, a adresat si un mesaj de compasiune familiei poetului Adrian Paunescu, in legatura cu trecerea in nefiinta a marelui om de arta.

Poetul Adrian Paunescu s-a stins din viata la varsta de 67 de ani. S-a nascut in satul Copaceni, judetul Balti. Adrian Paunescu a fost un bun prieten cu regretatii artisti Grigore Vieru, Ion si Doina Aldea Teodorovici.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

07.11.2010
Directia Relatii Publice,
Primaria mun. Chisinau
bd. stefan cel Mare si Sfant, nr. 83

MD 2012, Chisinau, Republica Moldova
Tel.: + 373 22 201 707; Fax: + 373 22 201 708
e-mail: drp@pmc.md; web: www.chisinau.md

Ganduri amare

lui Adrian Paunescu…la revedere, maestre!

Altfel vorbim despre poeti
cand nu mai sunt printre noi
gandurile sunt fragmentate
cuvintele confuze
repetate in plans de chitara
cu palmele mangaiem amintiri
mai vii ca nicicand

din albastru se prelinge
ultimul vers
cordial

de Sorin Micutiu

A FOST ODATA ADRIAN PAUNESCU…

By Mihaela Dordea

V-as spune o poveste despre un poet… Dar am sa va spun ce simt eu, acum, cand iata, trebuie sa vorbesc la trecut despre inca un mare creator, despre maestrul Adrian Paunescu. Un maestru al cuvantului, al poeziei, al iubirii pentru tara asta chinuita, pentru om….
Simt o mare tristete, o mare greutate, un mare gol. Si ma intreb cat va mai dura aceasta nesuportare a vremii si vremurilor in care traim, pentru ca inteleg cu revolta ca toate sufletele acestea sensibile, chiar nu mai pot suporta durerea care creste si creste in tara asta ca ciupercile dupa ploaie.
Au plecat, in ultimii ani, cei mai buni dintre noi! Motu Pittis, Stefan Iordache, Gheorghe Dinica, Nicu Constantin, Ion Cojar, Tatiana Stepa si altii care, ca si ei, nu au mai avut puterea sa reziste….
Imi amintesc de uimirea si admiratia si inflacararea care ma cuprindea citind poeziile lui Adrian Paunescu, poezii care puneau probleme grave, problemele de atunci, din anii 60-70-80 in care cuvantul trebuia sa fie ascuns, sa fie inlocuit…Dar el, Poetul, nu se temea si nu tacea! Imi amintesc cate a facut el pentru cultura romana…Si imi amintesc de cenaclul Flacara. De sufletul unic care crestea aici, de minunile care au rasarit si au ramas flori vii ca Stefan Hrusca, Vasile Seicaru, Victor Socaciu, si nu pot sa nu imi amintesc ca au trecut pe aici multi dintre cei care astazi l-au primit pe Poet acolo , sus, unde s-au adunat aproape toti: Anda Calugareanu, Motu Pittis, sotii Teodorovici, Vieru, Tatiana Stepa…Si Doamne cati sunt acolo ca sa ii faca trecerea usoara!
Cenaclul Flacara…Dupa modelul acestui minunat, unic bastion al culturii, al rezistentei in Romania, am infiintat si eu unul si asa am facut doua emisiuni TV, altele la radio, intr-o vreme in care tot ce era valoros era prohibit. Si ca sa reusesc, tot dupa modelul lui Adrian Paunescu, am avut inaugurarea pe 26 ianuarie…
Apoi imi amintesc de o alta mare tristete, imediat dupa acel simulacru de revolutie din 89, cand marele poet era huiduit si scuipat…Si i-am scris atunci, si i-am alcatuit cu vorbe de suflet si o poezie. A preluat cuvintele mele si le-a asezat langa sufletul lui, versurile mele le-a citit la televiziune, unde avea o emisiune de noapte.
Era bolnav Poetul. Bolnav de poporul roman! Il durea durerea poporului din care si el facea parte. Dar el avea cuvantul! Cuvintele veneau singure la el, nu el trebuia sa le caute, mii si mii de versuri s-au nascut asa. A scris mult, si ma bucur ca Dumnezeu i-a ingaduit sa traiasca ceva mai mult decat Eminescu, ca sa poata crea. Ca sa poata fi langa noi.
A scris si a vorbit pentru noi, atat cat a fost constient, ultima oara pe patul de spital, acum cateva zile.
Mi-e inima grea pentru cultura romana, si mi-e groaza de ceea ce urmeaza, pentru ca se pierd valorile in morminte!Si altele nu mai avem!
Nu stiu daca noi putem face ceva pentru el, doar sa ne amintim cu gand bun, ca a fost odata Adrian Paunescu. A fost? ESTE!

Uniunea Scriitorilor din Romania Filiala Cluj anunta cu durere stingerea din viata a poetului, traducatorului, editorului, publicistului de marca Virgil Bulat

Odihneasca-se in pace!

(24 februarie 1940, Raduleni, Basarabia – 20 octombrie 2010, Cluj-Napoca). Poet, traducator, eseist. Facultatea de Filologie a UBB Cluj (1969). Debut absolut cu poezii in Tribuna (1965). Volume de versuri: Nocturnalia, 1985; Dragonul de ziua, 1988; Patimile tanarului Ioan in Arcadii, 2000; Mezopunct/Mésopoint, 2002; Metaintarsii in mezopunct, 2005; Metaintarsii, 2005. Traduceri: Anatole France, Revolta ingerilor, Zeilor le e sete, 1978; Ana de Noailles, Umbra zilelor, 1982; Cartea vietii mele, 1986; Marcel Proust, Scrisori catre Anna de Noilles, 1986. Editii din N. Steinhardt: Monologul polifonic, 1991; Jurnalul fericirii, 1996.

Cavaler al Iluziei, fin traducator din literatura franceza, Virgil Bulat este un poet de stirpe macedonskiana („ca poti invulnerabil fi la tot ce te loveste doar ajungand tot mai sensibil la ceea ce doresti”), indragostit de marea poezie (biblioteca de suflet a poetului ii numara pe Blaga, Seferis, Elytis sau Saint-John Perse). El degusta, in somptuoase, minutios textualizate fraze, cu o savuroasa (pedanta uneori) gesticulatie lirica, atat fulguratia unei metafore, cat si dezlantuirea exaltata a unui poem in proza. Dimensiunea livresca a poemelor este indiscutabila. Poezia este invocata ca mijloc de terapie existentiala: „Un cuvant poate fi crampeiul de gand / bucuria de-a reusi inca o data / umbrele, strambe, sa frangi”; „Si totusi inca visul / ca armatura launtrica realitatii”. Sub semnul „faradeseamanului haituit de-atata emotie”, mecanismul complicat, ambiguu, al poemului inainteaza, adanceste semnificatii, constient de „zadarnicia” demersului sau („Au cine nu stie ca eroul Ulis / a uitat sa-si ascunza auzul / de cantul sirenei din propriu-i vis?”), dar crede cu obstinatie in, totusi, superioritatea lui („unde altundeva ca negru diamant scanteie crinul, decat in mijlocul gradinii poeziei suspendate?”).

Ratacit de buna voie in lumea guresa nascocita de propriul verb, poetul da cep „banalelor porniri / fapte / cuvinte / nesabuiri / si ele de toata minunea innadite in talcuri mestesugite”. Intelesuri, mirari, patimiri, cautari, canturi, strafunduri, nuante, chemari, oglindiri, toate fragede, nestiutor pagane, ingemanate, colcaie cu o stranie, paradoxala stiinta de a sugera limpezimea si transparenta. Muzicalitatea prelunga, insinuanta, dar si dibuitoare de sensuri mai adanci traduce lucrarea, ne-starea, forfota. Virgil Bulat se recunoaste imblanzitor de vorbe – „Invat cuvintele sa zboare / in vazduhuri mult mai subtile decat mireasma zorilor”; „Naluci se-ndeasa ca in Goya / imbracand cuvinte”, amanand ceasul „cand toate inaintele scancesc”…

Irina PETRAS
Presedinte US Cluj
21 octombrie 2010

Draga Virgil… odihna vesnica! Ai fost un bun prieten, un mare om de litere! Condoleante familiei!
(George Roca, redactor sef Romanian VIP)

PANA LA URMA… S-A DUS SI ION BURNAR

“Pana la urma oi muri si eu”, mi-a spus acum vreo 20 de ani, la OJT-ul din Baia Mare, Ion Burnar. Eram mai tineri atunci, si eu – si el, am ras, am zis ca poetul poet ramane, ori ca iese din OJT-ul baimarean, ori ca isi baga picioarele in istoriile literaturii romane tot mai ambigue. Pe vremea aceea, Marian Ilea pleca in Italia. Pe vremea aceea nu exista Ioan Romeo Rosiianu, Dumitru Maris, Dorin Stef, Nicoara Mihali, prefecti, primari, increngaturi politice – nici macar Gheorghe Mihai Barlea, nici macar Gheorghe Parja nu existau, abia de-si scotea capul un Gheorghe Peter de la Borsa.

Pe vremea aceea am crezut in Augustin Cozmuta, in Ion Bogdan (Dumitru Iuga), in Vasile Dragomir si in acest Ion Burnar – ca restul mentorilor migrasera spre Bucuresti ori se inchisesera in „turnul de fildes”, dupa funestul an 1992, ale carei urmari le incasam azi cu varf si indesat.

Ion Burnar (si acum plang, imi curg lacrimile pe tastatura) mi-a spus cand toata revolutia noastra din 1990 a devenit apa de ploaie: „Stefane, Dorule drag, nu te uita la ei, tu esti un mare poet, tu trebuie sa fugi din Baia Mare ca astia is ca si canii, te-or manca de ziu”. I-am lasat pe Parja, pe Marchis, pe Barlea sa puna cu botul pe labe un Maramures care nu le apartine numai lor.

Asa cum l-ati vazut pe Burnar: surd, insignifiant, umbland de la un ziar la altul pentru a mai aduna oarece leuti sa traiasca, sa-si poata plati vodca la OJT, omul acesta mi-a spus ceva incredibil: „Nimeni nu-i profet in cetatea lui, Dorutule, mai bine ai pleca” – ceea ce am si facut.

Voiam sa lansez volumul „Scrum” la OJT in Baia Mare, cu el alaturi, sa-i dau revista „Singur” unde, la pagina 3, la rubrica „Scriitorul cu scrisul de mana”, era el, Ion Burnar. Chiar am vorbit cu Vasile Dragomir sa fac lansare acolo. Acum, ce rost mai are?

Odihneasca-te Dumnezeu in pace, bun parinte al meu care mi-ai spus: „astia is ca si canii, te-or manca de ziu”.

Stefan Doru DANCUS
Director al revistei „Singur”
http://www.revistasingur.ro
21 octombrie 2010

———————————————
Burnar Ion, (24 octombrie 1947 – 20 octombrie 2010), nascut la Dragomiresti, judetul Maramures. Absolvent al Facultatii de filologie a Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj. Om de litere, scriitor, poet,  jurnalist, secretar literar si traducator. Redactor si redactor sef la mai multe reviste de prestigiu din Baia Mare precum „Archeus”, „Babylon de Maramures”, „Clipa Zilei”, „Informatia Zilei”, „Maiastra” si din capitala precum: „Expres Magazin” si Evenimentul Zilei”. Carti publicate: „Adunarea si scaderea punctelor cardinale”, „Astept metropolitii” „Galceava scopului cu mijloacele”, „Memorandum liric”, „Viata la tara cu si fara Tanase Scatiu”, „Tratat de aristologie” si altele.  A tradus din limba franceza cartea lui Tenney Merill: „Isus Cristos in istorie”. (GR, Romanian VIP)