ROMÂNII ,,TRAIANICI” SI ROMÂNII ,,AURELIANICI”

prof. dr. Adrian Botez

Neamul românilor, locuitori între hotarele meschine si rusinoase ale României de azi, îsi asuma tot mai putine responsabilitati spirituale, îsi afirma tot mai slab si mai vag existenta spirituala – ajungându-se, chiar, la situatia incredibila, a lepadarii (de catre o parte, e drept, înca mica, dar guvernanta, prin voce si forta politica) de propria identitate spirituala. Acest neam zace, lâncezeste si aproape dispare: semnele existentei lui spirituale sunt alarmant de slabe, fara vlaga, fara relevanta, fara o continuitate ritmica vitala. Intrat într-un colaps moral-spiritual de atât de mari proportii, ar parea exagerat sa i se ceara, acestui neam al românilor, întoarcerea la origini, pentru o tamaduire magica, mitica. Dar, dupa opinia noastra, tocmai tradarea originilor este cauza bolii si a colapsului spiritual actual – care pot aduce, foarte curând, incredibil de curând, moartea neamului românesc, în întregimea lui – moarte perceputa, înca, acum (de catre putinii români care mai au simtul premonitiei) ca tragica. Foarte curând, doar dramatica – sau nici macar atât: neamurile celelalte vor asista cu indiferenta, daca nu chiar cu o tresarire de bucurie, la moartea neamului nostru.

Explicabila, bucuria – pentru ca vor fi scos (sau asistat la scoaterea) din concursul existentei spirituale terestre, unul dintre neamurile cele mai periculoase, prin vechimea spirituala si prin forta iluminatoare a misiunii divine. Misiune pe care, cândva, Eminescu, spre pilda, o stia si o enunta, foarte clar si foarte raspicat: «Trebuie sa fim un strat de cultura la gurile Dunarei – aceasta este singura misiune a statului român si oricine ar voi sa ne risipeasca puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmasilor si calca în picioare roadele muncii strabunilor nostri. Aici, între hotarele strâmte ale târii românesti, trebuie sa se adune capitalul de cultura din care au sa se împrumute (s.n.) fratii nostri de prin tarile de primprejur, dimpreuna cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi» (cf. Misiunea noastra ca stat, 2 nov. 1879, în ziarul ,,Timpul”). Cu alte cuvinte, Misiunea Spirituala Românesca este aceea de CANDELA SPIRITUALA, DE CREDINTA TARE/NECLINTITA, A TERREI – din/de la care neamurile celelalte, carora li se vor stinge (în istoria viforoasa!) candelele lor, si le vor re-aprinde – „lumina din lumina, Dumnezeu din Dumnezeu adevarat”!

Misiune pe care, noi, cei de azi, am uitat-o, sau ne prefacem, din lipsa de hotarâre, de vointa, de vigoare – a o fi uitat. Ne lepadam, aproape furiosi, de acele vorbe, precum ca fiecare neam are. pe acest pamânt, misiunea lui sacra de împlinit. Si, numai dupa îndeplinirea misiunii sacre, are dreptul sa se odihneasca. Chiar sa dispara.

Îmi voi permite sa parasesc, temporar, stilul neutru si, oarecum, pedant – în favoarea stilului direct, folosind pagina pentru o pledoarie mai vie si, sper, mai convingatoare decât radiografiile savant-analitice:

Românilor, misiunea voastra sacra, pe acest pamânt, n-ati împlinit-o. Voi adormiti înainte de a va trezi cum trebuie. Voi va contraziceti propriul imn, în vorbele lui inspirate – voi îl contraziceti pe însusi mult înduratorul Dumnezeu, îndurarea lui este, însa, pentru cei ce-1 iubesc si-i respecta poruncile sfinte. Pentru cei care se leapada de El – este definitiv aspru, definitiv pedepsitor: cea mai cumplita pedeapsa este tocmai uitarea Luminii, uitarea Sinelui Sacru – imposibilitatea de a-1 mai vedea vreodata pe Dumnezeu. Feriti-va de pedeapsa lui Dumnezeu, nevolnici români, uitatorilor cu stiinta, români. Caci Dumnezeu este Adevarul – iar pedeapsa nevederii lui Dumnezeu va va scufunda în întunericul învârtejit al eternei Minciuni. Daca nu veti împlini datoria sacra catre Arhanghelul vostru de lumina si rost adevarat – Dumnezeu va va sterge definitiv, ca pe un neam nevrednic de a împlini cea mai nobila misiune: aceea de a lumina si a întari, prin lumina adevarat-spirituala crestina, acest rasarit de lume.

Dar, iata, uitarea de frate si sora, renegarea MAMEI, care este PORUNCA IDENTITATII NATIONALE – par a va condamna, din pacate, la disparitia nemiloasa, ci, dupa purtarea voastra jalnica – o disparitie dreapta. Alt neam va fi investit de Dumnezeu cu misiunea voastra – pentru ca voia lui Dumnezeu trebuie sa se faca, printr-un neam sau prin altul. Arhanghelul, pazitor de rost si porunca, va lumina la fel – dar pentru alti oameni, uniti spiritual în alt neam.

EUROPA, TERRA – traiesc spiritual prin împlinirea rosturilor divine ale neamurilor. Nicio alta semnificatie, nicio alta porunca, din nicio parte si a nimanui – nu au nici cea mai mica relevanta, în fata semnificatiei si poruncii lui Dumnezeu. Nu va ierta si nu va întelege nimeni ca am disparut, pentru ca ne-am luat dupa alte glasuri – perfide glasuri, de sirene vicioase si viciate, distructive, satanice. Datoria noastra este (cât pe-aci sa spun era) de a avea sufletul si urechea atintite spre singura sursa de voce si porunca valabila: Dumnezeu. Cine, oare, se va osteni sa întrebe de amanuntele vicierii Neamului nostru, ale înselarii Neamului nostru, prin exploatarea a tot felul de naivitati sau indiferente, prin caderea în mreaja fortelor satanice ale unor organizatii „umaniste” internationale, ale masoneriei iudaice, ale curentelor cosmopolite, create prin oculta (sau mai putin oculta) propaganda masonica – si mai stiu eu ale caror glasuri si curente perfid justificatoare, perfid sofistice, vom fi cedat noi? Pe nimeni nu intereseaza, cu adevarat, în ce împrejurari a pierdut Gratia Divina un neam: se va constata doar, ca în cazul atâtor imperii, regate, craìi, neamuri – disparitia noastra. Se va lua. set si în trecere, în graba mare a istoriei „stiintifice” – act de disparitia noastra. Atât si nimic mai mult. Numai ca. toate, sau majoritatea neamurilor stinse – si-au împlinit, înainte de disparitie (sau de simpla eclipsare). misiunea sacra, au ascultat vointa lui Dumnezeu: important nu este niciun neam în sine — el nu conteaza decât prin misiunea sa, de la Dumnezeu data – si îndeplinita sau nu. Deci, simplificând, am putea spune ca nu exista, în istoria divina, neamuri – ci misiuni pentru neamuri (prin care misiuni neamurile capata, în planul divin, un rost). Noi, daca ne vom stinge, vom muri rusinos neîmplinind, neascultând porunca divina, neaplecându-ne, cu râvna, asupra rostului nostru interior-spiritual: MISIUNEA SACRA A NEAMULUI ROMÂNESC. În lucrarea „CIVILIZATIE ROMÂNEASCA si CIVILIZATIE BALCANICA“, a lui Victor Papacostea (Ed. Eminescu, Bucuresti 1983, pag. 411), se arata, clar, ca, individual, românii-aromâni dovedesc ca stiu despre misiunea neamului românesc si, pe cât le sta în putinta, fac adevarate minuni civilizatorii, iluminatorii, în limitele permise de lumea moderna (în Ungaria, în special – cazul Sina). Deci forta spirituala exista: e nevoie de o concentrare a eforturilor individuale, la nivelul metafizic de NEAM ROMÂNESC.

Sa încercam, totusi, sa ne ponderam mânia, din disperare nascuta – si sa privim mai cu mila si întelegere, mai apropiat, acest neam – caci este al nostru, îi apartinem si altul n-avem – Dumnezeu a ales sa ne nastem, noi, românii, ca români, si nu altfel; este ceva în marea taina a sortii – soarta individuala interdepinde de soarta colectiva. Si daca noi nu ne întelegem si nu punem întrebarile corect si drept – atunci, sa asteptam de la straini un tribunal drept si nepartinitor? De la straini, care stiu profunzimea misiunii noastre divine, dar covârsiti de influenta ahrimanica, abia asteapta sa scape de noi, ca fariseii de Iisus Christos? Caci ei, strainii ahrimanizati nu-si doresc mântuirea, ci, la modul luciferic, doresc o competitie oarba, al carei deznodamânt va fi fatal pentru toate neamurile. Pentru pamântul întreg – ca astru spiritual. E o aparenta contradictie – de fapt, o sinteza spirituala (interiorizata) extraordinara, a românilor; când parea ca vulcanismul, vlaga latina s-a subtiat (prin rafinament), pâna la decadenta, sau chiar impotenta spirituala si existentiala – a se vedea nu doar DOINELE, ci rafinamentul cult (monahal, apoi citadin) – tâsneste HORA, tâsnesc gesturile surprinzatoare, magice, inepuizabile (inepuizabile în cauza care le porneste si sustine, din interior si din profunzime) tâsnesc revoltele, volutele de gândire si exprimare, violente inspirate, metafizice. Ar fi, realmente pacat. Ca tocmai în aceste vremuri asa de tulburi – sa dispara constiinta misiunii noastre de stea bethleemica (de obicei, în vreme de restriste, un neam se coaguleaza, spiritual, se solidarizeaza, interior si exterior – si nu se dezagreg) – stea bethleemica a spiritualitatii umane din rasaritul Europei. Un fum dens, în care sunt executate, într-o concomitenta naucitoare, toate diversiunile scrise de manualul diversionistului – paralizeaza vointa si viata moral-spirituala ale neamului. Pentru ca spre a te orienta, ai nevoie de vizibilitate, fie chiar minima: ai nevoie cel putin de un reper, în functie de care sa te misti. Or, de la catolicism (a carui ofensiva este continua si subtila, dar putând, oricând se iveste prilejul, sa accelereze si sa îmbrace forme foarte agresive), la Martorii lui Iehova, de la masonerie la trucajul, extrem de perfid, al miscarilor asa-zis de „extrema dreapta” (care au fost reale, au avut un continut profund spiritualist si autohtonist, în sensul cel mai elevat al conceptului), de la punerea în stare de confruntare reciproca a tuturor ideilor (si ideologiilor si a tuturor purtatorilor lor intelectualii români, de la sabotarea culturala, spirituala, economica, pâna li obscen-triumfalistele propagande pro-NATO, pro-U.E., pro-euro etc – totul este pus 1a bataie pentru a-1 zapaci si, deci, a-1 paraliza volitiv, a-1 anihila spiritual pe românul mediu (si, din pacate, chiar pe intelectualii „de rasa”, fara calitati de exceptie, initiatice). înca si mai imposibil este facut demersul revenirii la stare; de comuniune spirituala a tuturor membrilor neamului, starea euharistica a neamului, de traire întru Hristos. Sunt taiate sau bruiate toate caile de comunicare interumana – prin întretinerea starii de haos social, economic, mora si spiritual. Si totusi, în ciuda acestui razboi total, în care ne-au aruncat dusmanii înversunati ai spiritualitatii, ai crestinismului – fortele ahrimanice – în ciuda acestei stari de razboi al tuturor contra tuturor – nu trebuie, cu nici un chip, sa ne pierdem cumpatul. Chiar daca e periculos sa te misti în exterior, fara sa fii resorbit într-o prapastie (a neîncrederii totale, a disperarii, a pervertirii si tradarii etc) – acest teren, peste tot minat, trebuie sa ramâna în afara; înauntru trebuie si ne intensificam miscarea spirituala – credinta, speranta, iubirea, vointa de solidaritate. Si, treptat, prin fumul satanic, mâinile, degetele noastre tremuratoare, se vor misca unele catre altele – si ne vom întâlni. Nu acum. Nu curând. Dar, speram, nu prea târziu pentru ca solidaritatea spirituala, comuniunea, întelegerea starii de continua crima, în care traim (împinsi prin pervertirea, treptata, a fiintei noastre, în institutii satanizate, sau, de-a dreptul, satanice) sa mai însemne ceva. Sa fie utila pentru recuperarea, integrala, a fiintei noastre spirituale.

Într-o prima etapa, sa facem efortul de a afla si a sti cine suntem noi, românii. Raporturile cu Europa nu intereseaza, decât în masura în care suntem în stare sa avem, sa afirmam, ba chiar, de ce nu, SA IMPUNEM, IDENTITATEA NOASTRA SI MISIUNEA NOASTRA SPIRITUALA, DIVINA. Deocamdata, sunt nu ani, nu zeci de ani – ci sute de ani de când orice politica româneasca a îndepartat, staruitor si perfid, neamul românesc, de la identitatea sa. Dacii au fost barbari, cica… – noi suntem cum si cât se vede (asta însemnând bun sau rau, în functie de conjuncturi neromânesti, sau de interese meschine, individuale, iar nu nationale) etc. etc. Probabil ca, în mare masura, fara sa fim constienti, ne-am îndepartat mereu de sfânta misiune pe care Eminescu a formulat-o, clar si raspicat, ca un adevarat vizionar.

Care a fost reactia oamenilor politici, fata de atitudinea metafizica la vârf, singura justa?

Distrugerea, lichidarea fizica, discreditarea morala – facute cu o furie morbida, devastatoare. Nici azi, nici ieri, nu s-au întrebat românii simpli: cum de im geniu ca Eminescu, poate fi proclamat, cu atâta nonsalanta, dezaxat antisemit, xenofob etc? Calitatea profund vizionara a autenticului geniu trebuie sa dea serios de gândit tuturor celor care-si îngaduie sa vorbeasca despre Eminescu detractori sau apologeti.

Iata ce spune Eminescu despre realitatea istorico-mentala si spirituala, atât a românilor aurelianici, cât si a celor traianici: „Nestatornicia noastra […] a facut atât în trecut, cât si în prezent, ca sa irosim o multime de putere vie […] Nu exista un stat în Europa orientala, nu exista o tara de la Adriatiaca pâna la Marea Neagra, care sa nu cuprinza bucati din nationalitatea noastra […] Toate celelalte fragmente de populatiuni stau în legatura de cultura cu acele centre politice, create de nationalitatile lor […] numai noi, cu maniera noastra de a vedea, suntem straini în orient si ramânem neîntelesi, chiar pentru cei de un neam cu noi” (M. Eminescu, art. Românii Peninsulei Balcanice, în ziarul „Timpul”, 26 septembrie 1878).

De ce nu s-a înteles, de-a lungul istoriei românesti asa-zis moderne, ca misiunea sacra a românilor, ca neam, nu poate fi îndeplinita prin starea ciuntita a neamului, prin fragmente de trup si de madulare (spirituale) ale neamului – ci prin sinteza, în spirit si trup, a românilor de la nord si de la sud de Dunare, a celor „traianici“, deopotriva cu cei „aurelianici“? Prin unirea, în principal spirituala, a tuturor românilor. Astfel, forta românilor, prin dezbinare si uitare voita, devine nesemnificativa. Niciodata nu vom putea sa ne impunem misiunea sacra, uitând jumatatea de neam din sudul Dunarii, lasându-i prada pieirii si uitarii, deznationalizarii fortate si barbare, facute într-un ritm necrutator, deznadajduitor de rapid – de catre cei care, fie au fost niste sclavi spirituali de la început (bulgarii, care nu au suflet si rost, fara slavii de rasarit) – fie au avut, cândva, misiune sacra, dar dupa ce si-au împlinit-o, au fost cuprinsi de forte ahrimanice, devenind un fel de golemi, jalnici si teribili în acelasi timp, prin monstruozitatea actiunii, prin decadenta, josnicia spirituala care i-a cuprins: neo-grecii.

Adevarat pericol de moarte îi paste pe fratii nostri de la sud de Dunare: se afla în mijlocul unui cazan satanic, al urii de nedescris a celor multi si schelalaitor de slabi, în fata celor putini, dar eroici în duh si simtire.

Iata ce ne semnaleaza Florin Cândroveanu, în legatura cu atitudinea, din Grecia (chipurile, tara europeana, moderna, crestin-ortodoxa, membra a N.A.T.O.), fata de aromâni: mentionam ca Grecia nu admite minoritatile nationale – atitudine exprimata într-un ziar din Atena, iar nu de undeva din satele de pescari, de prin insule: „Unde îi veti întâlni pe acesti asa-zisi vlahi, cu limba lor vlahiceasca, pe strada, la târg, la locul de munca, rupeti-le picioarele, smulgeti-le limba. Aici este Elada, si ea e a elenilor. Scopul scuza mijloacele” (România libera, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997 – articolul din pag. 2: Mai sunt tratate).

S-ar putea spune ca aceasta pozitie este una singulara, extremista etc – iar nu una caracteristica grecilor, în general. Dar prin politica greceasca de stat – se fac toate eforturile pentru asimilarea nationala a aromânilor – deci se opereaza guvernamental la dizolvarea completa a etniei aromâne.

Aceasta ura pare complet disproportionata, fata de rezultatele dezastruoase (pentru aromâni) ale asimilarii fortate, de catre greci. Dar nu e asa: ura este una corect calibrata (din punctul de vedere al grecilor). Neo-grecii, un neam secat, de mult, de sute de ani, daca nu de mii – de vlaga misiunii divine, neo-grecii – ui neam cuprins de fortele ahrimanice, patrund în oricare trup parasit de viata, dar care refuza sa-si înapoieze forma epuizata (de semantica etnica, de misiuni etnica) – tarinei. Ei bine, acesti neo-greci refuza sa dispara, pentru a lasa lor neamurilor care de-acum încolo vin, proaspete, cu misiunea lor divina. Acest neo-greci refuza stafeta spirituala, decenta si dreapta – urla salbatic, înfiorator, di invidie si mânie neputincioasa, vazînd – clarvazând (caci si Satana are momente de clarviziune) cum ramâne, viu si cu viitor, un neam al românilor. Urletul lor monstruos stârneste si întretine speranta noastra: cu cât urla ei mai tare, cu atât e mai limpede ca îndoielile cu privire la vigoarea profunda a neamului nostru izvorasc din îngrijorarea, cu vedere scurta, a unor copii (ingenui – dar ingenuitatea nu tine loc de clarviziune) – iar nu din adevar. Misiunea noastra va fi împlinita, printre urletele dezlantuite, dar fara spor, ale satanelor lumii.

II- ROMÂN-AROMÂNUL BOLINTINEANU SI POLITICA GRECO-BALCANICA

Sa urmarim, totusi, gloria si umbrirea gloriei acestor bravi frati ai nostri de sânge, frati buni, de tata si de mama – românii din sudul Dunarii – cu ajutorul unui semi-aromân, din secolul al XlX-lea, Dimitrie Bolintineanu (Calatorii la românii din Macedonia si Muntele Athos sau Santa Agora, B.P.T., Ed. pentru literatura. Buc, 1968) – singurul calator prin Macedonia, care, chiar macinat fiind de boala, a facut eforturi imense si de buna-credinta, pentru a oferi, atât contemporanilor, cât si viitorimii, adevarul. Adevarul despre maretia si puterea spirituala, de rezistenta prin limba si duh, a aromânilor – în mijlocul neamurilor barbarizate, tematoare de lumina bethlehemica – dar si adevarul despre ce li se pregateste aromânilor – despre crima etnica (etnocidul) – continua, efectuata de dusmanii luminii, contra acestor eroi solari. Acest etnocid, trebuie s-o spunem deschis, este desavârsit în secolele XX-XXI, în zilele noastre, sub nasul tuturor natiunilor care-si zic „civilizate” – dar care dovedesc un cinism si o lipsa de simtire revoltatoare, în fata dracestii obstinatii a neo-grecilor, de a stinge definitiv samânta aromânilor. Din pacate, ceea ce este mai râu si mai revoltator si mai dureros – este ca politicienii români, de la nord de Dunare, au ramas surzi la apelurile disperate (dar facute cu o tragica demnitate si luciditate) – cum surzi au ramas si ramân si politicienii de azi. De ce oare? De ce un neam care putea sa refaca Imperiul Roman de Rasarit în sens invers, dinspre Nordul Dunarii catre Sudul Dunarii (cum au vrut si au si încercat rusii, de-a lungul veacurilor), pâna la Marea Egee, data fiind misiunea lui de a împartasi Neamurilor Întunericului –Lumina! – este silit, printr-o criminala indiferenta, sa se restrânga, pâna la aproape, extinctia lui? De ce le este permis masonilor lui Otto von Habsburg sa închipuie fel de fel de harti ale Europei si variante de refacere ale Imperiului Habsburgic, în chip de Imperiu Romano-Germanic (si aceste harti de hârtie devin, pe nesimtite, în mod ocult, harti vii, zone de influenta – comerciala, politica, militara etc) – iar noua, românilor, legatari testamentari, de drept si spirituali, ai romanilor (prin viziunea geniala a împaratilor romani, de tipul lui Traian/Tracul Alchimist, care vedeau clar disolutia spirituala a Imperiului Roman în partea de apus si voiau, în chip compensatoriu, s-o refaca în partea de rasarit a lumii lor) nu ne este permis nici macar gândul unei fraternizari spirituale a tuturor românilor – într-un spatiu al Rasaritului – nici macar nu ne este permisa rasuflarea normala, a duhului nostru national? De ce trebuie, noi, sa ascultam, mereu, umili, paralizati de frica – de satanele vestului, de iudeo-masoneria, care lasa fluvii de sânge, de crima, pe unde trece? De ce nu ne-am hotarât, odata pentru totdeauna, sa ne ridicam fruntea, sa ne înfoiem coama leonina – si sa purcedem la faurirea obiectului misiunii noastre sacre: Refacerea Imperiului Spiritual al Rasaritului Europei? Trebuie sa ridicam ochii, pentru a capata perspectiva – si pentru ochi, pentru a ne vedea trupul maret, si pentru urechi, pentru a auzi chemarea duhului divin, porunca de împlinire a Noului Ierusalim – aici, în Rasaritul Ortodoxiei. Noi, cei de pururi ai locului – iar nu barbarii slavi, care se zbat, fara folos, în propria neispravire, si nici epuizatii si ahrimanizatii greci – trebuie sa începem odata marea, eroica batalie, prin care va triumfa, nu în alta parte a lumii, decât în Rasaritul Europei, flamura lui Hristos, împotriva Antihristului. Prin noi se va vadi neamurilor adevarate, extatica victorie a spiritului eristic, împlinirea misiunii spirituale a Omului, în cadrul stadiului ocult al Pamântului. Si pur-cederea catre stadiul ocult Jupiter – starea omului cu Trupul Moral, a Omului – omenire: „Binele sau durerea nu vor mai fi ale unuia, fara sa fie si ale altora” (Rudolf Steiner, Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, Buc., 1996, p. 239 – în traducerea, de exceptie, a lui Victor Oprescu).

Prigoana celor ai lui Hristos a fost, totdeauna, calea de încercare, prin plâns si suferinta – care duce la marea Lumina a Revelatiei lui Dumnezeu. Victoria celesta trebuie sa treaca prin Valea Plângerii. Ia aminte, si încordeaza-ti, spre zbor catre Christos, puterile sperantei, Neam al Românilor. Caci clipa ta se apropie – si curând chemat vei fi la truda slavita pe acest pamânt: truda întru voia lui Christos-Dumnezeu. Bun vei fi lui Dumnezeu – bun vei fi oamenilor.

SATUL GLOBAL al lui McLuhan (Galaxia Gutenberg, 1962) trebuie sa fie combatut prin satul îndumnezeit al românilor. Masoneria si „comisarii culturali” trebuie sa piarda partida mondiala, dimpreuna cu fortele ahrimanice. Adeverirea lui Dumnezeu – Christos al Adevarului a devenit nu doar o urgenta româneasca nationala – cât. mai ales, una mondiala. Lumina bethleemicâ de aici. din Rasaritul Europei, nu se va stinge pentru întreaga Lume a Oamenilor.

Iata, acum, ce spune Bolintineanu, despre situatia aromânilor, la 1858: „.. – Ei sunt cei mai numerosi, între toate neamurile de la sud de Dunare – fiind în duh, de fiinta, peste un milion, în vreme ce, aceia care îsi spun stapâni si majoritari, sunt mai putini la numar (dar crânceni ti porniti spre distrugerea absoluta a aromânilor). Tabelul de mai jos este pe deplin satisfacator ;

În Macedonia sunt:

200.000 albanezi;

120.000 greci;

300.000 bulgari;

450.000 români;

150.000 greci;

200.000 români;

50.000 turci;

350.000 români;

100.000 greci;

700.000 albanezi;

200.000 români;

Peste tot, 1.200.000 români, afara de colonia din Grecia proprie (s.n.) propriu-zisa, continentala” (Calatorii, II, E.P.L, Buc., 1968, p. 53.)

Dimitrie Bolintineanu, ca si multi revolutionari (masoni) români de la 1848, face exceptie de la internationalismul cosmopolit al masoneriei – masonerie care a instigat si condus, ocult, revolutiile vremurilor asa-zis „moderne” – printre care se numara, evident, si revolutiile pasoptiste. El, D.Bolintineanu, face o analiza foarte lucida a cosmopolitismului si, chiar, a ideii de cosmopolitism, prin prisma religiei crestine (a se vedea doctrina catolica), ajungând la concluzia fireasca: „Cosmopolitismul este o idee nepractica. Lumea poate fi patria celui ce nu are o patrie (a se vedea evreii, ba chiar grecii), ÎNSA LUMEA NU POATE FI PATRIA POPOARELOR. Cele din urma sunt totdeauna de undeva, au totdeauna ceva sa pastreze sau sa piarda (…) Nu este compatibil cu natura omeneasca decât nationalitatea (…) A se cârmui bine individual, este a cârmui bine familia, este a cârmui bine natiunea. A se cârmui bine natiunile, este a statornici armonia.”

D.Bolintineanu avea, înca, la 1858, de ce sa se extazieze, de milionul de români, ce înca erau români, în Grecia: (pp. 8-11) „Un milion de romani este un popor, este o farâmatura marita din acele legiuni romane neînvinse de oameni, neînvinse însusi de secoli: este o idee, este geniul, este civilizatiunea lumii vechi. doborâta, dar neînvinsa… este antica a unui monument ce reclama geniul omenesc ( ..) Astfel la vederea acestui milion de români, aceasta nobila ruina a legiunilor ce umplura lumea cu gloria lor, putem zice: aceasta natiune nu piere niciodata, si în caderea ei seamana mai interesanta decât în a sa stralucire“. Bietul poet Bolintineanu! Masonii din Loja Marelui Orient, unde intrase, alaturi de alti juni români, îi infiltrasera adânc o idee perfida, aceea de toleranta – pe care trebuiau s-o respecte doar anumite neamuri, pentru ca alte neamuri, câteva, aflate în strânsa cârdasie unele cu altele, batându-si joc cumplit de „legea” tolerantei, sa se cocoate stapâne, fara merit si fara stralucire, în mod jalnic si caricatural, în cârca lumii. El, D. Bolintineanu, nu are curajul sa spuna pe fata ceea ce inima lui dorea cu sete: maretia superba si meritata a acestui neam, lasat aici, ca straja spirituala, ca stea bethleemicâ, de catre Imperiul Roman. El, Bolintineanu, se margineste la a sopti, printre rânduri, arzatorul vis: „Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români, nu este ideea noastra a-i uni cu noi, caci suntem departati de dânsii, nu este ideea noastra a-i ajuta sa opereze rasculari. Cugetul nostru este ca acest popor de un milion, aruncat în Macedonia, cata sa aiba constiinta nationalitatii sale, cupa vietii sale poate sa fie mica, însa trebuie sa fie cupa sa…”

Câta candoare si totusi, si arsita de dor si de maretie, înalta demnitate româneasca, sufla peste aceste vorbe. „Nu este ideea noastra…” Ba – TREBUIE SA FIE! Mai exact – trebuia sa fie atunci, la timpul înca potrivit. Cum a putut sa fie ideea austriecilor (sprijiniti, subtil, de maghiari – si evident, de cercurile masoneriei mondiale), azi la sfârsit de secol XX, de a reînvia si reface spatiul Imperiului Habsburgic? – Un imperiu care, si când a existat de facto si de jure, a fost o creatura politica artificiala, hibrida – spre deosebire de spatiul românesc, având drept coloana vertebrala, Dunarea – a nu se uita primele secole ale mileniului doi, când, în cadrul si prin intermediul Imperiului (Taratului) româno-bulgar, fratii români, „traianici” si „aurelianici“, pentru prima oara dupa masiva retragere aureliana, au comunicat în mod direct. Dar cum poate sa fie ideea germanilor de a-si planta influenta, de-a lungul si de-a latul Europei, înaintea razboiului ultim mondial, prin mai mici sau mai mari comunitati germane, care sa pregateasca al treilea Reich? Dar în virtutea carei legi de toleranta poate fi admisa perfida infiltrare, prin obiecte, nici macar prin oameni) a evreilor americani, în mentalitatile tuturor popoarelor pamântului (pâna si în ale chinezilor si japonezilor, considerati printre cei mai conservatori oameni de pe pamânt) – pentru a alcatui „SATUL GLOBAL” al lui McLuhan, ideolog mai diabolic decât cei ai bolsevismului si ai nazismului, la un loc.

Da, SA ÎNDRAZNIM. Da, sa batem cu pumnul în masa. asa cum ne bat noua, acum, piticii spirituali ai Europei masonizate, cum ne bat ungurii, pentru milionul lor de etnici maghiari, dintr-un Ardeal anistoric românesc – numai pentru ca ungurii au trecut de partea evreilor-masoni, iar acestia le-au îngaduit puciul masonic de la Strasbourg, din 02. febr. 1997, când seful masoneriei române a fost dat jos si înlocuit, prin sfidarea Constitutiei masonice si a tuturor regulamentelor masonice, din toate timpurile – cu un ungur. Da, noi, românii, sa ramânem mereu niste flori sfioase, calcate în picioare cu o brutalitate fara margini, de toate iudele si caiafele acestui pamânt, care-si aroga (prin ce merite? în virtutea caror drepturi? Nici macar în virtutea legilor loi de ci fixate!) statura de conducatori ai Imperiului Mondial Masonic…

D.Bolintineanu ne spune clar despre brutalitatea si perfidia prin care s-a creat impresia si, apoi, certitudinea, ca românii din sudul Dunarii nu exista. Grecii i-au silit sa învete greceste. Asa-zisii „sfinti” greci (adica Satane îmbracate în sutane) au proclamat anatema asupra românilor care îndrazneau sa-si vorbeasca limba proprie (a se vedea, la pag. 55 a cartii citate, despre asa-zisul sfânt Cosma: „El cuteza a arunca anatema pe toti acei români care vor mai vorbi limba româna. Anatema lui sperie aceste poporatiuni crezatoare si simple, si din 44 sate române de la Zagor, numai 14 au mai ramas care sa vorbeasca limba româna. Ceilalti afara de batrâni, vorbesc greceste“. „Eroica” fapta a lui Cosma, servind si oarece interese politice ale musulmanilor, care voiau sâ-si simplifice grijile de administrare din zona, Ali-Pasa Tepelin „proclama pe Cosma sfânt si îi aduna moastele“. Iata ce fel de moaste au si saruta bietii crestini greci: moastele Satanei. Exista, de altfel, si o a doua forma majora de infiltrare si manipulare a constiintei românilor de la sud de Dunare. Patriarhul din Constantinopol, înainte de 1821, se întelegea mult mai bine cu autoritatile otomane (carora nu numai ca le satisfacea interesele de dominare în zona Balcanilor – dar asupra caror autoritati, Patriarhia greceasca avea chiar o anumita autoritate…) decât cu fratii întru ortodoxie, si, în special, cu aromânii, pe care cu deplinul acord al otomanilor, faceau totul sa-i stinga ca neam. Complotul Patriarhiei cu Ali-pasa din Ianina, pentru stingerea maretului centru spiritual urban aromânesc, VOSHOPOLE (Moscopole) este întru totul pilduitor în ce priveste fatala actiune a bisericii grecesti, asupra etniei aromâne.

Deci, aceasta a doua forma majora de manipulare a constiintei românilor din sudul Dunarii este, din pacate, tocmai „religiunea” ortodoxa. „Propaganda greaca are drept mijloc religiunea. Ei numesc greci pe toti câti sunt de rit oriental, numara pe români, pe sârbi, pe bulgari si altii si formeaza un element grec. Dar nu sunt PE TOATA FATA PAMÂNTULUI (s.n.) nici trei milioane de greci, adica pe jumatate cât bulgarii si de patru ori mai putin decât românii” (pp.55-56). Si, profitând de smerenia înnascuta a crestinilor români, perfizii greci exploateaza inima lor credincioasa pâna la absurditate: „Ceea ce este o nedreptate neînteleasa, este ca românii platesc pe tot anul mai multe milioane de lei la biserica de rit oriental, si preotii acestei biserici sunt greci, propaga ideile si interesele crestinilor din Orient. Ceea ce este si mai trist, este ca o mâna de calugari cârmuiesc aceste asezaminte, nu ca crestini orientali, ci ca greci, pe când românii care le sustin sunt combatuti, calugarii români persecutati, înlaturati. Actul de secularizare a averilor manastiresti, facut de Cuza în Principale,a lovit, e drept, si pe calugarii români, si autoritatea, morala si sacra, u bisericii crestine – dar a avut si o latura pozitiva: a lovit în plosnitile grecesti. în puzderia de calugari greci, care se oplosisera în manastirile din principate si, cu obraznicie fara seaman, luasera staretiile si pusesera mâna pe sute de mii si milioane de pogoane de pamânt, pe averi fabuloase, care nu erau nicium folosite, cum s-ar fi cuvenit, din punct de vedere crestin, – pentru alungarea suferintelor si saraciei umane.

„A forma toti acestia (românii sud-dunareni – precizarea ne apartine) un regat peste celelalte nationalitati, mi se pare un vis, ba înca un vis nedrept” (comentam noi: daca asa îi comandasera masonii Marelui Orient candidului D.Bolintineanu, el s-a executat… fara sa gândeasca în termenii pragmatici, pe de o parte, asa cum o fac, spre pilda, grecii si turcii, în acest Rasarit de Europa – si nici în termenii metafizici, ai necesitatii ca, prin misiunea sacra a românilor, odata împlinita, sa fie risipiti norii satanici ai popoarelor fara har întreg, ca slavii – sau ahrimanizate, ca grecii cei noi…) „ca si acela ce viseaza grecii: de a subjuga pe celelalte nationalitati.” Toate aceste lucruri sunt secretele viitorului. Ceea ce credem noi, ca toti acesti români ar trebui sa faca, ESTE DE A-SI PASTRA CU SFINTENIE LIMBA SI DATINILE ROMÂNE, oricare ar fi soarta ce viitorul le pastreaza. In aceste vorbe se încheie toata politica românilor „aurelieni”.

Usor de zis, greu de facut: – când dusmanii te înconjoara si te strâng în fiarele propriilor slabiciuni (toleranta, blândetea, omenia, dar si frica maturilor pentru propriile odrasle, dorinta de parvenitism etc – am numit ca slabiciune omenia, pentru ca noi, românii, uitam sa fim mai fermi si necrutatori cu Satana, dupa vorbele lui Iisus, care cerea veghe spirituala continua si razboi neodihnit Râului: „Nu am venit cu pacea, am venit cu sabia” – sabie cu care trebuie deosebit, clar si definitiv, Râul de Bine, Prietenul de Neprieten). Patriotismul mamelor aromâne, singurele care s-au împotrivit eroic anatemelor grecesti, albaneze, otomane, si au continuat sa-si învete pruncii, cu o minunata, sfânta încapatânare – patriotismul acestor mame a fost sublim, este, înca sublim – dar, fara ajutorul românilor liberi, din nordul Dunarii, românii aurelianici vor fi de tot sufocati, înglobati total în masa neamurilor care-i înconjoara. Muntii, în care s-au retras, ca-n niste ultime cetati, le vor servi (daca nu se trezeste adevaratul curaj patriotic, luminat de faclia metafizica a constiintei misiunii divine) – la înaltarea spre ceruri a ultimului, tragicului gest al sinuciderii, asa cum le-au servit celor peste 200 de femei-mame, în fata salbaticiei distrugatoare a albanezilor (slugi ale grecilor si turcilor), asa-zis frati (ucigasi si ticalosi frati am mai avut noi, smeritii si prea generosii, în toate, români): „La schitul Veterniste sa curma cantonul Aspropotamos, lânga podul facut de romani, Coracos, si unde suliotii fusera ucisi de albanezii musulmani, în luna ghenariu 1813. Femeile lor, în numar de doua sute, vazând pe sotii lor ucisi, se aruncara cu pruncii în brate în rîul Ahelonus, unde se înecara. Aceasta fapta fuse drama cea mai mare si cea mai trista a acestui secol” (p. 115).

În mod ciudat, strainii n-au bagat de seama absolut nimic din tragedia acestui neam român. Orice neam are dreptul macar la atentie, daca nu la compatimire. (Byron se duce sa moara, la Misolonghi, pentru niste greci care deja preluasera, foarte subtil, puterea politica în Imperiul Otoman – de ce nu 1-a trimis masoneria sa moara pentru adevaratii împilati, pentru mult-împilatii români?). Fata de români, indiferenta criminala a Apusului devine tot mai suspecta. Toti calatorii straini din Macedonia vorbesc de greci si iar de greci. Aproape nici unul de români. O singura exceptie este mentionata, în secolul 19, de Bolintineanu – Pouqueville, care nu-i confunda, precum ceilalti apuseni, pe români cu grecii, cu albanezii… Strainii s-au lasat condusi, ca orbii, de autoritatile grecesti – si n-au cercetat, sub coaja de grecizare fortata, ce fel de neam se ascunde, tremurând de umilinta celor amenintati cu moartea etnica. Pouqueville are curajul sâ-si critice (p.105) compatriotii-calatori si sa biciuiasca si trufia paranoica a grecilor: „Se vede ca Du Cange si Pachimore spun ca armata lui Ion Paleologu era compusa de greci de origine si anume megalo-vlahiti, ai caror strabuni se luptasera sub Ahile, pentru ca românii nu sunt nici pamânteni, nici greci, nici pelasgi… Pentru ca se afla în Dolopia, nu va sa zica ca sunt coborâtori din Ahile… dar eruditia greaca este totdeauna îngâmfata de pretentii de antichitate, pe care nu le poate sprijini. Vitiul celor noi (greci) a fost totdeauna sa traiasca din fala lui Platon, Miltiadi, Cimoni, fara a îngriji a-si face singuri o stralucire a lor proprie“

Acesta este semnul ahrimanizarii unui neam: dupa ce si-a împlinit misiunea sacra pe pamânt, refuza sa lase alte neamuri sa-si împlineasca misiunea lor sacra. în finalul discutiilor asupra dezvaluirilor lui D.Bolintineanu despre consângenii nostri aurelianici, sa vedem care-s neamurile noastre din sudul Dunarii, dupa urmele semintiilor lor din Macedonia: 1 – lintopenii, 2 – niculenii, 3 -grarnostenii, sau muntenii, 4 – motinii sau motii, în Tesalia, 5 – moscopolenii, dincolo de Pind, 6 – gobisenii (sau pisoderenii).

Dar acestora, cum cu infinita amaraciune spune D.Bolintineanu: „Vecinii lor le-au luat tot ce au avut: originea, istoria, datinile – numai limba a scapat (n.n.: aceasta era valabil pentru 1850…), multumita femeilor române. Dar am vazut cum „Sîntul Cosma”, acest al doilea sânt Anghelusi, dar mai fericit decât cearlatanul din Silistra, puse anatema pe limba lor” (p.71).

De aceea, D.Bolintineanu ajunge, în mod tragic, dar firesc, la întrebarea cruciala, sfâsietoare, dar dreapta – si care este expresia fortei interioare, care cere Adevarul. Trebuie sa avem curajul sa privim realitatea destinului în fata, daca vrem sa avem vreo sansa de redresare a drumului ursitei noastre, întru împlinirea misiunii divine a neamului. D.Bolintineanu e foarte „modern”, prin ceea ce descopera întrebarea sa (p.47) – dar, cu concluziile sale, nu putem fi, total, de acord, având în vedere cele stiute, din politica lumii de azi, fata de anumite natiuni, etnii sau state. Iata întrebarea hamletiana pe care o pune Bolintineanu: „Suntem sau nu suntem? Trebuie ori nu trebuie sa fim?” Surprinzatoare, necrutator de adânc penetranta, în fiinta neamului nostru teribila, aceasta amara întrebare, cu doua paliere: 1 – oare existam, spiritual? 2 – avem (sau: mai avem!) misiune pe pamânt, în cadrul planului divin, etern, al constructiei lumii?

Citam mai departe: „Nu va plângeti de guvernele voastre,ele sunt ceea ce voi voiti sa fie: cu o natiune plina de virtuti si de marire – nici un guvern nu poate exista. Aceasta natiune româna este buna ?Este rea? De ar fi buna, nu ar putea sa aiba guverne rele. Astfel ea nu poate sa aiba guverne bune, când va avea un guvern bun, îl va mustra, îl va urî, îl va alunga. Cine sunt acei oameni ce spera la mântuirea patriei? Românii îi mustra, îi urasc, îi gonesc. Acesti oameni sunt niste nedemni negresit, ori daca sunt demni, românii nu-i înteleg, nu pot sa-i înteleaga, ei au venit prea curând, sau prea târziu. Ca sa te înteleaga românii, trebuie oare a se închina strainilor? A dezvolta umilinta? A tolera hrapirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea natiune?

Grecii nu au virtuti, dar ei au cel putin vitejia si patriotismul. Noi nu avem nimic, pentru câ nu vrem sa avem nimic, si noi însine suntem cauza acestor rele: ei nu sunt vrasmasii nostri, România nu este junghiata de vrajmasi: România e plecata de sine“.

Iata „modernitatea” lui D.Bolintineanu: excesul autocritic, din frica de a nu fi cumva nedrept si nelucid – îl duce pe intelectualul analist român la autoacuzare exclusiv, la autoflagelare masochista, nedreapta în mare masura. Iata la ce ne-au dus atâtea secole de toleranta exagerata: sa-i consideram pe dusmani ne-dusmani, sa ne orbim singuri (cu propriul nostru sânge…) pentru a fi mai usor de jupuit si manipulat de straini. E un rezultat ciudat de asemanator, cel din secolul XIX, cu cel din secolele XX-XXI. Pentru ca nu s-au schimbat datele interioare fundamentale ale neamului românesc? Poate. Dar, în primul rând, pentru ca circumstantele internationale, atitudinea Apusului, catolic si protestant, nu s-au schimbat fata de Rasaritul ortodox – si, mai ales, fata de aceasta ciudata Românie, al carei pamânt a fost simtit, în toata maretia lui sacrala, de Traian-Vizionarul/Alchimistul – din pacate: din pacate – pentru ca vizionarismul sau nu ne-a adus decât belele, atunci când neamurile, impotentele, din punct de vedere spiritual, neamuri din apus, au intuit puterea oculta a acestei zone (putere care, daca ar fi fost recunoscuta de apuseni, acestia, prin contrast cu noi, si-ar fi recunoscut, implicit, propria schilodenie interioara).

D.Bolintineanu este victima candida a manipularilor subteran -subconstiente, la care suntem supusi de secole, de grupurile de interese internationale – interese care converg, fata de realitatile spirituale din Rasarit. Când, atunci, în secolul XIX, de la calomnie josnica (acuzatia ca românii sunt pederasti) pâna la crima si anatema, nu lipseste nimic din arsenalul agresiv al actiunii de desnationalizare, planuita (si reusita aproape total) de greci – tot tu te consideri culpabil si te oferi ca mielul spre junghiere – va fi fiind aici o dimensiune metafizic-crestina, dar este înca o dovada a rezultatelor incredibile la care poate ajunge razboiul psihologic, diabolic de perfect, indus de interesele bisericii constantinopolitane grecesti (dinainte de eliberarea din 1821, cât si de dupa eliberarea Greciei). A învrajbi si a crea totodata complexul culpei – spre a stapâni etniile conlocuitoare si a le asimila complet, în dispretul total al oricaror masonice „drepturi ale omului” – bune doar pentru „catei”. De aceste manevre subterane nu poate fi straina (pentru ca veni vorba) nici masoneria iudaica internationala – cea care a creat atmosfera complet diferita, în jurul unor popoare care ar fi trebuit la fel tratate. Grecii, fiind epuizati spiritual, functionând ca niste golemi, total ahrimanizati. au fost considerati ca ideali pentru persecutarea, torturarea si lichidarea neamului cu misiune sacra înca vie: românii. E o tehnica, valabila în aceste vremuri amorale, de a-ti înlatura adversarul spiritual pe care-l intuiesti ca fiind mai puternic decât tine.

E bine sa descoperim adevarul hamletismului din interogatiile lui Bolintineanu. Nu la analistii politici (si nu de grija analistilor politici) de felul lui Bolintineanu, care se considera hiperlucizi, dar sunt, de fapt, bolnavi de grija de a nu fi nedrepti cu altii (devenind nedrepti cu ei însisi si cu neamul lor), trebuie sa ne gândim, ci la traitorii din Macedonia si Grecia, de etnie româna-aromâna, pe cale de a le fi stins neamul.

III. – CAVALERII MIELULUI – SI „ILIADA” LOR

Aromânii, dupa cum se stie, sunt, si astazi, pastori de oi. E drept ca, asa cum ne marturiseste epopea lui Nida Boga – „Voshopole” – ei pot împlini, cu mare pricepere si cinste, si alte mestesuguri-misiuni sacre, pe pamânt – iar dupa ce multi s-au raspândit prin lume – li s-a dus vestea, atât ca mesteri faurari, giuvaergii – cât si ca neîntrecuti oameni ai finantelor: e o forma de autoaparare contra celor ce-au hotarât si-au poruncit pierzania aromânilor, prin ispitirea fortelor brutale, prin bani.

Dar, cel putin în trecutul secol XIX si în prima jumatate a secolului XX, aromânii au stat si au asteptat si s-au prosternat în fata MIELULUI – precum semenii lor pastori, din jurul ieslei de la Bethlehem. Poezia populara aromâneasca transmite poeziei culte aromânesti motive mistice – dintre care, principalele, sunt legate de Iisus: motivul MIELULUI si cel al TRANSFIGURARII. E suficient sâ trimitem, în legatura cu misiunea de CAVALERI AI MIELULUI, la revelatoria balada-epopee, transpusa, subtil, în registru cult, de catre Constantin Belimace: Curnicea – iar pentru motivul (tot eristic) al transfigurarii – la epopeea Marelui Miracol Spiritual: Voshopole – epopeea în sonete a lui Nida Boga.

I – Balada Curnicea, a lui Belimace, este, în fapt, o autentica epopee, cu dimensiuni comprimate – epopeea pazitorului de HRISTOS-MIEL, neamul aromânesc. Destinul aromânilor-pastori – CAVALERI AI MIRACOLULUI – este sintetizat în destinul eroico-mistic al lui Zega-celnicul: toti pastorii celnicului Zega au în grija o singura mielusea (hieroglifa misterului initiatic): aceasta, dupa zece ani de pascut pe Muntele Pind (10 = numarul creatiei divine) – pastere de trifoi „nevazut la noi” (de fapt, originalul spune despre „iarba… di bana”: care înseamna iarba de viata, sau iarba vietii opusa ierbii vutane, care înseamna iarba mirositoare, iarba saracacioasa de pe stâncile muntilor): ,si tru-a dzatea oara, /Tru-una primuveara, /…/Pascu nu vutana, /Iarba-atea di bana (sau,cum transpune Hristu Cândroveanu, „trifoi /Nevazut la noi“) trimite la iarba atot-tamaduitoare – sau, pur si simplu, la initiatica „creanga de aur“; „a fatat în munte /Miel cu stea în frunte, /Cum nu-i pe coclaur – /Dintisor de aur, /Lîna înflorata, /Matase curata -/Faptura de-alint, /Cu coarne de-argint…” („Si-afita în munte/ Nel cu stea în frunte. /Nel ca tri ciudie. /Cu dinti di flurie /Si cu lâna toata /Ca sirma curata, /Curata brasime /S-cu coarne di-asime…”).

Când a fatat mieluseaua? De Pasti: „în ziua de Pasti” (sau, conform originalului: „trî Sâm-Giorgiu-aprindu” – în ajun de Sfântul Gheorghe.

Iata ca, mai direct decât în evanghelii, Mielul Iisus se încredinteaza ocrotirii-initierii (în sens mistic-activ) unor apostoli exemplari: Pastorii-Crai. Si mie, la rândul meu, mi-a fost semnalat, de catre un mare om al spiritului românesc, un eminent traducator al operei lui Rudolf Steiner, ca una dintre deosebirile (de fapt, una dintre întâlnirile semantice) dintre evangheliile lui Luca, respectiv Matei, – este aceea ca, la nasterea lui Isus, Evanghelia lui Luca spune ca au asistat pastorii (capitolul 2, aliniatele 8-9-10 – iar în Evanghelia lui Matei, capitolul 2, aliniatele 10-11, se spune ca pruncul Iisus a fost înconjurat de crai. De fapt, functiile de crai, respectiv pastor, converg spre una singura: PAZITOR AL MIRACOLULUI SPIRITUAL AL LUMII.

Atunci când Mielul Sacru este luat de lotri (fortele ahrimanice ale lumii) se dezlantuie razboiul în numele Mielului Sacru – apocatastaza, confruntarea finala între fortele malefice si benefice: „N-a ramas întreaga /Nici macar o creanga, /si n-a ramas frunza /De plumbi nepatrunsâ” („Nu ramase deaga /Una dzua-ntreaga /Di pliumb nipitrumtâ /’N barbateasca lumta“). Deaga, în textul original, înseamna ramura: evident ca prin intermediul MIELULUI REDOBÂNDIT – se produce transfigurarea:

a – ramura putreda a lumii fenomenale, a lumii profund luciferizate, pâna la ahrimanizare – este înlocuita cu creanga de aur eterna, caci:

b – „hotii crunt pierira” (n.n.: fortele ahrimanice au fost definitiv învinse, redizolvate în lumina) /Mielul îl gasira/, si l-au dus la târla, /si-a curs vinul gârla…” („Nelu lu-ascâparâ, /Furi’ i vâtâmarâ, /S-cântânda prit câl’iuri, /S-tumarâ la staniuri“). Recontopirea omului cu Sinele Sacru-Mielul – reface starea originara, de paradis (cal’iuri cu cântic).

Cine îl vesteste, de fapt, pe Zega, de actiunea „furilor”? „A lui Zega muma” – Maica Domnului. Câti luptatori mistici ia Zega, la lupta apocatastatica?
”…doispe-doisprati di insi /Tot ca Zmei ne-asvinsi” (n.n.: evident, cei doisprezece apostoli ai hieroglifelor cosmic-zodiacale).

II – Cavalerii Mielului Minunat sunt, aparent, umili ciobani – în realitate, sunt Cavalerii Sfintei Cruci, expeditia lor este o cruciada, izbânda lor transfigureaza, la modul paradisiac, lumea. Certitudinea victoriei spirituale, peste orice accident istorico-fenomenal, este întarita de epopeea vasta a Transfigurarii – epopeea VOSBOPOLEI – cetatea care, prin distrugerea în cadrul fenomenalului, si-a eliberat potentele de Cetate Eterna a Spiritului. Voshopolea, moarta si înviata întru spirit-este Mielul-Iisus – iar voshopolenii, treziti într-un spirit, sunt Prigonitii(dar vesnic victoriosii) Cavaleri ai Mielului: „Voshopolea cea mândra, spulberata, /nepieritor, în spirit e-ntrupata, – /Al bajenarilor, al tuturora” („Voshopolea-atea arsa si surpata, /L’ia ca s-arsara multu ma musata /Tu mintea-armânilor di tu xinitie…”).

Vom amanunti lucrurile, la vremea potrivita, în textul analitic al lucrarii noastre. Deocamdata, atât mai adaugam: prigonirea, de catre fortele ahrimanice, a Cavalerilor Mielului, este dovada mistica, a faptului ca aromânii sunt „tagma aleasa a lui Hristos („pe cine iubeste, Dumnezeu pedepseste“). Prigoana înseamna, în traducere initiatica, si raspândirea si consolidarea, oculta, a misiunii sacre, încredintata de Dumnezeu – Neamului Român-Aromân (Neamului Româ­nesc, spiritual unit, prin gesturile vizionare ale împaratilor Magi: Traian-Aurelian-Constantin), în jurul coloanei vertebrale spirituale, care este Istrul Sacru.

Am comparat epopeea VOSHOPOLE cu ILIADA lui Homer nu neaparat pentru a pune epopeea lui Homer în stare de superioritate, fata de epopeea VOSHOPOLE: epopeea lui Nida Boga, din punct de vedere al semnificatiilor metafizice, este superioara capodoperei homerice. Dar aveam nevoie de un reper literar pentru a satisface prejudecata snobilor, a celor care strâmba din nas în fata „neconsacrarilor” si „neconsacratilor”. Si nici VOSHOPOLE – epopeea, nici Nida Boga, creatorul epopeii, nu sunt consacrati, pentru literatura româna. Am considerat ca, între Iliada si Voshopole sunt unele trasaturi de asemanare: un razboi pentru apararea unei cetati, o infiltrare perfida în cetate (un „cal troian”), apoi devastarea cetatii ca o consecinta a infiltrarii în inima cetatii – o eroica si zadarnica rezistenta umana. Aici, însa, se opresc asemanarile – si începe rafinata metafizica a transfigurarii materiei în Spirit Etern, metafizica prezenta (si posibila) în epopeea Voshopole, datorita atingerii, de catre Nida Boga si de catre neamul despre care vorbeste acesta în epopeea sa (neamul aromânilor) – a stadiului de evolutie spirituala necesar: crestinismul.

Ceea ce vom investiga, în paginile de mai jos, va fi: constientizarea, de catre poetii culti si crestini aromâni, a Spiritului Neamului Românesc, cu cele doua aspecte:

a – aspectul fenomenal, aparenta risipire si stingere a neamului românesc-aromânesc, nu prin distrugerea cercurilor – hoare (sate), prin asimilare fortata, maceluri etnice, deznationalizate prin toate mijloacele;

b – aspectul esential: situarea aromânilor atât sub blestemul – dimândare-legamânt, cât si (pe cale de consecinta mistica, raportata la dimândare) necesara transfigurare spirituala, a neamului de prigoniti mistici, paznicii cei mai supusi ai MIELULUI – HRISTOS. Mai mult decât atât, constientizarea, de catre poetii culti ai neamului aromânesc, a unitatii românilor de la sud si de la nord de Dunare – uniti prin MISIUNEA SACRA COMUNA, aceea de a lumina spiritual lumea, a retransforma, prin autosacrificiu. Valea Plângerii în Paraclis. De aceea, epopeea transfigurarii, VOSHOPOLE, a lui Nida Boga. va face obiectul unui studiu aparte – într-o a doua sectiune a lucrarii de fata. Si, (tot de aceea, dimensiunea crestina (în sensul cel mai profund, mai esoteric) a poeziei aromânesti va fi urmarita cu deosebire.

-va urma –