“LECTIILE” LUI HRISTOS DE PE CRUCE, PASTELE – SI ADEVARUL NEAMULUI ROMÂNESC

prof. dr. Adrian Botez

 

 

Duhovnicul meu din tinerete (Dumnezeu sa-i ierte si odihneasca sufletul! – caci, de mult, a pornit-o spre Cerurile Luminii!) mi-a grait, mereu, dupa fiece împartasire din Trupul si Sângele Lui Hristos-Mântuitorul Lumii: “Sa tii minte, fiule, ca Pastele, pentru noi, ortodocsii, este cea mai luminata sarbatoare!

Si, pentru ca mie, atunci, mai multa placere îmi facea Craciunul cel cu daruri surprinzatoare, întru bucurie – mi-a explicat: “Pastele nu e mâncare si bautura, ci Pastele este Minunea Învierii, a Mântuirii Duhului nostru!” Înca nu aparusera (în acei ani departati…), cum au aparut azi, prin magazinele “burdusite” de marfa scumpa si proasta – iepurasii de ciocolata si reclamele licarind turbate, mai sa-ti scoata ochii…

Mai târziu, intrând prin mânastiri, multi dintre preasfintitii calugari mi-au explicat ca Pastele nu ar trebui sa însemneze nici masacrul apocaliptic al mieilor…1

Tot batrânul meu duhovnic de tinerete mi-a lamurit si cele sapte “lectii” de pe Cruce, ale Lui Hristos, pentru umanitatea cosmic-divina:

1-întâi: “Parinte, iarta-i, ca nu stiu ce fac!” (Luca, 23/34) – era (si ramâne!) semnalul pentru cei care coboara în comoditatea de Duh a ascultarii (oarbe!) a unor comenzi cezarice, fara sa-si exercite Libertatea Discernamântului, pe care Dumnezeu i-a dat-o, înca din Rai, Omului/Întâiului Adam…;

2-apoi: “Iisus, vazând pe mama Sa si pe ucenicul pe care îl iubea (n.mea: pe Ioan, adus, cam în sila, de Maria Cea Pururea Fecioara si de Maria din Magdala – pentru ca, stiind latineste, se putea întelege cu legionarii romani, care pazeau, pe Golgota, cele trei cruci…si sa puna o vorba buna, ca femeile sa se poata apropia de Rastignit!) – stând acolo, a zis mamei Sale: <<Femeie, iata fiul tau!>> Apoi, a zis ucenicului: <<Iata mama ta!>>” (Ioan, 19/26-27); prin Sfântul Apostol Ioan, noi TOTI am devenit fiii, întru Duh, ai Mamei Cosmice…si, deci, fratii Sai, ai Lui Hristos!

3-“Dupa aceasta, Iisus stiind ca toate s-au savârsit, ca sa se plineasca Scriptura, a zis: <<Mi-e sete!>> Si era acolo un vas plin cu otet. Iara ostasii umplând un burete cu otet si puindu-l într-o varga de isop, l-a dus la gura Lui”. Ca unul care stiu, dupa operatie, cât de “taietor” de sete este otetul (cu care mi se tamponau buzele), am înteles bine ca sarmanii pagâni nu fusesera sadici, cum se mai interpreteaza, pe ici, pe colo, si azi… – … ci chiar milosi, în felul lor grosolan, rudimentar…Dar nu pricepusera ceea ce, peste ani, Vasile Voiculescu al nostru, în poemul În Gradina Ghetsimani, a talmacit ca fiind setea de sufletele noastre, pe care voia sa le preia ÎN TOTALITATE, astfel luând asupra Sa si TOATE pacatele omenirii (de aceea, la Mânastirea Zamfira, Nicolae Grigorescu picteaza, pe un perete, un Hristos Alb/Luminat-tot-anul, iar pe alt perete, un Hristos-Negru/Întunecat-tot-anul!), pentru a le mântui pe TOATE!

Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa…
Dar nu voia s-atinga infama bautura” –
…de fapt, Iisus-omul refuza, pe când Hristos-Dumnezeu îsi împlinea, “cu asupra de masura”, Misiunea Cosmic-Soteriologica!

4-…lui Dismas, Tâlharul (de fapt, zelotul lui Barabas!)-de-Dreapta, care (SINGURUL DIN UNIVERS!) îi recunoaste DUMNEZEIREA PURA, deci cu efecte SOTERIOLOGICE CLARE (pocaindu-se, din strafundul durerii si, deci, al INIMII sale! – si-l mustra pe Hestas, Tâlharul-din-Stânga: “Nu te temi tu de Dumnezeu, ca în aceeasi osânda esti? Dar noi dupa dreptate suntem osânditi, caci primim cele cuvenite dupa faptele noastre, iar ACESTA nimic nu a facut!” – Luca, 23/40-41…în acele clipe în care, si Hristosul, si ticalosul pocait, se chinuiau SUPREM, în ceasul mortii – iar apostolii, afara de Ioan, se ascundeau pe sub pamânt, precum sobolanii!): “Pomeneste-ma, Doamne, când vei veni întru împaratia Ta!” (Luca, 23/42) – Mântuitorul Hristos îi zice, cu ultimele puteri: “Adevarul îti graiesc: astazi vei fi cu mine în rai!” (Luca, 24/43).

Va dati seam ce lectie adânca a dat Hristosul, în aceste momente cumplite? “Orice vei fi facut în viata asta trecatoare (n.mea: în timpul încercarii, pe care-l numim “istoric”!), daca te pocaiesti, fie si cu bratele faptei/faptuirii blocate, fie si cu picioarele actiunii strapunse – DAR CU LIMBA TRADUCÂND SUFLETUL, SMERIT DIN RADACINI! – …Dumnezeu este atât de incredibil iubitor de fapturile sale, de Capodopera Zilei a Sasea, în primul rând, încât STERGE TOT ÎNTUNERICUL DIN FIINTA TA, pentru El si întru El suferitoare, pâna la zdrentuirea ultima a trupului cu care ai împlinit, cândva (n.mea: într-un timp pe care El îl “uita”, pentru a-ti “uita” pacatele istoricei tale fiinte de rele îndemnuri, de la Satana venite!), pacatul…SI TE RESTAUREAZA/INSTAUREAZA ÎNTRU ADEVARATUL TAU SALAS- RAIUL!”

5-Urmau acele enigmatice vorbe, pe care le mentioneaza Marcu (15/34): “<<Eloi, Eloi, lamma sabachtani?>> Adica: <<Dumnezeul/Stapânul meu, Dumnezeul/Stapânul meu, pentru ce m-ai lasat/parasit?>>”

Cât de controversate au ramas, pâna în zilele noastre, aceste vorbe, de o nemaipomenita vehementa a durerii hristice! Iata cum le talmaceste, un crestin-scriitor, de azi : „Foarte simplu, noi stim ca Dumnezeu este sfânt si ca El uraste pacatul. Chiar uraste pacatul, mai mult decât noi ne putem imagina. In acele momente, pe cruce, Isus duce povara tuturor pacatelor noastre. Va dati seama ca El avea pe umerii lui miliarde de miliarde de miliarde…. de pacate?

Am putea spune, în ghilimele, ca, în acele momente, Isus a fost “cel mai pacatos om din istorie”, pentru ca avea pe umeri Sai, pacatele mele si ale tale si ale TUTUROR oamenilor. Putea un Dumnezeu sfânt sa fie lânga un pacatos?

Asta ar putea explica de ce Dumnezeu l-a parasit, dar de ce a strigat si a permis si celorlalti sa afle asta?

Toata viata Lui, a trait alaturi de Tatal. De când s-a nascut în iesle, pâna ce a ajuns sus pe cruce, Isus a fost mereu în prezenta Tatalui. Noi nu ne putem imagina ce gol imens a simtit El pe cruce, în acele clipe, pe lânga durerea insuportabila, pricinuita de biciuire si rastignire. Astfel, prin faptul ca El a strigat, în auzul tuturor, avem înca o pilda, prin care putem vedea cât de mult uraste Dumnezeu pacatul.

In concluzie, Isus a spus aceste cuvinte, pentru ca realmente era parasit de Dumnezeu si pentru ca noi sa întelegem, o data pentru totdeauna, cât de mult uraste Dumnezeu pacatul. Nu exista pacat mai mic, sau pacat mai mare, exista pacat si atât. Mai mult decat atât, aceasta afirmatie ne arata dragostea imensa pe care Dumnezeu ne-o poarta. El a îngaduit ca Fiul Sau sa poarte pacatele noastre, sa moara în chinuri, pentru a le spala chiar cu sângele Sau, totul ca noi sa putem sa ne împacam cu Dumnezeu” – cf. dumnezeuestedragoste.blogspot.comAti facut clic pe +1 în mod public. Anulati, art. “Eli, Eli, lama sabachtani?”, din 24 Feb 2009 – si ce fel de comentarii se fac, pe forum: “Explicatia aceasta pur si simplu este fantezista. Acele cuvinte dovedesc cât se poate de clar ZDRUNCINAREA CREDINTEI LUI IISUS”, dar si: “Cea mai puternica fraza spusa de Iisus, pentru oamenii deznadajduiti…”

Ce grea se dovedeste, precum vedeti, Doctrina Sfintei Treimi! Se uita ca Tatal, Fiul si Sfântul Duh… “una sunt”!!!

Iata cum mi-a talmacit duhovnicul meu de tinerete, atunci, cu zeci de ani în urma, aceste vorbe, strigate în aramaica2 (pentru a se adresa, astfel, TUTUROR TIMPURILOR UMANITATII!), de Mântuitorul Hristos: “Fiule, tu stii ca Tatal, Fiul si Sfântul Duh sunt cele trei ipostazuri ale Lui Dumnezeu. Deci, Tatal nu putea sa-si paraseasca Fiul, pentru ca…PE SINE S-AR FI PARASIT! – ceea ce, cum singur îti dai seama, este absurd! Atunci, Dumnezeu este absurd…sau omul este absurd? Vei zice, si bine vei face, ca omul este absurd. Atunci, ne întrebam, din moment ce TOATE cele sapte lectii ale Mântuitorului, pe Sfânta Cruce a Mântuirii, sunt lectii pentru om, iar nu pentru…Dumnezeu: cui se adreseaza Hristos – cu aceste vorbe ale înstrainarii Sfintei Treimi… – se adreseaza omului, sau se adreseaza Lui Dumnezeu? Fireste, zic eu, ca Hristos se adreseaza omului – pentru ca Dumnezeu-Tatal si Dumnezeu-Fiul nu se puteau parasi, unul pe altul, pentru simplul motiv ca erau ACELASI DUMNEZEU! Si atunci, care este mesajul Lui Hristos-Dumnezeu (UNA cu Tatal si cu Sfântul Duh!), catre om? Pai, eu zic ca ar fi acesta: <<Omule, te cunosc, întru toata adâncimea si diversitatea pacatelor tale, cunosc, deci, ispitirile Satanei, cât de departe de Dumnezeu te duc. Dar, tocmai pentru ca Eu, Hristos, Dumnezeu-Cel-Întrupat, ti-am cunoscut chiar mai îndeaproape decât tine, pacatele si ispitirile tale, Eu te înteleg, ÎTI ÎNTELEG ABSURDUL: ajungi cu nebunia pacatului tau sa te departezi de Dumnezeu, atât de mult, încât fie te simti parasit si de neîntors pe Calea cea Dreapta, fie chiar te dedai pacatului lui Iuda Iscarioteanul – deznadajduirea! Eu îti spun, si nu de oriunde, ci chiar din Vârful Fiintarii Lumii, de pe Golgota, de pe Crucea înfipta, cu capatul de jos, în teasta Întâiului Adam: Dumnezeu nu pretinde de la tine imposibilul, niciodata! Dumnezeu îsi întelege si-si iubeste Creatia, oricât de mult ai striga tu împotriva acestei iubiri si ai contesta-o si te-ai teme ca nu exista! Omenire-a-Omului, stiu ca Satana te va îndemna, si de acum încolo, ca si pâna acum, la multe si grele pacate – DAR DUMNEZEU STIE CA NU ESTE POSIBILA CALIREA DUHULUI UMANO-DIVIN, DECÂT PRIN ÎNFRUNTAREA PACATELOR/DEMONILOR, DAR SI SLABICIUNILOR OMENESTI, DIN EXPRESIA PACATELOR! Daca tu vei savârsi TOATE pacatele Lumii, pâna si pe cel al RESPINGERII CREATORULUI TAU! – …dar nu vei starui, înversunat, pâna la capat, în aceasta gretoasa nebunie a pacatului <<îndepartarii>>, spre care te impinge Satana, ci, ÎN ULTIMA CLIPA, te vei întoarce, cu fata plina de lumina nadajduirii si cu sufletul umilit si prabusit de rusinea pacatului, Dumnezeu te va ierta! – tot asa cum l-a iertat si pe criminalul Dismas, care, în ultima lui clipa de luciditate, M-a recunoscut si s-a luminat de Nadejdea Ultima, cea în Dumnezeirea Mea…da, l-am iertat DEPLIN, FIRESC! – CA PE PROPRIUL MEU COPIL/CREATIE/CREATURA: Eu-Fiul, dimpreuna cu Eu-Tatal, dimpreuna cu Eu-Sfântul Duh…care UNA SUNTEM!!! >>”.

Mi s-a parut a fi cea mai de bun-simt si cea mai pilduitoare si mai umano-dumnezeiasca interpretare a (aparent!) “crâncenelor” (sau…”puternicelor”!) vorbe ale lui Hristos, dupa care Acesta,

6-…pentru a da, pâna la capat, Modelul pentru Omul/Faptura Umano-Divina a Zilei-a-Sasea, a rostit, cu împacare si nesfârsita blândete, vorbele “predarii”, ultime si deplin-triumfale, catre Dumnezeu (marcând, astfel, înfrângerea definitiva a Satanei-Marele Iluzionist al Crimei Deznadajduirii!): “Parinte, în mâinile Tale îmi dau duhul/îmi încredintez duhul Meu!”

7-Iar ultima vorba/”lectie” hristica, de pe Cruce: “Savârsitu-s-a!” (Ioan, 19/30) este, prin Taina ei Cosmic-Încifrata, de-a dreptul zguduitoare: “Mi-am împlinit misiunea de a descatusa Duhul Umano-Divin! Din acest moment, va începe, majestuos si la nivelul întregului univers al Fiintei Umano-Divine (trecute, prezente si viitoare), Procesul Mântuirii! NESTAVILIT, FARA OPRIRE, PÂNA LA TRONUL JUDECATII DE APOI!”

Pâna si scepticii “oameni de stiinta”-fizicieni – marturisesc ca au vazut, în jurul pamântului, acea aura/”halou” de Lumina Dumnezeiasca, urmare a tâsnirii Apei din Rana Inimii Hristice (sângele s-a pogorât peste “teasta” Primului Adam!) – prin care, peste timpuri si vreri meschin-umane (expresii ale degenerarii spirituale umane, pervertite, partial, de “frecventarea coltului/<<clubului>> cu ispite”, al Satanei!), se împlineste destinul Fapturii UMANO-DIVINE: MÂNTUIREA!!!

Deci, în definitiv, ce este PASTELE? Este vesnica reamintire, catre om (din partea Lui Dumnezeu!), a Învierii. Cu Duh si Trup, deopotriva (pentru ca si Trupul va fi judecat, la Supremul Tron Cosmic, pentru cât s-a supus si cât s-a împotrivit poruncilor Duhului Curateniei – si cât a pastrat si cât n-a pastrat, prin faptuire externa, Puritatea de Duh, Puritatea Cea Dinlauntrul Omului, acolo unde vine, pe neasteptate, MIRELE-HRISTOS!). Si ce înseamna Lumina Minunata a Învierii? Trebuie sa aflam, ori macar “sa pipaim” aceasta Taina Dumnezeiasca – pentru a nu ne prabusi, azi, în vremurile Beznelor celor mai dese si al Dansului Satanei, peste Lume – în prapastia DEZNADAJDUIRII, NEPASARII EGOISTE SI EGOTISTE…A LEHAMITEI VINOVATE, PRIN PASIVITATE (complice!) FATA DE CEL RAU!!!

Pentru a nu ne pierde omenia din noi si pentru a nu ne rataci de SUPRA-FIINTA NOASTRA NATIONALA – de popor si de NEAM!!! Caci, la Tronul Judecatii din Urma si Desavârsite: “…iata o multime mare de oameni, pe care nimeni n-ar fi putut-o numara, din toate semintiile si neamurile, si din toate popoarele si limbile (s.mea) – multime care statea înaintea tronului si înaintea Mielului, în haine albe si cu ramuri de finic în mâinile lor. Acestia strigau cu glas mare si ziceau: <<Mântuirea este a Dumnezeului nostru care sade pe tron si a Mielului!>>” (Apocalipsa, 7/9). Iata cum se zice CLAR ca SEMINTIILE si NEAMURILE si POPOARELE si LIMBILE sunt entitati dumnezeiesti (iar nu inventii de-ale…”turbatilor de nationalisti!”) – oricât s-ar da peste cap sa demonstreze contrariul toate…”UNIUNILE” masonice – si, mai ales, peste toate stradaniile masonilor lumii, de a amesteca, într-un spurcat Babilon, toate neamurile si a strica, satanic, toate limbile (cu exceptia celei maghiaro-udemeriste, poate…). Priviti cum …nu mai avem la ce si pe cine privi, la fotbal, unde la formatia C.F. R.-Cluj, într-o vreme, NU MAI EXISTA UN SINGUR ROMÂN, “DE SAMÂNTA”, MACAR… – nu mai zic de “alde” F.C. Barcelona, Bayern-München, Olympique Marseille, Chelsea Londra, Arsenal Londra etc. etc. (exceptie nu fac decât bravele echipe ale BASCILOR!!! – …frati traci, de-ai nostri, dar mult mai întelepti si stabili decât noi, întru Divina Traditie!!!). Si uitati-va cum corcesc rasele si semintiile, “fratii” ucigasi ai Franc-Masoneriei…si vor sa stearga toate hotarele dintre minti, religii (“ecumenismul” peste fire, cu de-a sila, în forme …“poruncite de la centru”!) si dintre neamuri si semintii…

VADE RETRO, SATANAS!!!”

Frumos si adânc graieste (cum niciun teolog crestin n-a facut-o si, din pacate, nici nu se straduieste a o mai face, azi!), despre ÎNVIERE, Parintele Dumitru Staniloae: “Învierea Domnului este evenimentul fara pereche, în istoria lumii. Importanta ei întrece absolut tot ce se întâmpla si se poate întâmpla în univers. (…) Creatia da posibilitatea istoriei, Învierea o arata ca insuficienta, ca stadiu ce trebuie sa dispara si sa fie înlocuit cu forma cea perfecta si definitiva a existentei. Învierea arata istoria ca un provizorat, în tensiune spre eschatology. În Înviere se manifesta nemultumirea Lui Dumnezeu cu istoria. O nemultumire de care suntem, si noi, patrunsi. Daca Învierea ar fi fost un fapt istoric, încadrat perfect în cauza si efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arata ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenta istorica drept existenta ultima. Numai prin faptul ca Învierea atrage cu forta metaistorica, ceva din istorie – în alta orbita de existenta! – arata spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are un lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma, ca singura realitate – CI PENTRU A O JUDECA, A O ARATA ÎN CRIZA DE CARE SUFERA SI PENTRU A SE MILOSTIVI DE EA! (…)

Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnava în care s-a rostogolit, înaltând-o la o stare a carei bogatie, plenitudine si fericire nici nu ne-o putem închipui, asa cum nu-si poate închipui omul mereu bolnav starea de perfecta sanatate. Daca prin pacat s-a introdus în viata, de la Dumnezeu, boala radical – prin Înviere, aceasta boala este eliminata. E de crezut ca, fara caderea în pacat, n-ar fi intervenit Învierea, asa cum, peste tot, n-ar fi avut loc întruparea Fiului Lui Dumnezeu.

În Iisus Hristos, viata cea noua, eshatologica, e realizata. El este începatura pentru toti care cred în Învierea Lui, pentru întregul univers, care, actualmente, boleste. Viata cea noua nu este numai promisiune, ci este realizata, prezenta. Noi traim mai departe în istorie, dar cu ochii credintei si ai nadajduirii spre El, spre viata cea adevarata, deplina, ultima si fara de moarte.

Când zicem, cu credinta: <<Hristos a înviat!>> – afirmam implicit: <<NOI TOTI AM ÎNVIAT!>>” – cf. D. Staniloae, Ortodoxie si românism, Sfintele Pasti, 1937 – tiparita La Sibiu, în 1939 – pp. 268-274.

Bine-bine, eu, noi… – ca fiinte, am aflat câte ceva din Vesnica Taina a Învierii. Dar SUPRA-FIINTA noastra, Neamul/natiune?

Deci, cum se produce Învierea, pentru Supra-Fiinta noastra – NEAMUL/NATIUNEA? Se produce la fel ca si pentru fiinta, numai ca este un eveniment fara margini de maret, întrevazându-l (prin SUPRA-FIINTA noastra!) pe însusi Adam-Cel-Mântuit, din Rai!

(…)Este diversificarea omenirii în natiuni un pacat, sau o urmare a pacatului? Ar fi de ajuns sa respingem aceasta presupunere, cu simpla provocare la legea universala a treptatei diversificari a faunei si a florei. Legea aceasta nu e plauzibil sa fie contrara Voii Lui Dumnezeu, mai ales ca diversificarile acestea manifesta, cele mai adeseaori o înnobilare a trunchiului de baza, nu o decadere a lui (s.mea). Dar raspunsul se poate da si altfel: pacatul sau raul e de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamna stâlcire, desfigurarea a lucrului dat, a existentei produse de alte puteri. Este specificul national o stâlcire a umanului, o decadere din fiinta omeneasca? Ar fi, când acest specific national s-ar prezenta ca un ceva vicios, meschin, fara înaltimi ti puritati de simtire si de gând. Cine nu stie, însa, ca nimic josnic nu se afla în felul specific cum percepe si reactioneaza în lume membrul unei anumite natiuni? In simtirea doinei românesti si în hora noastra nu cred ca e ceva pacatos, sau daca e si asa ceva, aceasta nu e caracter national, ci omenesc. Natiunea în faza pacatului are manifestari pacatoase (n.mea: de aceea, eu fac deosebirea între Neam, pe de o parte – care este expresia metafizica a Supra-Fiintei umano-divine, în eternitatea Revelatiei Dumnezeiesti, deci înafara pacatului! – …si natiune-popor, care sunt expresia istorica, deci pacatoasa, a Supra-Fiintei umano-divine!), pentru ca natura omeneasca, în general, cu toate diversificarile în care se înfatiseaza, este pacatoasa. Scoaterea oamenilor din starea pacatoasa nu se face prin anularea calitatilor nationale, ci prin îndreptarea naturii omenesti, în general. Daca ar fi ceva pacatos în însusi specificul national, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni si rai în cadrul unei natiuni, caci toti ar fi rai (o logica perfecta! – A SE LUA AMINTE, DE CATRE…”UNIONISTII” MASONI!!!).

Chestiunea îmi pare atât de evidenta, încât socotesc de prisos sa mai insist.

Se pune problema, greu de descurcat, a raportului între national si uman. Nationalul nu întuneca umanul, nu-l extermina? Iar daca umanul ramane, nu cumva e nationalul o simpla iluzie, ceva de suprafata, pe care sa-l poti lepada în oricare moment voiesti?

E de remarcat, întâi, canu exista om anational. Nici Adam, macar, n-a fost anational – ci a vorbit o limba, a avut o anumita mentalitate, o anumita constructie psihica si trupeasca. Un om pur, necolorat din punct de vedere national, fara determinamentele nationale – ESTE O ABSTRACTIE (n.mea: iata la ce vor cei de la “uniuni” sa realizeze din noi: niste …ABSTRACTII, niste “zombie”, pe care le/îi înrolezi cu mult mai lesne, în “armata” de sclavi mondiali – decât pe niste fiinte umano-divine, determinate, ca personalitati, de Însusi Dumnezeu!). Asa cum nu poate exista un mar fara determinamentele unui anumit soi, asa cum nu poate exista un om fara determinamente individuale.(…) Un român, când simte mila fata de un ungur, în mila lui e tot român; sentimentul de fratie umana care simte ca-l leaga de un ungur, e un sentiment colorat româneste, nu e anational.(…)” – cf. Bucovina profunda online, Parintele D. Staniloae, art. Scurta interpretare teologica a natiunii, Sfintele Pasti, 1934.

(…)Natiunile sunt, dupa cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu PE TOATE LE VREA! În fiecare arata o nuanta din spiritualitatea Sa nesfârsita. Le vom suprima noi, vrând sa rectificam opera si cugetarea eterna a Lui Dumnezeu? SA NU FIE! Mai degraba vom tine la existenta fiecarei natiuni, protestând când una vrea sa oprime sau sa suprime pe alta si propovaduind armonia lor, caci armonie deplina este si în lumea ideilor dumnezeiesti (…) În cadrul Ortodoxiei pot exista popoare cu preocupari, însusiri, cu politica, arta si cugetare originale. Ortodoxia este RITMUL, este MASURA, nu este melodia vietii însesi. Si câte melodii nu pot exista, pe aceeasi masura? ” – cf. Parintele D. Staniloae, Ortodoxie si românism, Sibiu, 1939, p. 32.

Deci, cu inima plina de lumina, îti marturisesc (de fapt, dar egal: RE-AMINTESC!) Cereasca Minune, CERESCUL ADEVAR – Tie, Neam al Românilor:

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVARAT A ÎNVIAT!

VEI ÎNVIA SI TU, MIRACULOS NEAM AL ROMÂNILOR – CU TOTI SFINTII SI MARTIRII SI VOIEVOZII SI “CRAISORII” TAI… – …CÂT DE CURÂND VA BINEVOI DUMNEZEUL MÂNTUIRII!!!

FACETI SA TACA RAZBOAIELE SI CRIMELE VOASTRE (cele de pe dinlauntru, precum si cele de pe dinafara) – SI, HAIDETI (începând cu ACEST Paste!!!) SA ASCULTAM MAGNIFICA ARMONIE DUMNEZEIEASCA (…dinafara de partide „manelisto-tamburinice”, de interese grotesco-burlesti – lacomii dovedind lacomii si pofte animalice, de fiare ale beznelor…, dinafara de gasti si tâlhari nepocaiti, de tot soiul…!) – SI SA FIE (în sfârsit!), DUPA VORBA LUI HRISTOS: “PRECUM ÎN CER, ASA SI PRE PAMÂNT”!!!

…”SA FIE PASTI ÎN FIECARE ZI!” – cum întelept graieste Parintele Constantin Sturzu…!!! (cf. oradereligie.wordpress.comAti facut clic pe +1 în mod public. Anulati, ziarul Lumina de duminica, din 30 Mai 2008).

 

1 Trebuie sa spunem însa, de la început, ca, si la sat, si la oras, Biserica de Zid (institutionala), iar nu Biserica lui Hristos – perpetueaza, în mod ciudat (si deloc spre cinstea ei!), pe lânga traditiile autentice, închinate Pastelui-Învierii – si traditii false, traditii care nu tin nici macar de pagânismul tracic! Pastele n-are, nici în clin si mâneca, ceva cu mâncarea si bautura!!! Pastele este, exclusiv, bucurie spirituala!!! N-are nimic de-a face cu PÂNTECELE!!! Aminteam, în articolul nostru, din numarul dublu (9-10), din aprilie 2003, al revistei CONTRAATAC: Nu-l confundati pe Hristos cu abatorul!, ca macelarirea mieilor, de Paste, este o crima oribila, un pacat strigator la cer si, totodata, unul contra Sfântului Duh (pacat de care “pastorii turmei”-clerul, daca nu neaparat stimulator, macar un complice asiduu! – va avea de dat seama, din greu, pe cealalta lume!!!) – pacat prin care Hristos este rastignit, de lacomia pântecelui nostru – practic, la infinit! Si demonstram ca obiceiul pagân al “sacrificarii” (de fapt, MACELARIRII!!!) mielului, de Pastele-Pesahul evreiesc, precum si cel, tot atât de pagân, al “sacrificarii” (de fapt, MACELARIRII!!!) porcilor, de Craciun (când se naste Mântuitorul Lumii!!!) – tin de cu totul alte zone de spiritualitate, decât de cea crestin-româneasca, si trimit la demoni, iar nu la Dumnezeu-Hristos:

a-porcii, de Craciun, sunt masacrati, ca “restanta” a pagânilor greci si romani (saturnaliile…), care se închinau, astfel, lui Chronos-Saturn, iar

b-mieii masacrati de Paste sunt “restanta” a primitivilor evrei, închinatori lui Yahweh-Adonai cel veterotestamentar – dar si “restanta” de la pagânismul grecesc! Leviticul ebraic mentioneaza, pentru sarbatoarea Ispasirii, sacrificiul unuia din doi tapi de jertfa – în urma operatiei de MAGIE SIMPATETICA: tapul ispasitor, tinut la usa Tabernacolului, era atins de toti membrii comunitatii, apoi, fie înjunghiat, fie alungat în desert, fie aruncat într-o prapastie. Dar, într-o prima faza a mozaismului, tapul ispasitor (înlocuit, în timp,cu mielul!!!) era JERTFA CATRE DEMONUL AZAZEL (DEMONUL DESERTULUI!! – cf. Leviticul, 16, 5-10. Aceeasi mentiune, privind infernalitatea sacrificiului sângeros – de data aceasta, strict al mielului – e facuta si în legatura cu sarbatorile dionysiace, ale grecilor: “Ei (închinatorii lui Dionysos) aruncau, în hau, un miel, pentru a-l domoli pe Pylaochos, paznicul portilor infernale” (cf. Séchan Louis si Pierre Leveque, LES GRANDES DIVINITÉS DE LA GRÈCE, Paris, 1966).

Ierarhii vechi ai Bisericii Crestine, mult mai atenti la autenticitatea crestin-religioasa decât cei de azi, mult mai silitori în a calma furia “restantelor” pagâne din mentalul popular, si mult mai putin dispusi a ceda DEMAGOGIEI BURTII POPORULUI (îndemnând si aratând, ferm, spre Spirit-Duh!!!), exasperati de rezultatele strict culinare si de macel, ale identificarii lui Hristos cu mielul – AU INTERZIS, ÎN ANUL 692, LA CONCILIUL DE LA CONSTANTINOPOL, CA ARTA CRESTINA SA-L MAI REPREZINTE PE HRISTOS CU CHIP DE MIEL, SAU ÎNCONJURAT DE SOARE SI LUNA, CI DOAR CU ASPECT OMENESC!!!…Dar de atunci au trecut cam multi ani, si oamenii Bisericii (deh, oameni si ei…) au cazut la pace, se pare, cu demonii Pântecelui…Si astfel, macelul oribil al mieilor continua, într-o veselie tembela si terifiant-criminala – sporind astronomic pacatele noastre, în loc sa ne apropie, prin Paste, de Mântuire… – cf. revistacontraatac.wordpress.comnr. 20.

2Limba aramaica este o limba aproape moarta, vorbita în special în Antichitate. Câteva capitole din cartile lui Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) si Daniel (2:4 – 7:28), un verset din cartea lui Ieremia (10:11) si un cuvânt din Geneza (31:47) sunt scrise în aramaica si nu în vechea ebraica, ca de altfel si Gamara, o parte din Talmud. Aramaica se înrudeste cu ebraica asa cum spaniola se aseamana cu portugheza. Diferentele dintre aramaica si ebraica sunt mai mari decât acelea dintre dialecte; de aceea cele doua sunt privite ca doua limbi distinct – cf. Wikipedia.

 

 

Focul pacatului si apa curata a virtutii

 Sa fii abil e ceva, dar sa fii cinstit, asta merita osteneala.”

Constantin Brâncusi

.

Citim în ziarele acestei saptamâni: „Cel mai cautat infractor al momentului”. „Magistratii Înaltei Curti de Casatie si Justitie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare în lipsa a unui deputat acuzat de mai multe înselaciuni imobiliare…” Iata o noua tema de reflectie care m-a determinat sa astern gânduri despre virtute, cuvânt ce provine din latinescul „virtus”, însemnând integritate morala, existenta ei nefiind posibila fara libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputati Sfinti Parinti ai Bisericii – Origene (185-254).

Se poate vorbi de mai multe virtuti, despre virtuti religioase si virtuti morale.

Virtutile religioase sunt considerate a fi suprafiresti sau insuflate – daruri puse de Dumnezeu în inima omului – care îi orienteaza viata spre fapte bune. Aceste virtuti sunt: dragostea, credinta si speranta. Opusul lor: ura, lipsa de credinta si disperarea.

Dragostea este puterea, energia trairii spirituale manifestata prin sentiment, ratiune si vointa fata de sine, de lume si fata de Dumnezeu, fiindca Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credinta este un dar de la Dumnezeu, prin care primim si pastram ca adevaruri, toate cele scrise în Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie: „Cel ce crede în Mine chiar de va fi si muri, viu va fi”; speranta este asteptarea cu încredere a împlinirii tuturor binefacerilor,„Hristos în voi, nadejdea slavei” (Col. 1:26-27).

Virtutile morale sunt deprinderi dobândite în practica vietii. Ele exprima esenta si perfectiunea morala; controleaza toate actele, faptele si atitudinile noastre, modeleaza si structureaza întreaga noastra viata. Ele sunt: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea si taria. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si pe ele se reazema viata cinstita. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neînfrânarea, slabiciunea.

Întelepciunea este cea care ajuta echilibrului vietii noastre, înfaptuirii de lucruri cinstite, prin prudenta, prevedere; dreptatea presupune raportarea activitatilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvântul lui Dumnezeu) si a normelor de drept juridic (stabilite de conducatorii tarilor); cumpatarea presupune stapânirea poftelor, masura în toate actele si faptele vietii (în mâncare, bautura, îmbracaminte, în vorbe, avutie si în tot comportamentul); taria este virtutea morala care întareste sufletul si cugetul în urmarirea binelui; ne face capabili sa depasim toate greutatile vietii.

Sf. Macarie cel Mare spunea ca toate virtutile sunt legate între ele, formând un lant duhovnicesc, una atârnând de cealalta.Fiinta tuturor virtutilor este însusi Iisus Hristos si El trebuie sa fie etalonul comportamentului nostru.

În alt eseu afirmam ca cinstea nu este o vocatie (atractie înnascuta), dar este o optiune dobândita prin educatie sau autoeducatie si prin vointa. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru ca în ea se aduna si se sintetizeaza multe alte virtuti, este o calitate morala care include: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea, sentimentul demnitatii, corectitudinii si serveste drept calauza în conduita omului. Opusul cinstei este coruptia. Un om cinstit lupta în viata pentru biruinta binelui, pentru fericire. Orice comunitate omeneasca este echilibrata, sanatoasa si prospera, atunci când se afla în ea o majoritate de oameni cinstiti. Nu exista mostenire mai pretioasa decât cinstea” scria William Shakespeare.

Coruptia, acest mare pacat omenesc, este definita ca fiind: decadere, depravare, desfrânare, destrabalare, dezmat, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricaciune, viciu, desantare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gura de Aur (347-407) spunea ca focul pacatului se stinge doar prin apa curata a virtutii. Se pare ca în zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.

Politicienii definesc coruptia ca fiind „abuz de putere savârsit în scopul obtinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.

Majoritatea oamenilor privesc coruptia ca fiind determinata de legi prost facute si încalcate în mod sistematic de chiar cei care ar trebui sa vegheze la aplicarea lor; clientelism si clici în competitie pe resurse. Sunt destui oameni abili în a eluda legile, netinând seama de moralitatea necesara unui om care intra în afaceri si trag probabil dupa ei în mocirla si pe alti oameni, profitând de lacomia sau de naivitatea lor. Ma tot întreb, când si cum au dobândit acesti oameni o atât de bogata cultura infractionala? Cum de s-au putut perfectiona într-un timp atât de scurt? Baieti destepti, nu gluma! Bine sesiza cineva ca astazi „bisericile si manastirile sunt aproape goale, în timp ce salile tribunalelor, puscariile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar ma întreb unde or încapea atâtia nemernici? Dar au grija judecatorii sa le dea condamnari cu suspendari! Platesc, fiindca au de unde si stau bine-mersi acasa. Cam asta înseamna, nu? Câte ore de munca ar putea presta toti acesti inculpati în schimbul acestor procese tergiversate, plimbari prin tribunale? Câta energie pierd toti acesti tineri în discoteci si bordeluri, în loc sa practice diverse sporturi, sa viziteze muzee, sa caute sali de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau sa creeze ceva folositor prin munca lor?

Filozofii vremurilor au fost preocupati de integritatea morala a oamenilor, pentru binele societatii în care traiau. Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) afirma la vremea sa ca oamenii nu sunt virtuosi de la natura, virtutea nu e chibzuinta, adica judecata cumpanita, logica, ea nu se poate învata, ci e data oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce îi calauzeste însa spre virtute este parerea adevarata.

Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.), considera virtutea de doua feluri: o virtute a ratiunii si o virtute morala; prima se dezvolta prin învatatura si are nevoie de experienta si de timp, virtutea morala însa, se capata prin obisnuinta. Astfel trage concluzia ca nici una din virtutile etice nu este data de natura, caci nimic din ce apartine naturii nu poate fi schimbat prin obisnuinta. Avem doar o dispozitie naturala sa le primim în noi. Aceasta dispozitie nu poate deveni realitate decât prin obisnuinta: „construind, devii un constructor, cântând la chitara devii un chitarist, tot asa prin actiunea dreapta devenim drepti, prin observarea masurii devenim masurati, prin actiuni de curaj – curajosi.”

Virtutea morala a caracterului este însa un habitus, adica o deprindere care ramâne sub forma de dispozitie activa. „Ea nu se învata!”, este raspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toata filozofia greaca, anume de a sti daca virtutea se poate învata, capata prin stiinta. „Cunoaste-te pe tine însuti” spusese Socrate, fiindca raul este facut când nu cunosti binele; nu este o cunostinta capatata, cât o deprindere, un stil al actiunilor noastre obtinut prin exercitiu.

Pentru a face bine, a fi cinstit, mai întâi trebuie sa te departezi de rau, de ispite. Cineva sfatuia: „Acolo tine-ti caruta, departe de apa care clocoteste si de vârtej”. Mai clar, din tabloul virtutilor, cinstea s-ar putea cuprinde în cele doua: justitie si prudenta, iar necinstea: profit bazat pe înselaciune. Ratiunea omului îi serveste pentru a distinge si a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viata trebuie condusa de ratiune, întrucât ratiunea apartine numai omului si cu ajutorul ei viata poate fi fericita pentru el.

Teologul, filozoful crestin, Fericitul Augustin (354-430) considera ca sufletul care este de esenta spirituala si nemuritor, poate contempla în el ideile eterne, aceasta contemplare formând întelepciunea, dar el poate contempla în el si adevarurile morale, aceasta însemnând ca si adevarurile morale au o origine transcendenta; de origine divina fiind, ele sunt eterne, exprima iubirea si calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire în relatiile dintre oameni. Raul nu poate fiinta definitiv, el fiind numai „o lipsa”, „o neîmplinire”, asa cum mai târziu avea sa spuna si Einstein.

Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent si ne avertizeaza în scrierile lui: „Nu aripi trebuie sa se puna spiritului omenesc, ci plumb, caci cu prea mare usurinta se avânta în cele mai înalte abstractiuni, pierzând orice contact cu experienta.”

René Descartes, filozof si matematician francez (1596-1650), sustinea ca nu este necesar ca ratiunea noastra sa nu se însele; este de ajuns constiinta noastra sa ne arate ca nu ne-au lipsit niciodata hotarârea, vointa si virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune si în acest fel virtutea singura este suficienta pentru a ne face fericiti în viata aceasta, fiindca virtutea când nu este luminata îndeajuns de intelect, poate fi falsa, poate sa ne duca pe drumul raului, ori tocmai ratiunea împiedica falsitatea ratiunii, considerând totodata ca Seneca – considerat un mare moralist – nu a dat toate principalele adevaruri pentru cunoasterea mai usoara a virtutii, pentru reglementarea dorintelor si pasiunilor noastre. Fac o paranteza amintind o îndrumare pretioasa a lui Seneca: „Sa exprimam ceea ce simtim, sa simtim ceea ce exprimam; vorba sa semene cu fapta”.

Pe de alta parte, matematicianul, fizicianul si filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune sa nu cautam siguranta si certitudine în ratiunea noastra; ea va fi totdeauna înselata de inconstanta aparentelor. Suntem plini de lucruri care ne arunca în afara: pasiunile ne împing în afara, obiectele din afara ne tenteaza si ne cheama si astfel filozofii ar propovadui în zadar „Intrati în voi însiva!” Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastra este divertismentul si el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, caci el ne împiedica sa ne gândim la noi si ne duce spre pierzanie. A avut oscilatii între rationalism si scepticism (era si foarte tânar pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vietii alegând credinta. Din punctul lui de vedere, gândirea determina maretia omului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slaba din natura, dar este o trestie care gândeste.” Concluzia lui este sa evitam excesele – atât excluderea ratiunii cât si neadmiterea ei. Despre inima, Pascal spunea ca „Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste”. Tot el amintea ca în lumea noastra „Iisus a venit cu stralucirea ordinei sale.”

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar ca virtutea – întelegându-se acel ansamblu de calitati umane printre care si cinstea – poate fi dobândita, ea nu e nascuta, acest fapt ar reiesi chiar din notiunea ei fara a fi nevoie sa ne raportam la cunostinte antropologice din experienta, caci facultatea morala a omului nu ar fi virtute daca nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu puternicele înclinari contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul ratiunii practice pure, întrucât aceasta în cunostinta superioritatii sale, din libertate câstiga predominanta asupra înclinarilor.”

Kant, cel caruia doua lucruri îi umpleau mintea cu o vesnic înnoita si sporita admiratie si veneratie: „Cerul înstelat deasupra mea si legea morala din mine” al carei scop, spunea, nu se opreste la hotarele acestei vieti, ci se întinde spre infinit (Critica ratiunii practice).

Vavila Popovici – Raleigh, NC

 

Sărbătoarea bucuriei îndreptățite

George Danciu

(din Cuvântul pastorului Nelu Urs, din 25 Decembrie 2011, la Biserica din Hickory, NC)

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. (…)Si celor cati l-au primit, adica cei care cred in Numele Lui, li s-a dat dreptul sa se faca fii ai lui Dumnezeu. născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl. –

Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”. Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”

                                          Evanghelia dupa Ioan, 1: 1-5; 12-18

ÎNTRUPAREA CUVÂNTULUI

Sărbătoarea întrupării Lui Dumnezeu în omenire

Moartea președintelui corean, Kim Jong II, a prilejuit pentru Continue reading “Sărbătoarea bucuriei îndreptățite”

MISIUNE SACRA SI NEAM

ROMÂNII ,,TRAIANICI” SI ROMÂNII ,,AURELIANICI

prof. dr. Adrian Botez

Neamul românilor, locuitori între hotarele meschine si rusinoase ale României de azi, îsi asuma tot mai putine responsabilitati spirituale, îsi afirma tot mai slab si mai vag existenta spirituala – ajungându-se, chiar, la situatia incredibila, a lepadarii (de catre o parte, e drept, înca mica, dar guvernanta, prin voce si forta politica) de propria identitate spirituala. Acest neam zace, lâncezeste si aproape dispare: semnele existentei lui spirituale sunt alarmant de slabe, fara vlaga, fara relevanta, fara o continuitate ritmica vitala. Intrat într-un colaps moral-spiritual de atât de mari proportii, ar parea exagerat sa i se ceara, acestui neam al românilor, întoarcerea la origini, pentru o tamaduire magica, mitica. Dar, dupa opinia noastra, tocmai tradarea originilor este cauza bolii si a colapsului spiritual actual – care pot aduce, foarte curând, incredibil de curând, moartea neamului românesc, în întregimea lui – moarte perceputa, înca, acum (de catre putinii români care mai au simtul premonitiei) ca tragica. Foarte curând, doar dramatica – sau nici macar atât: neamurile celelalte vor asista cu indiferenta, daca nu chiar cu o tresarire de bucurie, la moartea neamului nostru.

Explicabila, bucuria – pentru ca vor fi scos (sau asistat la scoaterea) din concursul existentei spirituale terestre, unul dintre neamurile cele mai periculoase, prin vechimea spirituala si prin forta iluminatoare a misiunii divine. Misiune pe care, cândva, Eminescu, spre pilda, o stia si o enunta, foarte clar si foarte raspicat: «Trebuie sa fim un strat de cultura la gurile Dunarei – aceasta este singura misiune a statului român si oricine ar voi sa ne risipeasca puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmasilor si calca în picioare roadele muncii strabunilor nostri. Aici, între hotarele strâmte ale târii românesti, trebuie sa se adune capitalul de cultura din care au sa se împrumute (s.n.) fratii nostri de prin tarile de primprejur, dimpreuna cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi» (cf. Misiunea noastra ca stat, 2 nov. 1879, în ziarul ,,Timpul”). Cu alte cuvinte, Misiunea Spirituala Românesca este aceea de CANDELA SPIRITUALA, DE CREDINTA TARE/NECLINTITA, A TERREI – din/de la care neamurile celelalte, carora li se vor stinge (în istoria viforoasa!) candelele lor, si le vor re-aprinde – „lumina din lumina, Dumnezeu din Dumnezeu adevarat”!

Misiune pe care, noi, cei de azi, am uitat-o, sau ne prefacem, din lipsa de hotarâre, de vointa, de vigoare – a o fi uitat. Ne lepadam, aproape furiosi, de acele vorbe, precum ca fiecare neam are. pe acest pamânt, misiunea lui sacra de împlinit. Si, numai dupa îndeplinirea misiunii sacre, are dreptul sa se odihneasca. Chiar sa dispara.

Îmi voi permite sa parasesc, temporar, stilul neutru si, oarecum, pedant – în favoarea stilului direct, folosind pagina pentru o pledoarie mai vie si, sper, mai convingatoare decât radiografiile savant-analitice:

Românilor, misiunea voastra sacra, pe acest pamânt, n-ati împlinit-o. Voi adormiti înainte de a va trezi cum trebuie. Voi va contraziceti propriul imn, în vorbele lui inspirate – voi îl contraziceti pe însusi mult înduratorul Dumnezeu, îndurarea lui este, însa, pentru cei ce-1 iubesc si-i respecta poruncile sfinte. Pentru cei care se leapada de El – este definitiv aspru, definitiv pedepsitor: cea mai cumplita pedeapsa este tocmai uitarea Luminii, uitarea Sinelui Sacru – imposibilitatea de a-1 mai vedea vreodata pe Dumnezeu. Feriti-va de pedeapsa lui Dumnezeu, nevolnici români, uitatorilor cu stiinta, români. Caci Dumnezeu este Adevarul – iar pedeapsa nevederii lui Dumnezeu va va scufunda în întunericul învârtejit al eternei Minciuni. Daca nu veti împlini datoria sacra catre Arhanghelul vostru de lumina si rost adevarat – Dumnezeu va va sterge definitiv, ca pe un neam nevrednic de a împlini cea mai nobila misiune: aceea de a lumina si a întari, prin lumina adevarat-spirituala crestina, acest rasarit de lume.

Dar, iata, uitarea de frate si sora, renegarea MAMEI, care este PORUNCA IDENTITATII NATIONALE – par a va condamna, din pacate, la disparitia nemiloasa, ci, dupa purtarea voastra jalnica – o disparitie dreapta. Alt neam va fi investit de Dumnezeu cu misiunea voastra – pentru ca voia lui Dumnezeu trebuie sa se faca, printr-un neam sau prin altul. Arhanghelul, pazitor de rost si porunca, va lumina la fel – dar pentru alti oameni, uniti spiritual în alt neam.

EUROPA, TERRA – traiesc spiritual prin împlinirea rosturilor divine ale neamurilor. Nicio alta semnificatie, nicio alta porunca, din nicio parte si a nimanui – nu au nici cea mai mica relevanta, în fata semnificatiei si poruncii lui Dumnezeu. Nu va ierta si nu va întelege nimeni ca am disparut, pentru ca ne-am luat dupa alte glasuri – perfide glasuri, de sirene vicioase si viciate, distructive, satanice. Datoria noastra este (cât pe-aci sa spun era) de a avea sufletul si urechea atintite spre singura sursa de voce si porunca valabila: Dumnezeu. Cine, oare, se va osteni sa întrebe de amanuntele vicierii Neamului nostru, ale înselarii Neamului nostru, prin exploatarea a tot felul de naivitati sau indiferente, prin caderea în mreaja fortelor satanice ale unor organizatii „umaniste” internationale, ale masoneriei iudaice, ale curentelor cosmopolite, create prin oculta (sau mai putin oculta) propaganda masonica – si mai stiu eu ale caror glasuri si curente perfid justificatoare, perfid sofistice, vom fi cedat noi? Pe nimeni nu intereseaza, cu adevarat, în ce împrejurari a pierdut Gratia Divina un neam: se va constata doar, ca în cazul atâtor imperii, regate, craìi, neamuri – disparitia noastra. Se va lua. set si în trecere, în graba mare a istoriei „stiintifice” – act de disparitia noastra. Atât si nimic mai mult. Numai ca. toate, sau majoritatea neamurilor stinse – si-au împlinit, înainte de disparitie (sau de simpla eclipsare). misiunea sacra, au ascultat vointa lui Dumnezeu: important nu este niciun neam în sine — el nu conteaza decât prin misiunea sa, de la Dumnezeu data – si îndeplinita sau nu. Deci, simplificând, am putea spune ca nu exista, în istoria divina, neamuri – ci misiuni pentru neamuri (prin care misiuni neamurile capata, în planul divin, un rost). Noi, daca ne vom stinge, vom muri rusinos neîmplinind, neascultând porunca divina, neaplecându-ne, cu râvna, asupra rostului nostru interior-spiritual: MISIUNEA SACRA A NEAMULUI ROMÂNESC. În lucrarea „CIVILIZATIE ROMÂNEASCA si CIVILIZATIE BALCANICA“, a lui Victor Papacostea (Ed. Eminescu, Bucuresti 1983, pag. 411), se arata, clar, ca, individual, românii-aromâni dovedesc ca stiu despre misiunea neamului românesc si, pe cât le sta în putinta, fac adevarate minuni civilizatorii, iluminatorii, în limitele permise de lumea moderna (în Ungaria, în special – cazul Sina). Deci forta spirituala exista: e nevoie de o concentrare a eforturilor individuale, la nivelul metafizic de NEAM ROMÂNESC.

Sa încercam, totusi, sa ne ponderam mânia, din disperare nascuta – si sa privim mai cu mila si întelegere, mai apropiat, acest neam – caci este al nostru, îi apartinem si altul n-avem – Dumnezeu a ales sa ne nastem, noi, românii, ca români, si nu altfel; este ceva în marea taina a sortii – soarta individuala interdepinde de soarta colectiva. Si daca noi nu ne întelegem si nu punem întrebarile corect si drept – atunci, sa asteptam de la straini un tribunal drept si nepartinitor? De la straini, care stiu profunzimea misiunii noastre divine, dar covârsiti de influenta ahrimanica, abia asteapta sa scape de noi, ca fariseii de Iisus Christos? Caci ei, strainii ahrimanizati nu-si doresc mântuirea, ci, la modul luciferic, doresc o competitie oarba, al carei deznodamânt va fi fatal pentru toate neamurile. Pentru pamântul întreg – ca astru spiritual. E o aparenta contradictie – de fapt, o sinteza spirituala (interiorizata) extraordinara, a românilor; când parea ca vulcanismul, vlaga latina s-a subtiat (prin rafinament), pâna la decadenta, sau chiar impotenta spirituala si existentiala – a se vedea nu doar DOINELE, ci rafinamentul cult (monahal, apoi citadin) – tâsneste HORA, tâsnesc gesturile surprinzatoare, magice, inepuizabile (inepuizabile în cauza care le porneste si sustine, din interior si din profunzime) tâsnesc revoltele, volutele de gândire si exprimare, violente inspirate, metafizice. Ar fi, realmente pacat. Ca tocmai în aceste vremuri asa de tulburi – sa dispara constiinta misiunii noastre de stea bethleemica (de obicei, în vreme de restriste, un neam se coaguleaza, spiritual, se solidarizeaza, interior si exterior – si nu se dezagreg) – stea bethleemica a spiritualitatii umane din rasaritul Europei. Un fum dens, în care sunt executate, într-o concomitenta naucitoare, toate diversiunile scrise de manualul diversionistului – paralizeaza vointa si viata moral-spirituala ale neamului. Pentru ca spre a te orienta, ai nevoie de vizibilitate, fie chiar minima: ai nevoie cel putin de un reper, în functie de care sa te misti. Or, de la catolicism (a carui ofensiva este continua si subtila, dar putând, oricând se iveste prilejul, sa accelereze si sa îmbrace forme foarte agresive), la Martorii lui Iehova, de la masonerie la trucajul, extrem de perfid, al miscarilor asa-zis de „extrema dreapta” (care au fost reale, au avut un continut profund spiritualist si autohtonist, în sensul cel mai elevat al conceptului), de la punerea în stare de confruntare reciproca a tuturor ideilor (si ideologiilor si a tuturor purtatorilor lor intelectualii români, de la sabotarea culturala, spirituala, economica, pâna li obscen-triumfalistele propagande pro-NATO, pro-U.E., pro-euro etc – totul este pus 1a bataie pentru a-1 zapaci si, deci, a-1 paraliza volitiv, a-1 anihila spiritual pe românul mediu (si, din pacate, chiar pe intelectualii „de rasa”, fara calitati de exceptie, initiatice). înca si mai imposibil este facut demersul revenirii la stare; de comuniune spirituala a tuturor membrilor neamului, starea euharistica a neamului, de traire întru Hristos. Sunt taiate sau bruiate toate caile de comunicare interumana – prin întretinerea starii de haos social, economic, mora si spiritual. Si totusi, în ciuda acestui razboi total, în care ne-au aruncat dusmanii înversunati ai spiritualitatii, ai crestinismului – fortele ahrimanice – în ciuda acestei stari de razboi al tuturor contra tuturor – nu trebuie, cu nici un chip, sa ne pierdem cumpatul. Chiar daca e periculos sa te misti în exterior, fara sa fii resorbit într-o prapastie (a neîncrederii totale, a disperarii, a pervertirii si tradarii etc) – acest teren, peste tot minat, trebuie sa ramâna în afara; înauntru trebuie si ne intensificam miscarea spirituala – credinta, speranta, iubirea, vointa de solidaritate. Si, treptat, prin fumul satanic, mâinile, degetele noastre tremuratoare, se vor misca unele catre altele – si ne vom întâlni. Nu acum. Nu curând. Dar, speram, nu prea târziu pentru ca solidaritatea spirituala, comuniunea, întelegerea starii de continua crima, în care traim (împinsi prin pervertirea, treptata, a fiintei noastre, în institutii satanizate, sau, de-a dreptul, satanice) sa mai însemne ceva. Sa fie utila pentru recuperarea, integrala, a fiintei noastre spirituale.

Într-o prima etapa, sa facem efortul de a afla si a sti cine suntem noi, românii. Raporturile cu Europa nu intereseaza, decât în masura în care suntem în stare sa avem, sa afirmam, ba chiar, de ce nu, SA IMPUNEM, IDENTITATEA NOASTRA SI MISIUNEA NOASTRA SPIRITUALA, DIVINA. Deocamdata, sunt nu ani, nu zeci de ani – ci sute de ani de când orice politica româneasca a îndepartat, staruitor si perfid, neamul românesc, de la identitatea sa. Dacii au fost barbari, cica… – noi suntem cum si cât se vede (asta însemnând bun sau rau, în functie de conjuncturi neromânesti, sau de interese meschine, individuale, iar nu nationale) etc. etc. Probabil ca, în mare masura, fara sa fim constienti, ne-am îndepartat mereu de sfânta misiune pe care Eminescu a formulat-o, clar si raspicat, ca un adevarat vizionar.

Care a fost reactia oamenilor politici, fata de atitudinea metafizica la vârf, singura justa?

Distrugerea, lichidarea fizica, discreditarea morala – facute cu o furie morbida, devastatoare. Nici azi, nici ieri, nu s-au întrebat românii simpli: cum de im geniu ca Eminescu, poate fi proclamat, cu atâta nonsalanta, dezaxat antisemit, xenofob etc? Calitatea profund vizionara a autenticului geniu trebuie sa dea serios de gândit tuturor celor care-si îngaduie sa vorbeasca despre Eminescu detractori sau apologeti.

Iata ce spune Eminescu despre realitatea istorico-mentala si spirituala, atât a românilor aurelianici, cât si a celor traianici: „Nestatornicia noastra […] a facut atât în trecut, cât si în prezent, ca sa irosim o multime de putere vie […] Nu exista un stat în Europa orientala, nu exista o tara de la Adriatiaca pâna la Marea Neagra, care sa nu cuprinza bucati din nationalitatea noastra […] Toate celelalte fragmente de populatiuni stau în legatura de cultura cu acele centre politice, create de nationalitatile lor […] numai noi, cu maniera noastra de a vedea, suntem straini în orient si ramânem neîntelesi, chiar pentru cei de un neam cu noi” (M. Eminescu, art. Românii Peninsulei Balcanice, în ziarul „Timpul”, 26 septembrie 1878).

De ce nu s-a înteles, de-a lungul istoriei românesti asa-zis moderne, ca misiunea sacra a românilor, ca neam, nu poate fi îndeplinita prin starea ciuntita a neamului, prin fragmente de trup si de madulare (spirituale) ale neamului – ci prin sinteza, în spirit si trup, a românilor de la nord si de la sud de Dunare, a celor „traianici“, deopotriva cu cei „aurelianici“? Prin unirea, în principal spirituala, a tuturor românilor. Astfel, forta românilor, prin dezbinare si uitare voita, devine nesemnificativa. Niciodata nu vom putea sa ne impunem misiunea sacra, uitând jumatatea de neam din sudul Dunarii, lasându-i prada pieirii si uitarii, deznationalizarii fortate si barbare, facute într-un ritm necrutator, deznadajduitor de rapid – de catre cei care, fie au fost niste sclavi spirituali de la început (bulgarii, care nu au suflet si rost, fara slavii de rasarit) – fie au avut, cândva, misiune sacra, dar dupa ce si-au împlinit-o, au fost cuprinsi de forte ahrimanice, devenind un fel de golemi, jalnici si teribili în acelasi timp, prin monstruozitatea actiunii, prin decadenta, josnicia spirituala care i-a cuprins: neo-grecii.

Adevarat pericol de moarte îi paste pe fratii nostri de la sud de Dunare: se afla în mijlocul unui cazan satanic, al urii de nedescris a celor multi si schelalaitor de slabi, în fata celor putini, dar eroici în duh si simtire.

Iata ce ne semnaleaza Florin Cândroveanu, în legatura cu atitudinea, din Grecia (chipurile, tara europeana, moderna, crestin-ortodoxa, membra a N.A.T.O.), fata de aromâni: mentionam ca Grecia nu admite minoritatile nationale – atitudine exprimata într-un ziar din Atena, iar nu de undeva din satele de pescari, de prin insule: „Unde îi veti întâlni pe acesti asa-zisi vlahi, cu limba lor vlahiceasca, pe strada, la târg, la locul de munca, rupeti-le picioarele, smulgeti-le limba. Aici este Elada, si ea e a elenilor. Scopul scuza mijloacele” (România libera, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997 – articolul din pag. 2: Mai sunt tratate).

S-ar putea spune ca aceasta pozitie este una singulara, extremista etc – iar nu una caracteristica grecilor, în general. Dar prin politica greceasca de stat – se fac toate eforturile pentru asimilarea nationala a aromânilor – deci se opereaza guvernamental la dizolvarea completa a etniei aromâne.

Aceasta ura pare complet disproportionata, fata de rezultatele dezastruoase (pentru aromâni) ale asimilarii fortate, de catre greci. Dar nu e asa: ura este una corect calibrata (din punctul de vedere al grecilor). Neo-grecii, un neam secat, de mult, de sute de ani, daca nu de mii – de vlaga misiunii divine, neo-grecii – ui neam cuprins de fortele ahrimanice, patrund în oricare trup parasit de viata, dar care refuza sa-si înapoieze forma epuizata (de semantica etnica, de misiuni etnica) – tarinei. Ei bine, acesti neo-greci refuza sa dispara, pentru a lasa lor neamurilor care de-acum încolo vin, proaspete, cu misiunea lor divina. Acest neo-greci refuza stafeta spirituala, decenta si dreapta – urla salbatic, înfiorator, di invidie si mânie neputincioasa, vazînd – clarvazând (caci si Satana are momente de clarviziune) cum ramâne, viu si cu viitor, un neam al românilor. Urletul lor monstruos stârneste si întretine speranta noastra: cu cât urla ei mai tare, cu atât e mai limpede ca îndoielile cu privire la vigoarea profunda a neamului nostru izvorasc din îngrijorarea, cu vedere scurta, a unor copii (ingenui – dar ingenuitatea nu tine loc de clarviziune) – iar nu din adevar. Misiunea noastra va fi împlinita, printre urletele dezlantuite, dar fara spor, ale satanelor lumii.

II- ROMÂN-AROMÂNUL BOLINTINEANU SI POLITICA GRECO-BALCANICA

Sa urmarim, totusi, gloria si umbrirea gloriei acestor bravi frati ai nostri de sânge, frati buni, de tata si de mama – românii din sudul Dunarii – cu ajutorul unui semi-aromân, din secolul al XlX-lea, Dimitrie Bolintineanu (Calatorii la românii din Macedonia si Muntele Athos sau Santa Agora, B.P.T., Ed. pentru literatura. Buc, 1968) – singurul calator prin Macedonia, care, chiar macinat fiind de boala, a facut eforturi imense si de buna-credinta, pentru a oferi, atât contemporanilor, cât si viitorimii, adevarul. Adevarul despre maretia si puterea spirituala, de rezistenta prin limba si duh, a aromânilor – în mijlocul neamurilor barbarizate, tematoare de lumina bethlehemica – dar si adevarul despre ce li se pregateste aromânilor – despre crima etnica (etnocidul) – continua, efectuata de dusmanii luminii, contra acestor eroi solari. Acest etnocid, trebuie s-o spunem deschis, este desavârsit în secolele XX-XXI, în zilele noastre, sub nasul tuturor natiunilor care-si zic „civilizate” – dar care dovedesc un cinism si o lipsa de simtire revoltatoare, în fata dracestii obstinatii a neo-grecilor, de a stinge definitiv samânta aromânilor. Din pacate, ceea ce este mai râu si mai revoltator si mai dureros – este ca politicienii români, de la nord de Dunare, au ramas surzi la apelurile disperate (dar facute cu o tragica demnitate si luciditate) – cum surzi au ramas si ramân si politicienii de azi. De ce oare? De ce un neam care putea sa refaca Imperiul Roman de Rasarit în sens invers, dinspre Nordul Dunarii catre Sudul Dunarii (cum au vrut si au si încercat rusii, de-a lungul veacurilor), pâna la Marea Egee, data fiind misiunea lui de a împartasi Neamurilor Întunericului –Lumina! – este silit, printr-o criminala indiferenta, sa se restrânga, pâna la aproape, extinctia lui? De ce le este permis masonilor lui Otto von Habsburg sa închipuie fel de fel de harti ale Europei si variante de refacere ale Imperiului Habsburgic, în chip de Imperiu Romano-Germanic (si aceste harti de hârtie devin, pe nesimtite, în mod ocult, harti vii, zone de influenta – comerciala, politica, militara etc) – iar noua, românilor, legatari testamentari, de drept si spirituali, ai romanilor (prin viziunea geniala a împaratilor romani, de tipul lui Traian/Tracul Alchimist, care vedeau clar disolutia spirituala a Imperiului Roman în partea de apus si voiau, în chip compensatoriu, s-o refaca în partea de rasarit a lumii lor) nu ne este permis nici macar gândul unei fraternizari spirituale a tuturor românilor – într-un spatiu al Rasaritului – nici macar nu ne este permisa rasuflarea normala, a duhului nostru national? De ce trebuie, noi, sa ascultam, mereu, umili, paralizati de frica – de satanele vestului, de iudeo-masoneria, care lasa fluvii de sânge, de crima, pe unde trece? De ce nu ne-am hotarât, odata pentru totdeauna, sa ne ridicam fruntea, sa ne înfoiem coama leonina – si sa purcedem la faurirea obiectului misiunii noastre sacre: Refacerea Imperiului Spiritual al Rasaritului Europei? Trebuie sa ridicam ochii, pentru a capata perspectiva – si pentru ochi, pentru a ne vedea trupul maret, si pentru urechi, pentru a auzi chemarea duhului divin, porunca de împlinire a Noului Ierusalim – aici, în Rasaritul Ortodoxiei. Noi, cei de pururi ai locului – iar nu barbarii slavi, care se zbat, fara folos, în propria neispravire, si nici epuizatii si ahrimanizatii greci – trebuie sa începem odata marea, eroica batalie, prin care va triumfa, nu în alta parte a lumii, decât în Rasaritul Europei, flamura lui Hristos, împotriva Antihristului. Prin noi se va vadi neamurilor adevarate, extatica victorie a spiritului eristic, împlinirea misiunii spirituale a Omului, în cadrul stadiului ocult al Pamântului. Si pur-cederea catre stadiul ocult Jupiter – starea omului cu Trupul Moral, a Omului – omenire: „Binele sau durerea nu vor mai fi ale unuia, fara sa fie si ale altora” (Rudolf Steiner, Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, Buc., 1996, p. 239 – în traducerea, de exceptie, a lui Victor Oprescu).

Prigoana celor ai lui Hristos a fost, totdeauna, calea de încercare, prin plâns si suferinta – care duce la marea Lumina a Revelatiei lui Dumnezeu. Victoria celesta trebuie sa treaca prin Valea Plângerii. Ia aminte, si încordeaza-ti, spre zbor catre Christos, puterile sperantei, Neam al Românilor. Caci clipa ta se apropie – si curând chemat vei fi la truda slavita pe acest pamânt: truda întru voia lui Christos-Dumnezeu. Bun vei fi lui Dumnezeu – bun vei fi oamenilor.

SATUL GLOBAL al lui McLuhan (Galaxia Gutenberg, 1962) trebuie sa fie combatut prin satul îndumnezeit al românilor. Masoneria si „comisarii culturali” trebuie sa piarda partida mondiala, dimpreuna cu fortele ahrimanice. Adeverirea lui Dumnezeu – Christos al Adevarului a devenit nu doar o urgenta româneasca nationala – cât. mai ales, una mondiala. Lumina bethleemicâ de aici. din Rasaritul Europei, nu se va stinge pentru întreaga Lume a Oamenilor.

Iata, acum, ce spune Bolintineanu, despre situatia aromânilor, la 1858: „.. – Ei sunt cei mai numerosi, între toate neamurile de la sud de Dunare – fiind în duh, de fiinta, peste un milion, în vreme ce, aceia care îsi spun stapâni si majoritari, sunt mai putini la numar (dar crânceni ti porniti spre distrugerea absoluta a aromânilor). Tabelul de mai jos este pe deplin satisfacator ;

În Macedonia sunt:

200.000 albanezi;

120.000 greci;

300.000 bulgari;

450.000 români;

în Tesalia sunt:

150.000 greci;

200.000 români;

50.000 turci;

în Epir si Albania sunt:

350.000 români;

100.000 greci;

700.000 albanezi;

în Tracia sunt:

200.000 români;

Peste tot, 1.200.000 români, afara de colonia din Grecia proprie (s.n.) propriu-zisa, continentala” (Calatorii, II, E.P.L, Buc., 1968, p. 53.)

Dimitrie Bolintineanu, ca si multi revolutionari (masoni) români de la 1848, face exceptie de la internationalismul cosmopolit al masoneriei – masonerie care a instigat si condus, ocult, revolutiile vremurilor asa-zis „moderne” – printre care se numara, evident, si revolutiile pasoptiste. El, D.Bolintineanu, face o analiza foarte lucida a cosmopolitismului si, chiar, a ideii de cosmopolitism, prin prisma religiei crestine (a se vedea doctrina catolica), ajungând la concluzia fireasca: „Cosmopolitismul este o idee nepractica. Lumea poate fi patria celui ce nu are o patrie (a se vedea evreii, ba chiar grecii), ÎNSA LUMEA NU POATE FI PATRIA POPOARELOR. Cele din urma sunt totdeauna de undeva, au totdeauna ceva sa pastreze sau sa piarda (…) Nu este compatibil cu natura omeneasca decât nationalitatea (…) A se cârmui bine individual, este a cârmui bine familia, este a cârmui bine natiunea. A se cârmui bine natiunile, este a statornici armonia.”

D.Bolintineanu avea, înca, la 1858, de ce sa se extazieze, de milionul de români, ce înca erau români, în Grecia: (pp. 8-11) „Un milion de romani este un popor, este o farâmatura marita din acele legiuni romane neînvinse de oameni, neînvinse însusi de secoli: este o idee, este geniul, este civilizatiunea lumii vechi. doborâta, dar neînvinsa… este antica a unui monument ce reclama geniul omenesc ( ..) Astfel la vederea acestui milion de români, aceasta nobila ruina a legiunilor ce umplura lumea cu gloria lor, putem zice: aceasta natiune nu piere niciodata, si în caderea ei seamana mai interesanta decât în a sa stralucire“. Bietul poet Bolintineanu! Masonii din Loja Marelui Orient, unde intrase, alaturi de alti juni români, îi infiltrasera adânc o idee perfida, aceea de toleranta – pe care trebuiau s-o respecte doar anumite neamuri, pentru ca alte neamuri, câteva, aflate în strânsa cârdasie unele cu altele, batându-si joc cumplit de „legea” tolerantei, sa se cocoate stapâne, fara merit si fara stralucire, în mod jalnic si caricatural, în cârca lumii. El, D. Bolintineanu, nu are curajul sa spuna pe fata ceea ce inima lui dorea cu sete: maretia superba si meritata a acestui neam, lasat aici, ca straja spirituala, ca stea bethleemicâ, de catre Imperiul Roman. El, Bolintineanu, se margineste la a sopti, printre rânduri, arzatorul vis: „Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români, nu este ideea noastra a-i uni cu noi, caci suntem departati de dânsii, nu este ideea noastra a-i ajuta sa opereze rasculari. Cugetul nostru este ca acest popor de un milion, aruncat în Macedonia, cata sa aiba constiinta nationalitatii sale, cupa vietii sale poate sa fie mica, însa trebuie sa fie cupa sa…”

Câta candoare si totusi, si arsita de dor si de maretie, înalta demnitate româneasca, sufla peste aceste vorbe. „Nu este ideea noastra…” Ba – TREBUIE SA FIE! Mai exact – trebuia sa fie atunci, la timpul înca potrivit. Cum a putut sa fie ideea austriecilor (sprijiniti, subtil, de maghiari – si evident, de cercurile masoneriei mondiale), azi la sfârsit de secol XX, de a reînvia si reface spatiul Imperiului Habsburgic? – Un imperiu care, si când a existat de facto si de jure, a fost o creatura politica artificiala, hibrida – spre deosebire de spatiul românesc, având drept coloana vertebrala, Dunarea – a nu se uita primele secole ale mileniului doi, când, în cadrul si prin intermediul Imperiului (Taratului) româno-bulgar, fratii români, „traianici” si „aurelianici“, pentru prima oara dupa masiva retragere aureliana, au comunicat în mod direct. Dar cum poate sa fie ideea germanilor de a-si planta influenta, de-a lungul si de-a latul Europei, înaintea razboiului ultim mondial, prin mai mici sau mai mari comunitati germane, care sa pregateasca al treilea Reich? Dar în virtutea carei legi de toleranta poate fi admisa perfida infiltrare, prin obiecte, nici macar prin oameni) a evreilor americani, în mentalitatile tuturor popoarelor pamântului (pâna si în ale chinezilor si japonezilor, considerati printre cei mai conservatori oameni de pe pamânt) – pentru a alcatui „SATUL GLOBAL” al lui McLuhan, ideolog mai diabolic decât cei ai bolsevismului si ai nazismului, la un loc.

Da, SA ÎNDRAZNIM. Da, sa batem cu pumnul în masa. asa cum ne bat noua, acum, piticii spirituali ai Europei masonizate, cum ne bat ungurii, pentru milionul lor de etnici maghiari, dintr-un Ardeal anistoric românesc – numai pentru ca ungurii au trecut de partea evreilor-masoni, iar acestia le-au îngaduit puciul masonic de la Strasbourg, din 02. febr. 1997, când seful masoneriei române a fost dat jos si înlocuit, prin sfidarea Constitutiei masonice si a tuturor regulamentelor masonice, din toate timpurile – cu un ungur. Da, noi, românii, sa ramânem mereu niste flori sfioase, calcate în picioare cu o brutalitate fara margini, de toate iudele si caiafele acestui pamânt, care-si aroga (prin ce merite? în virtutea caror drepturi? Nici macar în virtutea legilor loi de ci fixate!) statura de conducatori ai Imperiului Mondial Masonic…

D.Bolintineanu ne spune clar despre brutalitatea si perfidia prin care s-a creat impresia si, apoi, certitudinea, ca românii din sudul Dunarii nu exista. Grecii i-au silit sa învete greceste. Asa-zisii „sfinti” greci (adica Satane îmbracate în sutane) au proclamat anatema asupra românilor care îndrazneau sa-si vorbeasca limba proprie (a se vedea, la pag. 55 a cartii citate, despre asa-zisul sfânt Cosma: „El cuteza a arunca anatema pe toti acei români care vor mai vorbi limba româna. Anatema lui sperie aceste poporatiuni crezatoare si simple, si din 44 sate române de la Zagor, numai 14 au mai ramas care sa vorbeasca limba româna. Ceilalti afara de batrâni, vorbesc greceste“. „Eroica” fapta a lui Cosma, servind si oarece interese politice ale musulmanilor, care voiau sâ-si simplifice grijile de administrare din zona, Ali-Pasa Tepelin „proclama pe Cosma sfânt si îi aduna moastele“. Iata ce fel de moaste au si saruta bietii crestini greci: moastele Satanei. Exista, de altfel, si o a doua forma majora de infiltrare si manipulare a constiintei românilor de la sud de Dunare. Patriarhul din Constantinopol, înainte de 1821, se întelegea mult mai bine cu autoritatile otomane (carora nu numai ca le satisfacea interesele de dominare în zona Balcanilor – dar asupra caror autoritati, Patriarhia greceasca avea chiar o anumita autoritate…) decât cu fratii întru ortodoxie, si, în special, cu aromânii, pe care cu deplinul acord al otomanilor, faceau totul sa-i stinga ca neam. Complotul Patriarhiei cu Ali-pasa din Ianina, pentru stingerea maretului centru spiritual urban aromânesc, VOSHOPOLE (Moscopole) este întru totul pilduitor în ce priveste fatala actiune a bisericii grecesti, asupra etniei aromâne.

Deci, aceasta a doua forma majora de manipulare a constiintei românilor din sudul Dunarii este, din pacate, tocmai „religiunea” ortodoxa. „Propaganda greaca are drept mijloc religiunea. Ei numesc greci pe toti câti sunt de rit oriental, numara pe români, pe sârbi, pe bulgari si altii si formeaza un element grec. Dar nu sunt PE TOATA FATA PAMÂNTULUI (s.n.) nici trei milioane de greci, adica pe jumatate cât bulgarii si de patru ori mai putin decât românii” (pp.55-56). Si, profitând de smerenia înnascuta a crestinilor români, perfizii greci exploateaza inima lor credincioasa pâna la absurditate: „Ceea ce este o nedreptate neînteleasa, este ca românii platesc pe tot anul mai multe milioane de lei la biserica de rit oriental, si preotii acestei biserici sunt greci, propaga ideile si interesele crestinilor din Orient. Ceea ce este si mai trist, este ca o mâna de calugari cârmuiesc aceste asezaminte, nu ca crestini orientali, ci ca greci, pe când românii care le sustin sunt combatuti, calugarii români persecutati, înlaturati. Actul de secularizare a averilor manastiresti, facut de Cuza în Principale,a lovit, e drept, si pe calugarii români, si autoritatea, morala si sacra, u bisericii crestine – dar a avut si o latura pozitiva: a lovit în plosnitile grecesti. în puzderia de calugari greci, care se oplosisera în manastirile din principate si, cu obraznicie fara seaman, luasera staretiile si pusesera mâna pe sute de mii si milioane de pogoane de pamânt, pe averi fabuloase, care nu erau nicium folosite, cum s-ar fi cuvenit, din punct de vedere crestin, – pentru alungarea suferintelor si saraciei umane.

A forma toti acestia (românii sud-dunareni – precizarea ne apartine) un regat peste celelalte nationalitati, mi se pare un vis, ba înca un vis nedrept” (comentam noi: daca asa îi comandasera masonii Marelui Orient candidului D.Bolintineanu, el s-a executat… fara sa gândeasca în termenii pragmatici, pe de o parte, asa cum o fac, spre pilda, grecii si turcii, în acest Rasarit de Europa – si nici în termenii metafizici, ai necesitatii ca, prin misiunea sacra a românilor, odata împlinita, sa fie risipiti norii satanici ai popoarelor fara har întreg, ca slavii – sau ahrimanizate, ca grecii cei noi…) „ca si acela ce viseaza grecii: de a subjuga pe celelalte nationalitati.” Toate aceste lucruri sunt secretele viitorului. Ceea ce credem noi, ca toti acesti români ar trebui sa faca, ESTE DE A-SI PASTRA CU SFINTENIE LIMBA SI DATINILE ROMÂNE, oricare ar fi soarta ce viitorul le pastreaza. In aceste vorbe se încheie toata politica românilor „aurelieni”.

Usor de zis, greu de facut: – când dusmanii te înconjoara si te strâng în fiarele propriilor slabiciuni (toleranta, blândetea, omenia, dar si frica maturilor pentru propriile odrasle, dorinta de parvenitism etc – am numit ca slabiciune omenia, pentru ca noi, românii, uitam sa fim mai fermi si necrutatori cu Satana, dupa vorbele lui Iisus, care cerea veghe spirituala continua si razboi neodihnit Râului: „Nu am venit cu pacea, am venit cu sabia” – sabie cu care trebuie deosebit, clar si definitiv, Râul de Bine, Prietenul de Neprieten). Patriotismul mamelor aromâne, singurele care s-au împotrivit eroic anatemelor grecesti, albaneze, otomane, si au continuat sa-si învete pruncii, cu o minunata, sfânta încapatânare – patriotismul acestor mame a fost sublim, este, înca sublim – dar, fara ajutorul românilor liberi, din nordul Dunarii, românii aurelianici vor fi de tot sufocati, înglobati total în masa neamurilor care-i înconjoara. Muntii, în care s-au retras, ca-n niste ultime cetati, le vor servi (daca nu se trezeste adevaratul curaj patriotic, luminat de faclia metafizica a constiintei misiunii divine) – la înaltarea spre ceruri a ultimului, tragicului gest al sinuciderii, asa cum le-au servit celor peste 200 de femei-mame, în fata salbaticiei distrugatoare a albanezilor (slugi ale grecilor si turcilor), asa-zis frati (ucigasi si ticalosi frati am mai avut noi, smeritii si prea generosii, în toate, români): „La schitul Veterniste sa curma cantonul Aspropotamos, lânga podul facut de romani, Coracos, si unde suliotii fusera ucisi de albanezii musulmani, în luna ghenariu 1813. Femeile lor, în numar de doua sute, vazând pe sotii lor ucisi, se aruncara cu pruncii în brate în rîul Ahelonus, unde se înecara. Aceasta fapta fuse drama cea mai mare si cea mai trista a acestui secol” (p. 115).

În mod ciudat, strainii n-au bagat de seama absolut nimic din tragedia acestui neam român. Orice neam are dreptul macar la atentie, daca nu la compatimire. (Byron se duce sa moara, la Misolonghi, pentru niste greci care deja preluasera, foarte subtil, puterea politica în Imperiul Otoman – de ce nu 1-a trimis masoneria sa moara pentru adevaratii împilati, pentru mult-împilatii români?). Fata de români, indiferenta criminala a Apusului devine tot mai suspecta. Toti calatorii straini din Macedonia vorbesc de greci si iar de greci. Aproape nici unul de români. O singura exceptie este mentionata, în secolul 19, de Bolintineanu – Pouqueville, care nu-i confunda, precum ceilalti apuseni, pe români cu grecii, cu albanezii… Strainii s-au lasat condusi, ca orbii, de autoritatile grecesti – si n-au cercetat, sub coaja de grecizare fortata, ce fel de neam se ascunde, tremurând de umilinta celor amenintati cu moartea etnica. Pouqueville are curajul sâ-si critice (p.105) compatriotii-calatori si sa biciuiasca si trufia paranoica a grecilor: „Se vede ca Du Cange si Pachimore spun ca armata lui Ion Paleologu era compusa de greci de origine si anume megalo-vlahiti, ai caror strabuni se luptasera sub Ahile, pentru ca românii nu sunt nici pamânteni, nici greci, nici pelasgi… Pentru ca se afla în Dolopia, nu va sa zica ca sunt coborâtori din Ahile… dar eruditia greaca este totdeauna îngâmfata de pretentii de antichitate, pe care nu le poate sprijini. Vitiul celor noi (greci) a fost totdeauna sa traiasca din fala lui Platon, Miltiadi, Cimoni, fara a îngriji a-si face singuri o stralucire a lor proprie

Acesta este semnul ahrimanizarii unui neam: dupa ce si-a împlinit misiunea sacra pe pamânt, refuza sa lase alte neamuri sa-si împlineasca misiunea lor sacra. în finalul discutiilor asupra dezvaluirilor lui D.Bolintineanu despre consângenii nostri aurelianici, sa vedem care-s neamurile noastre din sudul Dunarii, dupa urmele semintiilor lor din Macedonia: 1 – lintopenii, 2 – niculenii, 3 -grarnostenii, sau muntenii, 4 – motinii sau motii, în Tesalia, 5 – moscopolenii, dincolo de Pind, 6 – gobisenii (sau pisoderenii).

Dar acestora, cum cu infinita amaraciune spune D.Bolintineanu: „Vecinii lor le-au luat tot ce au avut: originea, istoria, datinile – numai limba a scapat (n.n.: aceasta era valabil pentru 1850…), multumita femeilor române. Dar am vazut cum „Sîntul Cosma”, acest al doilea sânt Anghelusi, dar mai fericit decât cearlatanul din Silistra, puse anatema pe limba lor” (p.71).

De aceea, D.Bolintineanu ajunge, în mod tragic, dar firesc, la întrebarea cruciala, sfâsietoare, dar dreapta – si care este expresia fortei interioare, care cere Adevarul. Trebuie sa avem curajul sa privim realitatea destinului în fata, daca vrem sa avem vreo sansa de redresare a drumului ursitei noastre, întru împlinirea misiunii divine a neamului. D.Bolintineanu e foarte „modern”, prin ceea ce descopera întrebarea sa (p.47) – dar, cu concluziile sale, nu putem fi, total, de acord, având în vedere cele stiute, din politica lumii de azi, fata de anumite natiuni, etnii sau state. Iata întrebarea hamletiana pe care o pune Bolintineanu: „Suntem sau nu suntem? Trebuie ori nu trebuie sa fim?” Surprinzatoare, necrutator de adânc penetranta, în fiinta neamului nostru teribila, aceasta amara întrebare, cu doua paliere: 1 – oare existam, spiritual? 2 – avem (sau: mai avem!) misiune pe pamânt, în cadrul planului divin, etern, al constructiei lumii?

Citam mai departe: „Nu va plângeti de guvernele voastre,ele sunt ceea ce voi voiti sa fie: cu o natiune plina de virtuti si de marire – nici un guvern nu poate exista. Aceasta natiune româna este buna ?Este rea? De ar fi buna, nu ar putea sa aiba guverne rele. Astfel ea nu poate sa aiba guverne bune, când va avea un guvern bun, îl va mustra, îl va urî, îl va alunga. Cine sunt acei oameni ce spera la mântuirea patriei? Românii îi mustra, îi urasc, îi gonesc. Acesti oameni sunt niste nedemni negresit, ori daca sunt demni, românii nu-i înteleg, nu pot sa-i înteleaga, ei au venit prea curând, sau prea târziu. Ca sa te înteleaga românii, trebuie oare a se închina strainilor? A dezvolta umilinta? A tolera hrapirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea natiune?

Grecii nu au virtuti, dar ei au cel putin vitejia si patriotismul. Noi nu avem nimic, pentru câ nu vrem sa avem nimic, si noi însine suntem cauza acestor rele: ei nu sunt vrasmasii nostri, România nu este junghiata de vrajmasi: România e plecata de sine“.

Iata „modernitatea” lui D.Bolintineanu: excesul autocritic, din frica de a nu fi cumva nedrept si nelucid – îl duce pe intelectualul analist român la autoacuzare exclusiv, la autoflagelare masochista, nedreapta în mare masura. Iata la ce ne-au dus atâtea secole de toleranta exagerata: sa-i consideram pe dusmani ne-dusmani, sa ne orbim singuri (cu propriul nostru sânge…) pentru a fi mai usor de jupuit si manipulat de straini. E un rezultat ciudat de asemanator, cel din secolul XIX, cu cel din secolele XX-XXI. Pentru ca nu s-au schimbat datele interioare fundamentale ale neamului românesc? Poate. Dar, în primul rând, pentru ca circumstantele internationale, atitudinea Apusului, catolic si protestant, nu s-au schimbat fata de Rasaritul ortodox – si, mai ales, fata de aceasta ciudata Românie, al carei pamânt a fost simtit, în toata maretia lui sacrala, de Traian-Vizionarul/Alchimistul – din pacate: din pacate – pentru ca vizionarismul sau nu ne-a adus decât belele, atunci când neamurile, impotentele, din punct de vedere spiritual, neamuri din apus, au intuit puterea oculta a acestei zone (putere care, daca ar fi fost recunoscuta de apuseni, acestia, prin contrast cu noi, si-ar fi recunoscut, implicit, propria schilodenie interioara).

D.Bolintineanu este victima candida a manipularilor subteran -subconstiente, la care suntem supusi de secole, de grupurile de interese internationale – interese care converg, fata de realitatile spirituale din Rasarit. Când, atunci, în secolul XIX, de la calomnie josnica (acuzatia ca românii sunt pederasti) pâna la crima si anatema, nu lipseste nimic din arsenalul agresiv al actiunii de desnationalizare, planuita (si reusita aproape total) de greci – tot tu te consideri culpabil si te oferi ca mielul spre junghiere – va fi fiind aici o dimensiune metafizic-crestina, dar este înca o dovada a rezultatelor incredibile la care poate ajunge razboiul psihologic, diabolic de perfect, indus de interesele bisericii constantinopolitane grecesti (dinainte de eliberarea din 1821, cât si de dupa eliberarea Greciei). A învrajbi si a crea totodata complexul culpei – spre a stapâni etniile conlocuitoare si a le asimila complet, în dispretul total al oricaror masonice „drepturi ale omului” – bune doar pentru „catei”. De aceste manevre subterane nu poate fi straina (pentru ca veni vorba) nici masoneria iudaica internationala – cea care a creat atmosfera complet diferita, în jurul unor popoare care ar fi trebuit la fel tratate. Grecii, fiind epuizati spiritual, functionând ca niste golemi, total ahrimanizati. au fost considerati ca ideali pentru persecutarea, torturarea si lichidarea neamului cu misiune sacra înca vie: românii. E o tehnica, valabila în aceste vremuri amorale, de a-ti înlatura adversarul spiritual pe care-l intuiesti ca fiind mai puternic decât tine.

E bine sa descoperim adevarul hamletismului din interogatiile lui Bolintineanu. Nu la analistii politici (si nu de grija analistilor politici) de felul lui Bolintineanu, care se considera hiperlucizi, dar sunt, de fapt, bolnavi de grija de a nu fi nedrepti cu altii (devenind nedrepti cu ei însisi si cu neamul lor), trebuie sa ne gândim, ci la traitorii din Macedonia si Grecia, de etnie româna-aromâna, pe cale de a le fi stins neamul.

III. CAVALERII MIELULUI – SI „ILIADA” LOR

Aromânii, dupa cum se stie, sunt, si astazi, pastori de oi. E drept ca, asa cum ne marturiseste epopea lui Nida Boga – „Voshopole” – ei pot împlini, cu mare pricepere si cinste, si alte mestesuguri-misiuni sacre, pe pamânt – iar dupa ce multi s-au raspândit prin lume – li s-a dus vestea, atât ca mesteri faurari, giuvaergii – cât si ca neîntrecuti oameni ai finantelor: e o forma de autoaparare contra celor ce-au hotarât si-au poruncit pierzania aromânilor, prin ispitirea fortelor brutale, prin bani.

Dar, cel putin în trecutul secol XIX si în prima jumatate a secolului XX, aromânii au stat si au asteptat si s-au prosternat în fata MIELULUI – precum semenii lor pastori, din jurul ieslei de la Bethlehem. Poezia populara aromâneasca transmite poeziei culte aromânesti motive mistice – dintre care, principalele, sunt legate de Iisus: motivul MIELULUI si cel al TRANSFIGURARII. E suficient sâ trimitem, în legatura cu misiunea de CAVALERI AI MIELULUI, la revelatoria balada-epopee, transpusa, subtil, în registru cult, de catre Constantin Belimace: Curnicea – iar pentru motivul (tot eristic) al transfigurarii – la epopeea Marelui Miracol Spiritual: Voshopole – epopeea în sonete a lui Nida Boga.

I – Balada Curnicea, a lui Belimace, este, în fapt, o autentica epopee, cu dimensiuni comprimate – epopeea pazitorului de HRISTOS-MIEL, neamul aromânesc. Destinul aromânilor-pastori – CAVALERI AI MIRACOLULUI – este sintetizat în destinul eroico-mistic al lui Zega-celnicul: toti pastorii celnicului Zega au în grija o singura mielusea (hieroglifa misterului initiatic): aceasta, dupa zece ani de pascut pe Muntele Pind (10 = numarul creatiei divine) – pastere de trifoi „nevazut la noi” (de fapt, originalul spune despre „iarba… di bana”: care înseamna iarba de viata, sau iarba vietii opusa ierbii vutane, care înseamna iarba mirositoare, iarba saracacioasa de pe stâncile muntilor): ,si tru-a dzatea oara, /Tru-una primuveara, /…/Pascu nu vutana, /Iarba-atea di bana (sau,cum transpune Hristu Cândroveanu, „trifoi /Nevazut la noi“) trimite la iarba atot-tamaduitoare – sau, pur si simplu, la initiatica „creanga de aur“; „a fatat în munte /Miel cu stea în frunte, /Cum nu-i pe coclaur – /Dintisor de aur, /Lîna înflorata, /Matase curata -/Faptura de-alint, /Cu coarne de-argint…” („Si-afita în munte/ Nel cu stea în frunte. /Nel ca tri ciudie. /Cu dinti di flurie /Si cu lâna toata /Ca sirma curata, /Curata brasime /S-cu coarne di-asime…”).

Când a fatat mieluseaua? De Pasti: „în ziua de Pasti” (sau, conform originalului: „trî Sâm-Giorgiu-aprindu” – în ajun de Sfântul Gheorghe.

Iata ca, mai direct decât în evanghelii, Mielul Iisus se încredinteaza ocrotirii-initierii (în sens mistic-activ) unor apostoli exemplari: Pastorii-Crai. Si mie, la rândul meu, mi-a fost semnalat, de catre un mare om al spiritului românesc, un eminent traducator al operei lui Rudolf Steiner, ca una dintre deosebirile (de fapt, una dintre întâlnirile semantice) dintre evangheliile lui Luca, respectiv Matei, – este aceea ca, la nasterea lui Isus, Evanghelia lui Luca spune ca au asistat pastorii (capitolul 2, aliniatele 8-9-10 – iar în Evanghelia lui Matei, capitolul 2, aliniatele 10-11, se spune ca pruncul Iisus a fost înconjurat de crai. De fapt, functiile de crai, respectiv pastor, converg spre una singura: PAZITOR AL MIRACOLULUI SPIRITUAL AL LUMII.

Atunci când Mielul Sacru este luat de lotri (fortele ahrimanice ale lumii) se dezlantuie razboiul în numele Mielului Sacru – apocatastaza, confruntarea finala între fortele malefice si benefice: „N-a ramas întreaga /Nici macar o creanga, /si n-a ramas frunza /De plumbi nepatrunsâ” („Nu ramase deaga /Una dzua-ntreaga /Di pliumb nipitrumtâ /’N barbateasca lumta“). Deaga, în textul original, înseamna ramura: evident ca prin intermediul MIELULUI REDOBÂNDIT – se produce transfigurarea:

a – ramura putreda a lumii fenomenale, a lumii profund luciferizate, pâna la ahrimanizare – este înlocuita cu creanga de aur eterna, caci:

b – „hotii crunt pierira” (n.n.: fortele ahrimanice au fost definitiv învinse, redizolvate în lumina) /Mielul îl gasira/, si l-au dus la târla, /si-a curs vinul gârla…” („Nelu lu-ascâparâ, /Furi’ i vâtâmarâ, /S-cântânda prit câl’iuri, /S-tumarâ la staniuri“). Recontopirea omului cu Sinele Sacru-Mielul – reface starea originara, de paradis (cal’iuri cu cântic).

Cine îl vesteste, de fapt, pe Zega, de actiunea „furilor”? „A lui Zega muma” – Maica Domnului. Câti luptatori mistici ia Zega, la lupta apocatastatica?
”…doispe-doisprati di insi /Tot ca Zmei ne-asvinsi” (n.n.: evident, cei doisprezece apostoli ai hieroglifelor cosmic-zodiacale).

II – Cavalerii Mielului Minunat sunt, aparent, umili ciobani – în realitate, sunt Cavalerii Sfintei Cruci, expeditia lor este o cruciada, izbânda lor transfigureaza, la modul paradisiac, lumea. Certitudinea victoriei spirituale, peste orice accident istorico-fenomenal, este întarita de epopeea vasta a Transfigurarii – epopeea VOSBOPOLEIcetatea care, prin distrugerea în cadrul fenomenalului, si-a eliberat potentele de Cetate Eterna a Spiritului. Voshopolea, moarta si înviata întru spirit-este Mielul-Iisus – iar voshopolenii, treziti într-un spirit, sunt Prigonitii(dar vesnic victoriosii) Cavaleri ai Mielului: „Voshopolea cea mândra, spulberata, /nepieritor, în spirit e-ntrupata, – /Al bajenarilor, al tuturora” („Voshopolea-atea arsa si surpata, /L’ia ca s-arsara multu ma musata /Tu mintea-armânilor di tu xinitie…”).

Vom amanunti lucrurile, la vremea potrivita, în textul analitic al lucrarii noastre. Deocamdata, atât mai adaugam: prigonirea, de catre fortele ahrimanice, a Cavalerilor Mielului, este dovada mistica, a faptului ca aromânii sunt „tagma aleasa a lui Hristos („pe cine iubeste, Dumnezeu pedepseste“). Prigoana înseamna, în traducere initiatica, si raspândirea si consolidarea, oculta, a misiunii sacre, încredintata de Dumnezeu – Neamului Român-Aromân (Neamului Româ­nesc, spiritual unit, prin gesturile vizionare ale împaratilor Magi: Traian-Aurelian-Constantin), în jurul coloanei vertebrale spirituale, care este Istrul Sacru.

Am comparat epopeea VOSHOPOLE cu ILIADA lui Homer nu neaparat pentru a pune epopeea lui Homer în stare de superioritate, fata de epopeea VOSHOPOLE: epopeea lui Nida Boga, din punct de vedere al semnificatiilor metafizice, este superioara capodoperei homerice. Dar aveam nevoie de un reper literar pentru a satisface prejudecata snobilor, a celor care strâmba din nas în fata „neconsacrarilor” si „neconsacratilor”. Si nici VOSHOPOLE – epopeea, nici Nida Boga, creatorul epopeii, nu sunt consacrati, pentru literatura româna. Am considerat ca, între Iliada si Voshopole sunt unele trasaturi de asemanare: un razboi pentru apararea unei cetati, o infiltrare perfida în cetate (un „cal troian”), apoi devastarea cetatii ca o consecinta a infiltrarii în inima cetatii – o eroica si zadarnica rezistenta umana. Aici, însa, se opresc asemanarile si începe rafinata metafizica a transfigurarii materiei în Spirit Etern, metafizica prezenta (si posibila) în epopeea Voshopole, datorita atingerii, de catre Nida Boga si de catre neamul despre care vorbeste acesta în epopeea sa (neamul aromânilor) – a stadiului de evolutie spirituala necesar: crestinismul.

Ceea ce vom investiga, în paginile de mai jos, va fi: constientizarea, de catre poetii culti si crestini aromâni, a Spiritului Neamului Românesc, cu cele doua aspecte:

a – aspectul fenomenal, aparenta risipire si stingere a neamului românesc-aromânesc, nu prin distrugerea cercurilor – hoare (sate), prin asimilare fortata, maceluri etnice, deznationalizate prin toate mijloacele;

b – aspectul esential: situarea aromânilor atât sub blestemul – dimândare-legamânt, cât si (pe cale de consecinta mistica, raportata la dimândare) necesara transfigurare spirituala, a neamului de prigoniti mistici, paznicii cei mai supusi ai MIELULUI – HRISTOS. Mai mult decât atât, constientizarea, de catre poetii culti ai neamului aromânesc, a unitatii românilor de la sud si de la nord de Dunare – uniti prin MISIUNEA SACRA COMUNA, aceea de a lumina spiritual lumea, a retransforma, prin autosacrificiu. Valea Plângerii în Paraclis. De aceea, epopeea transfigurarii, VOSHOPOLE, a lui Nida Boga. va face obiectul unui studiu aparte – într-o a doua sectiune a lucrarii de fata. Si, (tot de aceea, dimensiunea crestina (în sensul cel mai profund, mai esoteric) a poeziei aromânesti va fi urmarita cu deosebire.

-va urma –

Minuni, ca excepții de la regulă, în Genealogia Sfântului Prunc

Cartea neamului lui Isus Hristos

 George Danciu

Există două genealogii, paralele, care redau firul istoric nevăzut, asemeni firului cărămiziu întins de Rahav în cetatea Ierihon pentru a-si salva casa, la intrarea poporului evreu în ţara promisă, când a legat ca semn de recunoaștere și protecție funia de fir cărămiziu la fereastra prin care i-a coborât pe cei do Continue reading “Minuni, ca excepții de la regulă, în Genealogia Sfântului Prunc”

Busola – Gândirea și Iubirea

Cuget și Exist

              George Danciu

Crestinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.

                                                                              PETRE ȚUȚEA

De-a lungul secolelor, încă de la începuturile existenței sale, omul a crezut despre el ba una, ba alta. I-a fost grau să creadă realitatea imediată. Când René Descartes (1596 – 1650) a spus simplu Cuget, deci exist!, oamenii n-au prins  profunzimea  cuvintelor sale.

Descartes  a avut o lumină a mesajului divin. Acum, beneficiind și de alte pârghii Continue reading “Busola – Gândirea și Iubirea”

Seminar PETRE TUTEA

PETRE ȚUȚEA,  ROMÂNUL

100 vorbe de duh,  din Citateistețe.ro

http://www.citateistete.ro/

MOTTO:   Ca sa cunoasca azi prin Biserica înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. (BIBLIA, Efeseni, 3.10)

Mie mi-a trebuit o viată ca să mă conving ca in afară de Biblie, nu e nici un adevar.                                              Petre Țuțea

1. Se spune ca intelectul e dat omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul e dat omului, dupa parerea mea, nu ca sa cunoasca adevarul, ci sa primeasca adevarul.

2. Am avut revelatia ca, in afara de Continue reading “Seminar PETRE TUTEA”

AVEM NEVOIE DE CATEDRALA NEAMULUI!

Vavila Popovici

Credinta face ceea ce omul si legea nu pot face.”

Sfântul Ioan Gura de Aur

Stim ca ideea unei catedrale impunatoare în Bucuresti nu este deloc noua, ca ea aparut imediat dupa dobândirea independentei de stat – 1877, când s-a constatat ca nici o biserica din Capitala nu putea primi pe toti acei care ar fi dorit sa participe, în liniste si cu demnitate, la Te – Deum-urile oficiate. Arhitectii din acea perioada au executat unele schite de proiecte, care probabil, au suferit indecizii, amânari. Am intrat mai târziu în perioada comunismului când despre aceste schite si despre aceasta idee nici nu s-a mai pomenit, ateismul întinzându-si aripa malefica asupra populatiei tarii, condusa de comunistii atei care au demolat biserici în loc sa cladeasca. Fac o divagatie amintind ca ateii se scuza, spunând ca nu slujesc nici lui Dumnezeu, nici lui Satan. Dar cui atunci, le punem întrebarea ? Dictionarul specifica clar: Ateismul este negarea existentei lui Dumnezeu si a oricarei divinitati. Ateismul este considerat o moda, de altii o filozofie, iar unii îl considera chiar o boala care s-a agravat în sec. XIX, când europenii au început sa guste din tehnica, stiinta si libertati politice, afirmând ca omul poate totul, nu mai are nevoie de nimic, nici de Dumnezeu. În 1Corinteni 2:5 ni se spune: Credinta voastra sa nu fie întemeiata pe întelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu, si aceasta întrucât întelepciunea o putem dobândi numai cu puterea lui Dumnezeu. Ateii sustin ca nu e nevoie de o carte „sfânta” care sa-ti spuna ce e „Bine” si ce e „Rau”, empatia, ratiunea si experienta sunt suficiente pentru fiecare om. Ori istoria acestei lumi a dovedit, în primul rând, ca exista o lege morala naturala prezenta la toate popoarele si în toate epocile de cultura ca o realitate a vietii umane, ca o cerinta a ei. Aceasta lege morala este lucrarea Întelepciunii divine, este înscrisul divin al inimii noastre, ea prescrie omului caile, regulile de purtare care duc spre fericirea fagaduita; interzice caile raului, care abat de la Dumnezeu si de la iubirea lui. Crestinismul este plusul, învatatura unica si suprema a Mântuitorului Hristos. În Morala crestina intervine iubirea crestina, jertfelnica, daruitoare, deci se pune accent pe interiorul omului. Crestinismul a aparut pe fondul lumii greco-romane unde excelasera celebre scoli filosofice cu mari întelepti. De exemplu Platon si Aristotel, desi acordau prioritate legilor pozitive ale statului, recunosteau si existenta unei legi morale naturale care obliga constiinta omului chiar si acolo unde nu exista o lege pozitiva. Despre aceasta lege vorbea si Sfântul Apostol Pavel în epistola catre Romani 2:14-15 : „Pagânii care nu au lege din fire fac ale legii, acestia neavând lege, îsi sunt lor si lege, ceea ce arata fapta legii scrisa în inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile lor”. Degeaba spun ateii ca sunt morali si fara Dumnezeu când moralitatea lor, poate sa însemne ura, razbunare si chiar uciderea semenului daca acesta din urma nu crede în existenta lui Dumnezeu. Nu asa au facut în perioada comunista, omorând cu bestialitate pe cei care se opuneau sistemului? Ei mai sustin ca ateismul nu este comunism, dar comunismul nu a avut la baza ateismul? Nu Karl Marx spunea ca Religia este opiul poporului? Eliminarea religiei ca fericire iluzorie a poporului este necesara pentru fericirea lor reala…” Nu Vladimir Lenin a fost cel care a spus ca „Ateismul este o parte naturala si inseparabila de marxism…”? Nu Iosif Stalin a spus ca „…acest cuvânt al lui Marx este piatra de temelie a întregii ideologii marxiste despre religie”?Ateismul este categoric o negare, nu o constatare, o neutralitate! Nu poti sa constati si sa nu te situezi de o parte sau alta. Este ca si cum te-ai urca într-un copac si ai ramâne suspendat de o creanga… Cât timp vei sta asa?

Ateismul este negarea lui Dumnezeu si a tot ce nu cade sub simturi, dupa cum credinta este o afirmare a existentei lui Dumnezeu si aderare ferma la tot ce ne-a descoperit El.

Proiectul construirii Catedralei nationale a reaparut dupa 1989. Cu greu, dar s-a reusit sa se puna piatra de temelie, iar de curând, aflam din presa ca s-a ajuns la ultima etapa a fundatiilor speciale, una dintre cele mai dificile actiuni, întrucât se lucreaza sub nivelul apei subterane. „Corpul navei catedralei se va înalta în forma de cruce pâna la cornisa desfasurata la 45 de metri. Nava principala se împarte în trei registre orizontale preluate din traditia bisericilor românesti medievale. De asemenea, porticele sunt o sinteza între cerdacul popular si colonadele din arhitectura manastirilor si palatelor brâncovenesti. Acestea sunt amplasate la intrarea principala, protejeaza intrarile laterale din dreptul pronaosului si înconjoara semicircular absida altarului. Cele sapte turle sunt înconjurate de colonade, asemenea porticelor de la primul nivel, dialogând armonic cu celalalt registru compozitional, iar cea principala se va înalta pâna la 120 de metri.”

Catedrala se va ridica în capitala tarii noastre – Bucuresti, pe Dealul Arsenalului, un teren aflat în proprietatea Patriarhiei din 2005, acordat prin ordonanta de Guvern, având ca destinatie exclusiva constructia Catedralei Mântuirii. „La pretul ridicarii la rosu de 400 de milioane euro se vor adauga înca circa 200 de milioane de euro pentru picturile din Catedrala.”

Când au aparut aceste informatii, au început sa apara imediat voci contestatare, jurnalisti straini dar si persoane de la noi din tara, unele în cunostinta de cauza, altele complet în afara subiectului, au cules date eronate exprimându-si parerile, ne aprofundând subiectul, necunoscând „esenta”, as spune. Ce a ajuns în presa? „Catedrala Mântuirii Neamului costa 600 milioane euro, bani platiti de Guvern” si lumea a vociferat în nestire : „Guvernul da 600 milioane euro pentru o catedrala; aceste milioanele de euro ar fi putut fi folosite în scopuri mult mai benefice oamenilor!” „Cu ce ar fi cucerit inimile tuturor oamenilor Biserica?” Vai ce trist ! „Cu o investitie de 600 de milioane de euro s-ar fi putut construi o scoala pentru tinerele talente din toate domeniile. Ar fi putut construi un centru pentru olimpicii romani. Ar fi putut construi câteva mii de adaposturi pentru batrânii cu probleme ai României. Ar fi putut sustine zeci de cantine ale saracilor în toata tara. Ar fi putut… dar n-au facut-o”, s-a mai scris. În numele cui vorbesc? În numele acestei tari crestine? Nu mai calculati atât ! Patriarhia are oameni care sa se ocupe de aceste calcule ! Unii ziaristi, de buna credinta, au adus la cunostinta cititorilor compararea faptului ca în Bucuresti a fost construit Stadionul National, arena cu o capacitate de 55.000 de locuri, din fonduri publice, iar Catedrala Mântuirii Neamului va avea o capacitate de 5.000 de locuri, si punând întrebarea: „Nu poate fi construita  doar partial din fonduri publice, ceilalti bani fiind din donatii ale clerului si credinciosilor ortodocsi români din tara si strainatate?”

Actuala Catedrala patriarhala a fost construita la mijlocul secolului al XVII-lea (1656 – 1658), fiind initial biserica manastireasca, devenita ulterior catedrala mitropolitana în anul 1668, iar din anul 1925, odata cu înfiintarea Patriarhiei Române, a servit în mod provizoriu drept Catedrala patriarhala. În anii 1932 – 1935 s-au facut lucrari de restaurare. Se stie ca toate catedralele mitropolitane din provinciile românesti sunt cu mult mai încapatoare decât actuala Catedrala patriarhala cu o capacitate de aproximativ 500 de persoane. S-a vazut ca este neîncapatoare pentru numarul mare de credinciosi care în fiecare duminica participa la Sf. Liturghie, atât în interiorul, cât si în exteriorul acesteia. O noua Catedrala patriarhala mai încapatoare se impune în mod imperios si pentru marile sarbatori religioase si momente solemne bisericesti, cu caracter national si international.

Au intrat vreodata aceste persoane oponente, denigratoare, cum vreti sa le spuneti, în Catedrala actuala, au participat la o Liturghie? S-au gândit numai la risipa de bani, dar la risipa de energie pe care si-o asuma prelatii si toti cei care s-au angajat în aceasta lucrare s-au gândit? La dragostea lor întru Hristos? La câte generatii se vor bucura de aceasta sfânta catedrala, s-au gândit? Ar fi trebuit sa se bucure de curajul si judecata limpede a Patriarhului!

Câta cultura în acest domeniu au toate aceste persoane care-si dau cu parerea? Ce stiu sau cât stiu ele despre Credinta, Religie, Biserica? Stiu ei ca o Biserica ortodoxa este învelisul arhitectural al unui continut spiritual? Ca este o comuniune a oamenilor credinciosi întru Hristos – Capul Bisericii celei vii! În Evrei 13,8 se spune: „Acelasi ieri, astazi si în veci”, adica fiecare biserica ortodoxa trebuie sa exprime eternitatea în timp. Destinatia Bisericii, înca din primele secole, era considerata „Domus ecclesia”, lacasul de închinare, bunul sacru, spatiul liturgic, un loc sfintit si sfintitor.

Un Episcop îmi povestea, pe vremea comunismului din tara noastra, cum a venit o cersetoare, a cerut audienta Preasfintitului si a donat o suma mare, bani pe care-i strânsese din cersit, pentru refacerea turlei unei Biserici. Ce suflet avea aceasta femeie? Statuse ani de zile cu trupul lipit de asfaltul rece, umed, si meditase asupra vietii, vazuse oamenii din jurul ei, poate mai bine ca noi cei care trecem indiferenti pe strazi, sau obsedati de câte un gând, fara sa observam pe cei de lânga noi… Facuse ea acest gest pentru iertarea pacatelor ei? Nu! O facuse pentru iertarea pacatelor noastre! O facuse din dragoste pentru Hristos!

Sa ne gândim la vremurile lui Stefan cel Mare. La început domniei a avut grija sa refaca principalele mânastiri ridicate de înaintasii sai în scaun, iar în a doua jumatate a secolului al XV-lea s-au construit peste 44 de lacasuri noi de închinare, precum mânastiri, biserici si schituri, majoritatea dupa fiecare victorie câstigata împotriva turcilor. Sunt faptele lui crestine, fapte ale dragostei de oameni, de Ortodoxie, ale umanismului sau românesc si al respectului pentru credinta stramoseasca. De aceea poporul l-a numit „cel Mare”, si „cel Sfânt”. El a fost cel mai mare ziditor de locasuri de închinare ortodoxa din Moldova si chiar din întreaga tara. Multe dintre bisericile si mânastirile construite în acele vremuri, precum Bistrita, Dobrovat, Neamt, Putna, Voronet si altele, s-au pastrat pâna în zilele noastre si de ele s-au bucurat generatii întregi. Nu mai vorbim de marile catedrale ale românitatii ortodoxe din Transilvania! Dupa Primul Razboi Mondial, din care România a iesit traumatizata, dar învingatoare si cu trei teritorii majoritar românesti alipite la vechiul Regat, constructia de biserici ortodoxe a continuat, caracterul Nationalul capatând si dimensiunea sacra, pentru ca românitatea presupunea Ortodoxia. Prima biserica de mari dimensiuni construita în Transilvania a fost Catedrala mitropolitana din Sibiu (1902-1906), înainte de Marea Unire din 1918, în stil bizantin, fiindca renasterea româneasca avea nevoie aici, în Transilvania, de asemenea trimiteri la mostenirea Bizantului. Alte biserici de mari dimensiuni s-au construit la Cluj – Catedrala Mitropolitana, la Târgu Mures, Miercurea Ciuc, Medias, Orastie. Catedrala ortodoxa, cunoscuta si sub numele de Catedrala Încoronarii din Alba Iulia (1921-23), constituie expresia artistica a unitatii noastre nationale realizata prin actul din 1918. Ea a continuat, ca stil, atât traditia împaratilor bizantini, cât si a domnilor ?arii Românesti, cu elemente artistice din veacurile al XVI-lea si al XVII-lea, care au contribuit la constituirea unui adevarat stil românesc în domeniul bisericesc.

Pe scurt, vreau sa amintesc precizarile Patriarhiei Române cu privire la necesitatea construirii Noii Catedrale numita si Catedrala Mântuirii Neamului si anume ca ea va fi Simbolul demnitatii nationale, ca reprezinta o necesitate arhitecturala pentru o capitala europeana cu o populatie de peste doua milioane si jumatate de locuitori; Catedrala va fi un simbol al capitalei unei tari din Uniunea Europeana, Bucurestiul fiind la ora actuala singura capitala europeana fara o catedrala reprezentativa; asadar, construirea viitoarei Catedrale patriarhale nu distoneaza cu traditia europeana, ci, dimpotriva, o confirma; credinciosii români ortodocsi, chiar daca în majoritate saraci, reprezinta principalii donatori (finantatori), alaturi de Statul român – care doreste sa ajute la construirea viitoarei Catedrale patriarhale; atribuirea de catre Statul român a terenului pentru construirea Catedralei patriarhale reprezinta, mai ales, o reparatie morala pentru cele cinci biserici demolate de catre dictatura comunista, în aceeasi zona; ea va fi o constructie decenta si armonioasa, care sa evite orice stil gigantesc sau strivitor. „Biserica este singura scoala care nu se finalizeaza cu examenul de bacalaureat sau cu studiile de doctorat, ci ramâne permanent o scoala spirituala pentru toata viata, care îndruma oamenii sa caute viata cereasca vesnica, înca din timpul vietii lor pamântesti. În plus, ea este singurul spital care vindeca pe om de pacate prin iertare si prin cultivarea virtutilor, spre a dobândi sanatate sufleteasca si iubire curata pentru armonia în familie si societate.”„Catedrala reprezinta un simbol al demnitatii nationale, Biserica Ortodoxa Româna fiind astazi singura între Bisericile ortodoxe fara o catedrala reprezentativa pentru credinta majoritatii poporului român”, se mai mentioneaza în comunicatul Patriarhiei..

Cert este ca un locas de cult duce gândul omului catre Dumnezeu. „Biserica înteleasa în extinderea ei spatial-temporala si în coordonatele ei cosmice raspunde dorului dupa raiul cel pierdut”, spune frumos lect. dr. Mihaela Palade, în „Arta ecleziala – icoana a universului”.

Da, avem nevoie de o Catedrala a Neamului! Unde putem fi mai aproape de Dumnezeul nostru, atâta timp cât sanatatea trupului ne permite, decât în Biserica? Suntem facuti de la început sa avem în noi puterea lui Dumnezeu. Asa ne-a facut, suflându-ne suflare de VIATA! Iar în Biserica ne „ reîncarcam bateriile” primind energie, harul Lui! „Harul este „favorul” de care recipientul beneficiaza din partea celui care-l ofera.” Recipientul suntem noi, oamenii pacatosi, iar Cel care ne ofera este Dumnezeu si Fiul Sau – Isus Hristos. „În Biserica este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Împartasanie, Preotia, Sfânta Liturghie, bucuria vietii si mântuirea. În Biserica sunt sfintii toti împreuna cu Maica Domnului si însusi tronul nevazut al Prea Sfintei Treimi”. Avem nevoie de CATEDRALA NEAMULUI!

Pun capat gândurilor mele, cu un poem scris cu ocazia vizitarii unei Biserici: Sunetele melodioase ale clopotelor,/ cu bataia ritmica, lunga care le-nsoteste,/ ma cheama./ Privesc de departe Corabia/ cu care strabatem oceanul vietii…/ Pasii urca cararea pietrelor reci ale pamântului,/ luminate de soare./ Ridic privirea spre crucea din vârful turlei,/ si înteleg iubirea lui Hristos,/ legatura dintre Cer si Pamânt./ Si parca – as dori sa ramân/ cu ochii atintiti spre cer…/ Intru-n Biserica, ma îndrept spre Altar,/ ma opresc în fata „Usilor Raiului”./ Ma simt usoara, plutesc./ Cu genunchii plecati rostesc rugaciuni,/ imploratii si gândesc:/ Daca rugaciuni nu s-ar mai spune,/ daca credinta nu am mai avea,/ pamântul parasit de cer/ cum ar arata?/ Îmi îndrept pasii spre „Tarâmul Întristarii”,/ spre care se îndreapta viata noastra, toata ./ Închid usa mare si grea,/ cobor tulburata/ cararea pietrelor reci.

Vavila Popovici –Raleigh, Carolina de Nord

 

Fiecare an e un dar de la Dumnezeu

Pentru mine nu exista moarte, exista «trecere dincolo».“

 Zoe Dumitrescu-Busulenga

Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simtit. Viata mea a fost atât de activa si atât de plina încât un an în plus sau în minus nu s-a facut simtit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente.

[pullquote]

Am avut întotdeauna obsesia mortii iminente. Cu fiecare an care trecea încercam sa adaug ceva la mine, la persoana interioara, caci persoana exterioara nu ma interesa. Când eram în viata publica, fiecare an însemna înca o posibilitate de a raspândi cultura, de a forma cultura, de a raspandi ceva din traseul fiintei mele.

Zoe Dumitrescu-Busulenga

[/pullquote]

Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fara sa-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simtit curgerea timpului. Pentru mine, acesti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu sa înteleg mai multe lucruri pe care tineretea, poate, nu le întelege iar maturitatea le ignora vrut sau nevrut. Am avut sansa sa ajung pana aici si sa privesc cu bucurie, dar si cu tristete. Vârsta asta lunga mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflam într-un moment de grava întelegere a sensului vietii. Fiecare nu priveste la cel de alaturi, nu îl intereseaza decât lucrurile materiale, iar restul este uitat.

Fiecare an care mi se dadea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinerete ca am sa traiesc cam 60 de ani, n-am sa ajung pâna la 70. Am avut întotdea-una obsesia mortii iminente. Cu fiecare an care trecea încercam sa adaug ceva la mine, la persoana interioara, caci persoana exterioara nu ma interesa. Când eram în viata publica, fiecare an însemna înca o posibilitate de a raspândi cultura, de a forma cultura, de a raspandi ceva din traseul fiintei mele. Astazi, copilul nu mai gaseste în cel din fata un model, o ima-gine care sa-l marcheze pentru întreaga viata. Când eram la Facultate, Iosif Sava îmi ura la televizor: «La multi ani“, iar colegii îmi faceau tot felul de placeri intelectuale. Ei bine, batrânetea mai toceste reactiile de bucurie, mai cu seama ca îti dai seama ca fiziceste slabesti. Traiesc din amintiri si încerc cât pot sa mai fac ceva. Anul trecut mi-a aparut o carte de portrete. Anul acesta îmi doresc sa fac volumul II, unde vor intra cei care nu au intrat. Batrânetea nu este o povara. Pentru mine nu exista moarte, exista «trecere dincolo».“

(Zoe Dumitrescu-Busulenga, august 2004)

O CONFESIUNE DE EXCEPTIE

 

Baia de frumusete

Zoe DUMITRESCU-BUSULENGA

[pullquote]

Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusete în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusete. În rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

Zoe Dumitrescu-BUSULENGA

[/pullquote]

Per total nu m-am gândit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atât de importanta încât sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine.


…Când eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. În jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe înca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat însa nici pâna azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de câte ori le vorbeam studentilor. Si aveam pâna la sase ore pe zi. Eram înclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decât dupa 50 de ani, când am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut însa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Înaintea sfârsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

…Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin înca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte strânse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. În ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au încetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.

….Cei care ma viziteaza acum îl cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai vârstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta în atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o întelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am încercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam într-o lume sigura, în masura în care cultul valorilor stabile îti poate da tie sensul unei stabilitati.

…Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt într-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem însa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se întâmpla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai cânta…


…Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta
ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai cânta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a început sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

[pullquote]

” Moartea pentru mine înseamna eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea în lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mântuitorul stie.”

Zoe Dumitrescu-BUSULENGA

[/pullquote]

…Din fericire, mai sunt câtiva scriitori din cei vechi. Nu stiu în ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma întreb însa de ce nu mai scriu cei vechi – D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii în numele postmodernismului. Am încercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi – totul este farâmitat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers – ne diseminam, ne risipim.

…Eu nu înteleg un lucru: când e atâta frumusete întreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, când eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca farâmitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?

…De la Freud încoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum cuviinta”, cuvântul acesta, a disparut din dictionar.


…Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul în care ne purtam ucide frumusetea.
Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? îl expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a întâmplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savârsit o crima. Fiorul primei întâlniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se întâmpla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat înca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urât, si asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreata, si noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rau sau murdar.


…Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusete în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusete. În rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

…Pentru ca intram în zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura îti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gândire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit sa pun mâna pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

…Moartea pentru mine înseamna eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea în lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mântuitorul stie.”

———————————————–

 Zoe DUMITRESCU-BUSULENGA

(Maica Benedicta de la Varatec)


ROMÂNIA MEA: „FRUMUSETE PURA…”

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

 

Denisa IRIMIA- Grupul Scolar Agricol Murgeni

Eleva in clasa a XII-a

 

 

ROMÂNIA MEA: „FRUMUSETE PURA…”

 

 

 

România este gradina tuturor izvoarelor, este iubirea scaldata cu mii si mii de ani în urma de catre stramosii nostrii care s-au luptat si au sadit în noi sângele latin si florile sacre de comunicare, în cuvinte frumoase din limba noastra de origine latina.

 

România este tara fagaduintei, este tara mea si a tuturor. Ma mândresc cu frumusetile ei nebanuite, ma îmbat cu parfumul ei si ma nasc cu placerea de a fi român, de a visa, a trai si a ma bucura de înmiresmatele file ale istoriei ce sunt strabatute de mii de ani de curaj si vitejie.

[pullquote]

România este gradina tuturor izvoarelor, este iubirea scaldata cu mii si mii de ani în urma de catre stramosii nostrii care s-au luptat si au sadit în noi sângele latin si florile sacre de comunicare, în cuvinte frumoase din limba noastra de origine latina.” Denisa Irimia

[/pullquote]


Cu entuziasm si placere redau aceste cuvinte care nu pot descrie îndeajuns minunile „României mele”, o Românie pe care nu multi o cunosc sau nu doresc a o cunoaste, dar care prin frumusetea ei uimeste fiecare strain” si îl face sa se îndragosteasca de aceea Doamna frumoasa îmbracata în podoabe alese, de muntii plesuvi în tacere de piatra adânca, de paduri milenare cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de o mâna maiastra si sfânta.

 

Ma plimb cu mândrie pe Valea Prahovei admirând surâsurile îmbatatoare ale primaverii, visez în trecut atunci când ma trezesc la Marginile Sibiului si iubesc cu patima când ma ratacesc pe Valea Oltului împreuna cu arhitectura universala a acestui pamânt care pare a fi desprins dintr-o lume minunata, o lume a visarii, o lume în care imaginatia pare reala.

România este o capodopera a globului pamântesc care a fost cioplita de-a lungul istorie si care s-a luptat pentru o independenta pura alaturi de Alexandru Ioan Cuza la Unire, a tinut piept marelui nazist Hitler si a reusit sa doboare obstacolele create de dusmanii nostrii. Prin istoria României se întelege în mod conventional, o istorie a popoarelor întregii regiuni românesti care prin vitejie si curaj au tintit spre malul victoriei si au razbatut scuturile trecutului care si acum ne este întiparita în minte ca o cerneala pe care nu o putem scoate. Legendele cum ar fi cele ale contelui Dracula sau istoria autentica a României sunt marturii ale acestui trecut fascinant si totodata dureros.

România ne încânta cu nenumaratele ei traditii care o definesc în totalitate. Una dintre aceste sarbatori este cea a Sfântului Andrei care mai este denumit de catre bucovineni „Andreiu’ cap de iarna”, o sarbatoare care apartine în totalitate iernii noastre sobre. Ea se sarbatoreste la 30 noiembrie îmbinând cele doua componente, spiritual si istoric care se contopesc pentru a fi comemorate în acele clipe în care postul Craciunului este în desfasurare, pregatindu-se pentru venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Noaptea de Sfântul Andrei este povestita inca din batrâni ca fiind o trecatoare între cele doua lumi, cea vazuta si cea nevazuta, lumi care prin legatura lor ofera informatii cu caracter de prosperitate pentru anul care vine. În acelasi timp dezvaluie într-o maniera ireala planurile malefice si cele benefice. Se crede ca în aceasta noapte „umbla strigoii” sa fure „mana vacilor”, „mintile oamenilor” si „rodul livezilor”. Împotriva acestor primejdii oamenii folosesc ca principala arma de aparare usturoiul pisat folosit la alungarea duhurile negre de peste tot.

Mos Nicolae aduce sarbatoarea copiilor si a dragostei oferita de catre parinti. Cu totii ne amintim de acele clipe magice când stateam înfrigurati cu ochii spre geam pentru a vedea ce ne aduce „mosu”. Legenda lui Mos Nicolae provine de origine din tarile catolice unde este cunoscut ca fiind un ocrotitor al familiei ceea ce îi ofera astfel dreptul sa se implice în educatia copiilor. Legenda s-a raspândit în toata lumea si a luat caracteristicile fiecarei tari. În Europa ziua de Sfântu Nicolae a devenit ziua darurilor si a activitatilor caritabile.

Colindatul la noi este o traditie din strabuni care este respectata de catre copii în toata legea ei. Pot spune ca este cea mai asteptata sarbatoare împreauna cu Nasterea Domnului Iisus Hristos, care aduce cu ea practici vechi prin care se sarbatoreste Echinoctiul de Iarna, moment în care natura ne ofera sperante ca va renaste în toata splendoarea ei. Asociata cu cântece si gesturi ritualice, colindatorii transmit mesajele si simblolurile unei stravechi spiritualitati românesti si vestesc cu bucurie Nasterea Domnului.

Multe traditii si povesti dainuiesc pe acest pamânt, traditii care nu vor fi lasate niciodata în uitare si care împodobesc prin mireasma lor fiecare coltisor al acestui pamânt. Mereu o sa avem în suflet trecerea dintre ani cu acele momente speciale petrecute cu persoana iubita. În gândirea populara cumpana dintre ani semnifica în aceeasi maniera data mortii dar si a renasterii ordinii cosmice. Multe obiceiuri sunt împânzite în acest moment al anului, majoritate flacailor se pregateasc pentru a ura gospodariile din toate satele. Cele mai cunoscute obiceiuri sunt: Ursul, Capra”, Bungherii, Caiutii, Malanca, Jienii, Mascatii si multe altele care sunt transmise din tata în fiu…

Am cutreierat acesta particica de pamânt în lung si în lat si au ramas imprimate în memoria mea capodoperele naturale ale patriei mele pe care as dori cu multa dragoste sa vi le împartasesc si dumneavoastra. România este cunoscuta pentru frumusetea ei naturala si pentru imaginea aparte constituita de peisajul exotic al Deltei Dunarii. Aceaasta este cea mai mare delta din Europa si cel mai întins tinut umed care ia formele unui labirint vast, care se pierde printre vaile adânci ale Carpatilor. Se întinde pe o lungime de aproximativ 3.446 Km patrati si constituie totodata cea mai mare rezervatie unde coabiteaza aproximativ 320 de specii de pasari si 45 de specii de peste de apa dulce în numeroasele sale locuri.

Putem spune cu mândrie ca România este detinatoare a celei de-a opta minune a lumii si anume Salinele României… Datorita potentialului natural existent, aceste palate de sare cu aerosoli ce au efect terapeutic asupra sanatatii au facut din România un loc ideal pentru a convietuii. Puritatea aerului si frumusetea locului te captiveaza din prima clipa, din primul pas facut pe treptele istoriei, trepte care au fost cioplite de ocnasii de altadata care au lasat în urma arta adevarata. Pur si simplu te minunezi numai la auzul surâsului de sare a unei bisericute sapate la aproximativ 27 de metri adâncime, un lucru cu adevarat maiestros. Aceasta capela catolica daltuita în sare poarta hramul Sfintei Maria si aduna de mai bine de doua veacuri localnicii la serviciul divin de Sf. Varvara.

România este locul visurilor mele si al tuturor, ea este locul în care natura ne îndeamna, ne sprijina si ne îndruma prin cântarea muntilor, prin murmurul stropilor de ploaie, prin zumzetul pasarelelor si prin râurile domolite ce duc sperantele românilor de pretutindeni si lacrimile strabunilor nostri ce au trai si au murit pe si pentru acest pamânt, dar care ne-au lasat drept mostenire aceasta Românie. Ea va dainui mereu în sufletul meu si sper ca si în sufletul tuturor românilor.

Sunt românca si ma mândresc cu asta…

Într-o ultima instanta as vrea sa mentionez despre România de astazi care cu totii stim ca este o Românie bolnava, o Românie în dureri. De ce cu totii vreti acum sa o parasiti, sa o lasati în voia sortii? Este o întrebare de milioane la care as vrea sa raspund cu cea mai mare sinceritate… Stiu ce a patit România, îi cunosc si îi împartasesc durerea, îmi sunt cunoscute în cel mai mic detaliu loviturile capitale, loviturile naturale dar si aceea lovitura sufleteasca care si-a facut simtita prezenta si a luat un loc de frunte în inimile tuturor românilor.

Cu totii ne dorim o Românie mai buna, fiecare om îsi doreste siguranta în propria tara si asigurarea zilei de mâine într-un mod decent. Eu la vârsta mea îmi doresc ca România sa-mi ofere sansa de a-i demonstra ca sunt si voi fi mereu alaturi de ea.

Nu ne prabusim nici de numarul dusmanilor si nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricosata de meningita morala!

Denisa IRIMIA

Grupul Scolar Agricol Murgeni

14 mai 2011

 

Promisiuni conditionate

 

Promisiunile lui Dumnezeu sunt conditionate- insa toate sunt DA. AMIN!

 


Orice loc pe care-l va calca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise. (Iosua, 1.3)

 

[pullquote]

Cartea aceasta a Legii sa nu se departeze de gura ta; cugeta asupra ei zi si noapte, cautând sa faci tot ce este scris în ea; caci atunci vei izbândi în toate lucrarile tale si atunci vei lucra cu întelepciune.(Iosua, 1.8)

[/pullquote]

Nu stim ce greutate a pus în vorbele sale un profesor care înainte de 1989 a facut o afirmatie colosala în fata studentilor pe care-i îndruma si de care se simtea foarte apropiat si responsabil: „Nu e om cult acela care nu a citit Biblia cel putin o data.” Sunt curios pâna unde si-a însotit vorbele cu fapta. Ce a facut el însusi, cât de departe l-a dus acea preocupare nobila si curajoasa pentru acel timp cand Bibliile erau aproape complet interzise în particular. Înafara preotilor, exceptand protestantii, aproape nimeni nu citea Biblia.

Se vorbea ca Marin Preda pentru a scrie celebra fraza de la sfarsitul trilogiei Cel mai iubit dintre pamanteni citise toata Biblia si înca una veche! Dar, cu siguranta profesorul nostru se referea la o cultura generala minima.

[pullquote]

“Daca dragoste nu e, nimic nu e.” (Marin Preda, cf. 1 Corinteni, 13)

[/pullquote]

Asa cum românii e musai sa-l citeasca pe Eminescu, tot asa e obligatoriu citirea Bibliei. Se stie ca aceasta Carte unica cuprinde multe genuri literare, scrieri de mare profunzime literara, scrise în perioade de timp stravechi, care se întind pe cca 1.500 de ani, pagini care si-au mentinut nu numai autenticitatea celor scrise, dar si prospetimea si farmecul, intacte.

Toti marii oameni de cultura, Eminescu, Eliade, Arghezi, Blaga, Stanescu, Botta, Botez s.a., lista fiind deschisa, fac referiri de substanta la invatatura Bibliei, întreaga lor opera ar avea o alta directie si o cu totul alta valoare (inferioara) daca ar lipsi cultura si tiparul sfintelor scrieri.

Am zis Biblie, deoarece si altii vorbesc de Sfintele Scripturi, unii incluzand si alte scrieri vechi, cum ar fi upanisadele, de pilda. Ori, Biblia cuprinde cele 66 de carti canonice, dupa cum gasim si explicarea necesara în Prefata la Biblia Ortodoxa, tradusa si tiparita sub îngrijirea distinsului carturar si prea-înalt episcop, Bartolomeu Anania. Biblia Ortodoxa cuprinde si alte cateva carti necanonice, pe care Bartolomeu Anania le numeste bune de citit! Insa, o mare parte a Occidentului, neoprotestantii, Biserica Americana Baptista, au Biblia cu doar cele 66 de carti canonice, celelalte sunt cu totul inafara Bibliei. Nu sunt considerate Cuvantul lui Dumnezeu care sa fi inspirat scriitorii acestora. Pentru cunoscatori, diferenta e mare, intre o carte canonica si una necanonica, se simte imediat ca nu e in vorbirea si scrierea unitara a intregului,  citind Biblia cu aplecare, apoi punand ochii si pe acele scriei bune de citit.

[pullquote]În adevar, fagaduintele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea si „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu.” 2 Corinteni, 1.20[/pullquote]

Pentru ca spatiul unui Articol e totusi limitat, voi restrange  acest punct de vedere, doar la aceste afirmatii succinte, de altfel si tema propriu-zisa o voi trata mult prea laconic.

Orice loc pe care-l va calca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise. (Iosua, 1.3)

Daca veti calca cu piciorul, insa e cu folos sa calcam cu ochii si cu gandul, cu meditatia, locul lasat pentru noi, care trebuie deci cucerit, Dumnezeu ni-l va da, cum a promis. El a lasat ascunse, la prima vedere, lucruri importante pentru viata noastra. Trebuiesc cautate cu multa grija si preocupare, ca pe o comoara de mare pret. Pentru poporul israel, Dumnezeu a promis acea bucata de Pamant care le-a dat-o atunci prin conducatorul lor, Iosua, dupa razboaie care au durat cca 7 ani, si care va fi al lor, conditionat.

[pullquote]

Iosua a împlinit poruncile date de Domnul robului Sau Moise si de Moise lui Iosua; n-a lasat nimic neîmplinit din tot ce poruncise lui Moise, Domnul. – Iosua, 11.15

[/pullquote]

De ce credeti ca toti marii oameni de cultura, printre care il includ si pe Brancusi, s-au preocupat in mod majoritar de invatatura care ne vine din Biblie si de la Dumnezeu?

Pentru ca e de neinlocuit si pentru ca e o sursa inepuizabila de mari binecuvantari.

Citim Cuvantul Sfant, caci El ne poate da bucurii spirituale nespus de marete?

De curând am avut sub ochi un eseu urias, al omului de cultura prof. dr. Adrian Botez: Doi frati … imparati! De care imparati si frati, e vorba? De Dan si Emil Botta, ambii poeti de mare talent. Dan Botta, poet de mare profunzime si scriitor cercetator, fiind printre noi doar 51 de ani (1907-1958). Imparatul mai tanar, Emil Botta (1911-1977), a fost un mare actor si poet talentat, binecunoscut contemporanilor sai prin rolurile memorabile interpretate in teatru si film, remarcat prin stilul de interpretare cu totul inconfundabil, de mare angajament launtric.

 

[pullquote]

Mircea Eliade il omagiaza pe poetul Dan Botta, folosind cuvinte-metafore: “ … pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”…

[/pullquote]

 

CE VREAU SA ZIC ? Pun fata in fata,  alaturi si  impreuna, Biblia si scrierile marilor poeti amintiti aici.  Mareata Opera le-a fost izvor de invatatura si inspiratie,  tuturora. Dar  Biblia  ea insasi  cuprinde si multe scrieri in versuri cum sunt Psalmii, unele scrieri ale lui Solomon, cartea Iov…

Inca odata remarc credinta poetului Dan Botta, descifrata pentru noi in eseul Doi frati … imparati!:

 

Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.

 

 

Constat, ca si Dan Botta, ca in poezie, cuvintele si ideile, filozofia acestora, imbraca forme de mai mare profunzime spirituala.

 

 

Dan BottaCredea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)

 

Sa mergem la adevaratul  izvor  spiritual!

Sa ne bazam pe  promisiunile  – certitudini care ne dau adevarata viata si fericire vesnica – Cuvantul lui Dumnezeu lasat pentru om in Carte, in TESTAMENT (Vechiul si Noul testament- Biblia).

Doamne ajuta! Doamne da-ne izbanda!

 

ANAMNESIS

de Mihaela CRISTESCU

 

Sotului meu, Constantin

 

As mai fi înaintat un pas si as fi trecut pragul pridvorului, dar, pentru numai un moment, o raza a soarelui de dupa-amiaza se strecura printre copaci si îmi atinse privirea fara echilibru, o superstitie regasita în somnul dinaintea visarii. Biserica linistita îmi cântarea cu întelepciune gândurile, lumina regasi înlauntrul meu realitatea îndoielnica si deznadejdea divizata în rationamente razlete, incompetente dar statornice: „Hristos nu a  venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur si reusesc sa pasesc pe covorul taranesc de la intrare.

[pullquote]

Hristos nu a  venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur

[/pullquote]

Printre florile de vara ce coboarau din arcadele sterse de vreme, fumul lumânarilor se ridica în coloanele dilatate, purificând atmosfera încinsa. Ma înconjurau pilonii maronii, din lemn masiv, subred sentiment inconstient, trezit la viata de parfumul puternic al mirului calatorit prin încaperile sfinte. Tacere. Aproape sa disting zumzetul greierilor veniti sa acompanieze miscarile tainice ale calugarilor în cautarea trebuintelor zilnice. Nimic mai apropiat, nimic departat, totul la îndemâna nevoilor mânastiresti. Ce sa caut: forma sau conceptul? Materia si spiritul în aceeasi înlantuire, un diagnostic de transformare continua a vietii pamântesti. Nici o întrebare nu se putea suporta, nici un îndemn, nici o chemare. Cunoasterea apare in forme ciudate, câteodata razbate la suprafata în vârtejuri zdrobitoare, alteori în fante de culoare. Dinlauntrul Universului, semnele Dumnezeirii asteapta ivirea zorilor, timpul nu exista decât pentru re-devenire, eterna patrundere a Scripturii în imnurile ortodoxe. „Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”

[pullquote]

Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”

[/pullquote]

Uitasem, mai presus de toate, geografia locului, intram în pronaos fara nici o silaba de încurajare, aceasta lume toleranta si frumoasa începea sa ma cunoasca. Cristelita ma privea cu daruire, semnificatia durerii si a demnitatii se înlantuia ca o planta urcatoare, separând binele de rau, suferinta de placere. Era o adevarata încântare, puteam primi lumânari lucrate de calugari, cruciulite din argint curat si fotografii ale lacasului de cult; arce si cupole, turle si grinzi, bolti sprijinite pe stâlpi de piatra, toate indicând puterea atotcuprinzatoare a hierofaniei: „Pentru ca sa vina peste apa aceasta lucrarea cea curatitoare a Treimii Celei mai presus de fire, Domnului sa ne rugam. Pentru ca sa ne luminam noi cu luminarea cunostintei si a dreptei credinte prin venirea Sfântului Duh, Domnului sa ne rugam.”

 

Cu viitoarea lumina prinsa în buchet am îndraznit sa privesc mai departe, spre rasarit, apoi tavanul si turla Pantocratorului. Lumea vazuta dezvaluia pe cea nevazuta, în icoanele sfintilor, asa cum pâlpâirea sperantei conduce credinta. Corabia noastra, naosul, se deschidea primitor si întunecat, tainic si îndurator. Stiam ca cineva ma urma încet, fara zgomot si banuiam un anumit zâmbet de încredere si de bunatate. Îmi imaginam sala plina si sarbatorile bogat împodobite, sclipitoare cântare a preotului înaintea mirenilor si a clerului. Un singur glas, memoria Liturghiei îmbibata în stranele laterale, umilinta si dragostea reîntoarcerii: „Aducându-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mântuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta, si de cea de a doua si slavita iarasi venire.” – Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gura de Aur

 

Pentru sarutul icoanelor, pentru rugaciunile de la moastele Sfiintilor, cât si pentru Slava Mântuitorului, pentru daruire si venerare, pentru toate la care visam parametrizând uman cele din Lumea de Dincolo nu exista valoare, nu gândim si nu statornicim sentimente. Ele se afla a priori si le descoperim pas cu pas, virtute cu virtute, întelegere cu întelegere.

 

Totul înainta, desfasurându-se în compozitie de gala prin geana vitraliilor înalte, suple si coplesite de istorie. Pasarile se auzeau din vazduhul exterior, în calitatea lor de mesager al cuceritorilor eterului. Umbra se apropia si se departa, îndeplinea ritul candelelor si al curateniei. Eram proiectata în avalansa sentimentelor din copilarie, a bunicilor care ascundeau mere si struguri în podul casei, legându-le coditele de cartofii umezi, o încercare de pastrare a fragezimii fructelor, o simbioza dincolo de moarte.

 

Clopotele începura sa bata pentru vecernie. Toaca ascunsa în curbura exterioara a bisericii prinse glas si lacasul se lumina în asteptarea coborârii Sfântului Duh. Dealul mânastirii se popula în câteva zeci de minute. Lume multa, cântare aleasa, predica înteleapta, încheiata prin miruire si, mai târziu, prin cina. „Cu noi este Dumnezeu!/ Întelegeti neamuri si va plecati/ Caci cu noi este Dumnezeu!”

 

Din nou singura în fata altarului, ma straduiam sa rapesc si ultima suflare pentru zilele ce vor urma. Sfiintii Apostoli si cei doi Arhangheli îmi vorbeau despre viitor, despre trecut si aduceau dovada prezentului. Drumul se prefigura lung, finalul sau necunoscut, puterile câteodata limitate. Numai umbra staruia în asteptarea noptii, datoria îndeplinita întarea sufletele, duhovnicul primea spovedaniile nevoiasilor spre iertarea pacatelor. „Pamânt-ntreg cât e de greu/ Se vede tot de dragu tau/ Si întrega natura ta/ Ti-nalta pururi Osana/ Si tot ce misca/ Tie-ti spun/ Ca Esti Puternic si Esti Bun/ Noi pe Tine Te laudam”

[pullquote]

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”

[/pullquote]

Iesirea din biserica am înfaptuit-o cu greu, încercam o revenire la realitatea rutinei zilnice, desi, odata cu rememorarea, nu mai puteam avea un acelasi nivel de referinta. „Sa mergem spre casa”, îmi spuse la poarta si începuram sa coborâm dealul în liniste si racoare. Pe la mijlocul drumului îsi aprinse pipa si tutunul se raspândi în miros de cirese pe aleea curgatoare. Printre copaci, stelele se racoreau dupa canicula prânzului, în înaltul cerului, acolo de unde ne priveau rugaciunile înfaptuite. Si tot asa, ziua aceasta luminata, aceasta desprindere a realitatii de cotidian, mai mult decât puteam sa îmi imaginez atunci, avea sa re-defineasca un întreg început fara egal, o noua dovada a îndurarii Dumnezeiesti: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”

Asa am învatat sa umblam cu pasi marunti si delicati, sa nu stricam locul minunilor în lume, sa asteptam si sa întelegem timpul la valorea sa unica, aceea de transformator al constiintelor umane, de ridicator si întemeietor al bisericii sufletesti. Si, mai ales, am încercat sa zarim orizontul dincolo de care puterile noastre înceteaza. „Sa faceti aceasta spre pomenirea mea.” – Iisus Hristos, Cina cea de taina.

 


Sydney, Australia

30 mai 2011