Vavila Popovici: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA, POLITICA (23) – Georg Wilhelm Friedrich Hegel

„Cine visează să înfăptuiască ceva măreț, trebuie mai întâi să-și verifice forțele și limitele. Cine vrea totul dintr-o dată, nu dorește în realitate nimic și nu va realiza nimic.”
– Hegel

   Filozofia modernă, și în special idealismul german, continuă să suscite numeroase dezbateri în mediile științifice din întreaga lume, cu privire la considerarea omului ca scop al său însuși și implantării umanității spiritul de dreptate și libertate. Unul dintre cei mai importanți filozofi din istorie a fost Hegel, considerat și reprezentantul marcant al curentului idealist german. A avut preocupări multiple în sfera filozofiei, interesat fiind de politică, logică, spirit și religie, influențat și de perioada istorică în care a trăit, marcată de Revoluția franceză, ascensiunea lui Napoleon și evoluția capitalismului. Continue reading “Vavila Popovici: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA, POLITICA (23) – Georg Wilhelm Friedrich Hegel”

VAVILA POPOVICI: Lipsa dragostei

51E85wiOCzL._UX250_„Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă.

Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă.

Și nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înțeleagă.”

Profetul

 

  

   Filosoful german Georg Wilhelm Hegel (1770-1831), reprezentantul idealismului în filosofia secolului XIX-lea, având o natură profundă și sistematică,  a denumit frumosul – idee a frumosului. Cu alte cuvinte, frumosul trebuie conceput ca idee sub formă de ideal. Frumosul fiind idee, este și adevăr. Continue reading “VAVILA POPOVICI: Lipsa dragostei”

Ștefan Lucian Mureșanu – ELEGIILE LUI NICHITA STĂNESCU

Nichita StanescuELEGIILE LUI NICHITA STĂNESCU ȘI NONNERVURILE LOR AFECTIVE

dr. Ștefan Lucian Mureșanu

Motto: Trupul meu viu și sufletul meu viu, / sau poate mai degrabă dorințele mele, / le-am ridicat ca pe niște
globuri mișcătoare / spre stele. (Nichita Stănescu, Cântec de om)

Cuvinte cheie: elegie, imagine, Nichita, superrealism, eu, lumi

1. Greul interior al imaginii create în elegia lui Nichita Stănescu
Nichita Stănescu s-a născut în acel sfârșit de martie Continue reading “Ștefan Lucian Mureșanu – ELEGIILE LUI NICHITA STĂNESCU”

FERICIRE vs. NEFERICIRE

Vavila PopoviciNefericirea este pretutindenea, dar si fericirea, de asemenea.” –  Voltaire

Fericirea este starea de mulțumire a sufletului, definită ca sens și scop al vieții; nefericirea sau nenorocirea este starea de suferință. Fericirea trebuie înțeleasă ca o răsplată a unei activități, făcută cu un scop nobil și având un caracter virtuos. Domnul nostru Iisus Hristos a văzut nenorocirile oamenilor și posibilitățile înălțării lor și a rostit o predică pe Muntele Fericirilor, care își păstrează puterea în zilele noastre. Cuvintele au fost rostite nu numai pentru aceia care cred, ci pentru întreaga omenire. I-a numit fericiți pe toți aceia care primesc lumina în viața lor, adică săvârșesc fapte bune și drepte.

Fericirea nu constă în satisfacție, în joc sau în glumă. Ar fi de neconceput ca viața noastră să fie un joc, o glumă, iar osteneala și suferința vieții să aibă ca scop numai jocul. Avem nevoie de recreație, de joc, fiindcă nu putem lucra în continuu, dar recreația nu poate fi un scop și nu trebuie să devină obișnuință. De aceea, viața fericită pare a fi o viață conformă virtuții, însemnând o viață de muncă serioasă. În „Banchetul și alte dialoguri” – se spune că Platon a văzut pe cineva jucând zaruri și l-a certat. Persoana dezvinovățindu-se, i-a spus că joacă pe nimica toată. Platon i-a replicat: „Dar obișnuința nu-i o nimica toată”. Continue reading “FERICIRE vs. NEFERICIRE”

POLITETEA

                                                                              „Politetea este pentru spirit ceea ce gratia este pentru trup”.

Voltaire

În aceste zile frumoase ale lunii septembrie, când vara si-a facut ultimele bagaje si a plecat tot „în calduri” fiind, iar nori nervosi viziteaza cerul dupa atâtea zile secetoase, iata ca evenimentele politice se succed, lumea se agita. Lupta politica devenita acerba în ultimele luni ale acestei veri fierbinti, a agitat spiritele si în Parlamentul European întrunit zilele acestea. Jurnalistii au catalogat atmosfera în diferite moduri, precum: „USL a exportat balacareala în Parlamentul European – Politica”, „Gâlceava de Dâmbovita la Strasbourg” etc. Mândria exagerata, lipsa de politete, si-au aratat fetele în luarile de cuvânt ale unor politicieni. Dupa tot bâlciul referendumului, minciunile si fariseismul multora, ar fi fost cazul sa se fi schimbat comportamentul într-unul de atentie cuvenita, analiza, dialog cuviincios, întelegere a situatiei si a se auzi, poate, eventuale scuze, pentru greselile pe care unii le-au facut. Sau asa cum se pomeneste în jargon stradal – definit ca „drog cu trimitere în realitatea paralela” -, sa fi avut „ciocul mai mic!” Dar, dimpotriva, s-au auzit învinuiri, ofense, buricari, din partea unor persoane care înteleg libertatea în felul lor, calcând în picioare parerile opuse dar si sfaturile celor care s-au integrat în conducerea destinului unei Europe unite, pentru care am optat si noi. Poate ar fi fost cazul ca naravul recent, cel al dezbinarii, sa nu-l fi dus acolo, departe de tara, sa fi spalat rufele întâi în familie. Poate mai multa politete nu ne-ar fi stricat? Vorba lui Nicolae Steinhardt: „Daca nu putem sa fim buni, sa încercam macar sa fim politicosi.

   Politetea este o atitudine, o disciplina a vietii care se învata. Un om politicos este un om demn. Politetea nu este fandoseala, ipocrizie, cum afirma unii, ci este o datorie; datoria omului de a-si slefui caracterul, de a adopta un comportament civilizat dictat de constiinta, care înclina balanta spre dreptate. Un om nepoliticos este un om murdarit, se manifesta grosolan, uneori chiar agresiv, în vorbe sau gesturi. Politetea trebuie sa redevina un imperativ al societatii moderne, pentru ca regulile de convietuire sociala, principiile si normele de munca si comportare într-o societate libera, sa poata fi respectate. Un om politicos este un altruist; el sacrifica uneori câte ceva de la sine, în favoarea aproapelui sau.

Corectitudinea este un element necesar politetii, dar este în primul rând o manifestare de respect fata de celalalt. Omul care a învatat politetea devine sincer, calm, senin, luminos. deschis, atent, dar totodata încrezator în fortele proprii si în buna-credinta a celorlalti.

Politetea se impune omului civilizat, prin întelegerea necesitatii de a gasi un limbaj comun cu alti oameni. Ea implica controlul instinctului barbar care salasluieste în fiecare dintre noi. Octavian Paler marturisea sincer: „Cautam sa ascund noaptea din mine (banuiesc ca toti introvertitii au o noapte interioara, prin care bâjbâie si pe care o ascund de altii, deoarece nici ei nu stiu ce ascunde ea)…” Dar ce ne facem cu extrovertitii care nu au probleme în a-si ascunde ceva? Autodisciplinarea se poate transforma, cu timpul, în a doua natura a omului; deprinderea devine reflex, reactiile devin automatisme binefacatoare.

În aceasta idee, filozofii greci propovaduiau pretuirea esentialului din interiorul nostru, nu înselatoarea aparenta, ci stapânirea de sine ce duce la adevarata forta si fericire; conducerea vietii potrivit bunului simt si ratiunii, nu atitudinea ambigua dictata de instinct. „La orice ademenire exterioara raspunde cu o virtute interioara”, sfatuia Epictet. Omul trebuie sa-si fixeze un model de conduita, adica o regula si un comportament ideal, carora sa se conformeze atât în singuratatea lui, cât si între oameni. Este necesar sa cautam în jurul nostru atmosfera de întelegere, de civilitate, de solidaritate cu cei corecti. Dar, fata de cei care manifesta rea vointa cu privire la politete, fermitatea este justificata si chiar necesara.

Un om politicos este un om stapân pe purtarea si pe reactiile sale, sigur de el, miscându-se liber, dezinvolt. Necunoasterea regulilor de politete se poate manifesta si prin nesiguranta, bâjbâiala, lipsa de fermitate sau dimpotriva – excesul ei. Sa ne gândim la iesirile neasteptate ale oamenilor timizi, la replicile ironice ale unora; nu sunt ele motivate de lipsa factorului educational, cel al politetii?

Politetea trebuie aplicata în toate locurile si momentele vietii noastre, pe cât posibil, ea tinând seama si de cunoscutul proverb: „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.

Trist este când privim si pe ecranele televizoarelor oameni care ne dau lectii nu de politete, ci de lipsa ei, de neobrazare, oameni care, asa cum spunea tot Octavian Paler, se manifesta instinctual, îndemnând la calcarea în picioare a politetii, adica la nerespectarea regulilor de convietuire avute pâna acum de poporul nostru. Cu îngusta lor minte, dar cu insistenta, vor sa schimbe în rau principiile care au condus societatea româneasca, pretuita cândva nu numai pentru însusirile sufletesti cu care oamenii din aceasta tara vin pe lume, ci si dupa nivelul spiritualitatii la care poporul nostru a izbutit  sa se ridice de-a lungul veacurilor. Constantin Noica, în mod sagalnic spunea: „Eram si noi, ca animalele, fiinte sigure pe noi si pe instinctele noastre, si-a venit sa ne zapaceasca spiritul, cu problemele lui, cu ispravile lui.

Se stie bine ca din fire românul este în primul rând credincios si cuviincios, are o fire blânda, este darnic, rabdator si încrezator în soarta lui si a tarii în care s-a nascut.

Credinta profunda a poporului nostru în menirea sa istorica trebuie sa reînvie din acele însusiri sufletesti, cu care a fost daruit de la natura. Ce i-a însufletit pe acei oameni traitori cândva, sa îndure oboseala, jertfele, lipsurile si suferintele, de care pomenea si Mihai Eminescu? Credinta ce o aveau în eternitatea tarii! Si credinta nu i-a înselat, caci ceea ce era vesnic în tara noastra, „viaza si astazi si va via si în viitor”; lucrurile bune trebuie sa se întâmple, iar oamenii sa se bucure de ele.

Trebuie gasite mijloacele prin care se poate realiza pacea interna. Vor fi preferate legile care sa decurga din idealuri frumoase. Gasirea de idealuri cât mai frumoase trebuie sa fie ocupatia cea mai nobila harazita omului pe pamânt; „Ea constituie prestigiul parlamentarismului”, dupa cum se exprima un filozof român. Acolo, în parlament, trebuie sa-si gaseasca locul oamenii care respecta idealurile poporului si care au credinta în Dumnezeu, oameni curajosi, cu judecata dreapta, caci orice judecata gresita ne poate compromite. Si mai este ceva foarte important si anume, sa se înteleaga cine din exterior ne vrea binele si cine doreste a ne pune piedici în atingerea acestui bine.

Sa nu ne iluzionam cu calitati exagerate, dar sa fim încrezatori în cele pe care le avem. Nu este bine nici sa ne deceptionam – se aud destule glasuri în prezent -, desi aceste momente nu pot lipsi cu desavârsire din viata noastra. La ora actuala, oamenii obisnuiti sunt deceptionati de conducatori si conducatorii de oamenii pe care-i conduc. Deceptia a depasit pragul si a trecut în mizerabilul spatiu al urii. Se urasc oamenii, clanurile, pentru interesele lor meschine, materiale. Sunt destui oameni „fara Dumnezeu” cum se spune la noi, cei traiti în comunism si tinerii nascuti si educati în mod ateist.

Avem nevoie de o spiritualitate care sa scoata la lumina virtutile adevarate ale sufletului românesc, sa nu le îngroape printr-o vesnica blamare. Spiritualitatea este cea care poate pune în valoare sufletul nostru,  cunoscutele sale calitati. Hegel într-o lucrare a sa atentiona: „…orice spiritualitate, orice continut al constiintei, este produs si obiect al gândirii; religia si moralitatea, în primul rând trebuie sa fie date omului si pe calea sentimentului – si ele sunt în realitate asa.

Unul dintre filozofii nostri, vorbind despre începutul secolului XX, spunea: „Vremea maimutarelilor a trecut, fiecare popor ramâne sa-si realizeze prin însusirile sale proprii, menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu.” Iata ca aceasta „vreme a maimutarelilor” a reaparut si asistam la  un joc periculos pe scena vietii noastre politice. Snobismul, lipsa de politete si ignoranta se manifesta în toate domeniile, la toate nivelele, exemplul cel mai sugestiv fiind gusturile si alegerile deviate de la bunul simt.

Credinta trebuie sa înfloreasca în sufletele generatiei noi. Oamenii care ne conduc trebuie sa fie si ei condusi de Dumnezeu, adica, atunci când iau o hotarâre, ea sa fie pe placul celui de Sus si al poporului pe care îl conduc. Un comportament moral ar face ca sufletul sa se elibereze de angoase, ajungând la liniste, întelegere, la un singur scop nobil pentru tara, iar „razboaiele” dintre indivizi s-ar potoli. Avem nevoie de coeziune sociala bazata pe respect, politete, pe spiritualitatea care, repet, defineste fondul nostru sufletesc comun. Iata ce am putea exporta si nu comportamentul opus, al celor putini, dar care, din nefericire, astazi ne conduc destinele. Dezbinarea continua nu poate aduce decât raul, degradarea.

Europa ne cerea si ne cere în continuare sa fim ceea ce suntem: „pe radacinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu”, dar sa respectam angajamentele facute, pentru a se putea auzi în final o frumoasa „simfonie”. Armonia porneste de la cetatenii fiecarei tari.

Nu este usor a construi o cladire dupa un proiect nou! Radacinile nu ni se vor putea smulge niciodata, fiindca ele sunt prea bine înfipte în pamântul tarii! Suntem la noi acasa! Un scriitor scria într-un articol de revista: „…Radacina actualei porniri antioccidentale se gaseste în mlastina national-comunismului…” Da, comunismul s-a naruit, dar mostenirea sa a ramas! Mai sunt, de ce sa nu recunoastem, cei în a caror minte sclerozata, mai fâlfâie lozinca: „Lumina ne vine de la rasarit!” Unde ne este gândirea clara, unde ne sunt aparatele de masura?

Starea de saracie nu ne da dreptul la degradarea comportamentului, a moralei. Pe morala si pe credinta trebuie sa se sprijine gândirea, gesturile si actiunile noastre; adevarurile morale de origine divina fiind, ramân eterne, imuabile.

Si sa nu uitam nici proverbul românesc: „Politetea este cheia de aur care deschide toate usile!

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

 

   *     *     *     *      *     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *      *     *     *     *     *     *     *     *

 

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI


CARTI TIPARITE :

 Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

 Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

 Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

 Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. B?rbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

 Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

 Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

 Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

 Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

 Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proza) SUA 2012;

 Fulguratii (proza) SUA 2012

 

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

„Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).

PRIN LABIRINTUL POEZIEI

Prof. dr. Nicoleta MILEA

 

Dar ce-ti pot spune eu despre poezie? Ce-ti pot

spune despre acesti nori, despre acest cer? Priveste,

priveste, priveste-i, priveste-l si nimic mai mult. Vei

întelege ca un poet nu poate spune nimic despre

poezie. Sa lasam asta criticilor si profesorilor. Nici

tu, nici eu, nici un poet nu stim ce este poezia. Este

aici: priveste! Îi tin focul în mâinile mele. Îl înteleg

si lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el

fara literatura. Înteleg toate artele poetice; as putea

sa vorbesc despre ele daca nu mi-as schimba

parerea din cinci în cinci minute…”  – FEDERICO GARCÍA LORCA


Mi-a venit în minte aceasta definitie surprinzatoare a poeziei, printre multe altele, citind cartile poetului Theodor Rapan, de la Hohotul apelor (în Caietul debutantilor, 1975), pâna la poemele din Evanghelia cerului – Zodii de poet (2011).

Pentru mine cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani, câti aveam când l-am citit prima oara, se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii incontestabile a volumelor scrise si publicate  de el pâna acum .

[pullquote] Cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii volumelor scrise si publicate. [/pullquote]

Cine este si de unde vine în peisajul literar?

Theodor Rapan vine în literatura din Câmpia Deliormanului, loc magic de unde îsi trag obârsiile si Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda si Zaharia Stancu. Prezenta sa pe cerul Poeziei a fost si este marcata, azimutal, de atractia catre fior si inefabil, preocupat, ca si predecesorii sai, sa-si exprime la modul sublim trairile afective, profundul inimii si gratia ideilor.

Cuvântul îi este univers, iar poezia îi este credinta: „Poetul însusi paseste cu teama pe treptele Cuvântului! Cu vipera durerii la sold, Marele Vrajitor se ascunde în zilele nedormite, în pipa ocultismului si a melanholiei, cu sângele siroind pe hainele-i mute, adunati deopotriva: pietrarul si dogarul, cizmarul si tipograful, bancherul si cacanarul, îmblânzitorul de cobre si cinteza, fochistul si acarul din gara Balaci, si mierla ciufuta, si primarul cel falcos si fara maniere, toti cei ce au acces la bratul de turba al vietii…”

De mai bine de 40 de ani, poetul trudeste pe tarâmul poeziei cultivând în chilia sa, în singuratate si insensibil la „galerie”… „cuvinte de ramânere!” Matricele sale existentiale devin reguli si obsesii, animat deopotriva de aflarea sensului magic, cât si de secretul iesirii din labirintul Logosului, de miracolul fiintei, de credinta în forta demiurgica a Cuvântului, de libertatea rostirii, de nespusul inimii, de cer si tacere.

Theodor Rapan a debutat publicistic în 1970 (la 16 ani), iar editorial, în 1975, în urma Concursului de debut organizat de Editura „Albatros” din Bucuresti, respectiv, în Caietul debutantilor, cu Hohotul apelor, un ciclu compus din 13 poezii, selectate de un juriu format din Stefan Augustin Doinas, Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Ioanichie Olteanu, Mircea Sântimbreanu si Laurentiu Ulici.

Girul acordat la momentul respectiv a fost confirmat ulterior de cartile aparute la edituri prestigioase de stat sau particulare, majoritatea dupa 1989, cu o cadenta dincolo de legile unui anume calendar al destinului, scrijelind întelesuri sau edicte lirice „cu litere mari, furate din alfabetul vietii”, ajutându-ne sa descifram astfel ceea ce este dincolo de mesajul primordial.

La întrebarea: „Poezia este respiratia lui Dumnezeu pe pamânt?”, premonitoriu, poetul ne raspunde: „Mai mult, este Evanghelia divinului!”

Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Rapan ne releva, astfel, o ipostaza inedita a limbii române, inventând o noua si originala gramatica a poeziei.

Metafora-titlu a primei aparitii editoriale – Hohotul apelor – sugereaza în sine identificarea eului liric cu destinul colectiv. Înca dintru început luam contact cu jubilatia în fata miracolelor vietii: „Inima, ce rod al nectarului necules îti vorbeste,/ încruciseaza bataia cu semnul meu dinadins,/ nu uita ca mi-e frica si pune diseara sa cânte/ samsarul cuvintelor tale învins…”

Vârsta juvenila pune sub semnul candorii motive lirice predilecte pe care poetul le va cultiva traditionalist si euforic: „Maica a mea, sunt nebun de iubirea ce vine,/ nu mai stiu cât de mult voi fi foc sau venin,/ podoabele sângelui meu se prefac dimineata în roua/ si-nteleg din cuvânt cât sunt zbor si suspin…”

Forma rafinata a poeziei de mai târziu, într-o continua revelatie a limbajului, aici îsi va fi aflat începutul: „Si-mi pare ca, adânco,lumina ma boteaza/ într-o rapire muta în vin si în pocale,/ caci uite trandafirul în sânge cum bureaza/ fara sa muste, lacom vestindu-ma-n petale…”

Limbajul purificat, gratios si meditativ, cu vagi ecouri din vitalismul blagian, marturiseste jubilatia simturilor tinere si caste.

Desi poezia începuturilor sta sub semnul clasicismului/ traditionalismului, ea ne da sansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt!

La acel moment, al efervescentei Cenaclului „Numele Poetului”, Theodor Rapan era „un impresionist diafan”, lucru sesizat pe buna dreptate de Cezar Ivanescu. Daca în 1983, acesta remarca faptul ca„Theodor Rapan, evoluând nespectaculos, dar sigur, se impune ca unul dintre poetii rafinati si discreti ai tinerei generatii”, în 1984, în aceeasi revista, „Luceafarul”, Artur Silvestri conchidea sec: „Oricum, de Theodor Rapan poezia româneasca nu va scapa!” Ceea ce, o sa vedeti, s-a si întâmplat…

Urmarindu-i parcursul literar, distingem trei etape în evolutia sa.

O prima etapa este cea în care a publicat urmatoarele sase carti: Hohotul apelor (1975), Privind în ochii patriei (1986), Asa cum sunt (1989), Hotarul de foc (1991), La umbra cuvântului (1995) si Schimbarea la fata (2001).

Debutul editorial, în volum singular, s-a produs în 1986, sub titlul Privind în ochii patriei, aparut la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” din Bucuresti. Acest prim „chenar liric” s-a bucurat de o grafica aparte, semnata de Mircia Dumitrescu, iar redactor de carte a fost exigentul scriitor Mircea Ciobanu.

Initial, volumul se numea Vestindu-ma-n petale, însa, din considerente ideologice, lesne de înteles la acel moment, editura, fara a-l consulta pe poet, a schimbat titlul cartii!

Poeziile sunt grupate în patru cicluri inegale cantitativ: Încearca sa te-apropii de-un singur fir de iarba!, Interludiu, Tentatia schimbului de anotimp, Asimptota cuvintelor.

Remarcam în acest moment prospetimea poeziei, la baza careia se afla o lectura bogata din creatia „veche”, dar si din poezia contemporana, cultivarea metaforei, a versului insolit, de inspiratie filosofica.

Sentimentul apartenentei la spatiul românesc este rostit cu o convingere fascinanta, plina de prospetime: „Cu o-nflorire de zarzar/ Patria este mai calda!”

Uneori, gândul moralizator se însoteste cu optimismul pe care îl declama cu toata frenezia vârstei tinere: „Eu sunt ecou nespuselor cuvinte,/ o pasare pe somnul ce ma doare./ Sa nu ma confundati cu visul:/ lumina e furata din ninsoare…”

Pe coperta a patra a cartii, poetul Nichita Stanescu îsi exprima dezinvolt gândul: „Citind cu atentie versurile acestui tânar poet, spiritul meu critic mi-a dat o iritare tipica a întâlnirii cu un alt teritoriu.

Contorul Geiger-Müller pe care-l aveam pentru radiatii si-a mutat acul spre radiatia extrema si spre indicatia: «atentie, aici este uraniu!»

Daca credeti pe cuvânt cele câteva versuri bune scrise de Nichita Stanescu, va atrag în mod respectuos atentia ca sunt iritat, ca trebuie din nou si n-am ce face, caci acesta este adevarul, sa cred în poeziile semnate de tânarul meu confrate, Theodor Rapan. Nu trebuie niciodata sa ne descurajam adevaratii nostri poeti, chiar daca în mentalitatea noastra nu au un nume faimos. Singurul repros pe care i l-as putea face marelui nostru bard de la Mircesti, Vasile Alecsandri, daca as avea curajul si talentul sa i-l fac vreodata, nu înainte de a-i fi sarutat Miorita pe inima, ar fi acela ca, din grabire, însusi bardul a scris ca: «românul s-a nascut poet!» Citind poeziile lui Theodor Rapan ma întorc si zic: «poetul s-a nascut român!»

Urmatorul volum, aparut în 1989 – Asa cum sunt (Editura „Eminescu”) exprima autenticitatea creatiei poetului din punct de vedere tematic si stilistic, cultivator frenetic al metaforei, al travaliului liric sub semnul Cântecului: „În sistarul luminii/ cuvintele limbii române/ scânteiaza/ aidoma ciutelor/ care pasc/ în patria viselor./ Scaparatoare vioara,/ inima dorului…/ Înteles/ ce-l asez/ azi,/ în capul mesei/ si spun: pace voua cuvintelor…”

Aflat sub protectia unui Daimon generos, Theodor Rapan este într-o continua însotire cu mirarea, visul, clipa, dezdurerarea, uitarea, neantul, câmpia, femeia, prietenul nimeni, salcâmul, valul, întristarea, sarutul, restristea, moartea, vântul, poezia, melanholia, iubirea, firul de iarba, cântecul, amagirea, singuratatea, silaba, cuvântul.

În pagina de deschidere a volumului amintit, poetul rosteste exclamativ: „Binecuvânt Logosul! Cele de fata sunt scrise cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima cuvântatoare. Ea sa duca greul, în timp ce eu tac desavârsirea lunecarii…”

Descatusarea de sine devine destin creator. Cuvântul dintâi trece rapanian prin „alfabetul tacerii”, încoltind în oul cosmic.

De la primul pâna la ultimul volum, poetul exprima credinta de neclintit în forta Cuvântului divin si a Cuvântului întrupat: „Stiu de la Cântec întelepciunea Cuvântului./ Datoria mea e sa va reamintesc ca traiesc dimpreuna/ fiecare litera,/ sa va citez pe-nserate/ la tribunalul sperantei/ si sa va invit,/ odata cu îngândurarea,/ la marele dans/ ce tulbura melancolia pietrei…”

Intuirea rosturilor cunoasterii, filtrate, desigur, poetic, dobândeste sensuri profunde, complexe, în scrisa lui Theodor Rapan, relevând raporturile ascunse pe care le au lucrurile si starile în ordinea realului sau a sublimului. Chiar si celor mai abstracte categorii ale existentei, acesta le gaseste corespondente directe, sensibile.

Volumul Hotarul de foc, Editura „Europa” (Craiova), 1991, evidentiaza un aer liric proaspat, dens, dublat de ironie si autoironie, în nota generatiei anilor ’60, comentariul livresc, specific generatiei anilor ’70, dar si adresarea directa, în stilul optzecistilor: „Umbra a sunetului/ spune-mi tu,/ ce mirare îmi e ca sunt plop desfrunzit,/ ora grea, secunda timpului mut…/ Slobod întru vocabula/ imnicului zbor – / iata-ma,/ sunt gloria Clipei: Tacerea!”

Multe poeme stau sub semnul dedicatiei. Iata, un prim poem închinat lui Nichita: „Nu râd, nu plâng,/ plictisit îndelung/ sub ceardacul divin neaflat./ De aceea te blestem/ sa-ti fiu/ bietul popas/ sub cuvânt, necuvânt./ Doar atât…/ Neaflat…” Altele sunt dedicate lui Homer, Brâncusi ori fiicei sale, Raluca: „Sub Cântec/ tainuire îmi e disperarea/ si soarele noptii,/ cârtita-n lanul de stele,/ scormone-n zodia fara de moarte…”

Pe coperta a patra a cartii sunt consemnate aprecierile lui Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, pe care gasesc de cuviinta sa le reproduc, având în vedere epuizarea stocului de carte sub semnatura lui Theodor Rapan, dar si valoarea acestor „edicte” pentru istoria si critica literara: „Acestei carti pe care o si vad mergând de una singura în inimile singuratice ale cititorilor ei, îi doresc nu drum bun, ci zbor înalt! Carte esentiala în pasul nou facut de noua generatie spre adevarul poeziei sau cum mai bine decât noi toti se-ntreba mirabilul Eminescu: «unde e cuvântul ce exprima adevarul?», remarc cu târzia mea vedere un adevar ce exprima Poezia.” (Nichita Stanescu)

Si, alaturi de „Îngerul Blond”: „Primul ar fi Theodor Rapan, pe care i l-am dus de mâna lui Nichita Stanescu, zicându-i despre poeziile lui precum ca… si Acela, Nichita, nu numai ca a confirmat diagnosticul pus de mine, dar l-a declarat bolnav incurabil de poezie, laudându-i metafora mirabila, fluenta «discursului» si frumoasa sanatate a credintei în verbul românesc” (Gheorghe Tomozei).

La umbra cuvântului (1995), a cincea carte a poetului Theodor Rapan, structurata în patru parti (Riscul tacerii, Încoltirea cuvintelor, Tentatia schimbului de anotimp si Pe cord deschis) ne propune un poet stapân pe alchimia cuvintelor, capabil sa modeleze în creuzetul spiritului darnicia unei existente ale carei ferestre au stat totdeauna deschise.

Un poet, pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta frumosului. Profund lirica prin natura sa, riguroasa prin formatie si cultura, poezia lui Theodor Rapan este aici, în somptuosul si atât de firescul decor al cartii, o autentica sfidare pe care Poetul, chemat de absolutul ideii, o arunca efemerului covârsit de meschinaria clipei.” (Vladimir Alexandrescu)

La umbra cuvântului este volumul care individualizeaza vocea poetului Theodor Rapan, dezvaluita în nesfârsite sensuri: „Nu ma vreau decât umbra cuvintelor./ Sopotul lor./ De veti avea curiozitatea/ sa simtiti cum bate inima/ acestui bolnav de cântec/ n-o sa va vina a crede ca-s eu.”

Metaforele ventilate, inovative si deloc la îndemâna oricui, rezista trecerii în materializarea si receptarea poemelor sale: „Doar ochii sunt orbi. Restul e lumina./ Cearsafuri de patimi întinse la uscat./ Dintr-o întâmplare,/ inima mea buna/ într-o fântâna de lacrimi/ s-a înecat./ Du-te!”

Fiecare noua lectura înseamna o alta descifrare a semnificatiilor continute. Practic, autorul ne deschide un univers al oglinzilor prin care se reflecta realitatea din noi. Labirintul fictiunii prin care poetul îsi plimba cuvintele nu este altceva decât geometria pura a spiritului poeziei: „Se spune: drumul întelesului/ trece descult marea cea mare a vorbelor./ Asa se explica/ priveghiul la usa cuvântului,/ retezând dintr-o miscare/ beregata celui mai tandru poem./ Se spune: înteleapta bautura/ e somnul cuvintelor…/ Ele se tac pe îndelete,/ unele pe altele/ si nici nu se stie/ care dintre ele/ va bate toaca întelesului./ Tac!

Ca în Marea Poezie, Theodor Rapan ne ofera gânduri spre reflectie si delectare care cuceresc gustul cititorului: „Întrucât mâine ma voi naste,/ ma închid în tine,/ nemuritor alfabet al tacerii…” […] „Veti fi cu totii umbra Cuvântului!” […] „Mai singur decât sunt/ e doar Cuvântul!” […] „Ce crima perfecta sunt toti trandafirii!”

Schimbarea la fata (2001) este volumul care marcheaza încheierea primei etape a creatiei poetului, „ajuns la o anumita decantare poetica”, dupa cum el însusi marturiseste în textul de deschidere. În structura compozitionala a cartii distingem urmatoarele cicluri: Elegii vieneze, Condamnat la mirare, Hemograme, Alfabetul tacerii si Tentatia schimbului de anotimp. Noutatea o aduce ciclul de„elegii vieneze”, scrise între 1997–2000.

Încarcatura lirica evidentiaza o constructie temeinic elaborata, esentializata, minutios cizelata, expresie a constiintei artistice pe deplin asumate. Motivele predilecte sunt: dorul, dragostea, melancolia, timpul, însingurarea, visul, tristetea, lumina, tacerea, sfiirea, dezdurerarea, mirarea, cuvântul purtator de valente spirituale sporite. Acum poetul e „lacrima care îsi pierde umbra dincolo de tristete” si se îmbata „de iubirea de moarte/ de dor,/ de zborul ce-ntârzie Clipa”.

Asemenea poetilor Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei – frati buni de „drum lung” – si Theodor Rapan, în felul sau, cauta Calea spre Înalt: „Cu sufletul mi-am gândit mângâierea înspinata/ a scrierii./ Cu mâna-nmanusata în patima si speranta./ În vis nevisat./ Cutezând sa trec hotarul de foc/ n-am gresit aflându-te pe tine,/ pe tine, vesnic Cuvânt/ de întors pe înserate la pruncii mei…”

Traieste sincer, cu sfintenie, în credinta Poeziei, bântuit de frisonul incertitudinii: „Sunt fericit! Dupa trei decenii de asteptare în anticamera proprii-mi fiinte, am reusit sa tai, în sfârsit, cu briciul jugulara Cuvântului, ca apoi, sa las sa curga-n tipar roua acestor confesiuni: îndoieli trecute si prezente, cazanii lirice jurnaliere, în mare parte, rescrieri necesare. Am, în schimb, o singura dilema: se va recunoaste cineva în Poet? De-ar fi macar unul!”

Cea de-a doua etapa distincta a creatiei lui Theodor Rapan cuprinde patru carti inedite, în care experimenteaza noi formule literare: Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004), Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tacere – Jurnal de poet (2009). Toate, tiparite la aceeasi editura – „Semne”!

Potentarea trairii eului creator, spiritualizarea universului, prezentarea unor aspecte ale conceptiei despre literatura, arta, mitologie, cultura, releva nevoia de adecvare a formei la noile continuturi ale cartilor ce marcheaza destinul literar al scriitorului.

Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003) este volumul care face trecerea la

a doua etapa a creatiei poetului, marcând iesirea din sfera poeziei si intrarea într-o zona mai greu de explorat, în care aforismul si comentariul se asociaza, baza de lucru constituind-o lecturile esentiale.

Este o „carte de învatatura”, în care temele fundamentale corespund starilor divine: credinta, Dumnezeu, adevarul, binele, frumosul, poezia si poetul. Practic, Theodor Rapan nu face nimic altceva decât se marturiseste… pe sine!

Cartea unui mit – Taurul lui Falaris – ne învata frumosul curat, simplu, caci, dincolo de aparente, aceasta este un jurnal „de poezie traita”, la înaltimea sensibilitatii creatorului ei: „Daca vrei sa ma vezi, nu trebuie sa ma privesti. Daca vrei sa ma întelegi, nu trebuie sa ma cunosti. În rest, e dreptul meu la tacere”.

Søren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, sunt numai câtiva dintre însotitorii poetului, adevarati „provocatori” de meditatii lirice.

De la T.S. Eliot selecteaza un citat despre cunoasterea limbilor straine de catre omul de arta: „Poezia este o arta care cere multa munca si asiduitate. Un poet care ignora poezia altor limbi decât a sa e la fel de prost echipat ca si un pictor sau ca si un muzician care n-ar cunoaste decât operele propriei tari. Un poet trebuie sa fie mai constient de limba sa decât alti oameni, mai sensibil la semnificatia si savoarea cuvintelor, la realitatea istoriei limbii si a fiecarui termen folosit. El trebuie sa cunoasca, de asemenea, cât mai bine posibil multe limbi straine, ceea ce-l va ajuta, între altele, sa-si înteleaga mai bine propria-i limba”.

E o maiestrie sa transmiti informatia, dupa ce ai selectat-o, sa-i însotesti drumul cu propriul crezamânt! Iar Theodor Rapan o face cu vocatia omului de cultura: „Într-un fel, l-am ascultat pe Eliot: am învatat cu multa placere limba germana de drag de Kant, Schopenhauer, Hegel si Goethe, limba rusa de drag de Esenin, Dostoievski, Pasternak, Suksin, Maiakovski si Evtusenko, limba latina, de drag de Ovidiu si Vergiliu, iar un strop de maghiara, de drag de Petöffi si Meliusz Jozsef, la un loc… Azi, îmi doresc sa fi stiut araba, chineza, hindusa, ebraica… Dulce nestiinta, sfânta ignoranta… Sunt batrân!…”

Taurul lui Falaris, marturiseste autorul, „este o carte traita. Duruta. E o parte din viata mea!”

Cu Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004) intram propriu-zis în a doua etapa a creatiei lui Theodor Rapan, „o carte stranie, marturisitoare si alegorica, tiparita în numele credintei sale în poezie”.

Acesta este momentul determinant în evolutia poetului care începe sa-si poarte lira orfeica sub forma „poemului în proza”, de o aparte frumusete lirica.

Despre aceasta carte Tudor Opris scria: „Ca la niciun alt scriitor, la Rapan legendele, miturile, Biblia si alte carti sacerdotale, personaje mitice cu destine tragice intra în substanta si simbolistica profunda a lucrarii sale, transfigurate si supuse propriilor viziuni filosofice.

Dându-si seama ca nu are sanse majore ca prin poezie sa evadeze din climatul si patul procustian al stereotipului estetic al recentului sfârsit de secol concurat de postmodernismul de import, Theodor Rapan se decide sa experimenteze o noua formula literara care a produs, initial, o oarecare opozitie în rândul unei critici literare prea putin pregatita sa recepteze un text aparent hibrid, exprimând o experienta interioara inedita, având ca reper aventura lirica a unui alt diplomat, Saint-John Perse, cel care între periplurile «ulyssiene» si între «anabasicele» perindari îsi fura timpul sa regaseasca «talazurile» egeice ale poeziei cea îmbogatitoare a unor strigate de bucurie la zarirea tarmurilor dorite spre care te întorci întotdeauna”.

Cele douazeci de grupaje (Solilocvii, În fata usii – Mirarea, Epifanii, Visul lui Quasimodo, Natura moarta cu poet, Efemeride, Divagatii si alte magii, La cap de pod, Joc de doi – Incantatii rebele, Rai gol, Arpegii interzise, Crestomatia Melanholiei – Semne de apa, Catharsis, Extaze, Stante infidele, Exil de voie, Praf lunar, Uitaria, Sintaxa ploii, Ante finis) exprima forma de traire înalta a unui „poet pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta Frumosului.” (Vladimir Alexandrescu).

Rostiri si taceri îsi dau întâlnire în acest topos presarat cu îngândurari, incertitudini, bucurii, ispite, amagiri, ispasiri, penitente, melanholii, imagerii.

Poemele poarta încarcatura afectiva pe care numai Theodor Rapan o particularizeaza în felul sau prin Cuvântul ales, captivant, revelatoriu: „Doamne, cât suflet risipit ca sa cioplesc un singur Cuvânt… Câte splendori ucise ca sa nu devina Cuvinte… Ca sa patrunzi în tacere, câte ispite întoarse din drum!”

Muzeul de pastravi este un „epistolar al însingurarii”, o carte în care metafora îsi sacralizeaza drumul spre desavârsire: „Pe sub chiparosii deznadejdii, viata, spune-mi, în piept ce m-apasa?”

Aflam din Istoria adevarata, dupa Lucian din Samosata, ca „aici, la ceas sorocit, gândurile poetilor se întrupeaza în pesti învesmântati cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiti prin oglinda fara de sfârsit a timpului, sa aminteasca oamenilor, cu stralucirea lor, de adevarata bucurie a firii.”

În spiritul credintei în forta Cuvântului, poetul ni se confeseaza: „Sunt drumul catre Poezie, nimic mai mult, si mai aproape astazi ma simt de departare, duc solia mortii si strig, cât înca-s viu pe zarea ce ma doare, în ploi de frânghii negre si ancore amare! Elicea ma absoarbe, viata trece, cuvintele îmi amutesc pe gura!”

Cu acelasi har cu care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, Damian Petrescu – „staroste de Paris”, „graphist” genial si profesor unic de Arta imaginara, ilustreaza

Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret.

În urmatoarea carte, Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Theodor Rapan continua tripticul poematic, încredintând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirica, toate formele trairii, de la înfrângeri si sovaieli, asteptari si îndurerari, sperante, pâna la biruintele frumosului etern, caci, asa cum spune poetul: „Cuvântul prin care voi (re)naste nu are glas! Are doar simtire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai ramas!…”

Mesajul de comunicare se transmite, uneori, printr-o forma speciala de corespondenta cu „însotitorul” sau din aceasta carte: „Draga Damian! Viata? Apocalipsa a apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneste! Ce ne-nfioara, doar moartea zideste! Pasarile tale, reptile nebune, îmi slutesc asternutul! Inima, în galop pe strazile de purpura cruda, calus haituit noaptea în somn. Deliormanul? Sa suspine! La Courneuve? Nu ma stie!”

Postalionul de seara este o carte a întrebarilor si a mirarilor, a clipei si a vesniciei, a dorului nesfârsit de Dumnezeu: „Lumina, ai curaj sa-ti înfrunti linistea? Dar trecerea? Sa raspunzi provocarii cercurilor strivite? Nicidecum! Peste dunele lunii, ciocârlii în raspar rasucesc fuioare de triluri neauzite…”

Reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Si rasaritul soarelui se face ca necheaza! De-atâta vis, nici visul nu crede ca ma voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate sa ramâna eterna lumina…”

Marturisirile poetului sunt ca un mir vindecator pe meterezele unui razboi oniric: „Liniste! Sunt poetul cazut într-un razboi dintre o rostopasca si o papadie, fara a sti vreodata cine-i învinsul si cine-i strigoiul…”

Dincolo de tacere – Jurnal de poet, cu opere grafice tot de Damian Petrescu (2009), întregeste „tripticul” rapanian. Este o carte de maturitate, „scrisa cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima vorbitoare.”

Cele 55 de poeme, cu leganare si structura de psalmi si cu accente pasionale de «Cântarea Cântarilor», constituie, în ansamblu, vastul si emotionalul panopticum al unei existente cosmice, sociale si intime, marcata în secvente învaluite în cele mai transparente valuri de imagini si cuvinte. Lumea din afara cade în interiorul eului, se presara ca o zapada de stele peste toate viroagele simtirii si muncelele gândurilor.

Poemul rapanian nu poate fi comentat estetic, sopteste ori murmura, se învolbureaza în teama ori se îndulceste în resemnare.” (Tudor Opris)

Lirismul ingenuu se reflecta în fiecare poem: „Da, mirare sunt toate! Aidoma credintei în umbra cea vesnica si neînteleasa, fraged sub chiparosul rostirii, iata-ma într-o noua si nesperata ipostaza a inimii, temator si îndumnezeit ateu…”

De dincolo de cuvântul scris se aud voci profetice pe care artistul le încorporeaza în esenta omeneasca: „Pentru tine plâng, Poezie, mireasa a neavutului dor, cu genunchii inimii rasuciti ca o salcie batrâna, fara de seaman, cu patima ochiului strafulgerata, atât de dulce, atât de tainic! Asadar, acest cântec de iarba si lacrima de codobatura azi, ti-l închin, desfatare, în pântecul mintii mele ascuns, mar neaflat.”

Fiecare vocabula vibreaza de o armonie interioara izvorâta din preaplinul poeziei: „Fiica a mirarii, Poezia ma învinge! În oglinda de aburi, a visului, amnarul de lut scapara în noapte.” […] „La tarmul din mine, Poezia renaste!”

Timpul, viata, tacerea, iata trei coordonate printre multe altele din substanta acestei carti care-si schimba mereu pozitia si sensul: timpul devine viata, viata devine tacere, tacerea se contopeste misterios cu timpul. Dar undeva, într-un spatiu ideal si himeric, poetul se lasa devorat de umbra propriei taceri.

O carte speciala, o carte surpriza, care înseamna altceva decât scrisul cu care ne obisnuise Theodor Rapan este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), „o noua încercare a firii de Poet”, dupa cum marturiseste autorul, întru împacare cu inima sa, cea mult simtitoare si bolnava de Cântec!

Aflându-se în timpul propriei sale vieti („nu a altora!”), daruieste cititorilor „un basm cât o lume! Si o lume, cât un basm! Si inima sa, toata, „strecurata sub saua Inorogului, întru dezdurerare si alint binefacatoriu!”

Si aici, poezia sa „emana, deopotriva, si forta, si gingasie, si subtila întelepciune, dublate de maiestria artizanului pentru care arabescurile cuvântului sunt slefuite cu migala si dragoste. Redescoperind mitul, Theodor Rapan construieste un univers capabil sa germineze etern, din sâmburele initial în care Eros si Thanatos, într-un antagonism nevestejit prin vreme, îsi contopesc energiile izvoditoare de întunecata lumina.” […] „Chenarul poeziei sale vibreaza de o armonie interioara, izvorâta firesc, fara efort aparent, în virtutea unei forte de atractie singulare care determina o pastrare laolalta a contrastelor, într-o decantare ce aduce, în final, cititorului, bucuria lecturii.” (Vladimir Alexandrescu)

Exemplul, în acest sens, constituie o proba: „Melanholia fata îsi întoarce, puterea, vesnicia, vor sa-mbrace nadirul clipei în lumina-adânca, sub cetina de foc rostesc porunca, sa fie acest cântec rugaciune pe fluturi, pe iubire si pe rune. Iar când durerea mortii va strabate, sa nu ramâna-n noi poftiri uitate, nici lacrimi, nici durere, nici venin, doar înclestare muta în suspin. Uitarea, usa vietii va închide si arunc cheia, cheia nu deschide!”

Omul si dublul lui, iata o posibila interpretare a subtextului cartii – motiv care depaseste granita realului pentru a deveni principiu existential. Si noutatea rezida în inventica „basmului în dublet”, vazând prin acesta o forma de nostalgie imanenta a tuturor virtutilor ce se recompun în conceptul arhetipal.

Ineditul expresiei se bucura de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza rapaniana o cultiva,subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentatiei de a sti tot ce gândeste lumea? Ce poate fi mai atragator decât sa fii stapân pe gândurile oamenilor?”

Pictorita Aurora-Speranta Cernitu a transfigurat metaforic lumea cartii, îmbogatind mesajul cuvântului cu cel al culorii.

A treia etapa a creatiei lui Theodor Rapan este marcata de seria „evangheliilor”: Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010), Evanghelia cerului – Zodii de poet, volumul de fata, urmând ca în viitor, Poetul-Mag sa smulga din „bezna inimii” sale Evanghelia tacerii si, în final, Evanghelia apocalipsei, ultima din aceasta serie!

Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este o ofranda adusa credintei sale, nu întâmplator asezata pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea poetului cu frumusetea, cu plenitudinea realului, cu lumea, este aproape absoluta: „Titlul, în aceste conditii nu este rezultatul unei inspiratii întâmplatoare, ci împlinirea fireasca a unei încercari întemeiate pe descifrarea minutios cautata a unui cod ce are la baza filonul subtil al semnificatiei oculte, acea febrila aplecare spre deslusirea misterelor si atingerea Tainei, prezent la toti marii initiati de la Pitagora si Iisus încoace.” (Vladimir Alexandrescu)

Poetul îsi imagineaza trecerea prin cele patru anotimpuri: Primavara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia si Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecarei „secvente lirice” – omenesti metaforice, îi dedica un ciclu de 33 de poeme (vârsta de gratie a lui Cristos!)

Ce trebuie înteles de aici? La nemurirea Clipei are dreptul sa acceada numai cel ce reuseste sa fie el însusi! În descifrarea întelesurilor profunde ale existentei, Rapan este însotit de un prieten („prieten în spirit”) – poetul Juan Ramón Jiménez, dar si de graficianul Damian Petrescu.

Nu poetul Theodor Rapan, ci omul din el, se întreaba: „Chiar sunt?” El se simte doar „o fantasma cocotata pe turle de biserici”, are „inima pacatoasa” si vocea i-a „ragusit de-ntristare.” Toate aceste stari ne sunt comune! Ele sunt cele care ne apropie si care ne fac sa empatizam cu descrierile atente de sentimente cuprinse în carte.

Chiar din titlul ei, Evanghelia inimii se dovedeste a fi un spatiu artistic al întrebarilor sensibile, vitaliste si al raspunsurilor sincere, gândite cu inima, cu sufletul, cu amintirile si cu fragmentele de pasiune. Caci numai inima nu minte! Toti stim asta, dar nu o recunoastem!

Cartea sondeaza abisul omenescului, devenirea pasilor încaruntiti, asteptarile, regretul, încrederea si neîncrederea, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte!

Marturisirile cartii îsi au originea în experiente autentice! Ele constituie scheletul pe care se sprijina cuvintele, fiindca ele pot raspunde oricarei provocari cu sinceritatea si puritatea de a fi fost traite, cu puterea de a fi fost asumate si netezite spre a fi daruite mai departe cititorului. Ele sunt întrebarea nascuta din nevoia de a fi existat si de a fi conceput ceva durabil, dincolo de prezenta fizica…

Abandonând orice forma de cenzura sentimentala, poetul Theodor Rapan sintetizeaza o adevarata biografie umana: „În viata mea înspaimântare a fost totul! Mort nu mi-a placut niciodata! Am circulat între râs si surâs cu un funicular nevazut al candorii. În genunchi am plâns, în genunchi m-am rugat! Uneori am râs cu lacrimi de roua, alteori m-am lasat mistuit de Cuvânt. De moarte mi-e teama si-acum. De vesnicia ei, niciodata! Ceea ce este viu în mine a murit la nasterea ploii. Ceea ce este mort în mine va înflori pe-nserate.”

Ilustratiile realizate de Damian Petrescu sunt cele care apropie cititorul si mai mult de universul cartii, ele având puterea de a crea/recrea si de a sustine/resustine o conexiune reala între sentiment si reprezentarea sa fizica.

Dependent de starile relevate de vocea nuantata a poemelor, ilustratiile se înfatiseaza grav, ca niste martori care stiu mai mult si pot spune infinit mai mult, numai daca sunt privite asa cum se cuvine.

Orice am face, orice am spune, între Theodor Rapan si Damian Petrescu exista o chimie magica inexplicabila, benefica Artei lor!

Chiar daca de vârste diferite, chiar daca traiesc unul departe de altul, exista un „ceva” care îi uneste: poezia Deliormanului sfânt!

Chiar parasit si de unul si de altul, neuitata, Padurea Nebuna scormone si vântura în sângele si carnea inimii lor, cu gheare de foc, complinirea Frumosului!

Cartea în sine marcheaza expresia unei viziuni originale asupra existentei prin iubire. Estetica speciala a cartii evidentiaza, prin forta cuvântului si prin sugestia grafica, structura euritmica a creatorului ei.

Între dorul trairii si puterea lui de ardere, de realitate imediata ce se desavârseste sub semnul iubirii, cautatorul de simboluri ascunse, exploratorul în stele necunoscute se confeseaza cititorului când sfielnic, când tunator: „Plâng în limba româna si tac: e primavara în cuvinte! Ah, dulce si ultima primavara! Prima îndoiala a nasterii mele spre moarte, ultim copârseu al poemului tandru, nescrisul, nepipaita diata a iubirii, nescrisa evanghelie a inimii, a întâmplarii ca sunt, a splendorii ca esti! Iata-ma!”

Poetul Theodor Rapan îsi manifesta, ca o constanta, intensitatea placerii de a scrie, de a crea: „Pe un perete de primavara scriu. Scrijelesc omonimul mortului viu si îndragostit. Neîmplinit! Dezdurerare divina! Am vârsta poetului la tinerete si în fata numai licheni somnorosi, doar restriste!” Sau: „Furisata pe calcanul de-ardezie, noaptea va muri împacata precum timpul pe pragul unui cimitir doldora de pacate, în vreme ce eu, Poetul, voi aseza majestuos limba rostirii pe vicleana pana a vietii!” De aici, singura dragoste continua a vocii lirice regasite în carte, singura pasiune neîntinata ramâne Poezia.

Ceea ce izbeste din prima clipa la contactul cu aceasta noua carte este stilul unic, de o rara bogatie lexicala, cu frazarea ampla, retorica si colorata, alternanta de simplitate, rafinament si pretiozitate, fara îndoiala o contributie de seama la intelectualizarea limbii române, stapâna pe nebanuite nuante si capabila de cele mai subtile asociatii, contrastând cu fenomene tot mai îngrijoratoare de argotizare, vulgarizare naturalista si flux de barbarisme, prezente în beletristica actuala.” (Tudor Opris)

Citind Evanghelia inimii, simtim ca multe dintre experientele pe care le-am intuit în cuvintele atent alese ne-au fost daruite si noua, dar, pe de alta parte, avem certitudinea ca, undeva, în anotimpurile vietii noastre, ne vom regasi si pe noi, prin taria lor de a sensibiliza si de a crea repere de urmat.

Astazi, aici, poetul Theodor Rapan vine în fata Mariei Sale, Cititorul, cu o noua carte, a treisprezecea, creatie a maturitatii depline – Evanghelia cerului – Zodii de poet.

Spre deosebire de Evanghelia inimii, care este o adevarata radiografie a spiritului uman, o calatorie în adâncul Fiintei, Evanghelia cerului se îndeparteaza înca din titlu de sfera sentimentelor care surprind tocmai prin faptul ca sunt atât de naturale si obisnuite. Conexiunea dintre cele doua carti se realizeaza, totusi, gradat, ca o scara spre însiruirea de emotii ce stau la baza crearii lor si prin autenticitatea conferita de rezultatul deschiderii în fata unor lumi ce ne stau foarte aproape, dar pe care nu îndraznim sa le abordam.

Chiar si motto-urile cartii, bine selectate de poet, demonstreaza ca, daca s-ar îndrazni, daca s-ar ridica mâna si s-ar ciocani usor în cerul noptii, daca s-ar sapa putin mai adânc, s-ar gasi „alt cer” […] „alte stele” […] „si acolo, între ele, alt pamânt…” (Nichita Stanescu)

Este vorba de o reinventare si, mai ales, de o reinterpretare nu a operelor unor scriitori, ci o reinterpretare a situatiilor în care poetul s-a aflat în momentul lecturarii si receptarii mesajelor acelor opere. Si spun reinterpretare, pentru ca am în fata poeme clare, grave si mature, care nu ar fi putut fi concepute în afara traversarii unei perioade de informare si cautare, ajungând, în final, la binemeritata pozitie a reîntâlnirii, dintr-o alta perspectiva, a poetilor care au însemnat ceva pentru devenirea artistica a lui Theodor Rapan, dar si pentru dezvoltarea personala, acestea doua mergând mâna în mâna.

Subtitlul cartii aminteste înca o data de planul Înaltului. Desi nu exista informatii certe despre istoria aparitiei zodiacului, se poate considera ca, observând miscarea corpurilor ceresti, s-a format ideea ca aceasta mobilitate se datoreaza unor forte divine pe care astrii le detin. De aceea, omul si-a subordonat destinul stelelor, determinându-se pe sine ca efect al pozitiilor pe care acestea le ocupa pe cer.

Raportând legenda la arhitectura cartii, se poate ajunge la concluzia ca lumea poetica este, de fapt, un macrocosmos de relatari succesive de poeme, poetii grupându-se dupa anumite criterii, asa cum si zodiile se clasifica. Fiecare simbol, semnificatie, fiecare rima sau metafora este, de fapt, un indiciu al destinului pe care poetul detinator îl va urma. Poemele sale constituie zodia sa, iar aceasta încorporeaza semne despre trecutul si viitorul lui artistic.

Se poate spune ca, în esenta, fiecare opera a poetilor alesi, este un astru, iar toate alcatuiesc un sistem care se misca deloc conventional fata de noi, cititorii, asa cum si planetele par a se misca privite de pe pamânt. Traiectoria lor este dependenta de sensibilitatea si empatia fiecaruia dintre noi. În Evanghelia inimii, fiecarui anotimp i se asociaza o anumita etapa din viata cu trairile, starile si impresiile ei; în Evanghelia cerului Poetul-Mag îsi priveste confratii de lira din perspectiva zodiacala.

Începând cu primavara, deci cu Berbeci de diamant, Theodor Rapan alege câte 12 poeti pentru fiecare semn zodiacal, tinând seama de data lor de nastere si confirmând ca simbolurile numerice sunt un aspect pozitiv si însemnat al creatiei sale, asa cum este si aplecarea sa spre detaliu, în conexiune!

Pas în doi! Asa poate fi rezumat cel mai bine continutul cartii, pentru ca aici întâlnim parca niste priviri complice pe care autorul le împartaseste cu poetii alesi, ca un joc de cuvinte între prieteni sau ca între parinte si copilul devenit adult sau ca între profesor si elevul care ajunge la întelegerea sistemului de gândire al magistrului sau.

Structura cartii este una atent realizata, inedita, la fel cum este si conceptul pe care ea se bazeaza. În paginile ei, îsi gasesc locul poeti de la Shakespeare, pâna la Edgar Allan Poe, fiecare fiind surprins printr-un fragment, printr-o strofa. Fiecare primeste acelasi spatiu, ca un avertisment al autorului, ca fiecare poet îsi are însemnatate de sine statatoare, care nu poate fi masurata, ci poate fi doar simtita si traita. Nu este vorba de o organizare cronologica sau dupa un criteriu al apartenentei la un anumit curent! Nu!

Poetul demonstreaza, astfel, ca poezia exista si respira frumos dincolo de barierele conformismului, dincolo de conventiile rationale.

Abandonând toate aceste lucruri, poezia devine pura libertate, patrundere în noi însine si depasire a imediatului.

Motivul poetic se construieste ca un dialog: mai întâi, se citeaza textul ce îl declanseaza, apoi, se da raspunsul. De cele mai multe ori, se remarca vocativele care creeaza reuniunea dintre opere, interactiunea lor.

Replica se naste dintr-o necesitate de a imagina si de a rememora stari. Pâna la urma, la baza ei sta capacitatea de a intui si de a identifica atmosfera lirica, apoi de a si-o asuma, pentru ca, în final, sa o poata exprima printr-un filtru propriu, adaugând memoriei si afectiune.

Pâna la un punct, se poate considera ca volumul de fata este un manifest al respectului si al recunostintei, al iubirii fata de poetii inclusi: „Vino, Fauritorule de gheata si foc, credinciosule mut! Întru maretia ta, fictiunile mele se-apleaca! Întru cinstea ta sorb «Elogiul umbrei»! Întru numele tau, «Poemul darurilor» rostesc!

Vocea lirica a creatorului depaseste omagiul, ea devine ecoul propriei arte, a Poeziei: „Eu sunt Întrebatorul. Ca un «bivol în mlastinile Universului» îmi pândesc zorii. Mi-e frica sa ajung «un centaur siluind arborii poemului», mi-e frica sa urc scara Supremei Judecati. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, «fiecare dimineata e o rufa rosie la orizont.» În teaca baionetei mele s-a furisat un vers salbatic. El ma priveste cu îndurare si asteapta sa-l agat în streangul singuratatii lui. Vai, lumea aplauda! Scâncetul i-l aud din departare, cu silabele atârnându-i pe gura ca niste lampadare vorbitoare.” (Replica lirica la Gellu Naum!)

Deseori, se poate remarca familiaritatea adresarii: „În sfârsit, Bukowsky, iata-ne fata în fata. Tu, «asteptând moartea ca pe un pisoi care-o sa-ti sara pe pat», eu, fugarit de-o fantoma în somn.”

Ceea ce este surprinzator la Evanghelia cerului este usurinta cu care opereaza insertiile, stabilind o reala conexiune ce este resimtita atât la nivel emotional, cât si intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocarile unor poeme sublime, originale.

Cei 144 de poeti ai „zodiilor lirice”, toti universali, sunt prezenti în carte în sistem reflex!

În chip firesc, propun denumirea acestei specii lirice poetice postmoderniste, pe care o cultiva în acest volum poetul Theodor Rapan, REFLINTEXT (reflex literar intertextual). Îmi asum inventia sintagmei!

Reflintextul devine, astfel, un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului filtrat liric, înteles ca modalitate de „a fi” a eului, situarea lui în centrul unui univers pe care îl reconstruieste din temelii.

Harul si cultura literara i-au permis poetului Theodor Rapan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „alesi”, replica sa pornind din sufletul lor catre Poet si de la Poet catre cititor.

Universul tematic, modalitatile de expresie si formulele prozodice ale acestui volum releva din plin o înnoire a formelor poetice cultivate de Rapan. De aceea recunoastem în aceasta ipostaza inedita gândirea aforistica a sa: „Toata viata e o calatorie prin cartile altora!”

Acest adevar sta, de fapt, la baza lucrarii de fata: 144 de poeme, cu 144 de opere grafice de Damian Petrescu! Un cerc perfect, desi concret el nu poate fi nici vazut, si nici cuantificat! Cum sa cântaresti emotia, sufletul?…

O fascinatie, dar si o chestiune de temeritate lirica unica pentru care poetul s-a pregatit mai mult de 40 de ani pentru aceasta „calatorie” printre atâtea stele nemuritoare, nepretuite, unice!

Cine stie sa pretuiasca, primeste!

Poetul – ochiul cerului, Poetul – ochiul Cuvântului, Poetul – ochiul ciclonului, Poetul – ecoul nespusului cuvânt, ei bine, asta se întâmpla în cartea de fata!

O remarca de bun-simt trebuie sa fac însa! Theodor Rapan scrie pentru cititorul care are rafinamentul si puterea întelepciunii, pentru ca fiecare cuvânt poate avea forta lui numai daca e pus lânga un altul în logodna fericita, ca într-un cuplu, ca într-o familie cumva, sa nu se stârneasca vreun curent strâmb.

Fiecare traire e speciala în felul poetului zodiei si filtrata în spirit propriu. Cine stie sa vada, cine stie sa se apropie, cine cu cine rezoneaza, cine stie sa le asculte, cine stie ce este vietuirea, cine stie „dezdurerarea” – acesta este perimetrul de atac confesional.

Autorul se lasa pe sine deoparte, acum poarta în suflet patimile tuturora, le retraieste viata afectiva mângâind si nemurind moartea lor „cu moartea pre moarte calcând”. Ca si Umberto Saba, el iese din el însusi, pentru a trai viata tuturora.

Mai mult decât patima este curiozitatea de a o izbândi la etajele cele mai înalte ale vazduhului. Numai în acele creuzete înalte simte ca se plamadeste adevarata Poezie. Nu întâmplator i-a ales pe acestia.

Ar mai fi putut selecta si dupa alte criterii, dar fiecare intrare într-o stare nu e decât pasul catre urmatoarea.

Se simtea dorul de o asa calatorie, o calatorie initiatica, în care înaltarea înseamna purificare: avea nevoie de acest pelerinaj divin si Clipa a sosit! Iat-o! Asa cred ca trebuie privit „Cerul” sau!

Pentru a întelege de ce a plecat Poetul-Mag pe drumul acesta al stelelor, Cititorul trebuie sa-si clarifice o serie de concepte specifice, corespunzatoare cuvintelor-cheie: calatorie initiatica, cer, stele, frumos, credinta, religiozitate si multe altele…

În Biblie, cuvântul „evanghelion”, tradus „evanghelie”, se refera la un mesaj al lui Dumnezeu, care anunta planul si scopul sau pentru omenire, figura centrala a întregii geneze fiind Iisus.

Cerul este „o manifestare directa a transcendentei, a perenitatii, a sacralitatii, ceea ce nicio fiinta de pe pamânt nu o poate atinge.”

Aceasta este cheia Evangheliei cerului – Zodii de poet , o adevarata Biblie a Poeziei!

Asa întelegem mai usor ca nici oamenii nu privesc toti si nu prea des catre cer: doar când le e frica si atunci când iubesc, aceste doua ipostaze îi mai cutremura…

Echilibrul dintre liric si divin este bine temperat si asta tine nu doar de harul, ci si de mestesugul creatorului.

Fiecare poet are cararile lui proprii. A plonja pe starea poeziei altui poet nu e usor! Theodor Rapan chiar are curajul sa îmbrace camasa fiecaruia în parte, sa îl cânte si, mai ales, sa îl descânte!

Nu în ultimul rând, remarcam viziunea înnoitoare în ceea ce priveste modul de a recepta poezia confratilor de condei, dar si creatiile originale inspirate de acestia, oferindu-ne sansa unei alte întelegeri.

De la William Shakespeare la Ion Barbu, de la Umberto Saba la Nichita Stanescu, de la Octavio Paz la Boris Pasternak, de la Juan Ramón Jiménez la Rainer Maria Rilke, de la Lucian Blaga la Saint-John Perse, de la Salvadore Quasimodo la Eugenio Montale etc., îi întâlnim pe cei 144 de confrati care l-au calauzit pe poet în anii lui de formare, iar acum compun „inima” acestei carti de poeme, parcurgând împreuna spatii lirice si temporale, în stil propriu, rapanian.

Niciodata un poet nu este „prea modern” pentru ceea ce este Poetul-Mag, cum nu e deloc usoara nici pozitionarea fata de un Apollinaire sau un Borges! Borges este destul de complex ca arhitectura si echilibrat liric. Rapan nu se trage din Borges, ci din sine însusi, desi pe „Marele Orb” l-a asimilat pâna la lacrimi, întelegând prin arta compozitiei, ca Borges e Borges, unic de altminteri, cum si Rapan e, inconfundabil, Rapan!

La ultimul, fiecare rostire de cuvânt are o anume simbolistica, o anume conotatie mitologica, dar si o candoare si gingasie dezarmante, totul fiind tras catre Divin.

Borges are si el momente divine, si el a închinat multe poeme marilor personalitati literare, dar ceea ce îi uneste îi si desparte!

Iata, bunaoara, pentru Apollinaire, gaseste o formula-soc. Reflintextul este realizat tot în cheie onirica, dar totul este îmbracat în limbajul învechit al lui Gala Galaction, pe care nu si-l mai amintesc decât filologii-specialisti.

Theodor Rapan a scris despre Apollinaire asa cum a scris si Marquez despre Macondo al lui, numai ca poetul teleormanean asaza poemul sau în cheie onirica si, în chip surprinzator, folosind slova limbajului stravechi. Nimeni nu s-a mai aplecat asupra acestor cuvinte. Sigur ca e socant, dar poetul a vrut sa dea o pata de culoare. E un omagiu local pentru Apollinaire si pentru Galaction al nostru.

Nu trebuie sa întelegi nimic, trebuie doar sa simti taina cuvântului. Poetul stie, desigur, ce înseamna fiecare cuvânt în parte, dar daca te tii de logica lui nu pricepi mai nimic. Secretul sta în ansamblul liric si în presararea cu elemente sfinte din locul nostru de obârsie. În plus, întregul reflintext e tras prin limbaj arhieresc, acesta având locul lui în „Evanghelie”, cu masura lui.

Miguel de Unamuno îi e foarte aproape de suflet. Theodor Rapan traieste înaltimea credintei divine ca nimeni altul. Poetul a avut o adevarata revelatie când a citit despre mitul lui Don Quijote si Sancho Panza, ca poezia nu e lumina, e flacara, caci nimeni nu moare de întuneric, ci de frig. Frigul inimii e cumplit!

Se simte arta lirismului în reflex. Fiecare sens frumos daruit de Dumnezeu a fost platit cu o jertfa. Nimeni nu stie asta, pe hârtie par a fi risipite cu usurinta cuvintele, dar nu e deloc asa. Stie mai mult Poetul!

Împacarea cu Dumnezeu e totul, întelesul lucrurilor poate ramâne în subsidiar. Problema lui Dumnezeu e si o chestiune de etica, de morala, dar si de înteles spiritual, sufletesc. Nu poti crede în tine ca om, daca nu te clarifici pe acest palier al gândului. De aici pâna la poezie nu mai e decât un pas. Poezia nu e ratiune, e o stare!Fiecare scrie dupa legile sufletului sau!

Dumnezeu îti da si alte încercari, te pune la probe daca ramâi în curtea Poeziei si nu te razgândesti sau nu tradezi. ?inta e aceeasi. Desi este atât de nevazuta, nepipaita, inefabila! Nimeni nu a pus mâna pe inima Poeziei! Nimeni nu a vazut-o la fata!

La un poet ca, de exemplu, Mario de Andrade, continutul, forma, expresivitatea lingvistica si cuvântul, cu toate functiile lui de comunicare, transmit, certamente, fior!

Misticismul viziunilor poeziei lui Andrade ramâne la un anume stadiu, la Theodor Rapan „strigatul liric” taie respiratia cititorului.

Dezvoltarea comparatiei Patrie–femeie, compasiunea uneori delicata, alteori tumultuoasa, acuratetea lirica etc. sunt puncte forte ale poemului rapanian. Nu mai vorbim de curajul rostirii crudei realitati într-o invocatie a cerului „golit”, sodomizat. Tonul când liric, când violent, când sonor, vine în deplina consonanta cu mesajul poetic!

Alt caz: Rumi e un poet persan, altceva decât Khayyam sau Tagore, poet indian, deosebit pentru cum cânta iubirea! Nu întâmplator A.E. Baconsky îl surprinde într-un mod cu totul aparte în „Panorama” sa. A încercat sa faca ceva asemanator si Stefan Augustin Doinas, dar clasicizând.

La Theodor Rapan e diferit, totul e vazut prin pasiunea calatoriei, e o mare aventura a simtirii sale de poet, care este obsedat de fiorul marilor poeti. Fiecare e atât de diferit, dar ceva, totusi, îi uneste! Ce anume?

La Arthur Rimbaud, Theodor Rapan este impresionat de iluminatiile acestuia (poeme în proza) din finalul carierei sale literare, pe care le simte cu mai multa acuitate, dupa gustul sau, si i-a raspuns în aceeasi cheie, fiindu-i mai aproape de suflet.

Neîndoielnic, Rapan este atent la toate detaliile, constient fiind ca el poate fi ca ei, dar ei nu mai pot fi ca el, de aceea sporeste si mai tare semnificatia cuvântului, chiar pâna la o adevarata litanie.

În spatele celor 144 de poeme sunt sute si sute de carti de poezie ale celor 144 de autori, citite, talmacite, rastalmacite. E o provocare inteligenta, originala, sensibila, delicata, la lectura, pe care nimeni nu a mai facut-o pâna acum la noi, asa cum o face Theodor Rapan.

La fiecare poet identificam unicitatea, dar si singularitatea Poetului-Mag. Exemplu, la Kostis Palamas e un reflex doar de atmosfera, nu de idee sau de maiestrie artistica.

Deosebit de complexa este Povestea magului calator în stele a lui Mihai Eminescu, de fapt cheia cartii, mai modernizata la Theodor Rapan, din sansa perspectivei si a trecerii timpului: „Ghiceste-ma si saruta copilul de iarba,/ cât de mult, cât de ’nalt am crescut,/ ciresii floarea interzisa sa-si cearna,/ frunza sub trunchiul prefacându-si-l scut.”

Nu e usor sa dai replici la Byron, Poe, Rimbaud, Shakespeare etc. Fiecare în parte e o lume, un univers! Toti sunt diferiti, de aceea i-a si ales asa, si câti nu ar mai fi meritat înca, infinita lista!

Bunaoara, îl putea arata lumii pe Jacques Prévert în fel si chip, dupa starea momentului! Oglinzile sufletului sunt infinite, desigur…

Dar Evanghelia cerului îi arata în felul trairii Poetului-Mag! Aici intervine harul sau, aparent simplu, dar diferit de al celorlalti prin marca originalitatii.

Nordicii si sud-americanii îi sunt pe inima lui Theodor Rapan. Pleaca din ei, dar ajunge tot la el. În el urla Deliormanul peste tot. Asa, îl universalizeaza!

Prin „poetii zodiilor” se arata pe sine si invers, prin sine îi arata pe ei, în poeme de un ritual solemn!

El da un sens întregului din care tâsneste o filosofie lirica ce îngândureaza prin fascinatie cititorul si-l face sa ajunga unde niciodata n-a ajuns. Totul este altfel decât în alte carti.

Theodor Rapan parcurge toate formele lirismului, de la fervoarea renascentista la expresia clasicista, de la baroc la romantism, de la neoromantism la postmodernism etc., filtrându-le

prin propria-i simtire.

El cultiva un stil al paradoxului verbal, al bogatiei metafizice, al celor mai neasteptate alternante ritmice, al efectelor lingvistice (omonimie, sinonimie, polisemie, etc.), prin care vocea lirica se unicizeaza.

Arta juxtapunerii disparate, ambiguitatea verbala alterneaza cu aceea a întruparii celor mai abstracte idei.

Cu riscul de a ma repeta, Evanghelia cerului – Zodii de poet, carte singulara de lectura si compozitie, conceputa într-o maniera inconfundabila de poetul Theodor Rapan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitatii, pe care îl numim „reflintext”, o forma de introspectie a sinelui, în care privirea în oglinda, referentialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plasmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valente estetice.

Parcurgând etapele creatiei autorului de fata, remarcam „zestrea” universului sau literar (13 volume, peste 3.000 de pagini tiparite), temeritatea deschizatorului de drumuri noi, inovatia

limbajului si a retoricii discursului liric. Ceea ce nu-i putin lucru…

El se distinge, eminamente, prin energia creatoare, prin vitalitatea ideilor, prin originalitatea imaginatiei, prin prospetimea stilului, ca si prin forta lirica proprie, creatia sa fiind una a simtirii, ca mod de a fi si de a supravietui!

Laudabil este, totodata, si atasamentul Editurii „Semne” fata de poetul Theodor Rapan, care, iata, îi tipareste cea de-a noua carte, neîntrerupt, sub sigla sa!

Neîndoielnic, viitorul poeziei sale e scris în stele!

 

OPERA ANGAJEAZA O CONSTIINTA, DAR NU SE CONFUNDA CU EA

de Al Florin TENE

 

În arta nu exista instinctul spontaneitatii, fiindca orice opera, indiferent din ce domeniu artistic provine angajeaza o constiinta, dar trebuie sa subliniem ca aceasta nu se confunda cu ea. În arta nu exista particularitate definitorie si absoluta, cum nu exista un început independent de orice conditie si relatie, ce nu are limite. Pentru cititor si spectator, la fel si pentru artist, indiferent din ce categorie artistica provine, arta începe cu operele. Nici un creator, indiferent cât de genial este, nu începe numai din eu si nici-o opera, cât de mare ar fi ea, nu poate fi definitiva.T.S. Eliot spune ca ordinea artei implica mereu relatia, comparatia, prezentul artistic îsi recheama, în fiece clipa si cu fiece aparitie noua, trecutul în complexitatea lui, spre a-l configura mereu altfel.

Inteligenta si ratiunea nu fondeaza experienta estetica, dar nici nu le elimina. În unele conditii ea poate fi scoasa din conul de umbra în splendoarea luminii prin anumite convingeri, stimulata de idei. Chiar si efortul unor autori, cum ar fi poetii teribilisti Mihai Galatanu si Ianus Marius de a se elibera de inteligenta, prin pornografie, ramâne tot o proba de inteligenta. Însasi naivitatea ei, (vezi picture naiva), are estetica ei. La fel poeziile de dragoste pornite din inima sunt voci ale constiintei. Sensibilitatea ei, vibratiile eului au prejudecatile lor. În arta, indiferent de gen, pentru creator ca si pentru „degustatorul ei” nu exista naivitate. Este anacronic sa opui un gest spontan unui gest constient, o creatie conceputa instinctiv unei creatii constiente, fiindca orice opera înglobeaza în ea o constiinta iar receptarea intelectuala este unica ce satisface experientele ei. Scriitorul, în cazul acesta, nu este cel ce doreste sa se exprime ori sa se supuna, sa emita o gândire constienta, ceea ce-l caracterizeaza e valoarea operei sale, nu valoarea a ceea ce exprima. Adevarata constiinta este o constiinta în act. Opera e o devenire, cum spune Gaetan Picon, „un act irepresibil, o realitate noua ce se dezvaluie facându-se…”

 

Creatia este mai superioara decât constiinta prin capacitatea sa imaginativa si de inventie, dar imaginatia nu se desfasoara la întâmplare, fiindca opera se supune sinceritatii creatorului ei. Ea îsi datoreaza efectul unor stari pshiologice. Relatia dintre adevarul creatorului de arta, implicit scriitorul, si adevarul operei sale nu este una între constient si inconstient, ci una între explicit si implicit.

O conceptie estetica se poate aprecia si deduce din orice opera oricât de inconstient s-ar arata autorul fata de adevaratele sale implicatii, chiar si conflictuale. Cum spunea Baudelaire despre Delacroix: „culoarea gândeste prin ea însasi”.

Limbajul artistic comunica si se comunica în acelasi timp, precum marmura ce se dezvaluie pentru a-si arata splendoarea sculpturii din interiorul ei. Acest fenomen se numeste reflexibilitatea limbajului. Despre limbaj, întotdeauna se vorbeste înlauntrul lui, nu numai despre tot ce ne înconjoara ori despre autor. Astfel, cum spunea Picon: „Asist la nasterea gândirii mele”, sau mai profund „nu gândesc, sunt gândit”, cum toti suntem gânditi de Dumnezeu.

Constiinta autorului nu tine loc de constiinta operei, nu se confunda cu constiinta operei. Între ele exista un dialog. Creatia si receptarea se rezolva în dialogul pe care constiinta implicita a operei îl poarta cu constiinta autorului, pe de o parte, cu constiinta criticului, pe de alta parte.

Activitatea coordonatoare a unei constiinte intelectuale este suportata de opera de arta pe care chiar ea o contine în stare de potentialitate. Deoarece însasi constiinta e nelipsita în toate elementele operei, neputând fi separata ca atare, tocmai pentru ca este o constiinta în sine, cu posibilitati de a avea toate conditiile de realizare.

Hegel spunea ca judecata de valoare se pierde într-o dialectica globala a artei, dupa cum Kant spunea ca judecata de valoare este obiectul unei analize psihologice. Însa amândoi filoziofii au sezisat rezistenta artei la sistematizarile de tip filosofic, afirmând multitudinea si diversitatea istorica a stilurilor, asa cum Hegel sublinia ca libertatea geniului este nelimitata si frumosul imprescriptibil. Dar estetica lor ramânea subordonata, în general, definitiei metafizice a artei, în ciuda abordarii psihologiei sau istoriei.

În tot acest context exista o problema a artei ca reflectie a realitatii si o problema a artei ca reusita a anumitor opere, fiind si o problema a fiintei artei si o problema a valorii ei. Formalismul nu cuprinde realitatea concreta, vezi proza si poezia optzecista de la noi, caci daca estetica continutului distruge opera revarsând-o în afara formei o aneantizeaza, reducând-o la scheletul ei, pulverizându-i însasi carnea-raportul cu semnificatiile. În aceasta problematica nu istoria face judecata, ci judecata face istoria, cum spune Picon. Sentimentul valorii presupune întotdeauna raportarea la o constiinta vie, dar nu în afara istoriei. Opera nu este în istorie, ea este în lectura pe care i-o facem. Sentimentul istoriei nu numai ca nu scuteste de un contact viu cu opera, dar chiar îl si intensifica. Sunt autori care stiu sa profite de contextual istoric al prezentului în favoarea lor, (D.R. Popescu, A. Buzura, N. Breban, A. Popescu, A. Rau, C. Cublesan, etc.) când altii sunt recunoscuti de istorie dupa ce s-a consumat prezentul lor, dar suferind în timpul vietii. (Vezi: Eminescu, Radu Gyr, N.Crevedia, etc.). Pentru cei de azi istoria nu înseamna numai trecutul, ci si prezentul cu determinarile lui ce actioneaza atât asupra literaturii cât si asupra lecturii- indiferent daca se aplica operelor prezente sau trecute. Cititorul nu se adreseaza operelor spre a se asigura ca participa la arta, el se apleaca spre opera pentru a încerca si trai valoarea pe care o exprima.

Al Florin TENE

Cluj-Napoca

14 iunie 2011