RAZBOIUL MUSTELOR de Gheorghe Andrei Neagu

by Ioan DOBREANU

Plecat în lume dintr-un sat, Sofracesti, din Tinutul Neamtului, nu departe de Târgul Romanului, Gheorghe Andrei Neagu se întoarce din când în când la cei dragi din satul natal si în Roman aducând de fiecare data câte o desaga de carti din propria-i creatie si le împarte aici cu aceeasi generozitate cu care s-a risipit spiritual peste tot pe unde a umblat. Si aceasta fara a avea pretentia a i se taia vitelul cel gras. Luând pseudonimul „Semper Purus, Ion Prepeleag”, ne atrage atentia asupra unei moralitati exemplare si asupra unui erou al lui Ion Creanga, Danila Prepeleag.

Autor a peste douazeci de volume de scrieri: poezii, proza scurta, eseuri si doua romane, Gheorghe Andrei Neagu lasa urme de o certa valoare artistica în patrimoniul literaturii noastre nationale si nu numai, fiindca parte din operele sale au fost traduse în peste sase limbi, din care amintim: franceza, germana, engleza, italiana si spaniola, în cei douazeci si cinci de ani de la debutul editorial.

Activitatea domniei sale nu s-a limitat doar la propria-i creatie literara. A colaborat la peste douazeci si cinci de reviste, parte înfiintate de el, a organizat si a condus cenacluri literare si evenimente culturale, a editat antologii ale scriitorilor români, a reprezentat România la târguri internationale de carte. Critica si istoria literara, întotdeauna severe, a trebuit sa-l aprecieze. Amintim doar câteva nume: N. Manolescu, Eugen Simion, Ion Rotaru, Corneliu Leu, Al. Pascu, Magda Ursache, Al. Sasu, si altii. Pentru aceasta neostenita munca, a fost rasplatit cu peste treizeci de premii literare si medalii, a fost introdus în ENCICLOPEDIA PERSONALIT?TILOR DIN ROMÂNIA, în MARELE DICTIONAR AL SCRIITORILOR ROMÂNI, i s-a conferit titlul de cetatean de onoare al comunei Trifesti, a primit mai multe diplome de excelenta din partea unor institutii de prestigiu din tara. Un critic literar remarca faptul ca „el urca acum în topul celor haraziti a lasa urme”.

În cele ce urmeaza, nu ma voi referi la întreaga sa opera, ci doar la ultimul volum de proza scurta, „Razboiul mustelor”, în care, pendulând adesea între real si fantastic, autorul ne ofera spre lectura nuvele si povestiri ce-l situeaza în aceeasi familie de spirite cu Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gib Mihaiescu, Ion Vinea, Alexandru A. Philippide si altii. Teoreticieni ai conceptului de literatura fantastica stabilesc un regim estetic ce tine de fantastic foarte variat, fara frontiere precise între tipologii: 1. Fabulosul feeric, 2. Miraculosul mitico-magic, 3. Proza poetica si alegorica, 4. Proza vizionara de factura absurda, 5. Fantasticul vointei de mister, 6. Ocultismul magic, 7. Fantasticul absurd, etc. Niciodata nu poti încadra proza fantastica a unui scriitor într-o singura tipologie. E ca si cum l-ai introduce într-un Pat a lui Procust. Dealtfel pendularea între real si fantastic în acest ultim volum de proza al scriitorului este vizibila în aproape din fiecare din cele douazeci de povestiri care îl compun.

Tudor Vianu si George Calinescu credeau ca scriitorul român nu ar avea vocatia fantasticului, ci doar sentimentul naturii, o observatie a vietii morale, ar fi creator de mitologii si evocator înzestrat al trecutului. Poetii si prozatorii din perioada interbelica si cea contemporana au dezmintit prin creatia lor aceste pareri transante. E suficient sa amintim în acest sens pe Al. A. Philippide, Ion Vinea, Emil Botta, A. E. Baconski, Romulus Vulpescu, Iordache Chimet, Gib Mihaiescu, Max Bleker si altii.

Dar sa ne aplecam asupra volumului cu pricina a distinsului nostru oaspete pentru a comunica doar câteva impresii de lectura. Fiindca volumul se inspira si din realitati pe care autorul le-a trait în orasul nostru în tineretea sa, ne permitem sa fim mai didactici în aprecieri, pacat ce tine de meseria de dascal de Cetire, crezând ca astfel va vom face o invitatie la lectura, urmând ca dumneavoastra sa descoperiti textele în tot farmecul lor, traind alese emotii estetice. A filozofa pe marginea lor, mi se pare a fi mai putin folositor cititorului.

Volumul începe cu povestirea care-i da si titlul – „Razboiul mustelor”. Un tânar descinde în Târgul Romanului în caruta încarcata cu pepeni a unui taran. Dupa ce trage, în târg, la un preot, continua experimentele care tin mai mult de alchimie. Studiase în Germania în preajma primului razboi mondial. Acesta amesteca praf din diferite pietre într-o eprubeta, si neobtinând rezultatul cautat, îl arunca într-o groapa veche de gunoi. În actiunea povestirii, pe neobservate autorul îsi muta personajul în plan oniric. Se visa într-un spital cu raniti carora le administra din licoarea aflata într-un flaconas, dupa care acestora le cresc câte doua rânduri de aripi si apoi îsi iau zborul pe geam, disparând. Suntem în planul visului într-un miraculos magic. Între timp, o musca neobisnuit de mare, dupa ce-i varsa una din eprubete, porni sa zboare nebuneste luând treptat dimensiuni neobisnuite. Se parea ca ucenicul vrajitor nu mai putea opri stihiile. Larvele lasate de uriasa musca si continutul din eprubeta le varsa în groapa cu gunoi.

Un alt episod amplifica fantasticul, aducând aparent actiunea în planul realului. Dintr-un tufis de pe malul Moldovei, trei insi ciudati îi administreaza câteva lovituri si-l doboara. Visa acum ca se afla în locuinta preotului invadata de muste neobisnuit de mari, care-si luau zborul împânzind cerul si devenind adevarati monstri zburatori. Atmosfera terifianta pare a fi demna de filmul lui Hicikok Pasarile. Fantasticul magic este acum doar în plan oniric. Trezit dupa loviturile primite în cap, constata ca cerul deasupra noastra e împânzit de acesti monstri zburatori. În cele din urma, ucenicul vrajitor este ucis de preot si aruncat de multimea din oras în groapa incendiata din care ieseau monstri zburatori. Acum Adrian zâmbi multumit, „gasise medicamentul”.

Stapânind ca un maestru arta descrierii, autorul reuseste sa creeze acea atmosfera de cosmar demna de pana unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu. Aluzia la raul provocat de armata Kaizerului care declansase primul razboi mondial dupa atentatul de la Saraievo, e transparenta. În „Maria”, alta povestire a autorului, adevarata capodopera, scriitorul cultiva fantasticul miraculos. Actiunea e plasata într-un tren care duce vilegiaturisti la mare, din nordul Moldovei spre Constanta. În centru actiunii este o femeie, „Mama Maria”, care merge la bai la Herculane. În timp ce femeia se afla în compartiment cu alti calatori, un tânar ce suferea de epilepsie intra în criza. Mama Maria, sarind sa-i dea un prim ajutor, coboara cu bolnavul din tren. În acest timp o alta femeie îi fura geamantanul si coboara din tren, în scurt timp aceasta fiind calcata de un marfar care venea din sens opus. Trezit din criza si urcat în tren, tânarul adormi iar si, în somn, primi vizita unei tinere zvelte si gratioasa. Era aceeasi, Mama Maria, care-i vegheaza somnul fara sa se mai gândeasca la Herculane.

Suntem în plin fantastic magic. Trenul oprindu-se brusc în noapte, cei doi coboara într-un câmp dupa ce constata ca locomotiva nu are mecanic. Râzând, cei doi sar din tren si îsi continua drumul pe linie, în noapte, pe un cer înstelat în care astri nocturni se oprisera în aceeasi pozitie pâna când ceasul trecuse de ora opt. Apropierea tainica dintre cei doi tineri descrisa de autor cu multa arta. Mergând pe jos în urma trenului, cei doi traiesc senzatia unei reîntâlniri din alta existenta… „Trupurile dogoreau în nemiscarea ce ne cuprinsese iar gurile noastre s-au întâlnit într-o minunata cautare. Ne-am cuprins în brate cu disperarea unei regasiri de parca ne-am fi cautat toata viata”. Cei doi îsi continua drumul spre o zare luminata care se tot îndeparta ca o Fata Morgana.

Planul actiunii este întrerupt brusc de sosirea în casa profesorului Brumaru, sotul Mamei Maria, a unor politisti care-i aduc vestea ca aceasta fusese calcata de tren. Dintre putinele obiecte gasite, profesorul observa ca totusi pantoful nu este al Mariei.

În celalalt plan al actiunii, cei doi îsi continua drumul în întunericul noptii spre zarea luminoasa. Alternanta planurilor naratiunii este realizata cu atâta arta de autor încât cu greu sesizam plonjarea din real în fantastic. Trezit din starea de visare, tânarul se întreaba: „Putea fi oare adevarat real ce mi se întâmplase? Putea tot atât de bine sa mi se fi nazarit.” Când profesorul se întoarce de la morga, o gaseste pe Maria în casa si exclama înainte de a se prabusi: „Tu, aici !?”

Psihologia feminina pare a-l preocupa si în acest volum pe scriitor. Tânara Letitia – din povestirea „Ochii” – de o frumusete stranie, greu de descris, bruneta cu ochi albastri, cu un miros al carnii si al trupului de o prospetime aparte. Îndragostit de ea, desi se nascuse oarba, Sandu Potârniche, medic de profesie, se hotaraste sa o duca la Amsterdam pentru un transplant (de ochi), sacrificându-si pentru acesta propriul ochi. Actiunea are loc în viitor fiindca România era deja în spatiul Schengen. Când i se deschid privirile asupra lumii materiale, Letitia constata ca a fost doar o victima a „mariei sale cocosatul” si îi comunica acestuia printr-un bilet: „Iarta-ma, dar te suport din ce în ce mai greu. N-am stiut ca arati astfel”. Când medicul cocosat, Sandu, pleaca, îi scrie pe acelasi bilet: „Ochiul era de la mine”. Sandu. (Ochii)

Nu acelasi lucru se întâmpla în nuvela „Pamânt violet”, în care autorul cauta germenii sacrificiului pentru iubire în societatea antica romana, când un nobil roman, Perigeu, se îndragosteste de sclava consulului Luculus, Gea, despre care afla între timp ca este mare preoteasa sortita sa fie Phitia de la Oracolul din Delfi. Implorându-i iubirea si exprimându-si dorinta de a o poseda, Gea se transforma într-o statuie de piatra. Un milion de amfore de vin din Chios trebuiau sacrificate pentru a o aduce la viata. Când blestemul este ridicat, preoteasa reînvie, dar chipul ei feciorelnic era acum îmbatrânit. Perigeu sfârseste blestemat de zei în timp ce Gea scoate un urlet sinistru de batrâna turbata: „O zei fiti blestemati!” Cufundata în lacul cu vin, devine iar statuie de piatra, iar Perigeu urma sa cada victima vârcolacilor lumii. Fantasticul magic venea de departe din istorie, ca un destin nefast, autorul sugerând înca o data puterea magica a iubirii care cere jertfa.

Realitatile postrevolutionare când la noi are loc „marea si infinita lichidare” si când tinerii entuziasti sfârsesc dezamagiti, sunt o sursa de inspiratie pentru autor. Cu un umor jovial din care strabat accente de amaraciune, autorul surprinde odata cu aceasta mare lichidare, instalarea ciocoilor revolutiei. Daca badea Anton nu cunoaste disperarea când satenii îi lichideaza gospodaria în flacari, reusind totusi sa-si mai cumpere un porc în urma vânzarii la talcioc a unei medalii – „Pricopsitii decoratiilor” – Cristian, fiu al unui matematician nonconformist, condamnat la munca silnica pentru ca îl înjurase odata pe Stalin, el însusi exprimându-se odata transant: „Ma pis pe documentele congresului al XIII-lea”, dupa revolutie nu-si gaseste nici un rost. Pierzându-si locuinta, sfârseste prin a se spânzura într-un pod unde îsi gaseste adapost. La picioarele lui, pe un bilet, un scris mare si labartat lasa sa se desluseasca: „Fiti blestemati!” probabil ca lista era lunga, dar el nu mai avea timp.

Cu aleasa delicatete sufleteasca, autorul se apropie de lumea necuvântatoarelor, urmând în paralel destinul unui porumbel voiajor si a unei cateluse, Pepita. Catelusa nu-si mai gaseste locul dupa moartea stapânei decât pe mormântul ei, iar porumbelul sfârseste fiind devorat de catelusa, dupa ce fusese atacat de un uliu.

Umorul negru si absurdul situatiilor le întâlnim într-o nuvela a carei actiunea se petrece dincolo de ocean. Plecat într-o delegatie de serviciu în Brazilia, Tache Mindir, este întepat de o insecta, în timpul unei receptii, transmitându-i microbul malariei, ori al turbarii, sau poate al unei boli asiatice necunoscute, Amak. La întoarcere în tara, în timp ce calatorea cu avionul, musca de mâna o stewardesa, apoi, dupa o spitalizare de o luna, repeta gestul, victima fiindu-i însusi directorul institutiei. În cele din urma demisioneaza. Acasa, suspectându-si nevasta de infidelitate, îsi taie arterele de la mâna stânga. La rândul sau, directorul repeta gestul lui Mindir, muscând de mâna un functionar din minister. Turbarea se transmite. O lume halucinanta, contaminata, devine agresiva si la rândul ei contamineaza. Suntem într-un fantastic absurd asemeni celui din Rinocerii lui Eugen Ionescu.

Nici mediocritatea si excesul de zel al militienilor nu scapa de ironia autorului. Tânarul ofiter de militie Manolica Stirbu, aflându-se în exercitiul functiunii la serviciul de circulatie, opreste o masina suspecta ca ar transporta vin în bidoanele din portbagaj. Desi este oprit de sofer, acesta gusta din licoarea din bidoane, din exces de zel, si în cele din urma se convinge ca în acestea era de fapt apa. Cu aceasta apa însa fusese spalata o femeie care murise si care, dupa obiceiul locului, urma sa fie aruncata peste mormântul sotului decedat cu ani în urma. Aflând ce gustase, locotenentul cade pe asfaltul soselei icnind profund si sufocându-se.

În faptele cotidiene autorul descopera adesea un fantastic al vointei de mister. Gheorghe Catoi, pierzându-si deprinderea de-a vorbi în urma unui accident, când fusese lovit în plin de o masina, constata într-o dimineata ca nici nu aude. Neînteles de colegii de munca si concediat de director, Catoi îsi recapata glasul printr-o întâmplare miraculoasa. Salvând de la înec un copil dupa ce se prabusise un pod peste o barca în care se aflau mai multe persoane, o batrâna muta de spaima tragediei, cu fata brazdata de lacrimi se repede la el si-i spune: „Dumnezeu sa-ti dea sanatate si sa te ajute la ce ai mai greu în viata!” – „Multumesc, matusa, spune Catoi, realizând paralizat ca i-a revenit glasul”. Sfârsitul este însa trist. Câteva zile dupa aceea, în Drumul Taberei, Catoi murea singur doborât de o pneumonie galopanta.

În „Galovinul” aceeasi vointa de mister atinge limitele grotescului. La un Institut de crestere a pasarilor, un cercetator stiintific îsi propune sa încruciseze ovinele cu pasarile domestice pentru a obtine gaini cu lâna si mieluti cu aripi. Problema era cum sa împreuneze un berbec cu o gaina? Pâna la urma obtine o performanta: un ou paros de 500 de grame. Dar vine si ideea salvatoare: sa introduca în ou o substanta specifica vietii intrauterine. Dar încercare nu da rezultat. Ideea salvatoare vine de la Domnica. Aceasta, disperata, asterne rugi fierbinti Celui de Sus, sperând sa-i vina marea revelatie. Înca fecioara fiind, visa ca, în loc de prunc, nastea o gaina cu par. Astfel, îi veni ideea salvatoare. Prin însamântarea în vitro embrionul monstruos va prinde viata si iata ca odata cu trecerea timpului, formele trupului Domnicai începura a lua proportii. Fatul se dovedi a fi la nastere un cocos cu blana de oaie, un galovin cu trupul mitos pe doua picioare paroase. Într-o zi galovinul se repezi sa-l atace pe tovarasul Traci, dar acesta din urma îl lovi mortal. Dupa revolutie, gurile rele spun ca tovarasul Traci s-ar fi apucat de politica, iar Domnica s-a retras la o manastire unde „din când în când arunca mieilor graunte si-i chema ca pe gaini”.

Si în sfârsit, ultimele doua povestiri de care ne ocupam si a caror actiune se petrece tot în Târgul Romanului sunt „Un pahar cu lapte” si „În gazda”. La capatul Romanului, pe unde drumul trece peste apa Moldovei, Mitita, un copil de unsprezece ani, venea în cosul unei carute în târg pentru a-si continua aici scoala.

Strada Mare cu pravaliile evreilor din Romanul de altadata, gazda unde este lasat, o batrâna rapace, un pat neprimitor, îl asteptau aici unde este lasat de tatal sau – În gazda.

În povestirea „Un pahar cu lapte” o atmosfera halucinanta cuprinde Romanul când un comunicat anunta ca la orele paisprezece si treizeci de minute o falie deosebita se va forma în jurul Romanului. Locuitorii sunt rugati sa paraseasca de urgenta orasul.

Copiii de la gradinitele din cartier se aduna în curte, educatoarele plecasera acasa, Centrala Telefonica nu mai raspunde, Laminorul s-a oprit, în oras izbucnesc incendii, câinii vagabonzi haladuiesc printre fugari, zgomotele haulesc în tot locul, în scurt timp orasul este pustiu. Se mai vede doar umbra unui calator si fulgii care se zbenguie la lumina unui bec, iar la azilul de batrâni era liniste. Pe locatarii de aici nu-i mai interesa supravietuirea. Doar suierul unei locomotive mai reuseste sa reduca linistea.

În cele din urma aflam ca totul nu fusese decât un vis de cosmar din cauza durerilor de ulcer de care suferea unul dintre locuitorii orasului. Oras care la doua si un sfert varsa pustiu. Pentru a-si alina durerile de stomac cere un pahar cu lapte. Si uite asa, cititorul rasufla usurat.

Pe tot parcursul lecturii volumului, cititorul e mentinut treaz, cum s-ar spune „cu sufletul la gura”. Situatiile create, în planul fantastic atât de variat, ne aduce o atmosfera terifianta. Dialogul este viu, descrierile ne cuceresc, naturaletea cu care se exprima personajele si folosirea atâtor registre ale limbajului, adaptat la situatii, ne aduc în fata o opera a unui scriitor stapân pe uneltele sale, menit a înfrunta timpul.

Prof. Ioan DOBREANU

octombrie 2011