BERLIN BERLIN

On May 14, 2011 By nelursIn HistoryLeave a comment

CHECKPOINT CHARLIE

de Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Eram pentru a doua oara in Berlin. Si ma bucuram în taina ca ma puteam plimba în voie prin locuri prin care, pâna nu de mult, prezenta mea de „enemy alien” ar fi fost de neconceput. Dar, în ciuda intentiilor mele pasnice, orasul continua sa ma tina la distanta. Pe scurt, orice actiune as fi început, nu se lega defel.

„Enemy alien”, asa supranumisera americanii tinerele nemtoaice care se încumetau sa înceapa o viata noua peste ocean, casatorindu-se cu soldati GI, la sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Definitia asta ostila n-ar fi trebuit sa mi se aplice tocmai mie, de vreme ce trecuse o jumatate de secol de atunci. Cu toate acestea, e evident ca exista paralele între situatia acelor mirese si destinul meu. Cu putina imaginatie, casatoria dintre o fosta „soimita al patriei” din generatia „decretel” si un fost pilot de spionaj militar RFG-ist ar fi putut servi drept subiect filmului „Mr. & Mrs. Smith”.

Revenind la Berlin, ma apasa amintirea sejurului meu anterior. La invitatia Ambasadei Americane pentru interviul de viza fusesem refuzata franc. Motivul: not qualified, insuficient pregatita pentru o banala luna de miere in SUA. „Sa mearga sotul singur, el are pasaport german”, sugerase functionara de la ghiseu. „Mai încercati peste trei ani, daca mai sunteti casatoriti pâna atunci”, a adaugat pe ton sententios. Oricum, cu pasaport românesc nu sunt garantii. În fond, cinci limbi straine si un titlu academic nu schimba stema de pe buletin. Pot cel mult spori valoarea mea potentiala pe piata muncilor dubioase de peste ocean; s-au mai vazut casnicii de forma.

Nu tocmai optimista, luasem din nou drumul capitalei, de data aceasta pentru formalitati la Ambasada Româna. Inutil de mentionat ca nu asteptam prea mult nici de data aceasta. Esecul, fireste, nu a întârziat sa apara, îmbracat sub mantaua sicanelor birocratice clasice: lista de documente era incompleta, orarul Ambasadei era cu totul altul decât cel de pe internet, telefonul si adresa recent schimbate nu apareau în cartea de telefon a orasului.

Am iesit din cladire cu lacrimi în ochi, strivita de povara neputintei sclavului, fata cu autoritatea atotputernica. Ghinionul meu era ca apucasem deja sa ma lepad de cojocul indiferentei, cel care îmi înlesnise supravietuirea în comunism. Prea repede ma obisnuisem cu bunavointa functionarilor germani, adevarati serafimi grijulii fata de emigrantii esteuropeni, intuind, parca, traumele câinelui haituit de lupi.

* * *

Berlinezii, ca mai toti locuitorii de capitale, au renume de guralivi, extrovertiti si aroganti, comportându-se de parca ei ar fi buricul pamântului si s-ar pricepe la toate. Daca apuci sa-i cunosti mai bine, afli în ei prieteni de nadejde, energici si optimisti. Ca si când ar fi vrut sa demonstreze ca nu face exceptie de la regula, prietena mea m-a însfacat de brat, fortând nota: „hai s-o facem lata!”

Impropriu spus „lata”, când ai de-a face cu o femeie care ti-ar putea fi mama. La ce mare brânza ma puteam astepta? Rationament gresit – aveam sa aflu dupa aceea, în timp ce ma lasam purtata pe strazile metropolei, ametitor pulsânde, amenintând parca sa explodeze din toate încheieturile. Marion turuia necontenit povesti din copilaria ei plina de peripetii din orasul care pe atunci semana cu o fâsie Gaza a zilelor noastre. M-am rusinat de nestiinta mea, aflând ca Berlinul de Vest a fost, pentru o vreme, izolat complet de restul lumii, înconjurat de comunisti. Si eu care credeam ca aflasem deja totul de la Radio Europa Libera! Copiii de pe atunci, printre care si Marion, îsi petreceau timpul recuperând pachetele de alimente si carbuni pe care pilotii aliati le lansau peste zona ramasa neocupata, riscându-si viata. Vremea „bombardamentelor cu stafide” a facut istorie, salvând orasul de ger si de frig.

Zâmbeste misterios, fardata decent, cocheta blonda la saizeci de ani, în timp ce îsi aminteste povestea iubirii ei pentru un german din Berlinul de Est. Treceau granita de câte ori puteau, pentru a se îmbratisa pasional prin crângurile împadurite din apropiere. Nici azi nu stie ce sa creada despre barbatul care a disparut brusc din viata ei, pentru ca, decenii mai târziu, dupa reunificarea Germaniei, sa-i marturiseasca fara convingere ca, pasamite, era deja casatorit pe atunci. Dar, daca minte? Poate l-au prins, poate l-au „convins” sa devina informator. Poate.

Pregatite sufleteste pentru amintiri dulci-amare, ne-am trezit, ca din întâmplare, în fata fostului punct de frontiera, supranumit Checkpoint Charlie, astazi muzeu (Slava Domnului!). Al treilea, dupa Alpha si Bravo, conform prescurtarilor alfabetului aviatic international, punctul de control Charlie e sinonim cu speranta. Nedreptatea, minciuna, catusele, îndobitocirea, lipsa de toleranta, discriminarea, saracia, foamea, dedublarea, într-un cuvânt dezumanizarea proletcultista, avea o limita aici. Locul geografic al noului început, crapatura în Zidul Berlinului prin care se putea respira aerul curat al libertatii exista cu adevarat, chiar daca era bine pazita: Checkpoint Charlie.

De ce punct de control, si nu granita? Din simplul motiv ca numai socialistii se considerau o tara separata; Occidentul vedea Germania ca pe o tara divizata în doua sectoare, fara frontiere. Si aveau dreptate, pâna la un… punct de demarcatie. Pe masura ce ne apropiam, starea mea de neliniste devenea din ce în ce mai neplacuta.

* * *

Când esti cetatean liber, traitor într-o tara democratica, nu e normal sa te temi de un steag sovietic enorm, sfâsiat la un colt, cândva rosu, azi de un gri decolorat, cu o stema în secera si ciocan demult uitata, care atârna neglijent de fatada unui bloc. Cu scârba rasucesc capul în alta directie si ma trezesc fata în fata cu portretul supradimensional al unui soldat care îmi întoarce privirea de parca ar vedea prin mine. Degeaba l-au ales chipes si cu fata „umana”: chipiul lui cu cozoroc supradimensionat si pasmanteria rosie de pe epoleti tradeaza apartenenta la o lume pe care o înghesuisem în cotloanele amintirii. Ma duce automat cu gândul la uniformele copilariei – temutele sepci de militieni.

La doi pasi, padurea de cruci, cu fotografii de oameni omorâti prematur, morti din dragoste de viata. Prea mult aduce cu Piata Universitatii, prea tinere sunt chipurile lor. Cine-ar fi crezut ca exista asemanari atât de frapante între istoriile noastre atât de diferite? De ce ma simt, brusc, vinovata pentru simplul fapt ca traiesc?

Ca o salvare, intrarea în muzeu gazduita de inofensivul magazin de suveniruri din disparutul RDG ofera solutia de evitare a nedoritului acces de panica. Asaltam trecutul, pasind lejer pe sub pancarta care ne avertizeaza în engleza, rusa, franceza si germana (germana e ultima!) ca, vezi, Doamne, parasim sectorul american: YOU ARE LEAVING THE AMERICAN SECTOR, VOUS SORTEZ DU SECTEUR AMÉRICAIN. Si ce daca? Uite ca se poate, sopteste vocea interioara, dupa ce a prins curaj.

Ce folos ca am platit intrarea cu cardul bancar, semnând nonsalant pentru 25 de Euro (ce de bani: un sfert de salariu, înainte)?! Se naruie avântul, ca un castel de carti în sala întunecoasa, la auzul imnului muncitoresc cântat de coruri de dimensiuni mamut. Înghit în sec la vederea paradei miilor de corpuri umane miscate la unison de o mâna nevazuta, în proiectie pe un ecran de pe perete. „23 August”?

O parasuta confectionata din petice, un carucior pentru carat pamântul dintr-un tunel subteran prin care au fugit 57 de oameni, un minisubmarin din materiale casnice, un zmeu cu motor de Trabant si rezervor de motocileta Jawa, o masina Isetta, cu scaunul din dreapta confectionat în asa fel încât sub tapiterie sa se ascunda, în buret, un om, iar pasagerul propriu-zis sa-i sada, practic, în brate. Marturii zguduitoare ale tentativelor reusite de evadare din Berlinul de Est, gratie inventivitatii si puterii pe care numai disperarea o poate da.

Dar sunt si fotografii sfâsietoare, de familii despartite de sârma ghimpata; un transfug împuscat murind lent, golit de sânge, pe fâsia dintre sectoare, sub privirile încremenite ale soldatilor neputinciosi – transmisiune în direct, la televizor. Rece. Rece sira spinarii, rece razboiul care mocneste neînceput si neterminat, amenintare mereu prezenta – nu cumva sa faci un pas gresit. Nici eu, nici ei, nici tu, nici noi. Nimeni nu-si asuma raspunderea de a porni gâlceava. E bine sa ai grija de toate si, daca se poate, sa nu respiri.

„Eu sunt un cetatean al Berlinului”, spune pe ecranul muzeului din Checkpoint Charly un Kennedy ravasit, miscat pâna la lacrimi în fata maselor de locuitori ai Berlinului de Vest, care nu înteleg de ce le-a taiat cineva strazile, casele, familiile si sufletele în doua jumatati inegale. Un soldat sare peste gardul de sârma ghimpata, o fractiune de secunda care decide întreaga lui viata, linia subtire de demarcatie dintre dezertor, mort sau om liber, mâna destinului imortalizata în chiar clipa închiderii definitive a portilor, ora zero. A fost ultimul om scapat din tara care, în secunda urmatoare, s-a transformat în închisoare, pentru mai bine de saisprezece milioane de oameni.

Fundalul sonor se schimba. Din megafoane rasuna limba de lemn a unui functionar cu ochi rosii, care da din mâna agitat, ca si dictatorul nostru. Deasupra capului, stema frapant de asemanatoare cu a noastra, compas în loc de secera, dar aceleasi spice de grâu pe fundal rosu, pâinea din belsug care, de fapt, venea dramuita, ne alimenta… rational.

Masa cu lampa aprinsa, interogatoriu, masina de scris pe care s-au dactilografiat manifeste, Gandhi, Walesa, piept despuiat în fata unei tevi de tanc, radio rusesc cu butoane rotunde si lungimi de unda intentionat „scurtate”, din care se aude Vocea Americii bruiata corespunzator, tancuri care strivesc sub senile primavara de la Praga, Stalin, Leningrad. Davai!

Ultimul transfug RDG-ist evoca momentul în care soldatul american deschide portbagajul si îl anunta ca poate pasi în libertate; sotia îl întâmpina, în mâna cu biletul pe care scrie „Nu te mai întoarce acasa”. Mototolit biletul, zdrobit trecutul, sfâsiate inimile. Oameni reuniti dupa spaime de moarte. Oamenii palizi, gânditori, pasesc cu teama prin zidul despicat, cu lacrimi în ochi si cu frica în suflet, atât de cuminti, atât de fericiti. Bat tovaraseste cu palma deschisa pe capotele Trabaturilor, care ruleaza în convoi lent, de parca nici lor nu le venea sa creada ca s-a terminat. Atâta cumpanire, cumintenie, evlavie impresioneaza mai mult decât o mie de strigate regizate. Împreuna. Atât. Ce vrei mai mult?

Urca nodul din gât pe masura ce trecem dintr-o încapere în alta. Aerul e din ce în ce mai rar, se zguduie plamânii, gâlgâie lacrimile care nu se mai înghit. Mi-e ciuda pe mine, pe slabiciunea mea, ce naiba, doar am trait si vazut destule. Mi-e si rusine de cei din jur cum ma scutur necontrolat, icnind si sughitând, ca o figura tragica, în plina deznadejde.

Se apropie un domn de-al casei. Nu-l pot numi angajat sau supraveghetor, pentru ca muzeul e opera acelor benevoli care, dintotdeauna, si-au pus la dispozitie apartamentul si viata, celor dornici de a arunca o privire în sectorul socialist, luând contact cu familia de acolo sau nutrind planuri de evadare. Unul din îngerii nostri pazitori, asadar, schimba o privire muta cu însotitoarea mea si ne ghideaza spre un scaun de lânga geam. Exact la timp pentru a ma prabusi ca rupta din talie, cu fata ascunsa în palmele înghetate, o gramajoara de surcele. Ma straduiesc sa respir si sa ma adun.

Iesim în strada, în urma noastra rasuna coruri de pionieri aparent veseli, cântând Internationala. Parca-am mai îmbatrânit cu zece ani. Bucata de zid cumparata la venire, beton armat de înalta densitate, e sfarâmicioasa si-mi lasa un praf alb pe degete.

Marion ma sprijina de cot si ma priveste îngrijorata: „De ce nu mi-ai spus?”. „Ce?
N-am ce sa-ti spun, nu stiu ce am, nu pot sa-mi amintesc nimic grav”, îi raspund, buimaca. Poate sunt un caz patologic, din acelea despre care sunt filme la televizor, poate am trait ceva cutremurator, iar creierul meu refuza sa-si aminteasca. Sau poate ca am doar un defect la receptie, ca radioul rusesc Selena; cineva a ascuns în mine un diapazon, dar l-a plasat necorespunzator. Vibreaza nepoftit, la te miri ce. Bruiaj.

Pancarta cu soldatul e tot acolo, lânga minuscula cabina de graniceri, doar ca, de pe partea aceasta, reda, în replica, fotografia unui tânar american, cu bereta reglementara, fara chipiu supradimensionat.

Citim instructiunile pentru urmatoarea etapa din viata noastra: ÎN SECTORUL AMERICAN, INTERZIS PORTUL DE ARME; RESPECTATI REGULILE DE CIRCULATIE!

Apoi, daca asta-i tot, atunci, cu placere, cu mare placere!

Benissa, 2010

Servus aus Wien!

On December 20, 2010 By nelursIn EuropeLeave a comment

Nici nu ne asezam bine in fotoliile de avion si deja ne iau in primire acordurile vesele din mica serenada mozartiana. Ecranele monitoarelor multiplica zambetul irezistibil al lui Nicky Lauda, seful in persoana al companiei cu care zburam, renumitul fost pilot de formula I. Intr-o germana apasata, cu puternic accent austriac, ne sugereaza plin de umor ce sa facem in caz de surprize nedorite. Bineinteles ca nu uita sa recomande, la final, cu mare caldura, „charmanta” sa echipa de insotitori de bord si deliciosul meniu oferit de renumitul restaurant vienez Demel.
Tinerele stewardese, imbracate in rochii moderne din blue jeans, poarta parul prins in coada de cal si sunt foarte discret fardate. Comparate cu cliseul insotitoarelor de bord atat de migalos puse la punct cu care am fost obisnuiti pana acum, „charmantele” par niste liceene sprintene, dintr-o piesa de teatru experimental.
Lista de bucate a furnizorului imperial trezeste nedumerirea vorbitorilor de germana clasica, majoritatea ingredientelor si metodelor de preparare nefiind prezente decat in vocabularul austro-ungar: „mere de pamant” in loc de cartofi, „paradisiace” pe post de tomate, „smantana batuta” ca frisca si „melange” drept cafea cu lapte. De botez n-a scapat nici banala punga pentru rau de aer, numitul „saculet scuipator” in care o mana inspirata a plasat o bombonica Tic-Tac, ca sa merite efortul.
Orasul ne primeste cu frig si cu zapada, dar si cu miresme de iarna, de vin fiert cu scortisoara, de vanilie si ceai cu rom. Radiatoarele duduie de caldura iar mirosul de lemn de prin case aminteste, parca, de vacantele de iarna de prin cabanele montane. Pe strazi, puhoi de lume, din toate partile. Se vorbeste in slovena, slovaca, ceha si maghiara, mult in romaneste si intr-o puzderie de alte limbi pe care nu le-am putut deslusi. Si in austriaca, dar mai rar. Ca un arc peste timp, fosta capitala de imperiu continua sa-si atraga, ca un magnet, „vasalii”. Vin cetateni din toate tarile care inconjoara mica republica alpina.
„Mica, mica, dar ridica!” – iti vine sa exclami a uimire cand vezi cladirile monumentale din centrul orasului cum se intrec in semetie, care mai de care. Atatea palate, catedrale si sedii parca n-am vazut niciunde in Europa, aliniate curat la apel, proaspat renovate, cu fatade perfecte, luminate feeric. Acum, de sarbatori, basoreliefurile, coloanele, cariatidele si portile triumfale ating apogeul. Norocul Vienei de a fi scapat nevatamata de bombardamentele celui de-al doilea Razboi Mondial se vede la fiecare pas, iar austriecii stiu sa valorizeze la justa sa valoare acest cadou facut posteritatii.
Conturul cercurilor concentrice in care a crescut progresiv orasul in decursul secolelor se descifreaza lesne direct de pe harta, ca un pandantiv la inelele din trunchiul unui copac. In jurul ruinelor forului roman Vindobona, se inchide Ringul in care pulseaza inima orasului, culminand cu catedrala – renumitul Stephansdom. In locul zidurilor de aparare, s-a construit artera cu multe benzi de circulatie, pe care se invart necontenit, in cerc, legendarele tramvaie 1 si 2. Te asezi in tramvai si ti se perinda prin fata orasul-muzeu, cu cladirile in stil romanic, baroc, Biedermeier sau Art nouveau. Nu rareori rasare si strania combinatie supranumita glumet „historismus”, stil pe care puristii intr-ale artei il privesc cu sentimente amestecate. Daca vrei mai mult, n-ai decat sa cobori si sa te dedai unei plimbari ghidate pe traseul imperial, evreiesc, culinar, alternativ sau erotic.
„Vienna walks” apare lunar si e gratuit, la fel ca si puhoiul de ziare si reviste doldora de informatii, stivuite in suporturi speciale, prin statiile de autobuz. Imposibil sa le citesti pe toate, de aici si sentimentul ca iar ti-a scapat ceva important si, implicit, dorinta arzatoare de a reveni cat mai curand in orasul care creeaza dependenta.
Dincolo de Ring, se intind Viena medievala si cea moderna incinsa temerar de Gürtel (cordon), zidul fostelor fortificatii de aparare ale cetatii, pe care edilii ingeniosi au preferat sa nu le darame. Asa se face ca metroul circula adesea la inaltime, oferind generos vederi citadine panoramice. Liniile de metrou strabat inelul si cordonul, pornind din centru si continuand catre toate colturile orasului, suprapuse peste pulsul citadin care-si urmeaza cursul pedestru, fara interferente nedorite cu lumea sordida a garilor.
Secanta peste toate, sageata lichida a Dunarii, sau mai bine zis a Dunarilor, caci sunt doua brate regularizate care inchid la mijloc o Donauinsel – paradisul sporturilor in aer liber la umbra skyline-ului UNO-City. La urma urmei, fluviul e cauza si inceputul, „mama” blanda a orasului. Nu pot sa nu zambesc amar la gandul traversarii inot, atat de facile, pe care am intreprins-o in vara trecuta, pe post de copilareasca revansa tarzie, prin albia fluviului care, la Portile de Fier, punea, pana nu de mult, capat atator sperante.
Dar nu numai arhitectura Vienei face sa lase gura apa multor amatori de frumos. Rezonanta muzicala a orasului e la tot pasul: Beethoven, Haydn, Mozart, Schubert, Schönberg sau Strauss pandesc ascunsi in detalii, incepand cu afisele concertelor si mergand pana la nume de cladiri, muzee, strazi, piete si statui. Ba, pe unii ii mai intalnesti si-n carne si oase, mai ales pe Mozart, care pare sa aiba program incarcat vanturandu-se pe corsoul vienez – renumita Kärntnerstrasse – si facand deliciul turistilor, nu numai japonezi. In costum cu pantaloni-pana, redingota si pantofi cu catarama, bineinteles cu peruca alba, e oricand gata sa se traga in chip cu strainii incantati de cunostinta.
Ametiti de atata forfota si arhitectura domneasca, ne-am trezit admirand o constructie de sticla si fier forjat, imbinata gratios ca un minicastel in filigran. N-a durat mult pana ne-am lamurit ca aveam in fata o… statie de metrou. Ce-i drept, nu una banala, ci insasi Karlsplatz, continuand secolul de buna functionare. Ca sa ne mai revenim din soc, am intrat in invecinata „Schnitzelhaus”, unde, in loc de hamburgeri la minut, se servesc crocante snitele-instant, in trei variante: maricel, mare-mare, si imens, toate insotite de o salata orientala ca la mama acasa.
La zece metri mai incolo, fara fasoane inutile, se afla intrarea in muzeul altui bun de larg consum: arta. O usa normala, dincolo de care pandeste o betie de mozaicuri multicolore pictate cu pedanterie fotografica, tablouri semnate Gustav Klimt. Vecinatatea dintre arta si cotidian! Era sa zic „sordidul cotidian”, dar sordid nu exista la Viena. Exista cel mult scuril, daca e sa cauti cu lumanarea. Vecinatatea asta, asadar, ne face sa ne credem mai spirituali decat, probabil, suntem, asa ca ne trezim, dupa cinci zile de sejur, molipsiti de la vienezi, valsand rasfatati in plina strada. Sa te mai miri ca vienezii au renume de „inchipuiti” printre conationalii lor?!
Vocea dispecerului din tramvai anunta statiile incarcate de istorie de parca ar cita din ghidul muzeal al orasului: Schloss Schönbrunn, Palais Belvedere, Stephansdom, Rathaus, Volktstheater, Parlament, Hofburg, Votivkirche, Naschmarkt, „atentie, se inchid usile”.
Reteaua mijloacelor de transport in comun e de-a dreptul grandioasa. Nu cunosc oras european cu un sistem atat de bine pus la punct. E, de altfel, lucru stiut ca multi vienezi nu poseda carnet de soferi, pentru ca, pur si simplu, ajung mai usor si mai rapid in orice colt al orasului cu un banal abonament universal pentru toate mijloacele de transport. In cazul nostru, „cartonul-minune” de o saptamana.
Ori de cate ori aud vocea dispecerului anuntand statia „Berggasse”, mi-l inchipui pe doctorul Freud, ascutindu-si meticulos creionul in clinica lui de la parter si asteptand sa-i vina pacientii la interogatoriu. Mi-am propus sa nu cobor la statia asta, cel putin deocamdata…
In cafenelele vieneze, specialitatile de cafea – care niciodata nu se cheama simplu „Kaffee”, ci „Melange”, „Kleiner Brauner” sau „Bombon” – vin insotite de un pahar cu apa proaspata, de la robinet. In renumita apa vieneza se poate intampla sa-ti inghete dintii la toaleta matinala, caci e rece ca gheata. Provine direct dintr-un izvor de mare adancime. Aproape ca arde la atingere, de parca ar zice: „hai, scularea, ca n-avem timp de pierdut!”
Chelnerul imi ia paltonul – „Madam, pe aici va rog” – si-mi aduce ziarul. Tema la zi e aglomeratia de Craciun. Un tren cu capacitate de 300 de locuri a fost oprit la granita cu Ungaria, pe motiv ca era supraincarcat, cu 600 de calatori. Bineinteles ca nu trebuiau vandute atatea bilete la Budapesta, dar, spre deosebire de colegii din Est, preocupati, dupa modelul post-socialist, sa demonstreze ca nu e vina lor, colegii occidentali s-au concentrat direct pe problema, rezolvand-o. Nasul austriac nu s-a lasat pana n-a dat jos jumatate din calatori – pentru siguranta traficului – iar societatea austriaca de cai ferate a suplimentat prompt ruta, dubland capacitatile. Zis si facut. La intervale de o ora-doua vin trenuri din tarile vecine, pline de proaspeti cetateni europeni dornici sa faca shopping pe Mariahilferstrasse.
Pe Mariahilferstrassse s-a inchis circulatia. Cinci sute de politisti in civil protejeaza discret buzunarele cetatenilor onorabili de degetele celor mai putin onorabili care, la randul lor, au mirosit conjunctura propice, iesind si ei la „cumparaturi” de Anul Nou. Efectul globalizarii.
Imi compar, pe ascuns, mainile si picioarele cu amprenta unei renumite schioare austriece, a carei placa de bronz se aliniaza in varianta locala de „hall of fame” alpin, pe pavajul trotuarului inconfundabilei Maria Hilfer.
Imbujorati, mai comandam un „Punsch” si ne vine greu sa alegem din sortimentul vast: de portocale, fructe de padure, lichior de oua, cu frisca (da, da, „smantana batuta”), visinata, rom etc. Duhuri aburinde urca din cana necontrolat precum duhul din lampa lui Aladin. Cana e decorata cu motive de iarna si avem voie s-o luam cu noi acasa.
Mancam un carnat la botul calului, intr-una din cele cinci piete cu casute din busteni de lemn, rasarite in oras ca niste sate de iarna de pe felicitarile copilariei. Carnatul il primim din mainile unui slovac inimos care isi lauda marfa pe buna dreptate. Carnea proaspata musteste de seva si are gust ca de la porcul de casa sacrificat in ograda bunicilor nostri, acum nu chiar atat de multi ani.
Sa ne miram ca vanzatorul nu e austriac pursange? Ba, bine ca nu: se spune ca un vienez nu e autentic decat atunci cand poate demonstra ca are cel putin o bunica unguroaica, cehoaica sau slovaca. Dovada sta cartea de telefon, care in Viena e plina de nume scrise cu caractere cu diacritice imposibil de pronuntat. Oare porcul din care mancam o fi avut bunici ardeleni?
In curtea castelului Schönbrunn se imbulzesc familii venite sa guste bunatatile de la tarabe sau sa observe animalele din parcul zoologic. Gradina Zoologica intemeiata de Habsburgi seamana mai degraba a parc baroc – o bijuterie cu pavilioane amplasate in forma de stea, in jurul unui minipalat central. Nicidecum nu par a fi grajduri si, in paranteza fie spus, nici nu miros asa. Animalele sunt curate si bine hranite. Multe au pui – semn bun. Perechea de ursuleti polari proaspat nascuti se poate vedea pe ecrane, ursuletii pufosi cuibarindu-se pe langa mama lor. Bineinteles ca au deja nume regale, pe masura: Sissi si Franz, vesnic tineri.
Fetita prietenilor nostri tocmai si-a serbat ziua de nastere la Schönbrunn: copiii erau costumati ca nobilii de la curte, iar sarbatorita era imbracata in costum de Maria Theresa. Muzeul copiilor din incinta Schönbrunnului fabrica zilnic sarje intregi de nobili in miniatura. Noi ne-am multumit cu o plimbare cu caleasca – vestitul „Fiaker” tras de cai lipitani sclipind de curatenie – mijloc de transport frecvent in centrul istoric unde aproape ca nu intalnesti masini.
Fericiti sunt si copiii care vin la primarie sa-i dea o mana de ajutor lui Mos Craciun, confectionand cadouri mai mult sau mai putin comestibile destinate vanzarii in pavilioanele special amenajate din incinta targului de Craciun sau ale centrelor de orfani. „Everyone`s invited!”
Pe strada trece o coloana de Mosi in costum complet, inclusiv barbi. Poarta pancarte pe care sunt scrise revendicari. Sunt in greva. Sa speram ca nu vor lua… barba. Din pacate – sau fericire – lumea nu e in dispozitie razboinica. Se aplauda vesel si se ingana colinde. „Mosul, tot Mos, ce sa-i faci daca trezeste dorinta de armonie? Pace cu noi, pe barba mea!”
Cum adica, s-a terminat vacanta? Pai, ce, e dupa ea?! Stai putin, nu se poate. Abia am venit! Cum ramane cu roata mare din cel mai renumit parc de distractii, Praterul, cu plimbarea prin gradina cu statuia aurita a lui Mozart cantand la vioara – da, da, cea de pe cartile postale! – cu monumentele lui Beethoven, Schubert, Brahms, Strauss, Schoenberg, Stolz si Mozart din cimitirul central, cu birtul grecesc, ale carui bolti gazduiesc semnaturile acelorasi ilustri musterii care acum se odihnesc in cimitirul de la punctul anterior? Cum ramane cu localurile rustice din Grinzing, unde chelneritele imbracate in costume tiroleze servesc numai vinul casei de anul acesta, Heuriger? In localurile de acest tip, berea este interzisa. Vinurile vin asezonate cu de-ale porcului, aliniate pe funduri de lemn, in acompaniamentul lautarilor infocati, obsedati de ceardasul unguresc.
Cui lasam cladirile concepute de genialul Hundertwasser, unde nu sunt doua linii paralele, nici doua ferestre la fel si totul pare sa curga in volute moi, dar, in ciuda legilor fizicii, nu se surpa? Unde lasi Triunghiul Bermudelor, loc nu tocmai clar delimitat in spatiu, unde in fiecare noapte se deschide cate un local nou? Dar nimeni nu stie exact care si unde e, zona e intesata de tineret vesnic pus pe sotii, unde, daca te pierzi, nu mai apari inainte de rasarit, „imbogatit” sau „falimentat” cu o duzina de noi prieteni. Ce facem cu nevinovatul Áugustin (cu accent pe a), personajul preferat al vienezilor, cetatean cu domiciliu aproximativ undeva, prin evul mediu, cu halba de bere lipita de mana, care a salvat orasul de epidemia de holera demonstrand pe exemplu propriu ca un corp imbibat cu usturoi e, practic, invincibil?!
Da, da, inteleg ca avionul nu asteapta, asa ca pasim pragul serii – seara dinainte de repatriere, ca de ramas bun, intr-una din cele cinci berarii ale orasului, care inca mai produc, prin traditie, propria lor bere. Ciocnim o halba pentru grabnica revedere. Cele doua cazane de cupru sclipesc lustruite perfect iar berea proaspata, cu mai putin alcool decat cea imbuteliata in sticle, arunca bule de aer sifonate in cerul gurii. Explozia de arome aminteste de gustul studentiei. Comandam „o coasta” si stim ce facem. In calitate de cunoscatori, ne trezim cu o claviatura intreaga de „spare ribs”, fripta cu acuratete intr-un sos care ne face sa ne lingem pe degete. Portia noastra e trecuta drept „gustare” in meniu; comesenilor „seriosi” li se recomanda versiunea „doua coaste”, adica o completa cutie toracica.
Intorc cartonul rotund, care tine loc de suport pentru halba de bere („biscuitele”) si tanarul vietnamez care face oficiile de chelner imi face semn ca a inteles mesajul. Pe dosul cartonului sta scrisa poezioara: „De-ti intorc cartonu-asa, / Inc-o bere as mai vrea”.
Intre timp, isi face de lucru la cazane un tanar blond cu parul prins la spate si cu obrajii rumeni, clasica fizionomie a monitorilor de schi din Landul Steiermark. Cu o lopata demna de un miner, rastoarna fiertura de cereale din cazane si pregateste o sarja noua. „Cat timp dureaza un ciclu de fabricat bere?” – il intreb eu, curioasa. „Opt ore de fierbere si cinci saptamani de odihna” – vine raspunsul lui de cunoscator.
Direct proportional cu procedeul de fabricat berea creste si respectul meu pentru lichidul auriu din paharul aburit. Intrebarea despre frecventa cu care deserveste cazanele se soldeaza, din pacate, cu un raspuns diplomatic: „Nu pot decat sa spun ca am o norma de lucru extrem de obositoare, care ma tine in priza continua. Daca ti-as spune ce capacitate au cazanele, ai putea calcula consumul total, iar seful nostru s-ar supara pe mine”. Aha! Priceput, mestere, asa, in ceata, cum ma situez acum, nu-mi ramane decat sa constat toastand: „Prost!”, in traducere libera echivalentul german pentru romanescul „Noroc”, care sper sa nu se aplice mot-à-mot in cazul de fata.
O ultima seara in cercul prietenilor dragi, rasfatati de o bunica medieseanca, care ne imbie cu ciorba de potroace si cu varza cu costita afumata de-ti lasa gura apa. Nu-i de mirare ca banatenii si ardelenii cu locuri de munca in Austria fac saptamanal naveta acasa: Orient Expresul si-a schimbat doar numele, dar si-a dublat viteza, facand opt ore, de la usa, la usa. Europa e dodoloata!
La Naschmarkt, renumita piata vieneza, despre care se spune ca are absolut totul, ma asalteaza un miros suspect de putina cu varza murata. Manata de nostalgia sarmalelor, cer cu demnitate, in cea mai pura germana care mi-e proprie, o unitate din respectiva. Vanzatorul – un sarb – ma intreaba respectuos in cea mai curata romana posibila: „doriti cu moare la punga sau o lasam la casoleta pentru sarmale de Craciun?”… Sa mai zica cineva ca nu sta scris pe fruntea noastra ce hram purtam! Cine-a zis ca nu suntem internationali?
In avion, odata ajunsi la Palma de Mallorca, ascultam la casti Billy Joel. Se spune despre el ca in fiecare an de sarbatori isi viziteaza mama in Austria, dar nimeni nu stie cine e mama lui. Ne pune pe jar cu cantecul lui penetrant: „Vienna waits for you”.
Parca ne-a citit gandurile. Curata vrajitorie!