EUGÉNE IONESCO, ÎNTRE OROAREA DE A TRAI SI OROAREA DE A MURI

On June 3, 2011 By nelursIn HistoryLeave a comment

de Andrei OISTEANU

Cum comemoram un scriitor clasic?

Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului?

[pullquote]

Cum comemoram un scriitor clasic? Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

[/pullquote]

(Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

Într-un text programatic din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cartarescu – intrigat de sablonizarea si falsificarea biografiilor scriitorilor români – scria urmatoarele: „Biografia autorilor era plicticoasa si greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorita acumularii seci de date, ci si sentimentului ca ti se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fara sa se sufle o vorba despre sinuciderea lui din dragoste si despre morfinomania sa)”.

Se împlinesc o suta de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a nascut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de aparitie la editura Polirom, intitulata Narcotice la români. Istorie, religie si literatura.

Ionesco diagnosticat de Cioran

Lui Cioran i-a placut sa-i diagnosticheze si sa-i doftoriceasca pe altii. „Ca orice bolnav care se respecta – observa inspirat Marta Patreu –, [Cioran] a început sa faca pe doctorul. Nu numai cu sine, ci si cu altii”. În ceea ce-l priveste pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, vesnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului Arsavir Acterian la 13 martie 1979. O criza severa de depresie psihica a traversat Eugène Ionesco în primavara anului 1967, când a plecat în Elvetia pentru tratament. Ca sa-si depaseasca depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea iesi din acest cerc vicios si cauta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovaduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alina pe depresiv.

Ceea ce-si noteaza Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil: „E[ugen] îmi telefoneaza din Lucerna, unde ar trebui sa faca o cura într-o clinica. E ora 10 dimineata si îmi spune ca nu mai rezista; ca nu poate iesi din crizele de depresie si ma întreaba cum fac ca sa traiesc. Îi raspund ca exact aceeasi întrebare mi-o pun si eu, si ca ma admir ca pot sa continui. Eu însa nu beau, si i-am spus lui E[ugen] ca alcoolul e diabolic, ca atâta vreme cât o sa bea nu va putea iesi din infern […]. E[ugen] telefoneaza taman la miezul noptii de la Zürich. Plânge, suspina, miorlaie aproape, îmi spune c-a baut în cursul serii o sticla de whisky, ca e în pragul sinuciderii, ca-i e frica […]. Îl implor sa nu mai bea, sa plece din Elvetia si sa se interneze într-o clinica la Paris, ca sa poata fi vizitat. […] I-am spus ca trebuie neaparat sa se abtina de la alcool; îmi spune ca nu poate; c-a încercat si stie ca-i e cu neputinta. […] I-am spus ca daca nu renunta macar o saptamâna-doua la alcool, e pierdut. Astazi i-am spus: nu bea, daca simti ca ai pofta sa bei, ia o carte de rugaciuni, spune o rugaciune. Îmi spune ca nu mai poate sa se roage, ca a încercat mai de mult, dar ca acum îi e cu neputinta. Si începe iarasi sa se plânga si sa protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. […]. E[ugen] îmi telefoneaza de doua ori pe zi de la Zürich. Dimineata îmi promite ca nu bea, seara e beat si-mi vorbeste despre sinucidere. Iar eu, care am facut apologia sinuciderii, încerc sa-l împiedic s-o faca”.

Principalul motiv al deprimarii dramaturgului era impresia ca nu mai este jucat si ca celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsa, având în vedere faptul ca în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964 chiar si în România comunista). Dar, cum stim, perceptia unui fenomen poate sa fie complet diferita de fenomenul însusi. „Gloria lui morbida, absurda, nefasta, – scrie Cioran – nu a facut decât sa-i agraveze starea si problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenta. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieste cu un alt narcotic, alcoolul, care este însa si mai periculos. “«Celebritatea» – noteaza Cioran în Caiete – este o otrava pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionesco] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nici o bucurie adevarata: o tortura, o pedeapsa, o veritabila agonie, de care însa nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul si celebritatea sunt lucrari ale diavolului. Sa nu cazi în patima celui dintâi, sa n-o cauti pe cea de-a doua. Doua primejdii care nu ma pândesc, chiar daca în tinerete am trecut foarte aproape de prima”.

Uitarea de sine

De regula, se stie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineata de 2 iulie 1966, de pilda, Cioran se întorcea „beat crita” dupa un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poate E[ugen] sa manânce si sa bea”, îsi noteaza Cioran în jurnal. Putem oare sa dam totala crezare notatiilor de jurnal semnate de Cioran? Sunt notatii cvasi-caricaturale în ceea ce-l priveste pe Ionesco. Stim ca Emil Cioran era excesiv în scris si ca ar fi putut sa exagereze si în cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamna a exagera”, îsi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fara îndoiala”, îi scria Cioran lui Arsavir Acterian într-o epistola din 1974.

Ar trebui deci sa coroboram informatiile provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din tineretea bucuresteana a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pilda, îsi nota în jurnal, în februarie 1941, ca într-o dimineata Ionescu (atunci în vârsta de 31 de ani) s-a „îmbatat repede, dupa câteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic si „ametit de bautura”, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian ca mama sa „a ramas evreica pâna la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destainuit „ca si cum l-ar fi apasat [o taina], ca si cum s-ar fi înabusit”, noteaza Sebastian în jurnal. Trebuie sa tinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa doua saptamâni dupa rebeliunea legionara si pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevar în masura sa produca angoase. Informatia nu este complet relevanta, dar este un simptom ca, atunci când trecea printr-o tulburare psihica, Eugen Ionescu încerca sa se echilibreze bând alcool.

Informatiile provenite din jurnalul lui Cioran din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însusi, din aceeasi perioada. Sa luam un text confesiv, „Présent passé, passé présent”, scris de Ionesco chiar în anul 1967. Dramaturgul se plânge ba ca a ajuns „la capatul succeselor”, ba ca îl doare cumplit capul dupa ce s-a îmbatat, ba ca – la nici 58 de ani – îsi pierde complet memoria din cauza bauturii: „Când beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am facut. Mi se povesteste a doua zi. Nici o amintire, doar o pata neagra”. Este declaratia unui om caruia îi este groaza de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frica de uitare ca de moarte. Ma uit pe mine. Ma pierd pe mine. Ma înstrainez de mine”. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a comentat mitologia si simbolistica „uitarii”, a „betiei” si a „pierderii de sine”.

„Fericit nu eram decât beat”

Concludent este si un alt text confesiv al dramaturgului, Journal en miettes, publicat la sfârsitul anului 1967. Din pacate, intrarile în jurnal nu sunt datate. Volumul este compus din pagini de confesiune tinute de scriitor în anii ‘60, pâna în vara anului 1967. Jurnalul cuprinde deci si episodul internarii în clinica de la Zürich, din aprilie 1967. Era probabil vorba despre celebra Clinica psihiatrca a Universtatii din Zürich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începutul secolului. „Betia nu rezolva nimic, dar nici psihologia elvetiana”, conchide pesimist Ionesco.

Problema „celebritatii” („parte placuta, parte insuportabila”), ca motiv al depresiei dramaturgului (“nu mai sunt jucat”), transpare si în acest caz: „Administratorul Comediei Franceze m-a chemat chiar adineaori la telefon spunându-mi ca îl intereseaza ultima mea piesa. Ce putin îmi trebuie ca sa ma reechilibrez în dezechilibru”. Totusi problema gloriei personale apare în jurnalul tinut de Eugène Ionesco într-o forma mai putin obsesiva decât o prezinta Emil Cioran. Autorul Rinocerilor nu risca sa devina “marioneta propriei vanitati”, cum prevazuse cu trei decenii înainte Pompiliu Constantinescu („Eugen Ionescu – sau marioneta propriei vanitati”, 1934). Poate doar „un clown singuratic si trist”, cum l-a descris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostru clown, Ionesco”.

Aevaratul motiv al depresiei lui Eugène Ionesco este, simplu spus si cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte”. El supravietuieste dilematic, „sfâsiat între oroarea de a trai si oroarea de a muri”. Paradoxal, frica de moarte poate sa dea nastere gândurilor suicidare. Este vorba de o spaima terorizanta în fata misterului mortii si o povara strivitoare de a trai în bezna emanata de „Soarele negru al melancoliei”, în celebra formulare a lui Gérard de Nerval, citata în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sunt si acum, deopotriva de frica de moarte, groaza de vid, si de dorinta fierbinte, nestapânita, presanta de a trai”, noteaza Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confunda cu nefericirea de-a se simti “pierdut în lumea asta sortita mortii”. Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei si a spaimei patologice. Iata câteva “farâme” din jurnalul intim al dramaturgului, în care “uitarea de sine” este provocata de pierderea memoriei, provocata la rândul ei de betia alcoolica: „N-am stiut sa uit de mine. Ca sa uit de mine, ar fi trebuit sa uit nu numai de propria mea moarte, ci sa uit totodata ca cei pe care îi iubim mor si ca lumea are un sfârsit. Ideea de sfârsit ma înspaimânta si ma scoate din minti. Cu-adevarat fericit n-am fost decât când eram beat. Din pacate, alcoolul ucide memoria, si n-am pastrat din euforiile mele decât niste amintiri încetosate”. Sau: „Fericit nu eram decât beat. Din pacate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese facut acel soi de fericire.”. Sau: „Frica asta cumplita, panica asta. La caderea noptii, navaleste peste mine. Doresc singuratatea, nu o pot suporta […] Bautura îmi lipseste. Un pahar e deajuns ca frica sa dispara.” Scris într-o clinica de psihiatrie din Elvetia, ultimul pasaj pare sa fi iesit din mantaua melancolicului Bacovia: “Singur, singur singur… / I-auzi cum mai ploua. / Vreme de betie / Ce melancolie !” (poezia Rar, 1906).

Imaginând un pseudo-jurnal post-mortem tinut, chipurile, de Eugène Ionesco însusi, eseistul Adrian Mihalache îl face pe dramaturg sa-si remenoreze spaima de moarte si remediile care o “anesteziau”: „Mie, alcoolul si tutunul mi-au anesteziat, macar pe moment, angoasa în fata mortii”.

„Injectii sa dea la cap spaimei”

Este greu de crezut ca Eugène Ionesco, având probleme depresive si trecând prin câteva clinici de profil, nu a fost tratat cu preparate farmaceutice psihoactive. În aprilie 1964, Emil Cioran îsi nota în jurnal faptul ca prietenul sau “X” (foarte probabil Eugène Ionesco) era în “degringolada”, plângându-i-se ca un doctor psihiatru “i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmata de crize de depresie”. Cioran i-a replicat ca stupefiantele (“fericire cumparata”) „nu fac doua parale” si ca un psihiatru „nu va reusi niciodata” sa-l vindece. Este clar ca Cioran ura visceral azilurile psihiatrice si pe doctorii „jalnici” care bântuiau pe culoarele lor. Nu si Eugène Ionesco. Internarea într-un astfel de stabiliment era pentru el placuta abandonare într-un spatiu în care se simtea complet scutit de responsabilitate. „Mi-ar place sa traiesc toata viata într-o clinica, – îsi noteaza dramaturgul – într-o camera luminoasa, curata, de clinica. Din moment ce tot suntem în închisoare mi-ar place macar sa mi-o aleg pe asta.” Elogiul adus parintelui pshiatriei este si el simptomatic. Pentru Eugène Ionesco, Sigmund Freud a fost un „alt mare evreu”, un „mare rabin, din cea mai pura traditie a rabinilor”, un „doctor de suflete” care “a vrut sa exorcizeze ura”.

Dar despre ce fel de “stupefiante” putea fi vorba în cazul lui Ionesco? Ce remedii psihoactive i-au fost recomandate? Unele date transpar chiar din “jurnalul oniric” pe care l-a tinut dramaturgul. Iata un vis din acea epoca (mijlocul anilor ’60), când Eugène Ionesco era internat într-o clinica psihiatrica si se plângea ca îi lipseste alcoolul cu care ar putea sa-si atenueze traumele provocate de spaime. În vis, Eugène Ionesco ajunge la un birt în care cere “ceva de baut”. „Nu pot sa va dau de baut – spune cârciumarul din vis – decât daca îmi prezentati certificatul dumneavoastra de sanatate mintala. […] Se pare ca sunteti nebun, vi s-au facut injectii, sunteti drogat.” „Injectiile acelea mi le-a facut un doctor, ca sa dea la cap spaimei”, explica Eugène Ionesco în vis. Dar nu reuseste sa-l convinga pe cârciumarul din vis, asa ca pleaca la un alt birt, unde comanda acelasi lucru: bautura. „Astept zadarnic, astept si visul se sfârseste în asteptarea asta.” Dimineata, dramaturgul îi povesteste visul rezumat mai sus psihiatrului din clinica în care era internat (probabil doctorului care i-a prescris “drogurile”). Este profund nemultumit de explicatia simplist freudiana data de psihiatru si ajunge la concluzia ca visele lui sunt de fapt reflectari foarte directe, nesublimate, ale realitatii. În aceste conditii, este rezonabil sa banuim ca lui Eugène Ionesco i-au fost într-adevar prescrise injectii cu medicamente psihotrope, menite – cum spune chiar el – „sa dea la cap spaimei”.

„Nevoia de euforizante”

Undeva, în „Jurnal în farâme”, tinut pâna în anul 1967, Ionesco noteaza urmatoarele în privinta modului cum îsi percepe propriul corp: „Am avut întotdeauna o proasta cenestezie: nu mi-e bine în pielea mea. De unde si nevoia de euforizante sau de bautura…”. Ne putem întreba din nou despre ce “euforizante”, “medicatii”, “injectii” si “droguri” ar putea fi vorba. Eugène Ionesco a fost discret în aceasta privinta.

Exista totusi în jurnal un pasaj care îl tradeaza pe dramaturg. El noteaza acolo despre stari de “euforie”, dar nu ca urmare a ciclotimiei, ci provocate de „alte medicatii” care îl „descarca de toxine [psihice]”. Iata pasajul in extenso: „Când si când, [simt] o oarecare euforie. Datorata cui? Singuratatii, regimului alimentar strict si altor medicatii care fac ca organismul meu sa se descarce de toxine? Faptului ca ma descarc de toxine scriindu-le, adica azvârlindu-le afara din mine? Sa fie pur si simplu isidonul pe care-l iau de vreo zece zile si al carui efect trebuie ca începe sa se simta? Cu toate astea, noaptea trecuta, ieri seara si pâna azi dimineata, eram prabusit, în plina disperare. Se pare ca vântul rau de la Zürich provoaca astfel de deprimari; pesemne ca exista si vânturi euforice. Nu filozofia ne vindeca sau ne îmbolnaveste. Suntem la cheremul vânturilor”.

De fapt, nu exista un medicament numit Isidon. Eugène Ionesco (sau cel care i-a transcris jurnalul) a notat incorect numele remediului. Este vorba probabil despre Insidon – un produs al industriei farmaceutice germane, un antidepresiv menit sa vindece bolile „insidioase” (de aici numele medicamentului), care apar fara simptome, din categoria Generalized Anxiety Disorder (GAD), cum este melancolia. Un alt nume comercial al acestui preparat anxiolitic este Opipramol. I s-a dat si acest nume pentru ca este un opioid. În termeni farmaceutici, opioid nu este un medicament care contine opium sau care provine din el (cu alte cuvinte, nu este nici un opiat, nici un opiaceu), ci este un narcotic sintetic al carui efect seamana cu cel al unui opiat.

Picto-psiho-terapie

Dupa cum am vazut, starea lui Eugène Ionesco nu s-a îmbunatatit nici peste 12 ani, la sfârsitul anilor ‘70. Eugen este „foarte nefericit” – îi scria Emil Cioran lui Arsavir Acterian în 1979 –, fiind „vesnic pândit de crize depresive”. La batrânete, în perioada 1980-1988, Eugène Ionesco a fost invitat de doi colectionari de arta elvetieni, Franz Larese si Jürg Janett, sa îsi petreaca verile la St. Gallen, un orasel la est de Zürich. Acolo, într-un atelier pus la dispozitia sa, Ionesco participa la sedinte de picto-psihiatrie, dupa cum declara cei doi colectionari. Era vorba de sedinte de picto-psiho-terapie neinstitutionalizate, cum mi-a precizat Ion Vianu, care l-a vizitat în acei ani pe dramaturg la St. Gallen si l-a vazut pictând în atelier. Aceasta metoda de diagnosticare si tratament psihiatric a avut succes în epoca, mai ales în Elvetia, tara lui C.G. Jung.

În patrimoniul fundatei din St. Gallen, Larese und Janett Stiftung, au ramas câteva zeci de lucrari de arta (litografii si guase) realizate de Eugène Ionesco. În 2003 acestea au fost donate, unele la Muzeul de Arta din Basel, iar altele la New Europe College din Bucuresti. Aceste surprinzatoare tablouri, realizate de Eugène Ionesco în anii ’80, pot fi vizionate la sediul NEC, din strada Plantelor, nr. 21. Îi multumesc lui Andrei Plesu, rectorul NEC, pentru ca mi-a oferit aceste informatii.

——————————————————————–

Nota:

Ddin lipsa de spatiu s-a renuntat la notele bibliografice.

Andrei OISTEANU

http://www.revista22.ro

Bucuresti

DOI FRATI…ÎMPARATI!

On June 3, 2011 By nelursIn Art, CultureLeave a comment

de prof. dr. Adrian BOTEZ

…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI, pe care-i nascuse zbaterea apelor si luncilor Siretului si Trotusului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, si zâmbetul lui era peste putinta de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântatoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text aparut în “Prodromos“, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celalalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.

…Asa ar putea începe o poveste, care sa le si placa, cine stie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “sa placa”, ci “sa se tina minte”!

…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare si Bun a vrut ca, în aceeasi casa, din aceeasi localitate, Adjud – sa se nasca doua Duhuri de Înalta Lumina ale Neamului Românesc: fratii DAN si EMIL BOTTA.

S-au nascut într-o familie de medic – tatal fiind Theodor Botta – si al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – Aglae – al carei tata, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahar, din Sascut!) – era corsican de origine. Adica, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împaratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din nascare, s-a numit, destul de vaticinar, desi se tragea din nobilimea marunta : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNA”!). Din câte stim azi, totusi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUSMAN al lui Napoleon…Cine stie daca bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!

…Dar sa ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…

DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naste, însa, într-o zodie a discretiei ucigase de renume – dovada ca, azi, putini români stiu ca Emil Botta a avut un frate. Un frate nascut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucuresti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îsi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focsani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Urmeaza, apoi, studii universitare clasice (limba latina si limba greaca) la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, fiind dublu licentiat în Educatie Fizica si Sport. Publica în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participa la conferintele grupului Criterion si este cooptat în comitetul de redactie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de directie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrabiti, pe când cadeau zapezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediaza frivol si abandoneaza misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumusetii, Incantatiei si Fervorii:

“(…)Straluceste în orgia
Viorie de pe mare
Luna palida, în zare,
Luna din Infern, sotia
Sufletelor în pierzare.

Tipa-n volburi largi lastunii,
Umbra creste ca o floare,
Ca o floare-ametitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca alba, moare.

De departe suna cornul,
Cornul serii, cornul marii,
Cornul surd al întristarii,
Cornul marii, cornul serii,
Cornul jelei si-al pierzarii!

(Cornul marii, cornul serii)

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toata generatia tânara interbelica…”Sunt, TOTI, în vesela si iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sa raspunda. Pentru ca nu este drept ca sa fie dat uitarii, numai pentru ca a avut adânci si sincere crezuri si întelegeri legionare – sa fie aproape complet dat uitarii un atât de sever si iluminat Poet, un eseist eremit, întelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …si un Înger Traducator, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) si Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade si alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirica a lui Edgar Allan Poe si din germana diamantina a lui Goethe sau din portugheza conchistadorica a lui Ferreira de Castro… – …un mare si harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: Dan Botta (ca si fratele sau, Emil, fireste!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI SI MAGI AI CETATII DACICE A MARAMURESULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului, din Maramures” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului sau dupa tata a fost confirmata de Christofor Bathory (în 1579), înrudita fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”, cum s-a înselat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – rasinareanul Emil Cioran: “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade, idem.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Si, iata dezvaluirea eliadesca, despre Dan Botta, pe care l-a înteles cum nimeni nu l-a înteles si l-a vazut înconjurat de Lumina Taborica a Fixarii Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever si mai straluminat Paradis – cel al ARTEI:

“Nu stiu daca în afara de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parca, în timpul vietii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei si Poem în curs – 1968) . Pâna în 1942, când l-am vazut ultima data, nu publicase. Îmi spunea ca nu vrea sa publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o drama (<<Alkestis>>) si un dialog platonicean (pe care nu stiu daca l-a publicat) (“…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzica, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.

În fond, pentru el, reale – si deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, asa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toata eruditia greco-latina pe care o implica, nu era rezultatul unei “învataturi” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reala când începea sa-si reveleze structurile ei profunde; adica, atunci când ochiul mintii începe sa desprinda, înapoia aparentelor, imaginile eterne, figurile mitice. Patrundeai misterul unei nopti de vara când izbuteai sa ti-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilena: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când si-ardica struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-as cununa… “

Cosmosul întreg îsi dezvaluia atunci întelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simpla cunoastere a fenomenelor cosmice – caci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri si drame stravechi, care faceau deja parte din istoria spirituala a omului. Mai precis: a omului balcanic, întelegând prin acest termen etnic-geografic toata Europa rasariteana, din Marea Egee pâna în Muntii Tatra. Dan Botta avea mare slabiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntasera de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii si romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacra, pentru ca pe plaiurile si muntii acestia oamenii întâlnisera pe Apollo si Dionysos, pe Orfeu si Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – si odata cu el, peisajul. Lumea aceasta, care asteapta vrajita de mii de ani, era si lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu putin înainte de despartirea de Eliade si, nu mult, si de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade si i-a soptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Ca p-aici îi loc strein…>>”.

Si iata dovada alduirii ca initiat zalmoxian, ÎMPARAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de catre Magul Mircea Eliade: “<<Loc strein>>, relua el dupa câteva clipe, loc de verdeata si de odihna…>>. August 1942. Era printre cei care întelesesera” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

***

…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoastere publica generoasa, fie si numai prin faptul ca a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare sociala incomparabil mai larga decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, daca l-a vazut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parca venea de la Mumele si Vâlvele Pamântului. Rolurile Ion Nebunul, din Napasta lui Caragiale – precum si Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodata, de nimeni altul: doar sa…”înconjori”, reverentios, pe lânga Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!

…Se naste, cum am zis, în aceeasi familie de medic si de urmasa a corsicanilor vendettei, ca si Dan – …se naste, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – si prinde ceva mai multa viata decât Dan: pleaca “pe partea cealalta”, în 24 iulie 1977, începutul calatoriei mistice fiind la…Bucuresti!

… Visând, de mic copil, sa devina actor – fuge de acasa, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, pe care îl va absolvi în 1932. Dupa ce joaca pe scenele mai multor teatre bucurestene si din provincie, devine actor al Nationalului bucurestean. Interpreteaza rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.

Apoi, lumea cinematografica, din epoca asa-numit “comunista”, îi va oferi destul de multe sanse expresive, pentru a-si valorifica talentul si maniera de interpretare unica (Se aprind facliile(1939), Viata nu iarta, 1958, Eruptia, 1958, Când primavara e fierbinte, 1961, S-a furat o bomba (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pasi spre luna( tot în regia lui Gopo), Padurea spânzuratilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Rascoala, 1965, De-as fi… Harap alb, 1965, Sah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirica unica, pusa, mereu, sub semnul tragicului, dar si al mastilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofa ultima, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.

Poetul a facut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratati”, din care s-au desprins si filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai putin orfic decât Dan – si mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu pâna la…Minulescu!) al generatiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Masti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv si Blând… – aveau un adevarat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existentialiste, dar, totul, prins într-o hora carnavalesca, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a mortii, în consonanta cu filosofia Trairismului interbelic. E un poet al mastilor, eul lyric se devoaleaza prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a mortii si a neputintei.

…Orice actor de geniu (si EMIL BOTTA a fost!), care traieste în mijlocul harmalaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem ca Fratele cel Negru se autodefineste ireprosabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului catre Simion Dascalul si catre Bureti… – prin CUC, pasarea singuratatii, dar si a reversibilitatii metanoice – …dar si “ondina” fascinanta si pururi misterioasa, a Mareelor Codrului, “stima” care atrage (daca ar putea, LUMEA ÎNTREAGA!), catre Misteriile Funebre si Regenerator-Soteriologice ale Codrului si ale lui Isis-Cybelle.

Dinspre “sleirea” si “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” SI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICA A REVELATIEI, prin LOGOS–Cuvânt-cu-Cuvânt si “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELATIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… – dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucuta” – spre “…stele fumegânde si FOCURI CRESCÂNDE…”!):

“am înlemnit
la vederea cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita, sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc sa-l încânt
cu vânt cucu vânt.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucuta
îi dau sa bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamânt
arunc peste el
si stele fumegânde
si focuri crescânde …
eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii” (Fachir)

…”FAQR” înseamna, în araba, si “sfânt”, si “sarac cu punga si bogat cu Duhul” – adica, ÎNTELEPT! ÎMPARAT AL DUHULUI…!!!

…Românul, de etnie evreiasca, Andrei Oisteanu – face un studiu despre…ne-întelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oisteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA SI “LECTIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizeaza si pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur si simplu, nu ne intereseaza: si Edgar Allan Poe era dipsoman si narcoman, dar, prin asta (ca si Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreaga generatie, aceea a simbolistilor “romantico-postromantici”!), si-a dovedit, mai curând, dispozitia martirica fata de Arta, decât vointa de autodegradare prin viciu!

Este, fireste, si cazul lui EMIL BOTTA!

…Nu-l putem parasi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oisteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic si soteriologic, în Dorul lui fara Satiu, pentru a fi si ramâne, noi si tot Neamul Nostru Românesc, alaturi si “trairind” întru Magii nostri adjudeni:

“De un dor fara satiu-s învins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu din adînc,
un ochi rapitor de Himera
ar vrea sa ma prade.
Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino în spatii,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu ma alina
si parca-as visa o planeta pierduta.
E atîta nepace în sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins…
Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu…”

…Speram ca aceasta “sete meree”, de necuprins, sa nu se stinga, niciodata, pentru noi, “Vechea Garda” (dar cu Credinta în Dumnezeu si în Viitorul Neamului Românesc!) – si, mai ales, tragem nadejdea sa-i “învinga” si “pururi n-aiba pace” si “nimic nu-i stinga, nimic nu-i aline”, pe aceasta “planeta de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât …Nestinsul si Nealinatul DOR DE ABSOLUT! – pe cât mai multi dintre cei ce vin, dupa noi, sa…”schimbe Garda”!!!

…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI… – …si, cine stie, poate vor mai fi!