Unele lucruri nu se schimba niciodata. De pilda, literatura buna. Si aceasta, in ciuda faptului ca secretul ei infailibil pare simplu: reteta unei „belle-lettre” este sa pui in forma desavarsita trairi majore, mereu actuale, universal valabile, cu care sa se identifice, pe cat posibil, multi dintre cititori.
Talentul innascut nu are nevoie de considerente de genul acesta, utilitariste. Cand esti facut pentru a scrie, nu te intereseaza moda vremilor sau gustul lectorilor. Scrii pentru ca preaplinul nu-ti da pace, scrii pentru ca nu poti altfel, scrii pentru ca altfel nu-ti gasesti linistea. Multi autori marturisesc ca le poarta cineva mana, nevazut, imprumutandu-le harul, pentru a se face auzit.
Geniul depaseste talentul, cu un pas. El merge mai departe si modeleaza o lume noua, schimband insesi radacinile noastre. Sensibilitatea sa nu se adapteaza la mase. Universul insusi pare sa-si potriveasca pasul dupa ritmul respiratiei sale creatoare.
Putini sunt insa creatorii de arta binecuvantati cu instinct pentru eternitate. Rasar sporadic, mult prea rar, strapungand regulile grabitei lumi caleidoscopice in care traim. Ne vine greu sa distingem intre esenta si flacon, intre captuseala si stofa, asaltati din toate partile de senzatii si informatii de „umplutura”. In acest context, e tangent la miracol momentul in care descoperim pe paginile altora ideile pe care credeam ca le nutrim doar noi. Nimic nu se compara cu satisfactia regasirii propriilor batai de inima intre copertele unei carti pastratoare de comori.
„Cazul” eminescian e parca facut pentru a ilustra acest adevar. Se spune, dealtfel, ca Eminescu ar fi cultivat o adevarata manie pentru perfectiune, cizeland si reformuland fiecare fragment, ducandu-l la limitele epuizarii. Indiferent de timp sau de spatiu, atingerea geniului continua sa emotioneze neintrerupt. Tineri sau varstnici, romani sau de alte natii, azi sau acum doua sute de ani, adeptii lui Eminescu cauta in randurile scrise de el, implinirea, raspunsul. Cercul de entuziasti, care se grupase in jurul poetului inca de pe vremea cand era redactor la „Timpul”, se perpetueaza ca un ecou, asemeni reverberatiilor pe suprafata unei ape line, atinse in treacat de-o aripa de fluture pasager.
E greu sa entuziasmezi un copil de scoala pentru lecturile „obligatorii” de prin manuale. Tin minte si eu cum, in anii de liceu, cand invatam pe de rost Luceafarul – nu fara placere, dar nici cu prea multa tragere de inima – nutream pasiuni tainice pentru rebelele versuri stanesciene. Ne intreceam, pe atunci, imitand inventivitatea vesela a lui Marin Sorescu, citeam „Arta a conversatiei” de Ileana Vulpescu sau versurile incendiare ale „in-Flacara-tului” Adrian Paunescu, ne identificam cu singuraticul Preda. Eminescu era atotprezent, dar instalat solid pe locul sau meritat, de „clasic”. Romantismul sau declarat nu cadra cu pornirile noastre de tineri teribilisti, in tenisi albi. Erau vremuri in care autoritatea centrala impunea, prin programele scolare, un ghiveci de scriitori, nu intotdeauna valorosi. Copilul care crestea in noi privea circumspect si cu bagare de seama devalmasia proletcultista si se rezuma sa adune impresii, pentru a-si forma mai tarziu o parere proprie. Abia dupa depasirea etapei „cool”, de la distanta unor ani, ochiul spalat de constrangerile din afara descopera deliciile binecuvantatei rime eminesciene.
Ne surprind pasajele in proza, transmise din mana in mana prin internet, care releva o cu totul alta natura a Luceafarului nostru, mai de zi cu zi, mai cotidian. Articolele sale critice la adresa societatii romanesti in plina schimbare, descrierea detaliata a lipsei de integritate a unor politicieni socheaza prin actualitate, de parca ar fi scrise chiar acum. Nu intamplator, personalitatea unica a Omului Mihai Eminescu depaseste cu mult limitele schematice de poet, pe care ni le servisera activistii zelosi, interpretand „Imparat si Proletar” ca pe un indemn tacit la aderare.
Destinul controversat al jurnalistului intre ciocan si nicovala, cu pareri proprii pe teme de salvare nationala, nu e o raritate nici in zilele noastre. Recenta disparitie dintre noi a poetului Adrian Paunescu, la fel, ne pune in incurcatura.
Mihai Eminescu nu a facut niciodata un secret din orientarea sa vadita de dreapta, dar insista asupra independentei sale religioase, ferindu-se de etichetari. Crestina, budista, agnostica sau ateista, natura interioara a artistului Mihai Eminescu ramane ambigua si deschisa spre toate orizonturile posibile. Pozitia sa incerta a fost interpretata de contemporani drept protest incomod. Nu-i de mirare ca adeptii complotului politic pun si astazi sub semnul intrebarii conditiile suspecte ale mortii sale, in urma tratamentului cu injectii de mercur, impus de doctorul Sutu. E limpede ca autorul atator articole polemice, poetul „Epigonilor” si al „Criticilor mei” nu ducea lipsa de adversari politici.
In calitate de amatoare de literatura fara pretentii de exegeza profesionista, fac primul pas in directia improspatarii amintirii, deschizand calculatorul. Poate din cauza ca ne aflam pe terenul tehnicii moderne, sau poate si pentru ca am acumulat experienta intre timp, Eminescu mi se pare mult mai aproape, mai modern. Suspansul creste pe masura ce rasfoiesc paginile virtuale intocmite in limbi straine. Constat cu stupoare ca exista un Eminescu pentru germani, dar un altul pentru englezi, spanioli sau francezi. Ca o delicatesa in foi etajate, pe ecranul din fata mea se „coace” o paine cu straturi suprapuse. Sa fie oare peste tot acelasi aluat, doar prelucrat in forme diferite? Ce tarziu acum, toana mea de moment se transforma intr-o cercetare pasionanta, plina de suspans.
Desi toti sunt unanimi, considerandu-l pe Mihai Eminescu, asa cum bine zicea Nicolae Iorga, parintele incontestabil al limbii romane moderne, sunt diferente de nuanta de la un site la altul. Englezii il interpreteaza pe Iorga in felul lor inedit, traducand, citez, „godfather”. Amuzant si „very british”, caci postura de „nas” nu se potriveste cu tineretea poetului disparut prematur.
Wikipedia germana pune accent pe formarea sa prin scoli de limba germana, inclusiv la Viena si la Berlin, dar nu uita sa mentioneze ca Eminescu nu a pus pret pe finalizarea studiilor facilitate de generosul sau mentor spiritual Titu Maiorescu, abandonandu-le in stil atat de „ne-nemtesc”.
Spaniolii si francezii prefera sa dezvolte latura sa patriotica, de istoric si publicist, si cea a angajamentului sau in plan politic, pentru unitatea nationala. Aflu lucruri pe care poate le-am invatat pe vremuri, dar care, probabil, nu mi s-au parut demne de memorat. Anume, ca poetul a asistat la cursurile Universitatii din Viena, cunoscand acolo alti tineri din provinciile vorbitorilor de limba romana, inflacarandu-se alaturi de ei pentru idealurile natiunii dezmembrate. Dar ca n-a legat prietenii serioase cu nimeni din randul celorlalte nationalitati. Si mai citesc ca primele scoli frecventate au fost cu predare in limba germana si ca studentul Eminescu se ocupa ocazional cu traduceri.
Fara intentia de a-i stirbi aura, simpla asemanare dintre tineretea sa si preocuparile tinerilor de azi, bursieri tot la Viena sau la Berlin, ni-l aduce mai aproape. Exista si acum tineri romani care asista „extraordinar” pe la cursuri din strainatate, pentru ca nu li se echivaleaza anii de studii acumulati in tara (deci, nu sunt studenti cu inmatriculare „ordinara”). Multi se ocupa in paralel cu traduceri.
Am fost si eu la Viena. Cine ar fi crezut ca, prin prisma Vienei lui Eminescu, voi regasi pe cai asa de ocolite amintirea lecturii cartii lui Adrian Paunescu „De la Barca la Viena”! Pe vremea cand o citeam si talmaceam infrigurata sensul ascuns al frazelor cenzurate, insasi ideea ca as putea vizita candva eu insami capitala Austriei parea o himera.
Undeva, la Viena, trebuie sa se fi produs si teribila fractura din destinul geniului, deja manifest. Nu stiu daca e importanta cauza, dar e cert ca de pe acum incepe sa se modeleze personalitatea celui care va fi „fericit, ca artist, nefericit, ca om”. Sunt voci care pun criza pe seama intalnirii cu Veronica Micle, altele o atribuie mai degraba predispozitiei sale genetice pentru depresie, caracteristica familiei Eminovici. Cert este ca, incepand cu Viena, Eminescu devine melancolic si romantic, dar si schopenhauerian cu trup si suflet, inclinat spre critica. Ideile lui Arthur Schopenhauer, adesea xenofobe, misogine, antisemite si extremiste ii apar ca solutii potrivite pentru a scutura ordinea nefireasca a lumii si pentru a provoca schimbarea. Din acest moment, decizia de a nu acumula de-a lungul vietii nimic conform cu regulile – „nici diplome, nici pozitii, nici casatorie sau avere” – devine crez definitiv. Romanticul Eminescu se contureaza incepand de acum, clar diferit de colegii de generatie. Cu scopul declarat de a face cunostinta cu autorul poemului „Venera si Madona”, Iacob Negruzzi calatoreste la Viena. Va marturisi mai tarziu ca, in cafeneaua vieneza, Eminescu era vizibil de la distanta, cu profil romantic, parul lung si privirea pierduta in melancolie.
Gasesc cu groaza pe un site german de referinta poezia „Siehst Du den Stern“, scrisa de poetul elvetian Gottfried Keller si raman inmarmurita de frapanta asemanare cu preferata mea „La steaua”. Aflu ca versiunea eminesciana este o prelucrare dupa originalul din limba germana. Ma doare putin, dar faptul nu stirbeste cu nimic frumusetea poeziei si nici meritul celui care ne-a facut-o accesibila, fara sa faca un secret din faptul ca a tradus. Oare cate alte detalii, de care nu am avut cunostinta pana acum, ne-au mai fost ascunse?
Fidel spiritului practic tipic german, autorul paginilor din internet nu uita sa mentioneze amanuntul picant precum ca singurul onorar primit vreodata de Eminescu pentru o opera literara a fost suma modesta din partea revistei „Familia”, in 1883 (tarziu!), la publicarea catorva poezii (printre altele „Adio”, „Si daca…”, „Pe langa plopii fara sot”).
„Unul din ilustrii necunoscuti ai literaturii europene”, asa il desemneaza pe Mihai Eminescu distinsul profesor doctor Ernst Ostercamp de la Universitatea Humbolt din Berlin. Cata dreptate are! Nu pentru ca Eminescu nu s-ar fi tradus; opera sa exista deja in peste 60 de limbi. Mai degraba pentru ca el vine din alta lume decat cea a autorilor moderni occidentali. Cum sa nu-l aprecieze reputatul critic german, daca pana si adresa Institutului de Literatura din Berlin, cel pe care il dirijeaza domnul Ostercamp, trezeste nostalgii romantice: „Unter den Linden”?! „Sub tei”, care va sa zica. Artera aceasta, un fel de „Calea Victoriei” pentru Berlin, a existat dintotdeauna – era si pe vremea sederii acolo a studentului Mihai Eminescu. Iar teii, esenta insasi a romantismului eminescian, sunt simbolul sau celebru. Parca aud vocea vibranta a lui Nichita Stanescu marturisind ca, de cand l-a descoperit pe Eminescu, nu mai poate trece pe langa un tei inflorit fara sa se patrunda de fiorul metafizic.
Eminescul „spaniol” ma intampina pe internet ca un hidalgo idealist, purtat de idei progresiste. Sunt pomenite zvonurile despre apartenenta sa la o societate secreta, care urmarea eliberarea Transilvaniei de sub jugul imperialist si unirea tuturor romanilor. Probabil, o trimitere la societatea „Orient”, din care faceau parte o suma de intelectuali entuziasti, dedicati promovarii pe atunci inca tinerei limbi romane. Numeroasele sale deplasari, ca si turneele cu echipele de teatru, in scopul culegerii de folclor si pentru cunoasterea dialectelor locale din zonele locuite la vremea aceea de romani par a veni in sprijinul acestei teze. In fond, unitatea limbii si cea geografica sau politica nu sunt altceva decat fatete ale aceluiasi patriotism. Se stie, de altfel, ca Eminescu a reactionat puternic la Razboiul Ruso-Turc de la 1877-1878, condamnand impartirea din final, odata cu recunoasterea independentei – ciopartirea atat de nedreapta pentru Basarabia.
Exprimat in termeni spanioli, angajamentul sau patriotic adopta pe alocuri rezonante miscatoare, aidoma omagiului unui erou national, pe urmele legendarului El Cid. Tot paginile spaniole remarca faptul ca publicatia „Timpul”, pe care Mihai Eminescu o alimenta aproape singur cu editoriale, scriind pana la epuizare, era de fapt organul oficial al Partidului Conservator.
Captivante, cateva din paginile in franceza despre Eminescu pun accent pe pasiunea sa pentru arta dramatica. Nimic surprinzator pentru patria lui Molière. Mai putin se mentioneaza piesele sale, cat amanuntele biografice legate de scena. Incepand cu renuntarea la scoala si plecarea in lume la 17 ani, alaturi de trupa lui Iorgu Caragiale, teatrul va fi mereu prezent in viata sa. Mai tarziu, proiectul de traducere din germana a „Tratatului despre Teatru” de Heinrich Theodor Röscher avea sa-i ocupe mult timp, pentru ca in final sa ramana neterminat. Pe scena lumii, Eminescu s-a vazut adesea ca un actor intr-o piesa de teatru complexa.
Tot francezii sunt cei care pun sub semnul intrebarii data reala a nasterii copilului Mihail Eminovici. Daca ar fi sa dam crezare inmatricularii la scoala (unde avea sa-l aiba ca dascal pe neuitatul Aron Pumnul), poetul s-ar fi nascut in decembrie 1849, si nu in ianuarie 1850. Corectura facuta pe baza marturiei uneia din surorile poetului este aparent lipsita de importanta, dar inexactitatea poate crea dificultati la ocazii jubiliare.
Un impatimit din spatiul vorbitorilor – sau mai bine zis al cronicarilor virtuali – de limba engleza, gaseste nimerit sa vorbeasca despre comportamentul si psihologia fascinanta a lui Eminescu. I. L. Caragiale il vedea intr-o continua oscilatie, intre introvertit (visator, neinteles, trist) si extrovertit (exuberant, dornic sa guste paharul pana la fund). In schimb, Titu Maiorescu, mentorul si omul politic caruia ii datoram recunoasterea lui Eminescu in intregime, cel care i-a stat la dispozitie pe tot parcursul vietii, sustinandu-l si ajutandu-l sa iasa din atatea impasuri, sublinia indeosebi latura comunicativa a geniului, capacitatea sa nestavilita de a transmite emotii si de a-i entuziasma pe cei din jur, electrizandu-i.
Acelasi autor panbritanic, indragostit, precum se vede, de dedesubturile sentimentale ale vietii zbuciumate de poet, ne pune in tema cu prietenia neconditionata care i-a legat pe Mihai Eminescu si pe Ion Creanga, ideal de fraternitate perpetuat realmente pana la moarte. Cert este ca, atat Creanga, cat si Eminescu au murit in acelasi an, ca dealtfel si legendara iubire neimplinita, Veronica Micle. In viziunea internautului englez, iubirea pentru Veronica Micle ramane un vesnic mister: Eminescu insusi a refuzat sa faca pasul final spre implinirea ei, in anii in care iubita – vaduva – ii devenise perfect accesibila, dedicandu-i-se cu atata devotament. Retin din acest site ca, fara Eminescu, nu am fi avut Ion Creanga si nu ma pot opri sa nu remarc ce saraca ar fi ramas copilaria mea fara „Amintiri”. Invatatorul Ion Creanga ar fi ramas un simplu dascal de tara daca nu l-ar fi intalnit pe Eminescu si nu s-ar fi lasat convins sa scrie si sa ia contact cu „Junimea”.
Nu ma surprinde prezenta unui bust Eminescian intr-un loc public, pe un soclu binemeritat din München sau Paris, dar recunosc ca nu ma asteptam sa-l aflu tocmai in Pakistan, la Islamabad, ca monument dublu, alaturi de prestigiosul poet-filozof autohton Allama Iqbal. Sunt venerati impreuna, ca doua laturi ale aceleiasi geniale sensibilitati, simbol al universalitatii idealurilor inalte, dincolo de granitele din spatiu si timp.
Ma dau la o parte de la calculator si incerc sa compun in minte un Eminescu pe cat posibil fidel tuturor versiunilor vehiculate pe seama sa. Fascineaza in continuare OMUL Mihail Eminovici, geniul care si-a ales ca „nom de plume” numele cu rezonanta mai neaosa romaneasca, de Eminescu, intr-o vreme cand „romaneste” era ceva exotic, nebulos. Daca as trage linie dedesubt, as scrie, poate, sub OM, ca motto, in rezumat, cuvantul „curaj”, pentru ca s-a incumetat nu doar sa creada in idealurile sale, ci s-a si pus in slujba lor. Fara garantia ca ele ar fi corecte, dar tot mai bine decat optiunea de neimplicare, atat de raspandita.
Sub POET, as pune mai intai „geniu”, iar apoi „trist”. E rau? E bine? Ce-ar zice „Luceafarul”, opera despre care se spune ca merge cu inspiratia pana inapoi, la Upanisade? Caut intr-o carte de filozofie din Orient si dau peste un pasaj care imi da de gandit: „Multi oameni confunda veselia cu fericirea. Nu satisfactia momentana e baza fericirii adevarate. Poftele sporadice se duc si vin, placerea provocata de stingerea lor e de scurta durata. Fericit esti cand ceea ce simti se suprapune perfect peste ceea ce traiesti si manifesti. Armonia dintre interiorul si exteriorul nostru este singura baza viabila de fericire trainica. Poti fi trist, daca asa te simti, pe moment. Neopunandu-te propriei tale naturi, lasandu-te in voia tristetii care te cuprinde, fara sa o maschezi, fara s-o ascunzi sau s-o refuzi, vei intelege ca e si ea trecatoare. Totul este sa ramai fidel naturii tale interioare. Tristetea e si ea doar o stare, nu schimba esenta substantei pe care o porti in samburele tau. Poti fi trist si fericit in acelasi timp. Nu e o contradictie”.
Sperand ca Eminescu a fost fericit, in ciuda tristetii care l-a insotit mereu pana la finalizarea destinului sau, ii multumesc in gand pentru imensa comoara de spirit pe care ne-o lasa si nu-mi ramane decat sa-i doresc odihna lina intru fericire trista.
noiembrie 2010
Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa