“INVENTEZ FORME PE CARE LE ÎMBRAC ÎN CULOARE”

De vorba cu Lucica Andreicut despre rostul picturii ca exprimare a bucuriei de a trai

 

Lucica Andreicut este o femeie careia îi plac noutatea si provocarile. De altfel, o provocare a fost pentru ea si pictura, pe care aceasta a ales-o ca o întruchipare a dragostei de frumos de care se simte neîncetat calauzita. Lucica Andreicut picteaza cu usurinta, firesc, acordând atentie detaliului, transpunând pe pânza cu minutiozitate idei ample. Nascuta dintr-o nevoie interioara, pasiunea ei pentru pictura a devenit treptat un mod de a fi, o oda închinata miracolului vietii.

M-am întors la prima dragoste, la meseria de profesor”

– Cine este Lucica Andreicut? Te rog sa te prezinti cititorilor.

– M-am nascut pe 10 aprilie 1967 la Galati. Am terminat prima facultate la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Filologie, specialitatea Rusa-Ceha, 1985-1989. A doua facultate am facut-o la Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Litere, specialitatea Româna-Franceza, 2006-2009. În perioada 2009-2011 am terminat un masterat la Facultatea de Litere a Universitatii de Nord, specialitatea Limba franceza în texte specializate. Din 2003 lucrez ca traducator autorizat pentru limba rusa si ceha, iar din 2010 am devenit traducator autorizat si pe limba franceza. În iulie 2009 – martie 2010 am obtinut Certificatul de absolvire a cursului de management în afaceri la Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Stiinte si Universitatea din Oradea, Facultatea de Stiinte Economice. Vorbesc 7 limbi si acum studiez limba germana. În prezent locuiesc la Baia Mare. Am doi fii, Filu si Mihai, de 23 si 24 de ani, amândoi studenti in Bucuresti.

– Vorbeste-ne despre cariera ta.

– De-a lungul celor 20 de ani de munca, am schimbat de câteva ori domeniul de activitate. Dupa 9 ani de profesorat, am avut curajul sa ma angajez într-un domeniu nou, în vânzari, marketing, în Cehia si Polonia, unde am lucrat ca director adjunct si ca administrator de firma timp de 7 ani. M-am întors la prima dragoste, la meseria de profesor, dar de data aceasta în învatamântul special, iar de un an lucrez într-un domeniu si mai nou, contabilitate pentru un fond de pensii. În toti acesti ani am fost si traducator si interpret pentru limba ceha, rusa si franceza.

Pictez pe sticla, sfinti, figurine abstracte, animale, flori”

– Impresionant. De aici si pâna la pictura este un drum lung. Deci, când ai început sa pictezi?

– Din 2005 pictez pe pânza în ulei, tin minte ca în trei luni de zile am pictat vreo 5 tablouri, de dimensiuni mari chiar. Primul meu tablou se numeste “Tornada”, o lucrare abstracta, care este preferata mea. Din 2009 pictez pe sticla, sfinti, figurine abstracte, animale, flori.

– Cum ti-ai descoperit aceasta pasiune?

– Înca de cand eram la scoala generala profesorul meu de desen îmi ducea lucrarile la concursuri de pictura si desen si ma trezeam cu tot felul de carti premiu, pe care mi le aducea la scoala.

Îmi place abstractul”

– Ce îti place sa pictezi?

– Îmi place mult jocul de culoare si pictez forme care îmi vin în minte. Pictez si icoane pe sticla, pe panza în ulei.

 

– Care este stilul care consideri ca te reprezinta?

– Îmi place sa cred ca nu am un stil anume, dar lucrarea “Sarutul” aminteste de Chagal, chiar daca la acea ora nu îl studiasem pe ilustrul pictor.

– Ce teme preferi sa alegi în picturile tale?

– Îmi place abstractul, nu sunt un bun desenator sau un copiator al naturii, prefer sa inventez forme pe care sa le îmbrac în culoare.

 

– Ce surse de inspiratie ai pentru tablourile pe care le realizezi?

– Depinde de momentele mele, de obicei pictez când simt ca trebuie sa exprim ceva, când sunt trista sau melancolica.

– Ceea ce pictezi oglindeste experienta ta de viata?

– Da, în momentele tumultuoase ale vietii mele pictura m-a ajutat sa îmi exprim sentimentele si sa privesc cu seninatate înainte, prin culoare am redat bucuria de a trai, dar si furia sau dragostea pentru cei de lânga mine.

Mereu am cautat o provocare”

 

– În afara de pictura, ce alte pasiuni mai ai?

– Imi place sa calatoresc în alte tari pentru a interactiona cu alte culturi. Îmi plac limbile straine, am învatat limba polona în doua luni, iar italiana o vorbeam dupa doua saptamâni. Îmi place sa fotografiez, sa îmi confectionez singura haine, îmi place sa gradinaresc si sa îmi privesc florile în fiecare zi.

– Ce iti propui pentru viitor în privinta picturii?

– Multe dintre lucrarile mele le-am daruit cu drag prietenilor, rudelor. Poate într-o zi voi organiza o expozitie cu aceste lucrari, desi fiii mei uneori glumeau pe seama mea, spunând ca trebuie sa pictez si ceva concret, nu numai lucrari abstracte.

Mi-as dori ca în viitor sa pot lucra cu copii autisti”

– Alte planuri de perspectiva?

– Pot spune ca mereu am cautat o provocare pentru a învata lucruri complet noi. Mi-as dori ca în viitor sa pot lucra cu copii autisti, sa pot înfiinta un centru specializat în care sa se desfasoare activitati adecvate cu acestia.

– Ce iti doresti ca mama, pentru fiii tai?

– Mihai a absolvit Facultatea de Urbanism din cadrul Universitatii de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu, acum este masterand în primul an la Urbanism. Filu este în ultimul an la Politehnica, specializarea Inginerie economica. Amandoi sunt persoane ambitioase si stiu ce vor de la viata. Înca din timpul facultatii au avut job, au mers la scoala, au avut burse in strainatate si pot spune ca sunt mândra de ei. Le doresc sa fie în primul rand sanatosi, sa aiba o viata frumoasa, plina de realizari, o familie, bineînteles, si sa ma bucur de ei ca si pâna acum.

Invitatie la pictura

– La final, te rugam sa le transmiti un mesaj cititorilor nostri care la fel ca si tine, doresc sa picteze în timpul liber.

– Îi încurajez pe toti cei care simt nevoia sa se elibereze de frustrari , de gânduri, sa picteze daca simt asta, chiar daca nu au studii de specialitate. Eu la 38 de ani am simtit nevoia sa pictez si, fara sa traiesc vreun sentiment de vina sau rusine, am continuat si, chiar i-am învatat si pe elevii mei sa picteze cu drag.

 

Corina Diamanta Lupu

Bucuresti

16 iunie 2011

 

 

MARA ATHANASIOS

de Dan CARAGEA

 

 

Atât cât memoria nu ma înseala, nu cunosc în istoria artelor vreun artist în a carui geneza sa nu se afle sâmburele zamislitor al unui alt artist, ca samânta de inspiratie si mugur estetic interior. Începutul oricarui creator este în parte epigonic, în parte gest al desprinderii de maestru. Nu putem fi înnoitori, fara sa trecem prin cazna „exercitiilor de admiratie”, iar cine crede altminteri, este orb sau se minte pe sine.

Universul ideatic al Marei Athanasios îsi are originea în „Umanografia” lui Romeo Niram. În chip asumat, doua din fotografiile sale sunt propuse ca verigi explicite de legatura cu opera pictorului. Dincolo de aceste „replici”, se deschide o lume în care misterul feminin, umbra accentuata, lenjeria, ascunderea chipului, intimitatea închisa în gestualitati efemere, negrul si rosul, instantaneul fotografic sunt elemente care ne permit reflectii comparative.

Sa privim însa mai cu atentie ceea ce, inevitabil, îi desparte. As spune ca, în mod hotarât, sexualitatea privirii. Corpul feminin a fost, în arte, o creatie a masculinitatii. În vremurile moderne, artistii care s-au apropiat de cea mai tulburatoare tema plastica (i-as zice arhitema) au avut de raspuns multor exigente culturale, estetice si psihologice deopotriva. Cum nu exista ingenuitate si nici naturalism în modernitate, artistul si-a premeditat ascunderea si dezvaluirea, seductia si limita pudorii, canonul si anticanonul, intimitatea si conventiile psihologice ale vremurilor.

Privirea femeii asupra corpului feminin (metafora perfecta a oglinzii) este recenta si, poate de aceea, ar merita sa staruim asupra ei. Mara Athanasios îsi alege doua modele (dintre care unul este automodel) care se topesc abil într-o viziune unica: corpul tânar, aproape adolescentin, cu pielea de culoarea grâului copt, expunând cu predilectie spatele, umerii, bratele, genunchii. Alteori, privim ghemuiri de „cumintenii ale pamântului”, în care trupul se aduna, fetal, înspre sine. Corpurile ei, adesea dinamice, se dezvaluie ca promisiune în afara spatiului instantaneului fotografic. Oare de ce ?

Cred ca avem de-a face aici cu evitarea deliberata a dezvaluirii de care timpul nostru abunda. Imaginarul colectiv se confrunta azi cu o proliferare a nudului, de la anorexicele corpuri care defileaza pe pasarelele de moda, la modelele care publiciteaza, într-un joc de tranzactii al seductiei, produse cosmetice si parfumuri, la cele siliconate, care satureaza media de la aparitii erotice pâna la pornografie. Mitul frumusetii feminine, ca tinta a dorintei masculine, este astazi dispers, deformat, anticanonic si profund sexualizat. De aceea, banuiesc ca mesajul expozitiei consta în respingerea acestui univers de transformare obiectuala, excitanta, a corpului. Mara Athanasios ne readuce blândetea privirii naturaliste, a armoniei juvenile, a sublimarii dorintei în placere estetica.

În pofida unor inerente stângacii tehnice, nu pot sa trec neobservata o alta calitatea fotografei: rezistenta la ispita contrafacerii electronice. Este important, macar la debut, ca un artist sa aiba curajul expunerii „sarace”, înainte poate de a-si croi, cu deplina limpezime, drumul.

Un drum pe care i-l doresc tenace, ambitios si creator, mereu atenta la marea „umbra” a picturii, cu care fotografia, ca nimeni alta, se masoara, constient sau inconstient, de mai bine de un veac încoace.

 

Dan Caragea

Madrid

mai 2011

EXPOZITIA

de Jianu liviu-Florian

 

Intr-o buna zi, a plecat de acasa, la Oradea,  si n-a mai venit.

Sotia lui, Maria, este de o frumusete tulburatoare. I-am vazut chipul la o expozitie a femeilor parasite, si, desi casatorit, m-am indragostit de ea. De privirea ochilor ei negri, de ciuta. As fi vrut sa aflu povestea vietii ei. Cum a suportat  singuratatea, o viata. Cum a tresarit la fiecare zgomot al usii, sau la bataia vantului, ploii, sau ninsorii in ferestre, crezand, pentru cateva  clipe, ca este sotul ei, Dumitru.  Dar expozitia femeilor parasite nu ofera vizitatorilor decat fotografia victimei. Numele. Maria. Data la care a fost parasita. Si atat.

Si totusi, mai era un amanunt care mi-a spus ca femeia nu s-a recasatorit. Casa. Casa lor comuna. La intrarea ei, femeia a pus  doua fotografii. A ei, si a sotului. Fara indoiala, daca s-ar fi recasatorit, pe frontonul casei ar fi ramas una singura. Dar au ramas amandoua. Categoric, femeia nu s-a recasatorit.

La 70 de ani, Maria a  murit. Eu cred ca a murit visand reintalnirea cu sotul. Care n-a mai revenit

In tot acest timp, am trecut de multe ori pe strada lor. Privind si reprivind fotografia Mariei. Sotul  nu s-a mai intors acasa. Stiu sigur ca nu s-a mai intors. Daca ar fi revenit, ar fi pus langa fotografia Mariei o floare.

Dar flori am pus numai eu. Ghiocei, salcie, tamaioare, trandafiri, sau garoafe.

Trecand pe strada  lor, priveam fotografia Mariei, si ma gandeam: A cui este azi, casa lor? Tot acest timp, de cand a fost parasita, pana la moartea ei, o vedeam pe Maria singura, asteptand. intoarcerea barbatului ei.

Intr-o buna zi, pe frontonul casei lor, langa fotografiile celor doi, a mai aparut una. Un chip cu ochii  de ciuta ai Mariei, si privirea darza si blanda a sotului ei, Dumitru. Violeta, se numea noua parasita. M-am indragostit  de ea. Am inteles imediat ca Maria nu a ramas singura, dupa disparitia sotului. Cei doi au avut o fiica. Pe Violeta. Care sau a fost parasita, sau a parasit pe cineva. Altfel, expozitia femeilor parasite nu i-ar fi pus fotografia aici.

Trec uneori pe langa casa lor comuna. Las, uneori, cate un fir de iarba, la casa Mariei, a lui Dumitru, si a Violetei. Si ma bucur. Acum sunt toti trei,  impreuna. Colonel Marinescu Dumitru, cazut in 1945, pe frontul de vest, la Oradea. Sotia lui. Maria. Ochi de ciuta. Si Violeta, cu ochii de ciuta ai mamei, si privirea darza, si blanda, a tatalui ei.

De multe ori, langa piatra alba a casei, pe care sunt scrise numele lor, sunt asezate, de o mana pe care as vrea sa o sarut, candele si flori..

 

 

30 mai 2011