Reporter: Adrian MUNTEANU

 

24 mai 2011. Adam Puslojic a venit la Brasov pentru prima oara, raspunzând invitatiei grupului „Caii Verzi de pe Pereti” care a organizat la Asezamântul Cultural Reduta o întâlnire cu poetul de dincolo de Dunare. Membru de onoare al Academiei Române, poet impetuos, Adam Puslojic are 30 de volume în limba sîrba, 8 volume în limba româna, peste 80 de volume de traduceri, în peste 20 de limbi. La Brasov a fost lansata antologia în trei volume „Asimetria Durerii” si au fost evocati Nichita Stanescu, Fanus Neagu, disparut chiar în dimineata acelei zile, si multi dintre cei care au fost aproape de poezia româneasca.

———————————–

Adrian MUNTEANU: Dragul nostru vechi si nou prieten, din departele aproape, faptul ca ai venit abia acum la Brasov, sa însemne întoarcerea necesara, as spune inevitabila, la începuturi, în preajma Primei Scoli Românesti din Scheii Brasovului, cu fantastica ei zestre de documente? Îl simti oare ca un pas necesar?

Adam PUSLOJIC: Nu voi începe cu declaratii de dragoste, desi totul a pornit de la Eminescu, iar Eminescu a fost prezent în tinerete, cu trupa lui Pascaly, pe aceasta scena unde am avut noi întâlnirea. De asta nu pot sa nu spun un poem dedicat lui Eminescu: „Cu Eminescu nu trebuie/ sa te dai mare. De ajuns/ este sa-l supravietuiesti/ citindu-l. sa-l retraiesti/ traducându-l. Atunci când/ crezi ca l-ai înteles/ de ajuns, definitiv, bine,/ el îti scapa din creier/ si din destin îti zboara,/ Trebuie sa ai grija, totusi,/ sa nu-ti fuga AZI si MÂINE./ Craniul tau, poate, este/ Prea mic – o colivie!-/ pentru pasarea Eminescu.”

 Începutul prin Eminescu este imprimat în fiecare cuvânt românesc pe care eu cu anii l-am strâns în mine si l-am strecurat pe culoarul de lumina presarat cu sclipirile numite Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Geo Bogza, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Anghel Dumbraveanu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, pâna la toti prietenii din generatia mea cum sunt Ioan Flora, Ion Stratan, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea si altii. Vrând-nevrând simtim nevoia de o scoala. Scoala vietii, în arta, nu e de ajuns. Trebuie sa învatam si scoala-scoala. De mult timp tot doream sa vin aici, la Brasov, în mod special sa vad scoala adevarata, literara, spirituala, culturala româneasca. Am avut întâlniri de mai multe ori cu ea tot venind la Sibiu sau la Cluj. Întregul Ardeal este sub zodia acestei scoli miraculoase. Brasovul a fost pentru mine, cu anii, o localitate frumoasa de tot, ca o bijuterie, dar am fost doar calatorul, pasagerul care a trecut mai mult zburând prin Brasov. Acum, iata, sunt de doua zile. Pacat ca avem aceasta veste tragica, a mortii marelui nostru învatator, si de viata si de arta, Fanus Neagu, care ne-a parasit si ne-a tradat cu cerul. Sigur ca albastrul este linistit si nemuritor, dar noi l-am deplâns înca din clipele de dimineata, când am aflat de la televizor aceasta veste tragica. În ultimele luni traite la spital, Fanus a civilizat si a educat, în felul lui, de nemuritor în cuvinte, o multime de medici, de surori îngeresti care l-au îngrijit nu numai cu dragostea, ci l-au lustruit si cu vederea, l-au întinerit si, iata, în tragica lui etapa a vietii, când a stiut ca trece prin dureri si boli grele, el, de fapt, a ramas la suflet, la inima, la creier la fel: marele Fanus Neagu. Cel care a adorat viata, dar a stiut sa o respecte pâna în ultima clipa. În spectacolul nostru l-am evocat, l-am facut prezent. El a fost din prima zi în ceruri, dar prin noi a fost prezent si la Brasov.

 Adrian MUNTEANU: Ce te mâna, dincolo de vamile omenesti, pâna într-atât de viguros încât intri în mitologia zidirilor poetice de pe ambele maluri, un demon sau un înger?

 Adam PUSLOJIC: Mai multi îngeri. Pentru ca demonul e, uneori, prea individual. Îngerul este mult mai vast. Într-un înger doarme întregul Dumnezeu. Demonul e frumos numai în arta, într-o biserica, pe o icoana, pe o fresca, ca un antipod al îngerului si ca un antipod al vietii. Dar niciodata demonul nu este atât de plin de Dumnezeu cât este un simplu om, un om credincios. Bunaoara stiu ca noi, toti cei care suntem aici, suntem credinciosi. Artistii chiar atunci când spun ca îl simt pe demon în sine, în arta, în viata, eu cred ca spun un neadevar. Unii cred în demon, dar mie mi-e teama sa cred în el. Asa ca am alungat ideea ca el exista si merg, scriu poezie, traduc, ma întâlnesc, ma împrietenesc, cu îngerul aproape. Eu cred ca demonul exista numai în antimaterie, în anticosmos si nu în lumea dumnezeiasca. Viata, precum si moartea este de origine divina. Demonul s-a creat el singur, fara ajutorul bunului nostru Parinte.

 Adrian MUNTEANU: Daca tot vorbim, mereu si mereu, de poezie, este oare poezia o hrana îndestulatoare pentru drumul lung?

 Adam PUSLOJIC: Cred ca este asa, pentru ca noi care credem în vers, în cuvinte, suntem primii care ne îndestulam cu propria noastra hrana închipuita, inventata, imaginata. Bucuria sa constati ca ai scris o poezie buna sau doar un singur vers, simplu de tot, dar totusi lustruit, visat, pentru poet devine o totalitate, o stare de absorbtie.

 Adrian MUNTEANU: Pentru a reveni la ce s-a întâmplat în spectacolul tinut la Brasov, în care a fost prezent Adam Puslojic evocându-l pe Nichita, am sa te întreb: se poate evalua, prin omenesti si cunoscute unitati de masura, ce modificari ale destinului a produs, pentru ambele spirite, întâlnirea dintre cei doi?

 Adam PUSLOJIC: Pot sa spun ca mereu am constatat si eu, evident în maniera mea, în formula mea, în enigma vietii mele personale, un lucru pe care nu multi l-au înteles asa cum as vrea eu. Si anume ca Nichita, bunul meu prieten, fratele nostru, nici nu stie ca pâna si eu scriu poezie în limba româna. Pentru ca pâna atunci când ne-a parasit, acum 28 de ani, eu scrisesem numai în limba sârba, în afara de niste versuri ocazionale, mai mult improvizate si de amicitie. Dar iata, cu anii, dupa 30 de volume de versuri scrise în limba sârba, eu am îndraznit sa încerc sa scriu si în limba româna, sa devin si poet român. În urma cu 16 ani mi-a aparut o carticica, un volumas numit “Plâng, nu plâng”, la Timisoara, care a avut o audienta fierbinte, fericita. Asa ca am continuat sa scriu si în româneste si, iata, s-au adunat noua volume pâna acum. Volumul noua este, de fapt, o trilogie, din cele opt volume anterioare. Doua volume abia le-am schitat. Urmeaza sa le public integral. Noi construim nu numai fraze, nu numai formule de arta. Noi ne zidim prin zidirea noastra. Cred ca atunci când reusim în arta, exista un echilibru în întregul cosmos. Asa ca repetam, în miniatura, geneza. Noi devenim niste copii-zei.

 Adrian MUNTEANU: Ai pus odata o întrebare sublima si rascolitoare celor care asculta si celor care scriu: de ce uneori Nichita Stanescu scrie, el, versurile noastre si nu noi pe ale lui? Cel ce a pus întrebarea are propriul lui raspuns?

 Adam PUSLOJIC: Da. Numai asa am îndraznit si eu sa devin poet în cadrul limbii române. Numai asa, vazând ceva provocator în cazul Eminescu, în cazul Arghezi, în cazul Blaga, în cazul Nichita Stanescu, în cazul Marin Sorescu. Numai asa si noi întrebam nu numai lumea deja traita, întrebam cosmosul si în trecut si în viitor. Atunci noi suntem într-adevar aproape de Dumnezeu.

 Adrian MUNTEANU: Mostenirea lui Nichita, pe care o prelungesti, este a unui poet care nu-si uita modelele. Respecta poezia de azi aceasta dialectica sau, mai degraba, ignora, programatic, orice preluare?

 Adam PUSLOJIC: Nichita Stanescu si-a gasit un model ideal în autorul Mioritei, în autorul Luceafarului, în primul rând al poemului nemuritor, cum spunea el, „Oda în metru antic”. El a declarat, cu vocea lui sonora : „Primul vers din «Oda în metru antic» este cel mai miraculos vers spus si scris vreodata în lume, în general: Nu credeam sa învat a muri vreodata!”. Într-adevar numai un geniu a putut sa constate, sa intuiasca misterul dumnezeiesc ca, de fapt, moartea este o lectie despre viata. Adica moartea ne învata mult, daca nu chiar tot despre viata.

 Adrian MUNTEANU: Personal simt tot mai bine articulate zidurile care se ridica între creator si cititor. Dar poate sunt un caz particular.

 Adam PUSLOJIC: Da, se ridica, dar uneori trebuie sa le împiedicam si noi sa se ridice sau sa le darâmam, pentru ca cine l-a vazut si la auzit pe Nichita cum spunea propriile lui poeme, îsi dadea seama ca lui nu i-a fost rusine sa improvizeze, sa spuna versuri înca nescrise. Uneori spunea: „Scriu metafore în aer”. Adica le rostea. Mai mult de atât, el spunea aceea ce si la noi, un alt mare poet din generatia lui Nichita, Branco Mircojic, spunea: „În curând toti vor scrie poezie”. Si Nichita visa acest vis, pentru ca mi-a spus odata: „Asculta batrâne, stii cum? Daca scriu un poem miraculos, îl simt ca e miraculos, atunci înseamna ca eu l-am scris, ca tu l-ai scris, ca apartine tuturora. Noi folosim nu propria noastra limba, noi simtim limba neamului si, mai mult de atât, o limba cosmica.” De ce îi placea lui versul “Aud materia plângând” a marelui George Bacovia, de ce îi placea lui sa se gândeasca ca Miorita a fost scrisa de Mihai Eminescu? Spunea : “ De ce nu? Un Mihai Eminescu care a trait cu un secol, cu doua secole înaintea vietii lui Mihai Eminescu.”

 Adrian MUNTEANU: Iata de ce te-as întreba: sunt perimate în ziua de azi notiuni ca “emotie” si „talent”? Parca se aude tot mai putin vorbindu-se despre ele.

 Adam PUSLOJIC: Despre cine? Cum? Asta e ceva inevitabil. Emotia si talentul sunt fundamentul cuvintelor. O provocare, o invocare a cuvântului, a sunetului, a picturii. Pentru ca emotia, talentul, pur si simplu, înseamna o viata mai vie ca oricând.

 Adrian MUNTEANU: De ce întrebam, pentru ca mi se pare ca se scrie tot mai mult cerebral, mai întâi cu mintea si mai târziu, sau poate de loc, cu sufletul.

 Adam PUSLOJIC: Bine dar si cerebral e inevitabil, pentru ca noi simtim cu inima, dar gândim cu creierul. La Nichita exista un vers memorabil: „Vai de capul creierului meu!”. Acum am sa va povestesc ceva : sunt bucuros ca nu mi-a dedicat poemul în care se afla acest vers, intitulat „Autobiografie la Belgrad”, dar m-a facut eroul din poem. Adica eu exist acolo prin tipatul lui: „Aaaadaaameee!” Exista scris asa, cu mai multe vocale. Mai mult decât atât, am auzit, când eram la nunta finului lui Nichita, Alexandru Condeescu, cu doamna Ofelia, cum Nichita, când a iesit din hotelul care era pe tarmul Dunarii, a spus acel vers, a strigat la mine: „Aaaadaaameee!”. Când s-a înapoiat în sala, a cerut orchestrei: ”Va rog acum sa-mi cântati trei sârbe!” Numai doua zile dupa acest tipat al lui, el, saracul, a plecat spre ceruri.

 Adrian MUNTEANU: As vrea sa ne întoarcem la propiul destin poetic. Este „Asimetria durerii” un final de efort liric, un corolar sau o statie de pe traseu?

 Adam PUSLOJIC: As alege a doua posibilitate. Este o statie în pustiu, cum a intitulat un volum al lui Iosif Brotski, pe care am avut onoarea sa-l cunosc mult înainte de premiul Nobel, si chiar in Sant Petersburg, când era un poet necunoscut chiar si în Rusia nu numai în lume. Statiile lui în pustiu el le-a trait. Nu numai ca a fost în lagar o perioada, dar el a înteles ca, de fapt, omul mereu trece printr-o statie în putiu, pentru ca cosmosul e pustiu daca nu-l traim cumsecade, daca nu-l traim senzational, daca nu-l traim potrivit, linistit, luminos. „Asimetria Durerii” este o provocare spre cititor ca sa doreasca sa gaseasca Simetria Bucuriei, Simetria Surâsului.

 Ar mai fi o replica la aceasta, un raspuns ipotetic dintr-un poem de-al meu la o asa-zisa problema: „… Noi suntem o tara slava si nebuna/ în care nu exista nici leac de moarte,/ dar gasim alesul fir de matraguna,/ când bem apa vie din canile sparte./ La gloria lumii… iar am întârziat/ si n-am fost de fata la scena cu lauri,/ atunci când se cânta, am plecat la sat/ cu Sfântul Gheorghe… cautam balauri!/ Sub aerul înalt pe bunul meu pamânt,/ cu voi reuniti – în luminosul Cult -/ porniram iarasi spre al nostru cânt/ despre Lâna de aur, adorata de mult!/ Nu eu sunt acela : alesul vostru mut,/ ci guralivul om din lutul framântat-/ namolul verdelui din umbra unui scut/ si raza soarelui din sânge strecurat”.

 Adrian MUNTEANU: Remarcabila viziune, vitalitate, energie interioara. Eugen Simion spunea undeva ca scrii despre starea fara de stare a poeziei care în sudul Dunarii nu oboseste niciodata. Ai auzit ca undeva ar exista si cuvântul odihna?

 Adam PUSLOJIC: Cel mai miraculos titlu al unui volum de poeme al lui Cezar Baltag este „Odihna în tipat”. Auzi, domnule, odihna în tipat! Pentru ca la ce intuiesc ca se refera? Atunci când omul tipa, când aerul din el se transforma în lacrimi si din el iese tristetea lui, din el iese tipatul lui, atunci noi ne odihnim în linistea dezgolirii de durere.

 Adrian MUNTEANU: Cred ca ai descoperit prin poezie reteta tineretii fara batrânete si a fericirii pe deasupra. Ea pare sa fie o lumina, este vocatia prieteniei si a generozitatii, dincolo de generatii, grupari si ideologii. Topeste toata încrâncenarea si revolta. Dar ce pune în loc?

 Adam PUSLOJIC: Adevarul. Pentru ca adevarul este Christos, adevarul este echilibrul în cosmos si viata. Numai când suntem în viata noi avem o sansa, chiar o sansa ca dar, sa devenim nemuritori.

 Adrian MUNTEANU: Sa ne regasim în aceasta stare de nemurire si sa ramânem prieteni!

 Adam PUSLOJIC: La revedere bunul nostru Adriane, Hadrianus! Si vreau sa te laud. ?i-am citit sonetele tale cu multa bucurie. Tu lustruiesti ceea ce noi, unii, facem aspru în viata.

Brasov, 2011