SOTUL MEU

In clipa in care Isac a iesit din cabinetul medicului, a simtit ca sfirsitul vietii lui se apropia si doar o minune il va putea salva. Transplantul de ficat! A incercat sa-si reprime gandurile negre, constient ca trece printr-un colaps si ca daca nu va fi puternic, o poate lua razna. Stia ca moartea este individulala si ca intr-o zi va bate si la usa lui, dar inca nu era pregatit sa se retraga de pe scena vieti. Se gindea mai ales la cei doi copii ai lui, care aveau nevoie de el.

In urma cu un an se mutasera cu toti  intr-un apartament nou, in speranta ca aici nu vor mai fi urmariti de ghinion. Fata era la facultate iar baiatul deabia ii sarbatorise barmitva si el ii promisese ca vor face impreuna o calatorie in Europa. Copii stiau ca este bolnav din momentul cand isi intrerupsese munca de la Haifa Chimicale, unde lucrase aproape douazeci de ani. Sufereau alaturi de el cu toate ca tatal lor nu se plangea niciodata, incercand sa-i menajeze si parand foarte optimist. Acum cand primise vestea, inima lui de parinte plangea tacut in pieptul lui, gandindu-se ca poate destinul nemilos nu-l va ajuta sa supravetuiasca.

A iesit in curtea spitalului Adassa din Ierusalim si s-a asezat pe o banca. Privirea lui pierduta s-a atintit spe pamintul pe care, pentru prima oara simtea ca il uraste, la gandul ca doar la numai patruzeci si sapte de ani acesta il poarte inghiti. Trist cu ochii in lacrimi a ridicat pentru o clipa privirea spre cerul luminos si a implorat ajutorul celor dragi, care disparusera lasand in inima lui multa durere. Parintii lui si sotia! Viata il pedepsise destul de mult si ii lasase sa duca in spatele o povara foarte grea, pe care scria cimitir. Gandul ca si el ar pleca cit de curand acolo il ingrozea si era hotarat sa faca totul ca sa traiasca, asa ca s-a incurajat si a plecat spre masina.

Drumul spre casa era destul de lung si in timp ce conducea imaginile si amintirile din viata lui au inceput sa se desfasoare in fata ochilor. Se vedea pe el la varsta de saisprezece ani, cand insotit de parinti si cele doua surori au sosit in Israel. Primi ani a invatat si a lucrat in Chibut, apoi a plecat in armata. Cand a izbucnit razboiul de sase zile, mama lui care era foarte bolnava s-a stins. Isac o iubea enorm si a fost o lovitura cumplita! Inainte de eliberare viata i-a scos in cale prima dragoste. Dupa cateva lui s-a casatorit, apoi a venit si ziua fericita cand a devenit tatal unei fetite. Era fericit, tanar si cu dorinta de munca! Anii care au urmat a reusit sa-si cumpere o casa si el cu sotia au fost binecuvantati din nou cu inca o fetita. Isac cu gandul la familia lui muncea zi si noapte facind ore suplimentare si nimic nu i-se parea greu. Cu sotia se intelegea foarte bine si se iubeau, dar peste fericirea lor a venit o zi in care nenorocirea s-a abatut brusc. El era la lucru, iar fetita cea mare la scola. Acasa se afla sotia lui cu fetita cea  mica care se juca in salon cu o papusa. Mama a plecat putin pana la baie, iar fata a mers la geamul deschis sa priveasca afara. Papusa i-a scapat din mana, iar ea s-a aplecat mult peste balustrada intinzand manutele si a cazut. Un militar care trecea pe trotuar s-a repezit sa prinda fetita, dar a aruncat mai intii arma de pe umar jos si a fost prea tarziu. Fetita i-a scapat printre degete si s-a zdrobit de pamant. Imi este greu sa descriu ce a urmat in sufletul mamei si al tatalui care a sosit disperat. Tot ce a urmat, moartea fetitei, ancheta, i-au distrus sufleteste pe cei doi ca si pe toata familia.

Ani care au venit spre ei, au fost foarte grei, dar o raza de soare a aparut din nou in viata lor. Sotia lui a adus pe lume un baiat! Isac nu traia decat pentru fericirea copiilor lui si a sotiei. Viata a devenit mai prietenoasa cu destinul lui si se credea un om implinit. Anturajul si prieteni din jur l-au c-am facut sa iubeasca bautura, dar nu intr-o masura foarte mare incat sa-i schimbe comportamentul. Ramasese acelasi sot si parinte foarte devotat familiei. A urmat moartea tatalui de care el era foarte legat si inca odata umbra mortii a venit peste sufletul lui, dar se obisnuise cu toate loviturile vietii. A luptat mai departe ca celor dragi sa nu le lipsesca nimic si cand boala l-a lovit, nu s-a lasat doborat si a continuat sa munceasca.

Cand toata familia era ingrijorata pentru el, sotia lui s-a imbolnavit si ea brusc. Doctorii au spus ca multa lume sufera de aceiasi boala si doar la aproximativ un milion exista o situatie ca a ei. O infectie care era foarte grava si spusele lor s-au dovedit adevarate. Nu dupa mult timp a fost nevoita sa stea numai in spital. Isac a facut totul pentru ea, ca sa aiba cele mai bune tratamente si conditii. A mers in toate locurile sfinte, la cei mai mari Rabini, dar speranta nu aparea. In tot acest timp el a continuat sa munceasca, sa aiba grije de copii. Fata era deja la facultate, dar baiatul abia implinise zece ani. Desi el era suferind, isi ducea viata intre fabrica, casa si spital.

Perioada care a urmat a fost groznica si durerea lui pentru sotia iubita, care s-a stins l-a doborat. In lunile care au venit el a incercat sa-se ridice sprijinit de dragostea celor doi copii. Cand a sosit anul in care trebuia sa faca barmitva baiatului, Isac  se afla in spital, dar a gasit puterea sa-i ofere acestuia o petrecere de vis, intr-un local superb. Toata familia lui si a sotiei au fost prezenti, desi cu totii purtau in inima spaima, ca el era macinat de boala. Multi dintre cunoscuti si prieteni nu au venit la petrecere, iar unii s-au prezentat fara sotii si Iasc a pierdut multi bani, deoarece comandase foarte multe locuri. Dezamagit de pierdere, nu s-a lasat si a scos din economiile pe care le avea, plecand cu baiatul intr-o excursie prin Europa.

Desi foarte slabit, cu fata palida, el a incecat sa faca totul ca fiul lui sa fie fericit. Au fost momente cand nu reusea sa-se tina pe picioare, dar a rezistat eroic pana la revenirea in tara, cand s-a internat din nou. Intr-o zi medicii l-au anuntat ca este pregatit pentru el un ficat, dar pe masa de operatie si-au dat seama ca era o problema si norocul lui a fost ca nu incepusera operatia, astfel totul se termina. Din nou ghinionul l-a lovit si el astepta o alta sansa!

Prin foarte multe interventii, a reusit sa plece in Oklahoma unde a fost ajutat sa isi gaseasca o locuinta langa spital si sa astepte. Renuntase la serviciul de la fabrica, unde l-au pus sa semneze ca accepta sa-l ajute cu o suma, dar sa renunte la pituimi*, la orice ajutor, daca va scapa cu bine de la operatie… Cum era disperat a fost de acord, dar mai tirziu a  regretat ca s-a lasat pacalit si s-a consolat la gandul ca poate viata il va ajuta sa-se salveze. Avea nevoie de multi bani si s-a apelat la prieteni, la oameni care l-au ajutat si pentru care el se roaga si acum. Dupa o jumatate de an copiii au venit si ei acolo deoarece, erau singuri donatori de sange in cazul unui transplant. Au trecut inca cateva luni si doctorii i-au spus, ca nu s-a ivit un ficat compatibil pentru el, iar al lui se petrificase. Acest fapt insemna ca isi traia ultima luna din viata si l-au indemnat sa-se intoarca in Israel dar el a refuzat.

Dupa inca doua saptamani, intr-o noapte a sunat telefonul si a fost dus la spital. Se ivise un donator, deoarece un tinar avusese un accident cu motocicleta. Problema era ca pentru acel ficat era inca un pacient, iar doctorii au facut din nou teste si Isac a trebuit sa treaca prin emotii cumplite. A primit vestea ca era cel ales si bucuria a rasarit din nou in sufletul lui! Si-a imbratisat copii cu inima stransa, de spaima ca poate sa nu-i mai vada, dar s-a gandit ca speranta moare ultima si el trebuie sa fie increzator. Operatia a reusit si dupa inca o luna se afla in avionul care il aducea acasa. Se simtea bine si ii multumea vietii ca nu il parasise.

Dupa operatie nu mai avea bani, decat pensia. Vanduse masina lui si a fetei, toti bani din banca se terminasera, asa ca i-a fost greu dar a rezistat. Fabrica nu l-a mai ajutat cu nimic, ratele pentru casa de la banca erau in urma si a trebuit sa faca sacrificii. Familia il sfatuia sa-se casatoreasca, asa ca el a incercat sa isi refaca viata. Fata plecase cu prietenul ei sa munceasca in America, iar baiatul era inca la scoala.

Intr-o zi cineva i-a facut cunostinta cu mine. Nu are importanta cum ne-am cunoscut, cert este ca in cateva luni ne-am casatorit. Am depasit impreuna greutatile si ne intelegem bine. Avem aproape paisprezece ani de casatorie si traim la fel ca ceilalti, intre bucurie si durere, intre bine si greu, dar amandoi multumim cerului ca ne-am cunoscut. Eu nu am copii, dar am reusit sa castig pe parcurs prietenia copiilor lui si acest fapt ma bucura. Fata lui s-a casatorit si a adus pe lume doua fete si un baietel minunat.

In ziua in care Isac alaturi de celalalt bunic, si-a tinut primul nepot in brate ca sa i-se faca brit**, a fost cel mai fericit om! Nici nu visase la acel moment! Am vazut lacrimi in ochii sotului meu si am inteles ca in sufletul lui se impletea bucuria cu dragostea de viata. Iubeste viata chiar si acum cand a implinit virsta de saizeci de ani, iar eu sunt fericita ca l-am cunoscut. Este un barbat de aur si il iubesc foarte mult! Sper ca dragostea noastra sa mearga inainte si sa ne bucuram de multi ani de acum incolo, deoarece eu stiu ca dragostea este tot ce ramine intre noi si dupa noi…
Doar dragostea!
—————————–
*Pituim (ivr) – Indemnizatie oferita de patron unui salariat atunci cand acesta paraseste voluntar locul de munca. Plata de separare.
**Brit (ivr) – Eveniment ritual care marcheaza descendenta patrilineara.

Silvia KATZ
Israel
septembrie 2010

Atunci cand munca inseamna satisfactie deplina si implinire in viata. Dialog cu Alice Nastase, redactor-sef la revista „Tango”


Despre Alice Nastase se poate spune ca si-a inventat propria revista – “Tango”. Licentiata a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, specializarea romana-spaniola, si a Facultatii de Psihosociologie si avand un masterat in reclama si publicitate, Alice Nastase isi face debutul in presa in 1997, la un cotidian de mare succes – „National”.

Anul 2001 ii aduce lui Alice Nastase o noua provocare – revista „Tabu”, pe care aceasta o incepe de la zero. La „Tabu”, Alice Nastase va munci timp de patru ani, in calitate de redactor-sef. 2005 este momentul cand Alice Nastase se decide pentru o schimbare majora in viata si in activitatea ei. Iar aceasta schimbare se numeste „Tango”, propria revista pentru femei, pe care de atunci, aceasta o conduce cu entuziasm si devotament. Alice Nastase este de asemenea, autoarea unui roman, “Noi suntem zeite” si al antologiei “Cele mai frumoase iubiri”.

Alaturi de Aurora Liiceanu, Alice Nastase semneaza si volumele – “Care pe care – femei si barbati” si „Dincolo de bine, dincoace de rau- Despre iubire”. Alice Nastase s-a nascut si a crescut la Ploiesti. In curand, aceasta va deveni pentru a treia oara, mama.

Pentru ca dragostea e un miracol in doi

– Cum a inceput “Tango”?

– „Tango” a inceput nu dintr-o ambitie, ci dintr-o disperare. Patronii mei de la „Tabu” m-au dat afara cand n-au mai avut nevoie de mine si cand au constatat ca sunt prea nesupusa pentru gustul lor. M-am trezit somera, cu un copil de trei ani si cu unul de zece luni. Mariajul meu nu prea mai mergea. Eram nefericita si am simtit nevoia sa fac ceva care sa schimbe totul, un gest nebunesc. O revista care sa nu semene cu nimic. O revista despre dragoste, in toate formele ei.

– De ce acest nume, ce poveste ascunde?

– „Tango” este o poveste de dragoste, este simbolul cuplului – pentru ca dragostea e un miracol in doi.

– Cui se adreseaza revista “Tango”, pentru cine a fost creata?

– „Tango” a fost creata pentru femei ca mine, care au curajul sa isi revendice dreptul la iubire, dreptul la sensibilitate, la forta si la slabiciune, deopotriva. Pentru femei atat de destepte, incat sa poata recunoaste ca sunt in stare de tampenii monstruoase. Pentru femei culte, oneste, curajoase.

Alice Nastase

„Tango” este o varianta profunda a lunarelor pentru femei

– Prin ce se remarca revista “Tango”, cu alte cuvinte, ce aduce nou publicatia al carei redactor-sef esti, fata de celelalte reviste pentru femei?

– „Tango” este revista cel mai bine scrisa de pe piata romaneasca si este o varianta profunda a lunarelor pentru femei. Nu vorbim doar despre rujuri si tocuri, ci despre tradare si regasire, despre minciunile barbatilor, despre lasitatile femeilor, despre sansele noastre de a ne intalni marea dragoste, despre obligatia de a fi fericiti…

– Esti redactor-sef al revistei „Tango” din 2005. Care a fost cea mai mare schimbare pe care ai remarcat-o in acesti patru ani care au trecut, din 2005 pana acum, in ceea ce priveste rolul femeii in societate?

– Lucrez inca din 2002 la o revista pentru femei, deci sunt destul de conectata la problemele femeii in societatea romaneasca. Dar as minti sa spun ca rolul femeii s-a schimbat in ultimii sapte ani. Femeile din Romania inca se lupta cu mentalitati paguboase, cu marginalizari, cu misoginism, femeile din Romania mai cauta inca soti cu bani si putere, femeile din Romania stau inca la coada pentru drepturi egale cu barbatii in politica sau in afaceri. Sau in presa, unde barbatii fac legea, patronii sunt barbati, bogatasii sunt barbati…

– Ce face exact, redactorul-sef al unei reviste pentru femei?

– La revista mea, redactorul-sef face de toate. Scrie, corecteaza, are intalniri, face interviuri, face planuri, face afaceri de presa, face PR, face publicitate. Dar asta pentru ca suntem o revista independenta, iar munca mea e mai grea ca a unui omolog care lucreaza intr-un trust. „Tango” e revista mea si e singura revista puternica si cunoscuta care nu s-a afiliat unui trust. Ne e greu, dar suntem unici. ?i liberi sa scriem ce vrem si sa muncim pana la epuizare…

„Ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste”

– Care este cea mai grea parte a muncii tale?

– Faptul ca ma lupt cu o concurenta cu multi bani, iar eu suplinesc prin valoare editoriala puterea manageriala.

– Care este cea mai mare rasplata a muncii tale?

– Cititorii mei. Am oameni care ma iubesc cu adevarat, care ar veni, daca i-as chema. Blogul meu, alice.revistatango.ro, e o dovada naucitoare ca oamenii ma citesc si se identifica valorilor promovate de revista mea.

– Care este viziunea ta pentru revista pe care o conduci?

– Viziunea mea pentru revista este viziunea mea de viata. Cred in dragoste, in autenticitate, in onoare. Cred in dreptul la fericire.

– Ai o rubrica preferata in revista „Tango”?

– „Tango” e tot un copil al meu. O iubesc in intregime, ii ingrijesc fiecare particica si o gandesc cu grija. Nu am rubrici preferate si ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste.

Cartile „Tango”

– Ce sunt cartile „Tango”?

– La un moment dat, tot dintr-o disperare, pentru ca publicasem o carte de mare succes la o alta editura si am constatat ca nu voi primi niciodata drepturi de autor, pentru ca am semnat prosteste un contract absurd si pentru ca editura cu pricina nu-mi plateste nici drepturile derizorii de pe baza acelui contract, am decis sa fac propria editura de carte. Am publicat mai intai o carte a mea, „Noi suntem zeite- carte postala” si inca o carte unde sunt coautor alaturi de Aurora Liiceanu. Apoi si alte carti. Am reeditat „Panza de paianjen” a Cellei Serghi si cateva dintre cartile marii, fabuloasei Nina Cassian, care traieste acolo, in America. Sunt atat de mandra de colaborarea mea cu Nina Cassian, atat de fericita de intalnirea noastra, atat de onorata de posibilitatea de a-i raspandi cuvantul…

– Care dintre cartile „Tango” este cartea ta preferata?

– Iubesc, desigur, subiectiv, propriul meu roman, „Noi suntem zeite”, dar, cum spuneam, cartile Ninei Cassian, pe care o venerez, sunt cea mai mare mandrie a mea de editor.

„Ma adresez deja, femeilor din diaspora”

– Care crezi ca este cel mai mare beneficiu pe care il aduce revista „Tango”, cititoarelor?

– Indemnul si impulsul de a fi ele insele, de a-si cere dreptul la dragoste si la fericire.

– Cum este primita revista „Tango” de cititoare?

– Cu dragoste, cu foarte multa dragoste. ?i cu recunostinta.

– Ce gen de articole vor aparea in numerele viitoare, ti-ai propus unele schimbari, de exemplu, sa te adresezi si femeilor din diaspora?

– Ma adresez deja, femeilor din diaspora, site-ul nostru, http://www.revistatango.ro are multe cititoare si in afara tarii. Colega mea, Simona Catrina, scriitoare cu un condei fabulos, cea mai draga prietena a mea din toate timpurile, traieste in Canada si scrie de acolo pentru „Tango”. Amalia Nita, o alta colega draga si foarte talentata, locuieste in Chicago. Mihaela Burda, guest-star al revistei mele, locuieste in Anglia. Evident ca multe dintre tematicile lumii in care ele traiesc ajung in paginile revistei noastre. Versiunea noastra de pe site este o parte din revista noastra si, in plus, un continut online special creat. Comenzi ale revistei se pot face si online, asa cum se pot face online si comenzi pentru carti.

– Ce reviste pentru femei citesti?

– Doar „Tango”, din scoarta in scoarta. Pe restul le rasfoiesc, fiindca ma plictisesc.

« Tot ce fac, fac la nivel profesionist »

– Ce planuri de viitor ai?

– Voi reedita si alte carti ale Ninei Cassian, cateva dintre cartile sale pentru copii si jurnalul sau, fabulosul si controversatul sau jurnal, „Memoria ca zestre”. Voi scrie o carte a mea, un proiect de carte online cu ilustratii ale barbatului langa care traiesc, care este unul dintre cei mai buni fotografi din Romania, Paul Buciuta de la studioul „Artista”. Colaboram de mai bine de patru ani, dar suntem impreuna de la inceputul anului acesta, insa „Tango” am facut-o impreuna de la inceput, chiar si cand nu ne interesam unul pe celalalt ca barbat si femeie. Ca editor si fotograf, insa, ne-am interesat reciproc dintotdeauna.

– Cum iti petreci timpul liber?

– Am copiii, revista, cartile, dragostea mea… Nu am timp liber, nu sunt niciodata singura si nici nu as vrea.

– Ce hobby-uri ai?

– Nu am hobby-uri, tot ce fac, fac la nivel profesionist. Citesc, scriu, ma ocup de revista si de editura, fac copii minunati…

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititoarelor noastre?

– Le-as ruga sa se intrebe, onest, daca sunt fericite. ?i daca nu sunt, sa isi schimbe viata. Pentru ca nu traim decat o singura data.

Peste deal de lumea materiala

by Angela Monica Jucan

Si chiar daca-ti va gresi de sapte ori intr-o zi si de sapte ori se va intoarce la tine zicand: Ma pocaiesc, iarta-l (Luca 17, 4).

Ar fi lipsit de onestitate sa prezint cartea Funiile dragostei, scrisa de Ligia Seman, ca pe o descoperire a mea. Am ajuns la ea via Imaginea lui Dumnezeu reflectata într-un roman al cautarilor la vremea descoperirii sensului vietii – ampla si profunda analiza semnata de Octavian D. Curpas. Daca ar fi sa pun o „eticheta” textelor lui Octavian Curpas, as scrie pe ea: întelegere. El are, totdeauna, o privire înalta asupra problemelor si ceea ce, si cu mult talent literar, ne prezinta, este linia dreapta a lucrurilor (oameni, fapte – orice) – conturul lor, curatat de porozitati sau false podoabe. Cine citeste recomandarea pe care o face el romanului Ligiei Seman, va citi si cartea pentru ca Octavian Curpas ne convinge ca, în Funiile dragostei (care – ne asigura el – nu are nimic de-a face cu fictiunea), vom gasi o actiune aparte, un subiect capitalizat în iubire, o pledoarie pentru compatibilizarea vietii civile cu credinta, un conflict bine condus, într-un stil literar atractiv, autoarea stapânind atât arta narativa, cât si cea a instrumentarii dialogului sau arta mijloacelor de caracterizare a personajelor. Toate acestea, nu pot sa nu trezeasca interesul iubitorilor de literatura, cu atât mai mult al celor pentru care sensul vietii (pe care Octavian Curpas îl evidentiaza începând chiar cu titlul recenziei sale) e orientat, indiferent de carare, spre Dumnezeu. Cartea Ligiei Seman este o confirmare. Într-adevar, sensul vietii organizeaza textul, în câteva linii calitative. Nemaifiind, acum, ceva nou de spus, voi schimba doar „regnul” interpretarii.

Funiile dragostei pleaca de la constanta: „Balul bobocilor” si de la un pachet de uniformitati: locul de desfasurare, care, de câtiva ani, este acelasi; concursul, nelipsit, de la acest eveniment, pentru titlul de miss; probele – egale, pentru toate concurentele; atmosfera si amenajarile de receptie neprotocolara (cu accent pe binele fizic: mese, scaune, sandvisuri, prajituri, apa, bauturi racoritoare) – asemanatoare, de la an, la an si, de la universitate, la universitate. Ne putem închipui vacarmul (obisnuit, si el, la asemenea festivitati) din sala, totusi, aceste componente de mediu sugereaza, prin regularitatea lor, armonie. Suntem introdusi, deci, înca de la început, în registrul idealismului.

Ni se prezinta o incinta intens populata, din care, evident, nu poate lipsi nici variabilitatea. Este, acolo, o masa de studenti, fiecare, din ei, cu caracter, temperament, preferinte proprii, nemaivorbind de aspectul exterior, unic, absolut personal. Miss frumusete este alta, în fiecare an. ?i, în ansamblu – polifonie si o cromatica pestrita. Sala aduna si stiutele atribute fundamentale si complementare, între ele, ale „hotarului”: închidere si deschidere. Ambianta sala-public este sub semnul virtualului – al posibilitatii: contacte, influente, ocazii, primejdii. Un virtual în planul celei mai neîndoielnice realitati.

Este un loc „lumesc”, de viata frenetica – prin excelenta, pasionala. Un pas spre dreapta – e pasionalul virtutii (?i acum ramân: credinta, nadejdea si iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea – 1 Corinteni 13, 13), unde se situeaza Lia, Florin, Relu si multi altii. Un pas spre stânga – e pasionalul pacatului, cu zadarnicia si pierzania lui (?i am vazut eu ca toata osteneala / si toata barbatia / nu sunt decât invidia omului fata de aproapele sau; aceasta este, si ea, desertaciune si vânare de vânt – Ecclesiastul 4, 4). Pasul de invidie îl fac, chiar în mijlocul acestei sali (nu prin contactul imediat cu Securitatea, ci prin ideile care le încoltesc si pe care, apoi, le ruleaza în minte), frustratul, din punct de vedere material, Mircea si egocentricul Mihai, care are totul, dar o vrea, pe deasupra, pe Lia (nu pentru ca o iubeste, cum crede, ci pentru ca se iubeste pe el – cum nu-si da seama). Dar sunt oameni, si ei – cu suferinte, tentatii, decizii neinspirate.

Din primele pagini, sunt aduse în fata cititorului aproape toate personajele cartii. Ele, ca si cele care vor aparea mai târziu, se înfiripa, în imaginatia lectorului, reale, în carne si oase. Paradoxal, perceptia aceasta, a realitatii vizibile, este cea mai subiectiva. Autoarea, însa, cauta – poate intentionat, poate, intuitiv – sa realizeze o corespondenta între subiectivitate (partea prosopografica – descriptiva, picturala – a portretului) si obiectivitate (realizata prin mijloacele proiective ale etopeei). Acesti eroi frumosi, dintre care, unii calca foarte strâmb, au ezitarile lor si interogatiile lor în fata optiunii pentru rau, ceea ce releva un interior esentialmente frumos – lucru conform cu frumusetea lor exterioara. Ligia Seman fixeaza, în felul acesta, o capacitate latenta de redresare care se poate activa în orice moment, fara prea mare merit personal, din partea protagonistilor sau al celor cu rol secundar, deoarece, în natura ei, Creatia lui Dumnezeu este buna. Cu atât mai mult este bun omul creat tocmai dupa chipul si asemanarea Lui. Asezarea, de catre autoare, a tuturor figurilor, într-un fel de estetica primordiala, se încadreaza, dupa cum se vede, în firea lucrurilor. Totusi, daca nu e fictiune, beletristica este. Toate personajele sunt echipate cu un bagaj, clasic, de armonie, dar intervine un joc, romantic, de lumini si umbre. Vocea nu mai poate fi lirica si se despica în suvoaie cu tempouri diferite, iar actiunea se va exprima, de-acum, în note dramatice. Eroii se polarizeaza repede, dupa toate regulile naturii create de Dumnezeu, ceea ce implica existenta unei funii de dragoste între ei, chiar daca ea are si capacitatile urii. Prin aceeasi axa, dupa legile universului, se propaga atractia si respingerea dintre poli; de-a lungul ei, al funiei-axa, vor fi posibile convertirile din roman – ca schimbare a obiectului atractiei sau al respingerii. Binele este fundamental si îl are, ca prototip, pe Dumnezeu. Raul este relativ, accidental si pasager. Este firesc ca niciunul din personaje sa nu ramâna, definitiv, „rau”. Persistenta în eroare nu va înregistra timpi egali. Dar, atât departajarea, cât si solidarizarea eroilor vor decurge din caratele iubirii. Unii întind, aproapelui, coarda, dar si el trebuie sa vrea sa o prinda. Afectiv, momentul poate fi extrem de tensionat. ?i exista, în Funiile dragostei, si o combinatie între materie si emotie: lacrima. Teren riscant, pentru autoare, dar în care ea se încumeta si da drumul multor lacrimi, în carte. Din cauza lor, romanul ar putea fi taxat – gresit – ca melodramatic. Ce legatura e – spunea, iata, Blaga – între lumina si lacrimi? Nu stiu. Dar dat fiind ca exista ochiul, organ al luminii si în acelasi timp al lacrimilor, legatura e dovedita chiar daca esenta ei nu o vom întrezari niciodata. Legatura e dovedita si în cartea Ligiei Seman, unde lacrima apare totdeauna o data cu limpezirea vederilor, cu luminarea mintii.

Finalul romanului este în simetrie-asimetrie cu începutul lui. Apare, înainte de epilog, o alta delimitare – un salon de spital, dar ocupat, de data aceasta, bineînteles, doar strictul necesar. Un loc al iregularitatii, al realizarilor diferentiate, unde fizicul, sub eroziunea bolii, pierde teren, unde sufletul îsi face simtita valoarea. Acum, când durerea datorita mortii lui Florin înca mai persista, e o usurare sa stiu ca, mai presus de o viata materiala, conteaza mântuirea unui suflet. Un loc care nu mai e al virtualului, ci al realizarii ori, ori.

Oricât ar fi fost ea de sfânta, de milostiva, de buna, era imposibil sa-l poata ierta. Aceasta depasea limitele conditiei umane. Sunt, e adevarat, hotare ale conditiei umane: concretizate, între altele, în dorinte. Daca dorintele iau directia interesului personal, nesocotindu-l pe al altuia, ele produc închideri si, de aici, autodevorare; daca sunt altruiste, realizeaza deschideri – spre o lume, cu siguranta, populata. Niciodata […] Mihai nu-si închipuise ca va putea lua parte la înmormântarea Liei. Nu tinea minte sa fi vazut vreodata atât de multa lume cu un asemenea prilej.

Frumusetii proprii a eroilor i se adauga, în încheierea volumului, noi calitati, rezultate dintr-un transfer de iubire. Nu era atât de frumoasa [Madalina] cum fusese Lia, însa lui [lui Mihai] i se parea – de fapt era pe deplin convins de aceasta – ca nu era o fiinta mai frumoasa decât ea – frumusetea care întrece materia: constanta, acum, în pereche inversa cu schimbatoarea, de la bal, la bal, miss. Este un transfer pe care Mihai nu l-a reusit niciodata în relatia cu Lia. Nu este o carenta a raportului dintre ei din cauza ca Lia ar fi avut nevoie de niste frumusete în plus, ci pentru ca Mihai nu si-a revarsat iubirea (ci numai admiratia) asupra ei, iubirea, pastrându-si-o, devoratoare, pentru el însusi. Este o carenta mai mult a raportului cu Dumnezeu. Cât timp fierea geloziei otraveste constiinta, ochii nu se pot ridica spre Cer si ramân fixati de scoarta trecatoare a pamântului. Pâna în ultima clipa de viata a Liei, Mihai l-a considerat pe Florin rivalul lui. As vrea sa-i demonstrez ca sunt capabil s-o fac mult mai fericita decât putea Florin. ?i Mihai si-a trimis gelozia, sustinuta de putrede ate, pâna în largul cerului, dar ochi pentru Cer, înca, n-a avut. În acest caz – spune Mihai, într-un monolog interior, redat la persoana a treia -, Florin câstigase. El era deja în cer si Lia va merge la el, iar el, Mihai, va fi mistuit în iad nu de flacarile lui, ci de durerea de a o sti departe, a altuia pe ea… pe care o iubea [crede] cu atâta intensitate. Mihai a ramas mult timp cu privirea aceea, din ziua balului, ratacita, ajungând, cu greu, numai peste înaltimea capetelor studentilor si negasind ceea ce cauta, negasind nici fiinta cautata. Replica iubirii adevarate sta în capatul somatiei ajunse, din vina lui Mihai, pe biroul lui Florin: Lia, vreau sa ma ajute Dumnezeu sa te pot face fericita […] Indiferent peste cât timp te vei întoarce, eu voi fi tot aici. Sau în atitudinea din momentul de rautate al Ancai (înca atee), când Relu îsi pleca fata senina si o mângâie cu privirea desi fata ramase neclintita în intentiile ei. Mihai va avea de lustruit mult la diamantul sufletului lui (scapat, cândva, la balul acela, în mocirla), dar va reusi, pâna la urma, sa-l faca sa se reflecte, stralucitor, în al Madalinei – sora lui Dani, studentul ucis într-un accident înscenat de securisti si pe care Mihai încercase sa-l salveze. Romantios? – Deloc. E o demonstratie practica a posibilitatii, oricare ar fi conditiile. ?i o dovada stiintifica a indispensabilului iubirii aproapelui (cu iertare, daca e cazul).

Romanul e construit în spirala – în cercuri semiînchise, deschise mereu cu o treapta mai sus. Absenta motivata a Liei de la petrecerea studentilor facuse o legatura între idealitate si obiectivitate (Dumnezeu se aplecase spre creatura lui si o chemase). Absenta tot atât de motivata a Liei din realitatea palpabila (alta petrecere) creeaza tangenta obiectivitatii cu idealitatea (Lia merge definitiv în Împaratia lui Dumnezeu). În idealism (trasat, la începutul cartii, în spatiu închis) este, acum, la sfârsit, Ziua Portilor Deschise. Spre Suprema Realitate. O sarbatoare „organizata” pe o spira superioara. De fapt, e un început al povestii de viata pe care si-o poate compune fiecare cititor. Oricum, prietena mea era prea putin interesata în deslusirea acestei asa-zise „enigme”: pentru ea cel mai important era faptul ca acele cuvinte fusesera insuflate de Dumnezeu, si nu numai atât… era nespus de fericita ca le întelesese ca fiind adresate ei PERSONAL.

Registrul idealismului n-a ramas ancorat în prima pagina, nici închis între peretii cantinei. ?i nici ea n-a fost orice sala de mese. A fost încapatoarea si primitoarea cantina a studentilor de la Chihlimbar. Substanta magistralei pamânt-cer. NEMO CONTRA DEUM NISI DEUS IPSE. Nimeni si nimic n-ar putea înfrânge pe Dumnezeu decât Dumnezeu însusi. Principiul acesta mi se pare valabil si în domeniul poftelor noastre primare. Nimic nu le poate înfrânge decât propria lor energie… convertita în altceva (Lucian Blaga).

În rostogolul evenimentelor, pâna la ultima pagina, toti au ajuns pe culme. Pasilor pe-alaturi, li s-a sters urma.

O constanta. Cu atâtea variabile.