CRESTINISMUL – O STARE PERSONALA, DAR SI PUBLICA

Wilhelm Busch

.

(Din cartea „ISUS – destinul nostru”, Editura CLV-1991)

 .

Ezechia a fost bolnav pe moarte. Prorocul Isaia, fiul lui Amot, a venit la el si i-a zis: „Asa vorbeste Domnul: „Pune-ti în rânduiala casa, caci vei muri, si nu vei mai trai.”

                                                        Isaia, 38.1

 .

CELE DOUA FATETE ALE CRESTINISMULUI

 .

Tot mereu se aude propozitia: „Religia este o chestiune personala!” E drept? Noi vredm sa întrebam: „Este crestinismul o chestiune personala?” – sau si mai bine: „Este pozitia de crestin o chestiune personala?”

Înainte de a raspunde la aceste întrebari, as vrea sa va pun o contraîntrebare: Gânditi-va la o moneda de 5 marci. Ce se afla imprimat pe ea? Un 5 sau un vultur? Amândoua! Moneda are doua fete. La fel este si cu întrebarea: „Este crestinismul o chestiune personala?” Raspuns: Ambele! Si Da si Nu!

O pozitie crestina corecta, vie, are doua laturi: una strict personala si alta strict publica. Unde lipseste una din cele doua fete, ceva nu e în ordine!

As vrea sa va arat acum ambele fatete ale unei pozitii crestine corecte, lucrate de Duhul Dfânt.

 .

1.Pozitia crestina are o latura strict personala

.

Ca sa va explic aceasta, vreau sa încep cu o istorie. Cineva mi-a zis odata ca as fi un povestitor. Atunci i-am raspuns: „Nu e nimic rusinos în asta. Totdeauna mi-e tare teama sa n-adoarma oamenii în biserica. Dar daca le povestesc din când în când câte o istorioara, asta îi tine treji!În afara de asta, întreaga noastra viata e tesuta din istorii – si nu din teorii.

În regiunea Ravenberg traia în veacul XIX un predicator cu numele Johann Heinrich Volkening.

Predicile lui au fost originea unei puternice miscari de trezire, si tot tinutul din jurul Bielefeld-ului a fost transformat.

Acest Volkening a fost chemat într-o seara la un bogat taran. El avea o gospodarie mare si era un om harnic si cinstit. Dar ura profund adunarile de evanghelizare – stiti, el nega ca e pacatos. El nu avea nevoie de un Mântuitor mort pe cruce. El spunea: „Fac ce este bine si nu-mi pasa ce zic altii!“ – Într-o zi Volkening este chemat la el pentru ca taranul era bolnav de moarte si dorea cina. Volkening se duce la el. El era un om înalt, ai carui ochi albastri stralucitori retineau atentia în chip deosebit celui cu care vorbea. Se apropie de patul bolnavului, îl priveste îndelung fara sa spuna nimic si apoi zice:

Hinrich, sunt tare îngrijorat pentru tine. Drumul pe care l-ai urmat pâna aici nu duce la cer, ci drept în iad.“ Apoi se întoarce si pleaca. Taranul cel bogat, rosu de mânie, urla: „Asta-i pastor? Asta-i dragostea crestina?“ Apoi vine noaptea. Taranul, grav bolnav, sta treaz. Constiinta îl chinuieste: „Tu nu esti în drum sprecer, ci spre iad… Daca ar fi adevarat!?“ În memorie îi vin mai multe pacate. El, nu i-a dat lui Dumnezeu cinstea cuvenita. Iar ocazional a stiut sa însele pe altii într-un mod foarte viclean. În noptile urmatoare îl cuprinde spaima. El nu mai e linistit. Deodata, stie cât de multa vina este în viata lui si ca n-are nici un drept sa se socoteasca un copil al lui Dumnezeu. Acum ar vrea cu adevarat sa se întoarca.

Dupa trei zile îsi trimite din nou nevasta la Volkening ca sa-l aduca. Este seara târziu, dar Volkening vine imediat. Taranul ai spune cu o voce foarte nelinistita: „Pastore, cred ca trebuie sa ma întorc la Dumnezeu!“ „Da“, spune Volkening, „cu vârsta omul se întelepteste. Dar, pocainte grabite – pocainte moarte! Trebuie ceva ma i profund.“ Se întoarce si pleaca. Taranul e cuprins de o mânie si mai mare. Asta v-ar înfuria si pe voi, nu-i asa? În fond, n-ar fi trebuit ca Volkening sa se arate putin mai dragut, cu taranul? Caci omul acesta era la doi pasi de moarte. Dar Volkening traia în intimitate cu Dumnezeu. El stia ce spune.

Dupa alte trei zile, pe taran îl cuprinde o disperare coplesitoare. El stie ca va muri. Si se întreaba: „Ce loc a avut în viata mea dragostea, bucuria, pacea, rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blândetea, înfrânarea poftelor?” El dispretuise toata viata pe Mântuitorul care a murit pentru el. Îl respinsese de fiecare data pe Acela care, în dragostea Lui, i Se aratase. El sta, la marginea iadului si e un om complet deznadajduit. „Nevasta!” o roaga el, „adu-l pe pastor!” Ea raspunde: „Nu, nu ma mai duc. N-are nici un rost!” „Nevasta, adu-l! O sa ajung în iad!

Atunci femeia se duce iarasi la pastor. Când vine Volkening, gaseste un om care a înteles versetul: „Nu va înselati. Dumnezeu nu Se lasa batjocorit. Ce seamana omul aceea va si secera.” Volkening se aseaza pe un scaun lânga pat si întreaba: „Nu-i asa ca mergi drept în iad?” „Da, în iad ma duc!” Atunci Volkening spune: „Hinrich, hai sa mergem la Golgota! Isus a murit si pentru tine!

Iar acu îi spune pe un ton binevoitor si prietenos cum salveaza Isus pe pacatosi. Si pentru aceasta, trebuie ca ma întâi sa ne dam seama de propria stare de pacat, sa nu mai tot repetam:„Fac ce este bine si nu-mi pasa ce zic altii!”, si apoi sa ne tinem numai de devar. Numai atunci ne poate Isus salva! Deodata taranul întelege: „Isus a murit pentru mine la cruce!El a platit pentru pacatele mele! El poate sa-mi dea singura justificare valabila în ochii lui Dumnezeu!” Si pentru prima oara taranul se roaga cu adevarat: „Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul! Doamne Isuse, salveaza-ma de iad!” Volkening pleaca în tacere. El lasa în urma un om care cheama pe Isus.

Volkening e linistit, pentru ca în Biblie este scris de trei ori: „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit!

Când revine ziua urmatoare, afla un om care a gasit pacea cu Dumnezeu! „ Ei, cum e, Hinrich?” Si Hinrich, raspunde: „El m-a primit – prin har!” S-a întâmplat o minune!

 Vedeti, asa si-a trait  nasterea din nou un taranul Hinrich din Germania noastra!.

NOTA: Pentru a citi continuarea CLICK AICI

 

Poetul Theodor Rapan

DINCOLO DE TACERE – METAFORA
EVANGHELIA INIMII, DE THEODOR RAPAN

 

de Prof. dr. Nicoleta Milea


<<Îti multumesc, Juan Ramon, pentru ca m-ai învatat sa merg prin viata: nici grabit, caci ,,timpul va zbura înaintea mea precum un fluture”, nici încet, caci ,,timpul va veni în spatele meu, ca un bou blând.” Asa stând lucrurile, am ales Calea mea!>>


THEODOR RAPAN

Adevarat este ca ,,aflam despre cineva ceva pentru prima data si atât. De cunoscut, însa, avem prilejul sa-l cunoastem daca o situatie identica se repeta a doua oara, a treia oara, când capacitatii noastre de cunoastere i se ofera sansa.”


Marturisirea cunoasterii este absolut valabila acum pentru diplomatul-poet, Theodor RAPAN, pe care l-am aflat adolescentul de acum mai bine de 40 de ani, în prima duminica de septembrie a anului 1970, la o întâlnire a cenaclului literar pe care îl organiza, lunar, ziarul ,,Teleormanul”. Se citea literatura buna, se prezentau creatii originale, se interpretau, se comentau.


Fac aceasta marturisire cel putin din doua considerente.
1. Pentru a reaminti ceea ce stiu de-o viata, ca ,,dintre numeroasele instrumente ale fiintei omenesti, cel mai uluitor este, fara putinta de tagada, cartea. Celelalte sunt prelungiri ale trupului. Cartea e altceva, cartea e o prelungire a memoriei, a imaginarului, a fiintei cosmice.”
2. Pe lânga ziarul ,,Teleormanul” functiona un Cenaclu Literar în care nu vârstele îi apropiau pe cenaclisti, ci trairea alesilor în fiorul cuvântului scris. De atunci am rams cu acest cult al cartii si al creatiei. O spun într-un mod care poate sa para patetic si nu as vrea sa
îl simtiti asa. Receptati-l ca pe o marturisire de credinta a unuia care cel mai mult dintre noi toti de atunci s-a calauzit pâna la uitarea de sine în cuvântul scris.
Ca profesor de literatura, le-am spus elevilor mei, cu fiecare prilej ivit ca
,,o forma de fericire e lectura, o alta forma e creatia, în general, si creatia poetica, in special”. Într-o societate în care tehnicizarea îsi pune tot mai mult amprenta pe modul de existenta al omului si se vorbeste chiar despre disparitia cartii în format traditional, eu nu cred ca va fi posibil, atâta vreme cât creatorul autentic face arta nu numai din întruparea ideii în cuvânt, ci face arta si din fiintarea grafica a textului în carte. Chiar mai mult decât atât, creatorul îsi invita cititorul în modul cel mai elegant, asa ca împreuna sa strabata universul cartii întemeiat pe corespondenta viata-literatura, întelegând esentialul:,, creatia este o scriitura tainica, o criptografie pe care trebuie sa o descifram. Toate lucrurile sunt cu adevarat cuvinte, în afara de lucrurile pe care nu le putem întelege si pe care le luam cum sunt”.
Poetul Theodor Rapan ne invita într-un mod cu totul special la mântuirea prin exercitiul lecturii:
,,- Vino, cititorule, vino, si ia-ma de mâna! Nu te înfricosa! Vino la umbra copacului Lumii, linistete-te si vino sa ne asezam în iarba cea deasa de umbra, în pridvorul unui vesnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!”…Nu mai ramâne decât sa ne eliberam gândul de angoasa existentiala si sa ne umplem sufletul cu bucuria lecturii.

Nu este o surpriza a 12-a carte a poetului Theodor Rapan. Dupa ce, la începuturi, cunoscându-l, poetul Nichita Stanescu marturisea:,,atentie, aici este uraniu”…sau ,,citind poeziile lui Theodor Rapan ma întorc si zic- poetul s-a nascut român!”, Theodor Rapan ne-a obisnuit cu o anume periodicitate a aparitiei cartilor sale. Între cele peste 3000 de pagini publicate, ,,Evanghelia inimii”(Editura SemnE ,Bucuresti, 2010) este o creatie speciala, în alcatuirea careia nu putem intra pâna a nu întelege ca titlul îi este cheie, cifru si, în consecinta, cititorul , amator sau exeget, în demersul interpretativ ajunge la el. Si ce altceva, mai presus de religia iubirii în care a trait si traieste poetul,poate însemna ,,Evanghelia inimii”? Crezului poetic al spaniolului Juan Ramon Jimenez, pe care îl adora si pe care îl ia partener alaturi de graficianul Damian Petrescu, traitor la Paris, i se alatura poetul Theodor Rapan care întelege ca ,,omul, înainte de a deveni Cuvânt, prin actul divin al creatiei sale este Constiinta”. ,,Poezia, precum Dumnezeu, nu este decât credinta!”
Ideea cartii, dupa ce a fost sugerata în titlu, strabate întregul univers ideatic si liric, actionând ca un fir al Ariadnei, subtextual.Cele patru parti ale cartii sunt structurate corespunzator celor patru anotimpuri. Fiecare anotimp este introdus în compozitia cartii printr-o selectie sugestiva din lirica lui Juan Ramon Jimenez.


I.
Primavara: Floralia
,,
Rataceste prin ploaie sufletul florilor”.


II.Vara: Iubitor
,,Iubire, daca pleci, ramân ruina.”


III.Toamna: Melanholia
,,Pe un drum de aur se duc mierle. Incotro?
Pe un drum de aur se duc trandafirii: Incotro?
Pe un drum de aur ma duc si eu. Încotro, toamna? Încotro pasari si flori?”


IV.Iarna:Ultima Thule
,,Nu-ti arunca, moarte, piatra în oglinda mea”.

Poetul nu are numai cultul cuvintelor, ci si cultul cifrelor. Viata este una, trece fara întoarcere prin cele patru anotimpuri, care nu sunt altceva decât vârstele iubirii ( cifra 4 corespunde zilei ivirii pruncului-poet în lume si în lumina), fiecare anotimp are 33 de poeme (cifra 33 corespunde vârstei hristice). Dincolo de calea destinului care impune rolurile jucate, poetul ramâne sufletul pur si etern, de o candoare inefabila.
Rotundul cartii este evident. Incipitul exprima spiritul creatorului pregatit de jertfa
:,,Plâng în limba româna si tac: e primavara în cuvinte!”. E gata oricând sa raspunda solicitarilor circumstantei sau CLIPEI, cu o replica uneori efemera ( martori infideli ai clipei), alteori, menita sa sfideze timpul cu o desavârsire intransigenta (,,Din supunere oarba, sfinteasca-mi-se Cilpa!”).Câta emotie înfiorata fulgera interogatiile care primesc si raspuns din nevoia de aflare a cunoasterii!,,Poet? Nicidecum! Sunt testamentul dintâi al iubirii. Prima silaba din ultimul sopot? Nu stiu!Moarte, acordeaza clavirul tacerii din mine si, ajuta- ma, Doamne, sa trec!”
Rostirea harica dar si mestesugita aduce în prim plan bogate încarcaturi emotionale
,,Poetul este mut, s-a dus tarotul! Sa vina primavara din- nainte! Îti sarut dreapta. Viata: Sunt Mortul din Cuvinte”. La primul impuls, exegetul- carturar este tentat sa caute asocieri ale poetului cu cele mai proeminente personalitati lirice.


Pregatiti cu argumentele pe care ni le pune la dispozitie chiar ,,Evanghelia inimii”, suntem gata sa contrazicem si sa rostim cu fermitate ca poetului Theodor Rapan i se pot alatura truditorii cu har întru credinta poeziei.Estetica speciala a cartii se sincronizeaza cu vocea lirica a poetului. Cuvântul, silaba, clipa, melanholia, tacerea, profunzimea, metafora, nelinistea, profunzimea,  metafizica, dorul, cerul, flacarile Gheenei, umbra, norii, oglinda, pasarile, apa, aerul, licornul, firul de iarba, focul, tacerea- sunt elemente specifice universului poetic rapanian. Pe tot parcursul cartii descoperim lirismul profund, rafinat al poetului Theodor Rapan care intelectualizeaza expresia poetica în limba româna.
Sa nu credeti ca ajungeti asa usor la întelegerea textului daca nu stapâniti cunostinte ce tin de identificarea unicitatii stilului poetului prin bogatia lexicala, prin intuirea celor mai subtile asociatii contrastante, prin frazarea ampla, uneori interogativa, alteori exclamativa, prin elemente ce tin de cultura tuturor timpurilor si popoarelor, si toate trecute prin inima reginei- POEZIA! Poetul crede cu toata fiinta în CUVÂNT, îl simte cum simti o fiinta cu toate ale vietii, crede în forta lui demiurgica, de aceea îsi asuma cu toata sinceritatea trairii esentialul, micile si marile sensuri ale existentei.,
,La echinoctiu smirna se preface în mucenita Nimfodora, sfânta, pe cumpene de vânt slavesc ghindarul, din muritor sunt raspopit Cuvânt! Nu am murit! Nu am murit?”. Versetele freamata de fiorul spunerii, ca si cum ar fi ultimul timp al ofrandei.

Numai lectura ,,Evangheliei inimii” va poate convinge de un fapt cert: implinirea nevoii de reper si model literar prin opera Poetului Theodor Rapan.


 

THEODOR RAPAN

THEODOR RAPAN: nascut la 4 iulie 1954, in comuna Balaci, judetul Teleorman. Fiu de invatator. Absolvent al Facultatii de Drept – Sectia Juridica (Universitatea Bucuresti). Atestat ca ziarist profesionist. Poet si publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania/Sectia Poezie/Asociatia Scriitorilor din Bucuresti.

ACTIVITATE LITERARA

Debut publicistic: 1970, in ziarul Teleormanul literar•Debut editorial: 1975, Editura „Albatros” (HOHOTUL APELOR – Caietul debutantilor)•Carti publicate: HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”, in Caietul debutantilor, 1975)•PRIVIND IN OCHII PATRIEI (Editura „Cartea Romaneasca”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stanescu pe coperta a patra, 1986)•ASA CUM SUNT (Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989)•HOTARUL DE FOC (Editura „Europa” – Craiova, cu prezentari de Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, 1991)•LA UMBRA CUVANTULUI (Editura „Semne”, 1995)•SCHIMBAREA LA FATA (Editura „Semne”, 2001)•TAURUL LUI FALARIS – „MARTURISITORUL” – Jurnal de poet (Editura „Semne”, 2003)•MUZEUL DE PASTRAVI – „SCRISORI DIN LAZARET” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004)•POSTALIONUL DE SEARA – „FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005)•DINCOLO DE TACERE – „Jurnal de poet” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009)•DANSUL INOROGULUI – „ELOGIUL MELANHOLIEI” (Editura „Semne”, cu ilustratii de Aurora-Speranta Cernitu, 2010).
 
REFERINTE CRITICE

Nichita Stanescu, Gheorghe Tomozei, Cezar Ivanescu, I.P.S. Antonie Plamadeala, Alexandru Andritoiu, Aurelian Titu Dumitrescu, Artur Silvestri, Tudor Opris, Gheorghe Filip, Ana Dobre, Ion Badoi, Roxana Olteanu Rosu, Valeriu Bargau, Dumitrean Frunza, Victor Atanasiu, Mihai Milca, Gabriel Rusu, Giorgiana Ionescu, Constantin M. Popa, Florin Burtan, Nicolae Oprea, Marius Radulescu, Mariana Ionescu, Vladimir Alexandrescu, Ioan Barbu, Nicolae Rotaru, Gabriela Popescu, Ionel Tecsa, Andrei Milca, Nicolae Georgescu, Ovidiu Raul Illes, Alex. Stefanescu, Nicolae Iliescu, Valeria Filimon, Pr. Niculae Constantin, Al. Florin Tene, Constantin Sorescu, Ion Cristoiu, Mihai Nenoiu, Ioan Dumitrescu, Gim Laurian, Nicolae Macovei, Alexandru Popescu Tair, Anghel Gadea, Nistor Teodorescu, Florian Silisteanu, Constantin Dumitru, Laurian Stanchescu, Stan V. Cristea, Florea Miu, Horia Garbea, Alexandru Condeescu, Stefan Ion Ghilimescu, Cezarina Adamescu, Marian Popa, Ada Chifor, Pr. Nicolae State Burlusi, Gabriela Rusu Pasarin, Dan Cristea, Doru Motoc, Mircea Micu, Melania Cuc, George Baciu, Cleopatra Lorintiu, Dan Lupescu, Geo Calugaru, Gheorghe Parja, Vasile Morar, Mircea Micu, Victoria Milescu, Ion Deaconescu, Doru Dragusin, Lucian Gruia, Nicolae Scheianu, Florica Bud, Mihail Galatanu, Victor Sterom, Mihai Antonescu, Daniel Vorona, Gabriel Stanescu, Darie Ducan si altii.
PAS  IN TREI
   „Intr-o zi va veni un om
   care, aruncandu-se asupra ta,
   va incerca sa te dezbrace
   de doliul tau necunoscut,
   vorba a mea, azi atat de nuda si de clara!”
     (JUAN RAMÓN JIMÉNEZ)

Intr-o zi, nu demult, despovarat de melanholia Licornului, bantuit de persiile bucuriei de-a fi, am visat ca voi pleca intr-o calatorie imaginara prin tinutul de jad al sfiirii, in cautarea Graalului, cel bine ascuns in strafundul nevazutului, neauzitului si nestiului Taram, cutreierand anotimpurile infloririi, iubirii, intomnarii si dezdurerarii prin Cantec! Grea si temerara aventura spre ultima Thule! Si nu singur, ci insotit de prieteni de suflet, sfinti vii pe catapeteasma inimii mele: Juan Ramón Jiménez si Damian Petrescu! Primul – poet unic, de neasemuit, dus dintre noi! – „creator ocult al unui astru neaplaudat”, aureolat cu un Nobel ce nu l-a miscat nici o secunda din nemarginitul fiintei sale; al doilea – genial grafist, traitor la Paris, frate de cursa lunga intru vesnicirea „Clipei cea repede”, ah, ce Dürer roman inconfundabil! – ratacitor, si totusi, cu privirea mult atintita si mult indurerata de Padurea Nebuna a Deliormanului nostru cel sfant!
Am pandit Clipa si ea a sosit! Iata, „cenusa gloriei” noastre e strivita toata, aici, acum, intre filele acestei carti!
Drumul a fost lung si patimas, scris in frunte de la Nastere pana la Moarte, nu lipsit de pericole, bland uneori, dar si fioros pana la maduva sangelui simtitor, cand disperat, cand imblanzit precum sarpele Kundalini in iarna, cand cu frica ratarii pe chip! Totdeauna cu lira lui Orfeu in mana, cu ochii lui Apollo in destramare, naravas sau plictisit, uneori somnoros si neinfiorat, la orice pas insetat de roua trandafirilor, vesnic indragostit de parfumul cel tare al vietii, de nepentensul sacru al Visului, de rozmarinul salbatic! De viata miruit si scaldat intru Duhul sfant al Poeziei, de nespus altcuiva, decat tie, Cititorule!
Istovitoare calea spre stele! Mie mi-a revenit doar dulcea povara de-a fi scribul splendorii traite, a uimirii de-a fi ecoul nespuselor cuvinte!
Acum, ticalosul din mine smulge cu buna stiinta valul privirii si, printr-o reverenta de arlechin, cu ultima carte a tarotului zburata de vant, iti daruiesc prinosul risipirii noastre, martor fidel al Clipei durute, aidoma regilor magi, in Bethleemul din noi! Imaginati-va: Gaspar este tanar, Balthazar e maturul, Melchior, cel batran! Care sa fiu dintre ei? Desigur, fiecare din ei sunt! Si nu te speria, nu iti voi cere nimic in schimb!
Tamaia, aurul si smirna sufletelor se afla aici, in acest chenar daltuit din credinta si juramant tainic, pe ghergheful trairii desenate fiind poemele mele – pe tablite de vant cel mai adesea, cu cerneala de multi nevazuta, alteori, cu roua Gandului sacru!
Credeti-ma! N-am trait niciodata in religia iubirii ca acum, convins fiind ca ea, si numai ea, „este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a urca la El!” Cata dreptate avea Michelangelo!
Si cum atingerea Dragostei intarata harul Poeziei, iata-ma in ingenunchere si rasfat liric, sarman drumet pe drumul sfasiat de rapele de lumina ale anilor!
N-am nicio asteptare, niciun gand de marire sau recunoastere, nicio pala de-ncurajare dinspre portile mereu ferecate ale criticilor! O, „Vanitas vanitatis, omnia vanitas!”
Imi asum riscul nevederii mele, imi jertfesc inca o data – pentru a cata oara – fericirea de a ma simti inrourat doar cu spinii iubirii de Ea – regina a inimii mele – Poezia! Cine sa ma auda, cine sa ma vada cand eu sunt simplu ca apa, diamantul tau din noroi, Nemurire!
Si vin si strig odata cu lacrima din Alfabetul Tacerii, cand soptit, cand tunator, totdeauna sfielnic:
? Vino, Cititorule, vino, si ia-ma de mana! Nu te infricosa! Vino la umbra copacului Lumii, linisteste-te si vino sa ne asezam in iarba cea deasa de umbra, in pridvorul unui vesnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!   Strange-ma tare de mana si nu-ti pleca ochii spre undele fluviului Timp!
Deschide larg fereastra vazduhului, sparge oglinda din noapte si patrunde dincolo de limpezimea de cristal a apei – in adancul ei vei vedea si tenebre! Iata cum trec incet, incet, varstele vietii – ziua si noaptea, clipa dupa clipa – Primavara, Vara, Toamna si Iarna, in mantiile lor de craiese!
Vei vedea cu ochii tai mangaindu-ti obrazul copilaria, vei recunoaste inocenta sarutului tandru si imbratisarea celui care ai fost, tineretea viselor ratacite in nopti de opal, saltul mortal al iluziilor pierdute, caruntul gand sprijinit in toiagul sperantei – caduceu inflorit sub alunul divin, dar si batranetea intelepciunii, vai, tematoare, dar demna de sine!
De ce tresari? Nu te speria, da, ai vazut bine! Spectrul  acela intunecat este chiar Moartea! Nu e Ea sfarsitul timpului meu, al tau, al orisicui? Dar nu e sfasitul Timpului! Fluviul sau linistit va curge cu meandre si sopot necurmat, furisat pe sub radacinile nevazute ale arborelui vesnic verde al Lumii!
Nascut ca si tine sub semnul mortii, nu ai decat o singura, magica zi sa te bucuri de norocul ispitei! Eu nu vreau sa-ti arat decat Clipa mea din eternitatea duratei! Asa ca vino, deschide-ti mintea si inima, tine-ma bine de mana si priveste, priveste in tine…
La indemnul meu vei recunoaste, desigur, bucuria turnirului, norocul de-a fi impreuna: ma vesteste-n petale de cantec hohotul apelor! Privesc in ochii Daimonului cu indurare si mi-e frica sa apun prea devreme!
Inserarea soseste, ostirea mea – ratacita pe cale! Eu, insa, ma arat doar tie asa cum sunt! Nu da cu piatra! Ma va durea de tine!
Aflandu-ma in Rugaciunea inimii voi trece hotarul de foc – Divinul ma stie – la umbra Cuvantului voi lacrima, nu e o schimbare la fata, in pumni tin, iata, tarana inimii mele: „Doamne, cata irosire de albastru, numai ca sa nu Te putem vedea!” 
In final, veni-va cineva la corida cu taurul lui Falaris intru jertire?! Eu voi fi prima ofranda, el ma va junghia! Mai apoi, sangerand, voi iesi din arena: in muzeul de pastravi voi innopta! Postalionul de seara nu va sosi! Fara zabava, in Piata cea mare, cu inorogul eu voi dansa! In rest, tragic balet in sanctuarul sperantei: numai mierle, o hermina, o haita de lupi si trei privighetori!
Dincolo de tacere, dincolo de disperare, Cel uitat din cuvinte pe nume ma va striga! Cu Evanghelia inimii-n brate, Poetul – Sublimul -, cu lacrimi de sange pe buze, indelung, indelung va tacea!

       Cu gand ferice,
       Theodor RAPAN
   Bucuresti, 1 decembrie 2010,
   in Anno Domini…