BIU SAU DESPRE POEZIA CA REVERIE A SEMNIFICATIILOR

Cristina NECULA

Vorbind despre scriitura Imaginarului, Jean Burgos demonstreaza ca exista o posibila ruptura a cuvântului cu limbajul semnificatiei. Ea „este cea pe care o înfaptuieste suita cuvintelor organizându-se într-o sintaxa care nu trimite la o gândire, ci modeleaza treptat o imagine sau o serie de imagini purtatoare de sensuri multiple si creatoare a unei noi realitati”.(1)

Cuvintele intra în diferite alcatuiri, joaca nenumarate „roluri”. Fiecare demers poetic nou, fiecare tenativa de a lua în stapânire universul limbajului ar avea nevoie – sugereaza Jean Burgos – de un prealabil act purificator: o purificare a cuvântului de toate rolurile lui precedente care îl codifica, îl fixeaza între anumite limite; o purificare din vechile lui fagasuri, sa-l sustraga conditiei lui de semn („semnul de oprire” va spune Michaux), pentru a-l darui unei noi vieti. Imaginea nu reprezinta propriu-zis un semn, ci, dupa cum sustinea Bachelard, „un sens în stare nascânda“. Imaginea devine ea însasi o reverie de un tip special, capabila sa dinamizeze textul poetic.

Poeta Eugenia Taralunga ne ofera revelatia reveriilor semnificatiilor concentrate metaforic în biu, care poate fi considerat fie un alter ego, fie o ipostaza narcisica a autoarei. Se reveleaza parca o dedublare a Eugeniei Taralunga. Asistam la un dialog, poate, la un dialog al autoarei cu sine însasi ca în piesa Iona de Marin Sorescu, dar în locul sinuciderii interpretata ca o înviere amânata, autoarea, închisa în capcana propriei carti, evadeaza prin „explicatii” metaforice si prin „justificari” care sugereaza afectivitatea, dar si intentia cognitiva în raport cu cititorul: „Ma gândeam, biu drag, ca ar fi cazul, la un moment dat, sa îti spun de ce ti-am ales acest nume. Tu, biu, care n-ai apucat sa fii viu, sa fii botezat si n-ai primit un înger pazitor din simplul motiv ca eu n-am apucat sa te am, te întrebi poate: de unde si pâna unde <>?! Uite, o sa încerc sa-ti explic. Trebuia sa am si eu cu cine sa vorbesc, nu?!, în fata cui sa ma justific. Poate ca nu ma justific – cica! –, dar explic, spun, însir pe hârtie ce si cum, vreau sa stiu ca am facut, macar asa, macar acum, tot ce îmi era omeneste posibil sa fac ca sa ajung pâna la tine. Chiar daca nu te cunosc foarte bine si abia de te ating pe dibuite, eu cred ca ai si tu un suflet, poate esti suparat pe mine si, cine stie, poate chiar tu m-ai facut sa ma gândesc la aceste rânduri, la aceasta forma de penitenta, la acest fel de a face cuvintele sa ajunga pâna la tine.”(2)

Consoana „b” si vocalele „I”, „U” se decodifica prin forta cosmica a iubirii eterne, amintind de legea iubirii din Noul Testament, mai exact de Epistola catre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Si acum ramân acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (cap.13,13)(3)

Explicatiile scriitoarei se reveleaza ca un ritual teologic al predicilor; în spirit religios, biu este echivalentul biblic al versetului: „Dragostea nu cade niciodata.” (cap.13, 8) Fiecare explicatie valoreaza cât o exegeza, cât un capitol biblic cu un singur verset: „Capitolul“ I: „I este vocala verticalei, a iubirii, si am zis ca ea va ajunge sigur pâna la tine, oriunde vei fi tu acum. Sau oriunde vei fi (infra-)fiind tu acum, cum eu nu am reusit sa-ti dau fiinta altfel decât asa, tintind niste cuvinte spre tine. Si daca altcineva îti va da vreodata fiinta, se cheama ca nu esti copilul meu.“

„Capitolul“ U: „U este o urma, o ultima vocala, un urlet spre luna, o uitare , o uimire, dar, uite!, IU este chiar începutul iubirii, unde mai pui ca astea doua, aici de fata, sunt vocalele numelui celui care mi-a fost cel mai drag de pe lumea asta, nu-i asa ?!“

„Capitolul“ B: „Ei, cu vocalele am scos-o cumva la capat, sa vedem ce facem cu b-ul, B-ul care nu e A, nu e alfa, iar omega nici atât!), nu e Aleph, ci este o închidere, ca orice consoana, e un secund a lui A, e o contrazicere a ceea ce am început sa spunem sau sa facem sau sa stim («ba da!, ba nu!»), dar este, în acelasi timp, începutul binelui, începutul unui botez – cum as putea eu oare sa nu iubesc B-ul?!“

Erosul îsi gaseste aici o conotatie religioasa prin iubirea în duh, cele trei capitole-„explicatie” sunt „lectii” despre iubirea ca sens unic al vietii, despre iubirea care se întemeiaza ontologic oferind valoare existentei: „Sa-ti mai spun: stii cum se citeste acel «Be You!» din engleza?! Cam asa..bi-i-iu. Adica fii tu însuti!“ regasim, poate, aici, îndemnul lui Socrate: Cunoaste-te pe tine însuti !

Dar la Eugenia Taralunga, cunoasterea devine o modalitate de autocunoastere, de a gasi explicatii pentru sensul iubirii în „viata ei bifurcata”: „Atât cât poti, desi eu nu te-am lasat sa fii. Am ajuns la o bifurcatie, la o despartire a drumului real de cel visat al vietilor noastre. A mea si a ta. Degeaba m-am gândit si ma gândesc la tine de când ma stiu. Asa a fost sa fie, baby, sa nu te am niciodata de-adevaratelea. Asa ca te alint si eu cum pot, cu sufletul meu bezmetic, ajung de la bi-iu la iubi, la iubi-scooby-dooby, sau poate, într-un fel, aici am vrut dintr-un bun început sa ajung, ca doar tare drag mi-a fost acest nume, acest tri-nume…“

Prin scriitura, dragostea nu ramâne un simplu sentiment, ci devine o Fiinta, devine vie, se întemeiaza ontologic în universul cosmologic al viului, are propria ei existenta, reusind sa împace scriitoarea cu propriile sale aspiratii, cu propria sa viata bifurcata, cu sufletul ei ratacit printre rândurile cartii: „E un alint acest nume, biu, în loc de tot ce as fi vrut sa-ti daruiesc, nu am putut decât sa-ti dau acest nume, pe care – pe deasupra – îl mai scriu si cu litere mici, ca sunt mai smerite. Si, asa, smerite, sunt mai potrivite pentru un copil ca tine, care nu a mai apucat sa existe si sa creasca mare. Care nu a apucat sa intre în lumea cu dimensiuni, a ramas dincolo de aceasta lume. Poate, biu, cine stie, cândva îmi vei da si tu un semn. Si poate si un nume. Unul cu care sa ma împac. Si care sa ma împace cu viata mea bifurcata. Si sa-ti mai spun ceva, biu e viu. Acum nu mai are cum sa fie altfel…”

Firul Ariadnei care strabate aceasta carte în care Viata ca bifurcatie are continuitate pâna în centrul labirintului este BIU. Ruptura se anuleaza prin strategia acelui „semn de oprire“ numit de autoare „insert”: „…viata mea compartimentata navaleste în afara hotarelor sale, se zbate sa se împlineasca sa devina UNA, neputinciosa totusi în fata granitelor pe care altadata le spulberam si plateam, desigur, prin pârjolire, prin arderea pe rug a trecutului meu, ardere care ma desfigura, desigur, ca femeie, dar ce oare puteam face?! carei voci interioare ma adresez acum? de ce nu e a mea vocea interioara? sau cât de «a mea» este vocea mea interioara? de ce se napusteste nauca, mereu spre un altul pe care mi-l doresc, mi-l închipui a fi un eu-frate. Eufratul meu, fluvial meu în care ma pierd si ma regasesc totodata? un eu al sufletelor pierdute si salvate, mântuite prin chiar zbaterea lor neostoita, fara speranta de salvare, fara mântuire, asta caut eu? un eu al sufletelor fara trup, fara sex, un eu al sufletelor care nu se îndragostesc, ce nu au derapaje afective, nuantari sentimentale infinit reluate, duse la paroxism, pâna ce pregnanta culorii nu se mai lasa ascunsa, estompata, si izbucneste în întreaga sa deplinatate, mai mult sau mai putin vinovata de nuditatea ei, trufasa stiind ca si-a platit pretul suferintei, ca a consumat pâna la capat durerea, ca a consumat pâna la capat capatul drumului, pâna dincolo de toate rascrucile, (…) urmarind exoftalmic capatul drumului, tinta, apoteoza, hierofania, împotriva tuturor si chiar împotriva mea însami.”(4)

Labirintul eurilor poetice reveleaza o poetica a imaginarului. În acceptia data de Burgos, imaginea „da de vazut altceva si da de vazut altminteri. Ea da de vazut altceva în masura în care se constituie ca expresie a unei realitati nicicând traite pâna atunci, netrimitând la nimic anterior ei însesi si creatoare a unei fiinte de limbaj ce se adauga realitatii si faureste un sens.”(5)

Eul ascensional „dansând în lumina creatiei” instituie o realitate poetica luminoasa, stralucind în reveriile semnificatiilor metaforice ale BIU-lui.
—————————————–
NOTE
(1) Jean Burgos – Pentru o poetica a Imaginarului, Editura Univers, Bucuresti, 1988, p. 8
(2) Eugenia Taralunga – biu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 90
(3) Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, p.209
(4) Eugenia Taralunga, op.cit., p.70-71
(5) Jean Burgos, op. cit., p. 5-6

Cristina NECULA
Bucuresti
10 iulie 2011

——————-

Nota redactiei: Redam mai jos una dintre poeziile din volumul „biu” de Eugenia Taralunga:

Gilbert Bécaud carînd de colo-colo steaua Poetului mort

ramasese ca totul era pe furate
pe nestiute
pe sferturi de ora
necesar si suficient
secvente sacadate stroboscopic

tot atunci descoperisem muzica vedetelor
stii, trecusem nepasatoare pe lînga stelele oarbe
ale lui Paris Hilton
pe lînga Beyoncé
si Gilbert Becaud carînd de colo-colo steaua Poetului mort
nu crezusem
asa cum nu acceptasem ca smacurile de la Nivea
razbateau pe piata dupa ani de asidue cercetari stiintifice netrucate
platite cu bani grei

ani îndelungati – nu sferturi de ora
brusc, muzica si smacurile veneau spre noi din alta parte
unde sufletul
unde mintea iscoditoare
unde spiritul – ei bine, nu!
Spiritul scapase

si nu numai eu îmi imaginam
cu mare claritate
sferturi de ora în care ai acces stroboscopic
la un spirit supracortical
supracomercial
suprasexual
departe de toate tentatiile si sulemenelile
de templele-tuturor-cumparaturilor
rasarite ca ciupercile
ca topazul mistic
ca mînastirile moldovenesti dupa razboaiele cu turcii
ramase neschimbate sub stelele oarbe

(din volumul biu. poeme si texte-bloc, Editura Limes, 2011)

AUTOPSIA LUMII

Este o placere sa vorbesc despre poezia scrisa de Eugenia Taralunga, pentru ca este o poezie care nu seamana cu nimic din ce se scrie in momentul de fata, la noi. Am explicat odata ca avem nu zeci, ci sute de poeti buni care seamana intre ei. Si daca ai lua un poem dintr-o carte si l-ai include in alta carte, nimeni n-ar observa aceasta schimbare. Ai putea sa amesteci cartile tinerilor poeti ca pe cartile de joc si ti-ar fi greu sa  identifici autorii.

Despre Eugenia Taralunga nu se poate spune acest lucru; chiar o bucata de foaie dintr-o carte de-a ei daca as gasi-o pe jos, as spune imediat: asta e Eugenia Taralunga! Prin ce se remarca? Se remarca in primul rand printr-un fel de cruzime. Eu aveam o imagine a feminitatii probabil transferata din poezia lui Eminescu, imi imaginam femeia ca pe o Veronica Micle sau ca pe femeia generica din poezia lui Eminescu, asa, mladioasa, sfioasa, tacuta.

Eugenia Taralunga aduce in poezie o altfel de feminitate, o feminitate inflexibila, ironica, intransigenta, care are si o anumita cruzime in observarea lumii. Nu infrumuseteaza nimic, dar face totul interesant. Deci nu se afiliaza directiei mizerabiliste din poezia de astazi, nu coboara, nu injoseste ceea ce vede in jur, ci dezvaluie, are ceva necrutator. Ti se face si frica. Parca face autopsia lumii. Mie mi-e si teama, cand se uita prea patrunzator la mine, ca vede ce e in interiorul meu. Sau poate vede ce visuri secrete am. Sau poate vede ce fapte inavuabile am savarsit in ultima vreme. Are o privire patrunzatoare. Periculos de patrunzatoare. Bineinteles ca, din punct de vedere temperamental, nu semanam: eu sunt un sentimental, iar ea este o fiinta plina de cruzime, pe care mi-o inchipui cu bisturiul in mana.

Odata ne-a adus la „Romania literara” un eseu – care este magistral – si m-am bucurat ca l-am regasit in aceasta carte. Bine a facut ca l-a inclus in volumul ei de versuri! Un eseu foarte sarcastic despre modul cum se imbraca tinerele de astazi, in asa fel incat sa arate lumii tot ce au de oferit. Cu haine stranse, care fac vizibila fiecare parte a corpului, fiecare detaliu. Si le descrie – ea – cu un dispret suveran. Eu, citind eseul ei, in loc sa ma indignez, ma gandeam… visator… la acele fete pe care ea le trateaza satiric. Am citit intr-un alt registru ceea ce ea a scris, TOTUSI nu am putut sa nu recunosc ce bine erau scrise acele pagini. O caracteristica a ei este ca tot ceea ce scrie, scrie bine. Si cruzimea ei nu este una care seamana cu demistificarea, ci una care face lumea interesanta, repet, mereu vede dincolo de aparente, mereu merge la esenta lucrurilor.

Are ceva mefistofelic, este o fiinta primejdioasa. Vreau sa va citesc ca exemplu un poem de-al ei:

boabe de fier

crezusem ca or sa apara copiii ca buruienile
erau gravide cu toptanu’
tot una si una
ma gandeam ca trebuie pliviti copiii de zor, mai stii,
si cand acolo s a ivit altceva
moartea nu mai prididea

boom ul nu fusese al fetilor
ci al mastilor mortuare

boabele negre se rostogoleau in toate directiile
de zici ca era maduva de soc
unuia i a luat cateva luni boala
pana sa l ia de tot
altul a fost secerat din picioare
erau atat de multi
cat vedeai cu ochii
ai fi zis ca sunt gata morti
si doar aruncati ca niste manechine
spre masinile ucigase

Fac o remarca in paranteza: E bine sa existe o specializare – femei care sa iti asigure o mancare calda si femei care sa scrie.
–  (E.T.): …Si femei totale, cum a spus dl Mircea Petean.
–  (Alex. St.): Nu, nu totale, ci partiale.

Dupa aceea, o alta caracteristica a ei, in afara de cruzime, care am spus ca nu e o simpla cruzime, ci e o forma de a face lumea interesanta, de a patrunde dincolo de invelisul ei, este o inventivitate. Nu este previzibila; in fiecare poem inventeaza cu totul si cu totul altceva. Reinventeaza chiar modul de a scrie. Ceea ce e comun si face ca poezia ei sa fie recognoscibila este tocmai acest temperament, aceasta fire inventiva si voluntara, voluntar-inventiva.

Are, de exemplu, o lista imensa de denumiri ale unor parti componente – sau substante, sau glande – din corpul omenesc, iar acele denumiri au asociat numele celui care le-a descoperit. Sa vedeti ca, luate separat, sunt inofensive, dar cand incepe aceasta lista se creeaza o viziune apocaliptica. Nu pot sa citez toata lista, ca este imensa, plus ca unele dintre cuvinte nici nu stiu cum sa le pronunt. De exemplu:  „canalul lui Acquapendente, artera lui Adamkievicz, canalul lui Alcock, nucleul lui Ambodik”. Si asta in ordine alfabetica, pana la litera Z. Sunt sute de denumiri care descompun corpul omenesc intr-un mod spectaculos, il fac farame si abia la sfarsit el este recompus.

Vi-o recomand pe Eugenia Taralunga, pe autoare, este sigur ca nu va veti plictisi. Singura recomandare este ca aceia care sufera de inima sa n-o citeasca noaptea.

Alex STEFANESCU
(despre vol. Biu al Eugeniei Taralunga,
lansat la Targul de carte Gaudeamus,
21 nov. 2010)