Tag: Dumnezeu

A STA IN CALEA OAMENILOR

On By nelursIn DevotionalLeave a comment

Era frigul ascutit si jilav al unui sfarsit de martie cainos. Orasul nu suferise de pe urma inundatiilor. Satele, insa, jur imprejur, fusesera scufundate, mai mult de jumatate, intr-o mlastina neagra, uleioasa, gretoasa, deznadajduitoare.
Era duminica, la un ceas dupa amiaza. Tanarul descult statea in mijlocul strazii, pe carosabil – ingenuncheat. Soferii, destul de rari, care treceau, il injurau pe cel ingenuncheat – grosolan si sonor, spectaculos, iesiti afara cu trupul, pe jumatate, din cabine.”Betivule!” – striga unul, cu o mirare victorioasa, de parca atunci ar fi facut o mare descoperire. Il injurau – si treceau mai departe. Aveau treburile lor, atat de grabnice… Tanarul descult ramanea, in continuare, impasibil, ingenuncheat si gol pana la brau, pe carosabil. Capul i se plecase, adanc, pana aproape de asfaltul cu straluciri ferite, intunecate, banuitoare. Asfaltul amestecat cu crancena ura a apei.
Tanarul se ruga. Ochii nu i se vedeau. Buzele ii tremurau, se zvarcoleau de chinul cumplit al rugaciunii. Pe trotuar nu treceau decat umbre razlete. La un moment dat, una dintre umbre se dadu jos de pe trotuar si inainta, pe carosabil, pana ajunse in dreptul tanarului ingenuncheat. Era un preot in reverenda, care tocmai iesise de la slujba. De la Sfanta Liturghie.

-De ce stai aici? – intreba, cu blandete, preotul.

Tanarul iesi, cu greu, din adancuri. Ochii ii erau tulburi, dusi in fundul capului, de parca s-ar fi intors un scafandru, din gropile beznelor pacifice. Buzele i se dezlipeau greu:

-I-am iesit lui Dumnezeu in cale. Trebuie sa ma vada, aici, in calea cea mare.

Preotul se gandi, o clipa, cu ochii spre norii de plumb, care se tarau, parca, direct pe crestetele oamenilor pamantului. Apoi zise:

-Dumnezeu te vede si daca esti in fundul pamantului. De ce stai, deci, aici, in calea oamenilor?
-Le-am iesit si oamenilor in cale. Altfel, oamenii nu ma vedeau. Dumnezeu, poate, vede, daca nu a vrut sa –
si intoarca fata de la noi. Dar oamenii nu vad, decat daca le stai in cale – murmura tanarul . Dar, ciudat, vocea i se auzea de parca ar fi strigat.

Preotul zabovi din nou, de data asta, parca, distrat, gandindu-se la cu totul altceva. Spuse, cu aceeasi voce egala, monotona, totusi sfredelitoare:

-Oamenii te injura, nu te vad ingenuncheat. De ce stai, deci, aici, in calea oamenilor?

Pentru cateva zeci de clipe, capul tanarului deveni neobisnuit de greu, parand gata sa se prabuseasca in adancul apelor negre, banuitoare, ale asfaltului. Masinile treceau, pe langa cei doi oameni din mijlocul  soselei – de data asta, masini tacute – de parca, in mijlocul soselei se ivise o insula, pe care corabiile-automobile trebuiau s-o evite, ca sa nu se scufunde. Apoi, cu aceiasi ochi tulburi, tanarul descult il privi pe preot. Treptat, tulbureala din ochi deveni flacara palpainda, apoi strapungere cu flacara:

-Stau aici ca sa ma vezi Sfintia Ta. Pe Sfintia Ta, dupa cum vezi, nu te injura oamenii. Daca Sfintia Ta m-ai luat in seama, ma vor lua oamenii si pe mine in seama. Pentru ca Sfintia Ta stai, acum, langa mine. Si, poate, se vor gandi ca, la cativa kilometri de aici, fratii nostri urgisiti se roaga, din ape, lui Dumnezeu si fratilor lor oameni de pe uscaturi – ei, urgisitii, se roaga din mijlocul apelor lui Dumnezeu, apele maniei si semnele ispasirii – iar nu in mijlocul soselei oamenilor. Si sunt goi de tot, iar nu ca mine, doar pe jumatate. Si picioarele lor, desculte, nu mai calca – nu mai au unde calca – poate ca zboara…

Preotul cazu pe ganduri. Si ramase, asa, cazut pe ganduri, in picioare, langa tanarul ingenunchiat, pana ce
luminile cerului si pamantului palira si se stinsera in seara. Atunci, in tacere, preotul ingenunchie langa tanar, in mijlocul soselei – pe care, mute, se scurgeau automobile, sfaraind prin luciul amestecat, intunecat, al apei si asfaltului. Si, pe masura ce treceau prin dreptul celor doi oameni ingenunchiati, farurile masinilor se aprindeau, mari, uriase – perechi de ochi care se deschideau larg – poate, in sfarsit, vazand si intelegand.

povestitor: Adrian Botez

Condorul din trenul caprioarelor

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Nu stiu de ce, dar trenurile mi-au intors calea spre mine, fara a face vreo halta in prezent spre viitor. Cateodata avem nevoie de o reintoarcere a privirii spre ieri, sa avem puterea sa albim intunericul voit sau nu, si sa ne scuturam de visele urate. Deunazi, in acelasi tren de… buenas tardes, traseul pe care-l caut atunci cand ma simt infrigurat de raceala dintre noi, doi tineri si-au facut simtita prezenta, cu cel mai sincer si curat bun simt, cerandu-ne scuze pentru deranjul facut.
Ce deranj, era o incantare, o dumnezeire de-o clipa, in care muzica incalzea inimile putinilor calatori din acel tren de ocol, trenul caprioarelor, cum avea sa-i zica un prieten atunci cand m-a luat de mana si mi-a zis ca pe aici am ce vedea. Uite ca am si ce… trai! Sunetul muzicii scos de cutia de pe culoarul vagonului acompania docil vocea celor doi tineri ce pareau coborati dintr-o fresca brancoveneasca, iar melodia plutea peste capetele noastre ca o dulce mangaiere de alean si dor, poate dorul de tinerete cand ma simteam un condor deasupra unei mari involburate, viata! Condorul lor se inalta acolo de unde plecam in drumul timpului. In fata mea, in cel mai frumos grai moldovenesc, doua femei isi povesteau ziua de lucru, aruncand din cand in cand, auzul spre mijlocul vagonului de unde se inaltase condorul.
„Cantecul tineretii mele”, gandii eu cu glas tare, timp in care cele doua femei  uitasera subiectul discutiei si devenira partase la ceea ce simteam eu.
De fapt, in fiecare dintre noi exista un condor care se inalta alb spre cer, cand mai sus, cand mai jos, si cauta din ochi o insulita in care sa-si spele visele, sperantele si deznadejdile. Suntem condorii unei lumi incercuite de intolerante, nepasare, aroganta, mojicie si lipsa de bun simt, niste condori care zboara drept spre nemarginire, cateodata… spre nicaieri!
Muzica se derula in mintea mea, punctand statiile in care ma simteam sus, dar si cele de cadere. Ultimele m-au determinat sa intorc privirea spre fereastra si sa devin o salcie plangatoare, un arin langa o apa secata, sau poate un condor obosit de atata prefacatorie. Noroc cu ochelarii care devenisera un scut intre „apa ochilor” si aerul din jur si nu lasau sa se vada gandurile inmugurite sub tample. Zburam cu melodia celor doi acolo unde nu mai putea atinge nimeni, zburam cu mine spre mine, ca-ntr-un bob de paine rumenita la jarul din cuptorul copilariei, falfaiam din bratele, cand mai vanjoase, cand mai obosite, apoi ma asezam sa respir pe o frunza de salcam inflorit in luna mai. Se spune ca muzica este darul lui Dumnezeu pentru oameni, pentru alinarea sufletului, doar sa ai urechile acordate la sensibilitatea clipei calcate cu piciorul si rasfirata de nisipul clepsidrei intoarse regulat de Creator.
Am plecat de acasa condor si am obosit inainte de a vedea geana de pamant a SPERANTEI. Micimea sufletului celui in care ai avut puterea sa-l inviti in viata ta te indoaie de mijloc, iti taie respiratia si nu-ti ramane decat sa-ti mesteci cuvintele.
Ramai fara vin in cana, fara alean la rana, fara sange-n vine, fara azi si maine, fara trecutul de ieri, cu amintirile poveri, ramai pe dinauntru gol, cu lacrimile rostogol, ucizi in tine copilul balai si scalzi pamantul cu ochii lui mari, te-mpaci cu gandul c-ai imbatranit si lasi pamantul la intinerit, te-nchizi in tine cum o  face scoica si-ti plangi pe infundate si laptele, si doica!
Condorul din tren si-a luat zborul spre alte inaltimi de unde poate vedea suferinta de jos, albita de dorul copilariei.
Picioarele imi amortisera de atata colindat prin mine insumi, incat uitai sa cobor, pluteam in continuare pe aripa unei aduceri aminte, a unei realitati abstracte de mine si ma simteam copil batran al neputintei de a intelege… neintelesul!
Se spune ca, atunci cand ramanem singuri, este bine sa ne luam tovaras gandul cel bun, la cele mai frumoase amintiri ale noastre, sa facem abstractie de rautatile din jur si sa ne facem plapuma din geana zorilor de pe vremea cand zburam nestingheriti in ale lumii, fara nici un pas. Cand vom invata de la pasari zborul lin peste toate apele involburate ale unui segment de viata si sa ne asezam pe piept platose ,vom vedea ca pasul inainte va fi mai sigur. Niciodata nu am vrut de la viata saltul, nu am vrut sa depasesc anumite bariere, dar am cerut, cel putin, pasul inainte, oricat de mic ar fi fost acesta. Cateodata l-am avut, de multe ori, nu, dar m-am multumit cu mine insumi si nu am incercat sa fiu altul. Cand vrei sa fii pe placul tuturor, sfarsesti in a nu fi nici pe al tau, asta daca esti prea sever cu tine.
Viata unui om este aidoma un zbor de condor care scruteaza pamantul pentru a-si anina privirea, pentru a-si odihni oscioarele, sau pentru a sta de vorba cu el insusi, deasupra celorlalti, in singuratatea lasata de Dumnezeu doar celor care au curajul sa si-o asume. Poate de aceea,ori de cate ori imi intra in simturi viersul melodiei arhicunoscute, ma incearca sentimentul inaltului, singuratatii si , de ce nu, al optimismului inca nevindecat dupa atatia ani de  pribegie. Culoarea sa alba, sau poate asa ne place sa-l vedem, se regaseste in puritatea gandurilor ce ne mai populeaza mintea, inaltul, este visul la care aspiram, dar cand vine vorba despre melodie, ea este cand lina, ca o asteptare resemnanta a vremurilor viitoare, cand tragica, asa cum sunt momentele cand nu ne mai  regasim pe noi insine. Cand vrei sa stai de vorba cu altcineva decat cu cei din jur, condorul este un bun tovaras de discutie, el te inalta, el te aduce cu picioarele pe pamant, fara sa-ti ceara nimic in schimb, poate doar un pic de sinceritate, un pic de curaj si, de ce nu, un pic de poezie.
Poate cineva sa afirme ca nu s-a simtit deasupra realitatii, atunci cand a trecut prin momente grele? Poate cineva sa nu recunoasca faptul ca, atunci cand ne pierdem increderea in oameni, privim in sus a ruga, iar ochii se reazama in zborul condorului singuratic? Acesta ni se pare altfel decat in vremuri obisnuite, dorul de libertatea de a sta pe pamantul reavan al lui aprilie de dinaintea Pastelui, dorul de a chiui si a injura in limba alor tai, doul de a-ti strange la piept copiii ramasi dincolo de zare, dorul de a zbura prin ganduri ca printr-un lan de paine, plangand un azi la gandul lui miine, sunt asezate pe linia franta in zare de zborul condorului. Cum calul alb, in vis, este frumusetea si statornicia, zborul condorului ramane stacheta intre ceea ce visezi si ceea ce poti.

Marin Trasca

De la temnita, spre sinaxare – cateva consideratii si reflectii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

By Drd. Stelian Gombos

Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Am parcurs zilele acestea, ca intr-un itinerar si pelerinaj duhovnicesc, cartea recent aparuta si intitulata sugestiv: „Din temnite spre sinaxare” editata de Grupul Areopag, coordonata de teologul si marturisitorul Danion Vasile si publicata la Editura Egumenita din Galati, in anul 2008, cu binecuvantarea Episcopului duhovnicesc Iustinian Chira al Maramuresului si Satmarului. Am citit, cu multa luare-aminte, materialele semnate de catre Parintii: Iustin Parvu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ioan Negrutiu, Gheorghe Dragulin, Demian Tudor, Moise de la Oasa, Augustin de la Aiud, precum si cele semnate de catre Razvan Codrescu, Dan Puric si Danion Vasile.
Dupa cum citim, observam si constatam, volumul de fata este tiparit intru pomenirea sfintilor din inchisorile comuniste. Rostul sau este de a atrage atentia crestinilor romani asupra valorii jertfei inaintasilor lor. Textele sunt variate, de la conferinte si predici, pana la poezii si rugaciuni catre noii marturisitori. Nu toti cei care au trecut prin inchisori sunt sfinti, dar toti cei care au murit pentru Hristos in inchisorile comuniste pot fi canonizati. De asemenea, pot fi canonizati si cei care, dupa ani de grele patimiri in inchisoare, au murit in libertate, traindu-si insa aceasta libertate in nevointa si rugaciune.
In Biserica Ortodoxa, Biserica cea adevarata, canonizarea oficiala a unui sfant este precedata de asa-numita canonizare populara, de cinstire evlavioasa din partea poporului. Cinstire pe care Sfantul Sinod o pecetluieste prin slujba canonizarii.
Mare parte din textele adunate aici nu fac altceva decat sa marturiseasca faptul ca, deja, poporul isi cinsteste noii mucenici. Si asteapta canonizarea lor. Asteapta intrarea lor in Sinaxare.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Asa incat, afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, de pilda, facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice, in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si, asta, pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar dorind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei si al privegherii, poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata Scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai, probabil, cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata acestor oameni deosebiti este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna-credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintii Iustin Parvu si Gheorghe Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca amandoi vorbesc frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lor preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii) si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si le-au asumat in viata lor duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
In alta ordine de idei, intr-o marturisire a sa consemnata intr-o alta carte de suflet, cuget si simtire autentica, Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste: „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi, toti. Amin”.
Eu cred ca trebuie retinut si subliniat faptul ca interesul cartii nu sta atat in faptele relatate, cat in deschiderea duhovniceasca (de care am pomenit si mai sus): caci anecdotica se completeaza, se intregeste si se transcende prin adevarate pagini de Filocalie contemporana, relevand cu prisosinta ca in temnitele comuniste, in jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Staniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu, Ioan Negrutiu, Nicolae Steinhardt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o miscare spirituala corespunzatoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovita, la randul ei, de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleasi persoane, trecute de aici acolo)”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroii cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu au fost niciodata victime, ci intotdeauna vor fi consemnati de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroii credintei, purtatorii Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul si publicistul crestin Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintii Iustin Parvu, Arsenie Papacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa au fost prilejuri de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filosofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, si totodata ma gandesc ce repede ii uitam pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte bine venita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus acestor persoane pline de har si de curaj marturisitor, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la realitatea normala a cinstirii inaintasilor nostri, asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
Marturisesc sincer ca, cel putin eu, ma simt foarte implinit din punct de vedere spiritual-sufletesc datorita faptului ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-i intalni si de a-i cunoaste pe acesti oameni ai lui Dumnezeu – care inca mai sunt in viata aceasta, iar pe ceilalti doar cu ajutorul cartilor si a relatarilor celor care i-au apucat aici, pe acest pamant – mari personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii, pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca, in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa ramanem convinsi ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin apune.
Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui” si asta datorita si slujitorilor ei fideli care au aparat-o in vremuri in care altii au tradat-o si au pradat-o, facandu-se, in acest fel, vrednici de a ajunge, din temnitele comuniste, in sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai carei fii nelasi si nefatarnici au fost, pana la sfarsitul vietii lor pamantesti.

„MANAGERIATUL” ZAPEZII

On By nelursIn literatureLeave a comment

ARHIVELE DE LA HATEG: DE LA <<NEANTIA>> LA <<VALTOAREA>> SUFLETELOR , de CONSTANTIN STANCU

…Rafinatul intru ale sfintei evanescente POESIS, carturarul si Orfeul hategan,  CONSTANTIN STANCU, scrie, de data aceasta, o carte cu totul speciala, prin care dovedeste ca pana si zapezile Poetului si Poeziei si Scribului Vaticinar trebuie „managariate”, stocate si protejate in ARHIVELE SUFLETULUI LUI DUMNEZEU, pentru a nu fi luate de …noaroaiele vremurilor si ale lumii imunde.
Arhivarul indragostit, pana la delir, de Nichita, il si citeaza pe Inger, in acest sens: „pentru ca nu suntem noroi, noroi, noroi…” (cf. In loc de sfarsit, p. 142). Si aduce aminte despre definitiile evanescentei POESIS, date de Inger: „Asculta-ncoa, batrane: asta o sa fie toata viata ministru, noi o sa fim poeti toata moartea”; si: „Poetul nu este de baut, deci nu-l intelegem!/Poetul nu miroase cum floarea//Cum putem sa-l intelegem,/cum putem sa luam ceea ce nu miroase ca floarea / drept floare?” (Idem, p. 140-141).
Si chiar asa este, dupa vorba Ingerului: Poetii si Scribii Vaticinari, aceste fapturi spectrale, de la Marele Hotar privind si vazand ceea ce nimeni nu vrea sa vada, Acel Solemn si Transgalactic „DINCOLO” – trebuie stransi, cu grabire, intr-o rezervatie, pentru ca nu cumva corzile LIREI lor sa se strecoare printre degetele Ne-Atentiei Umane Institutionalizate intru Satana – si sa se scufunde, inapoi, complet si definitiv, in Calea Cea Fara de Intors, in Lumina Unica si cu Unic Sens – atunci cand vor baga de seama ca nimeni din aceasta saracita de Duh lume nu priveste intr-aceeasi directie cu ei…
Constantin STANCU asta face: se grabeste benefic, sa-i protejeze de strecurare din orbirile lumii, pe cei de-o fiinta si de-o umbra cu el. Si asta, pentru ca spatiul pe care-l „manageriaza” este unul teribil de predispus scurgerii spre Miracolul Razelor Lunii: TARA HATEGULUI. Acolo pe unde s-au scurs, spre Lumina Fara de Amurg – Regii Daci, in frunte cu Boirebista si Decebal…
Cartea de Prima Arhiva a Tarii Hategului („O Tara din Tara” Romanilor, cum imi scrie autorul, in fulguranta si misteroasa lui dedicatie…) are, deocamdata, 144 de pagini, si contine:

1-o Prezentare a Duhului Autorului, in traducerea celesta a altor Luminescente Duhuri: Eugen Evu,  Dumitru Huruba, Radu Igna, Ioan Evu. Apoi:

I-In loc de Introducere in Miracolul Tarii Hategului: Fruct Parguit din Iubire – in care Constantin STANCU dezvaluie ceea ce Gligor HASA a crezut ca poate fi dezvaluit oamenilor greu cuvantatori si neinceput intelegatori (in lucrarea sa, „parguita din iubire”, Minuni si enigme in Tinutul Hunedoarei), din Eternul Miracol al Hategului (Capitala de Miracol a Romaniei): Uriesii, Oceanul Primordial, Femeia Dacica a lui Solomon, Craisorii…

II-Argument – Peisajul cultural Hateg – in care lamuririle le da poemul Stergerea Memoriei (citata din volumul Pomul cu scribi, de Constantin STANCU): in clipa „aceea”, in „acea” diminata a Expresiei Ultime a Voiei Lui Dumnezeu, Cuvintele vor trece, pe nesimtite, la „viata lor secreta”; Poezia Suprema, vorba Ingerului, este Marea Calatorie…

III – Arhivele A-Texte, pretexte, ganduri ale autorului – toate, texte date spre luminare solar-lunara in acest veac XXI – intre 2001 si 2010 (publicate in princiara Provincia Corvina sau in Nova Provincia Corvina, cea iscata, intre nou si vechi, sub unghiul de truda si sub cel de zbor al Mesterului Eugen Evu!). Si incep sa se insiruie „sectoarele/pavilioanele” si „salile/camerele” si „rafturile” Arhivei Hategane, deocamdata, prin cuvantul Calauzei Constantin STANCU, care ne prezinta Logos-ul si Duhurile Logos-ului Locului: recenziile ( CARTILE „IN NUCE”!!!) la Aventurile in marele refuz, la Neantia, la Neviata lumii si Heralzii tacerii,  de Raul Constantinescu – apoi la Ca sa fii stea si Arhivele iubirii, de Iv Martinovici („Nu am fost un admirator infocat al poesiei scrise de acest scriitor, dar i-am admirat opera, am stimat-o si am inteles ca Poetii fac parte din acest popor sacru, in cautarea oracolului de la Delfi”) – …dupa care se insiruie, pe-ntaiul raft, alte miracole orfice: recenziile la Spinii florii de colt, de Danut Vrancila, la Ei mi-au programat moartea, la O calatorie enigmatica si Apus de mileniu, de Petre Dugulescu – urmand sa palpaie alti zori, cei vaticinari, ai lui Gligor Hasa: recenzia la Hateg – Adevarata Sarmizegetusa.
…Si, iar, Poetii Evanescentei Stelare: recenzii la Alb pe Alb si la In cautarea vechiului castel, de Ionel Amariutei, la Imersiune posibila („acest volum este legitimatia pentru realizarea imersiunii in propriul destin…”), de Felix Rian, la Magnetul care aduna suflete, de Ionel Draganescu…si, iar, recenzii la un alt Scrib Vaticinar (dar si mestesugar de crochiuri ale cvasi-realitatii prezente…) al Hategului: Radu Igna, din Vocatia culturala a Hategului („Eu cred ca viata noastra are un sens atunci cand luptam impotriva uitarii”), din volumul de schite si nuvele Armonia Snack-Bar, Lazar nu mai vine („Desi pare usor ironic in scrierile sale, autorul, de fapt, este trist – este tristetea unei generatii care a ratat sosirea, desi avea o sansa extraordinara, in decembrie 1989, este tristetea profesorului (…) care isi vede elevii cazuti in transeele vietii…”), sau din romanele Valea Proscrisilor si Condamnat, din miniromanul Nimic deosebit in timpul serviciului meu si in „fotografia unei jertfe umane”, din Valtoarea…

III – Arhivele B – Cronici si texte ale prietenilor despre scrierile lui CONSTANTIN STANCU. Aici, Scribul Ingerilor-ca-Pasari-care-Plang-cu-Aripi isi „stocheaza”, spre Neuitare, fotografiile/fotocopiile Poeziei sale – fotografii/fotocopii eoliene facute de Eugen Dorcescu  (Poezia lui Constantin Stancu sau despre trans-imanenta), Ioan Evu (Pasarile care plang cu lacrimi si Poeme de imblanzit fiara din om), Dumitru Huruba (Poeme despre roadele inimii si Responsabilitatea actului de creatie), Radu Igna (Alfabetul tacerii), Eugen Evu (Pasarile plang cu aripi: „Metafora, stralucitor filigran omniprezent, are acea rara prospetime, acea originalitate care cucereste si penetreaza prin vibratie rezonanta cosmic, orice blindaj, orice prejudecata. De oriunde am cita, calitatea unei acute constiinte poetice este revelatorie. Constantin Stancu se poate bucura ca, in cazul sau, rabdarea anilor, care pe cei mai multi ii invinge, a inflorit si mai viu, confirmand o inzestrare aparte, dublata de luciul cizelarii cu un inalt simt al valorii estetice si morale”), Al. Florin Tene (Pasarile plang cu aripi), Nicolae Utica (Pomul cu scribi), Ion Ariesanu (Sub lupa: Poeti din Hateg), Ioan Barb (Un aristocrat al bucuriei), Victor Sterom (A privi cu ochii inimii: „Toate  poemele de aici reprezinta o asumare afectiva si reflexiva a existentei, conceputa ca o eterna trecere prin vamile telurice, inspre cerul cerurilor. Autorul pare fascinat nu de realitatea imediata, ci mai degraba de umbra luminoasa a realitatii viitoare pe care o simte tot mai profund, cu toata fiinta cutremurata de teama, dar si de implinire” ), Miron Tic (Pomul cu scribi – Poezii), George Holobaca (Constantin Stancu: Pasarile plang cu aripi, sau Masca de fosfor a existentei), Adrian Botez (Orbul care vede fulgerul zapezii: Pomul cu scribi, de Constantin Stancu si A iesi dintre neuroni – spre pasare: Pasarile plang cu aripi, de Constantin Stancu).
…Fireste, Arhiva se va inmulti, Tara din Tara-HATEGUL  nu-si va pierde Ingerii, ci si-i va inmulti cu Lumina Sfanta…Si asta, de-a pururi, pana la Trambitarea de Intoarcere in Paradis!
Deocamdata, Arhivarul Extatic Constantin STANCU sta intr-un cot si zambeste stelelor sticlind din Primul Raft, gata umplut… – si se vor umple altele, si altele, iar munca Sacrului Lucrator al Lui Dumnezeu si al Zapezilor Vesnice, de peste toate noroaiele lumii, va da rod inmiit!

Adrian Botez

Patru ani de la savarsirea din acesta viata, pamanteasca, a Parintelui Gheorghe Calciu Dumitresa

On By nelursIn Christian LifeLeave a comment

„Viata Parintelui Calciu dupa marturiile sale si ale altora”, Editie ingrijita la Manastirea Diaconesti, Cu o predoslovie a Inaltpreasfintitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucuresti, 2007. 350 p.

By Drd. Stelian Gombos

Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Drept urmare, mi-am adus si eu aminte, pentru cateva momente, cuprins fiind de emotie, respect si veneratie, de Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, acum, la momentul implinirii a patru ani de la nasterea sa in viata cea cereasca, cand a avut venerabila varsta de 82 de ani, eveniment ce s-a savarsit in ziua de marti, 21 noiembrie 2006. De asemenea, am avut un prilej si un ragaz de reflectie si de reculegere si in timpul slujbei prohodirii care s-a desfasurat la Manastirea Radu Voda din Bucuresti sambata, 2 decembrie 2006, iar apoi in ziua inmormantarii sale in cimitirul Manastirii Petru Voda din judetul Neamt, la care am reusit sa particip si eu alaturi de foarte multi slujitori ai altarului bisericesc strabun, in frunte fiind un alt vrednic de pomenire – Prea Fericitul Parinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, precum si alaturi de foarte multi fii duhovnicesti si ucenici, cunoscuti ori apropiati.
Pentru a fi sincer, doresc sa recunosc ca in iuresul acestor zile, am constatat cu oarecare strangere de inima ca nu este usor sa vorbesti ori sa scrii despre Parintele Calciu, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ putina vreme, adica de numai zece ani. De ce? Pentru ca Parintele Gheorghe s-a conturat si s-a identificat in mintea si in inima mea, prin cateva trasaturi si calitati distincte: in primul rand caracterul, onoarea si demnitatea parintelui; apoi vocea sa inconfundabila, cat se poate de sobra, dar si calda in acelasi timp; dupa aceea, cultura teologica (si nu numai teologica) pe care a cumulat-o datorita muncii si tenacitatii prea cucerniciei sale; luciditatea si spiritul sau critic insotit de foarte multa intelegere si condescendenta; pe urma spiritul de disciplina, in primul rand cu el insusi, de rigoare academica, doctrinara, liturgica si canonica revelata cu fiecare slujire a sa, ori cu fiecare predica sau cuvantare, toate fiind sustinute intr-un mod foarte coerent si elevat, in diferite imprejurari si cu diferite ocazii; comportamentul, felul sau de a fi si de a se raporta la semenii sai, la fiecare in parte, intr-un mod deosebit si unic, fiind foarte respectuos, accesibil si deschis, toate acestea ducand la descoperirea in persoana sa a eticii bunului simt, pe care a cultivat-o de-a lungul intregii vieti si care astazi o intalnesti tot mai rar. Parintele Gheorghe Calciu a mai avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multa incredere, mi-au dat confort sufletesc si dragoste fata de valorile perene ale spiritualitatii si culturii noastre autentice.
Iar cartea aceasta se prezinta, in aceste vremuri, ca un omagiu si un prinos de cinstire si de recunostinta, tocmai acum, la implinirea a patru ani de la mutarea in vesnicele lacasuri a Parintelui Calciu Dumitreasa – acela care a facut parte „din generatia destinata nu doar temnitei, ci si sinistrei reeducari de la Pitesti, puse la cale si dirijate de tot ceea ce comunismul avea mai abject. Una era sa petreci ani grei de inchisoare laolalta cu camarazii aceleiasi suferinte, si chiar luni de tacuta recluziune intr-o celula izolata, si alta sa treci prin convulsiile fizice si morale provocate de propriii tai camarazi deveniti diavoli si, pana la urma, istovit, sa te pomenesti asemenea lor. Sunt traume sufletesti pe care numai un erou le poate depasi, dar care ii raman pe viata in carca, asemenea unei jivine cu ghearele infipte in grumaz. Parintele Calciu stia ca o cadere poate fi depasita numai prin asumarea ei constienta si responsabila, si aceasta l-a facut, pana la urma, victorios – potrivit aprecierii cuprinse in „Predoslovia” cartii, semnata de Inaltpreasfintitul Parinte Arhiepiscop si Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania.
Scopul si motivul aparitiei acestei lucrari este foarte bine reflectat in „Lamurire asupra editiei” unde se arata adevarul „ca nu poate o cetate aflata pe varf de munte sa se ascunda, nici o faclie aprinsa sa stea sub obroc. Tot astfel, nu se cuvenea ca viata Parintelui Gheorghe Calciu sa fie tainuita, ci pusa in sfesnic, ca sa lumineze tuturor celor din neamul sau”. In alta ordine de idei, scrierea de fata este alcatuita din „Predoslovie”, „Lamurire asupra editiei” si patru parti, intitulate: „Viata este Hristos”, „In prigoniri adeseori”, „Exilul”, „Moartea nu exista”, la care se adauga „Addenda” – cu „Testament”, „La un an de la adormire” si „Bibliografie – Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Cartea este completata, la urma, cu cateva fotografii ce fixeaza unele secvente si evenimente din viata Parintelui.
Lucrarea cuprinde, mai intai, inregistrarea unui interviu pe care Monahul Moise de la Manastirea Oasa i-l luase Parintelui Gheorghe Calciu cu patru ani si ceva in urma, pe parcursul a trei zile de impreuna-calatorie prin tara. Iar ostenitorii, mai bine spus, ostenitoarele Manastirii Diaconesti – Bacau, care au compus si structurat cartea au constatat „cu mare bucurie ca interviul, cu o durata de sase ore, era de fapt, o incursiune amanuntita in viata parintelui, din copilarie pana in momentul expulzarii din tara, in august anul 1985” – maicile nefacand altceva decat sa transcrie materialul, completandu-l cu informatii din alte interviuri si articole. Cercetandu-se fondul de manuscrise al Arhivelor CNSAS, au fost gasite si cateva fragmente de manuscrise ale Parintelui, confiscate in anul 1979, inainte de a doua sa arestare. „Ele cuprind relatari ale unor episoade din prima detentie si din timpul activitatii de preot profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti. Le redam ca atare in partea a doua a cartii, ca o completare la informatiile cuprinse in interviu. Tot aici am inclus extrasele din dosarul de urmarire al Parintelui Calciu de la CNSAS, extrase, selectate si adnotate de Monahul Moise. Precizam ca scopul nostru a fost sa intregim, prin aceste informatii, anumite aspecte din viata si activitatea Parintelui Gheorghe Calciu, aratand ca drumul Parintelui spre Imparatie a urmat calea pe care Domnul Insusi a avut-o: Parintele Calciu Dumitreasa a fost in iad cu sufletul, dar l-a biruit in Iisus Hristos si s-a facut partas la Inviere. Ramanea sa mai acoperim perioada exilului in America. Pentru aceasta, ne-am adresat familiei Parintelui, precum si credinciosilor din Parohia «Sfanta Cruce» din Washington D.C., unde sfintia sa a slujit in ultimii aproape douazeci de ani. «Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca eti avea dragoste unul fata de altul». Si am cunoscut ca acestia erau cu adevarat ucenicii Parintelui Calciu. In cateva zile, toata comunitatea de la «Sfanta Cruce» s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de spus despre Parintele. Doua suflete generoase s-au ostenit sa adune si sa ne trimita toate aceste marturii. Cu incuviintarea lor, ne-am luat libertatea de a selecta si organiza meterialul potrivit cu conceptia de ansamblu a cartii. Am adaugat la sfarsit scrisorile dictate de Parintele, inainte de moarte, catre familie, enoriasi, catre Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu Valeriu Anania – caruia, printre altele i-a spus: «Dumnezeu sa Va dea taria cugetului si arma cuvantului sa evitati pe cat posibil unui om, rautatile care incep sa atace tot mai violent adevarurile credintei noastre ortodoxe si sa Va lungeasca zilele spre slava Sa. Amin»; apoi catre Parintele Arhimandrit Iustin Parvu si Manastirea Diaconesti, ultimele trei netiparite pana acum, precum si cateva insemnari facute de cei apropiati, la un an de la adormire”, cum ar fi: preotii Iustin Parvu, Amfilohie Branza, Adrian Beldianu, Nicolae Tanase, Monahul Filotheu, apoi domnii Demostene Andronescu, Erast Calinescu, Lucian Popescu. Asadar, aceasta carte – ce are cate un citat scripturistic drept motto la inceputul fiecarei parti – ne ofera noua, celor obisnuiti cu o viata comoda, prilejul de a medita la jertfa, la suferinta si la cruce. Si asta, pentru ca nimic nu se poate realiza fara efort, fara jertfa. Tendinta, tentatia si ispita omului contemporan, spune Sfantul Paisie Aghioritul, este de a dobandi totul fara jertfa, asa incat si noi crestinii, am dori sa ne mantuim fara sa ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Asa stand lucrurile, cartea de fata este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare si teribile in care cei ce au vrut sa se mantuiasca au avut foarte mult de suferit, adica atunci cand statul roman, comunist si ateu, foloindu-se de institutii diabolice si draconice precum securitatea si inchisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni crestini, aflati atunci printre noi; caci „comunismul a umplut cerul de Sfinti” – zice Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc. In alta ordine de idei, lucrarea aceasta, cu adevarat marturisitoare si folositoare, mai cuprinde o scrisoare deosebita adresata de catre Ioan Ianolide Parintelui Gheorghe Calciu, la 8 august 1985, avand o valoare inestimabila si de-a dreptul profetica si testamentara, drept pentru care, in memoria, si a unuia, si a celuilalt, o redam in cele urmeaza, in intregime: „Frate Calciu, Preamarit sa fie Hristos prin miile de sfinti si martiri ai acestui veac, in randul carora ne-am aflat, si pe unii dintre ei i-am vazut si-i marturisim lumii spre pocainta. Preamarit sa fie Hristos pentru milioanele de victime crestine ucise de furia caiafica, pe care-i purtam in sufletele noastre si-i marturisim lumii, spre trezire. Preamarit sa fie Iisus Hristos prin zecile de milioane de victime omenesti, cel mai cumplit genocid al istoriei, pe care lumea nu-l ia in considerare. Dar noi vrem sa salvam lumea de un asemenea destin, deci o chemam la realitate. Crestinatatea si omenirea intreaga trebuie sa se trezeasca, cat timp nu e prea tarziu. Oamenii sa se teama nu de aceia care ucid si iau viata, ci de aceia care ucid sufletele, transformand viata in iad vesnic. Trebuie facuti sa inteleaga realitatea cruda si incredibila a vremurilor noastre. Iisus Hristos si Antihrist disputa puterea acestei lumi. De nu vom fi vrednici de Hristosul ce vine, de Hristosul ce este, de Hristosul inflacarat in lupta cu Antihrist, vom fi pierduti si omenirea va cunoaste un rau si mai grav, de o intindere catastrofala. Crestinatatea are deplina raspundere pentru mantuirea intregii lumi si trebuie sa si-o asume… Domnul Iisus, Maica Preacurata, toti sfintii dintotdeauna sa fie cu tine, spre slujirea lui Iisus Hristos si a oamenilor!” – Ioan Ianolide, 8 august anul 1985. Cu alte cuvinte, aceasta scriere constituie o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu multa umilinta si finete dar si constiinta misionar-apologetica, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul inalt al sfintirii le-a putut primi de la ingerul care l-a vegheat pe toata calea incercarilor”, caci acesti martiri contemporani au supravietuit in arena „leilor comunisti” datorita credintei lor nestramutate in Dumnezeu – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dandu-le celor smeriti Harul ce sfinteste, stapaneste si ocarmuieste toata faptura.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Iisus Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si asta pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea, „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si, pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar tanjind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai probabil cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara a le da atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintele Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca vorbea frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii), si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si-a asumat-o in viata sa duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
Daca vom spicui cateva dintre aprecierile si caracterizarile unor cunoscuti si apropiati ai Parintelui, acum, la implinirea unui an de pomenire intre cei trecuti in viata fara de sfarsit, vom vedea ca „Felul in care parintele isi exprima dragostea fata de ceilalti era cu totul special. Impartasea dragoste de la inima la inima, niciodata exprimata prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. In conditiile in care, impreuna cu familia, avea domiciliu fortat (inainte de plecarea in SUA), depusi fiind din drepturi, traind din milostenii, parintele era mult milostiv: purta de grija elevilor orfani ai Seminarului (de la Manastirea Radu Voda – Bucuresti, unde era profesor), le achita bursele, le cumpara haine si carti, si pe toate le stie Dumnezeu. Parca urma randuiala Sfintilor neadormiti, care opreau in manastire cat le era de trebuinta pentru hrana zilnica si restul imparteau pana seara” – dupa marturisirea facuta in aceasta carte, la ultima rubrica a ei, de catre Parintele Adrian Beldianu, Parohul Bisericii Mihai Voda din Bucuresti, fost elev seminarist de-al Parintelui Calciu.
Scriitorul Demostene Andronescu – un vechi prieten – marturiseste ca „Despre parintele Calciu nu se poate marturisi decat tacand. «Caci sunt cuvinte care nu cuvanta, si sunt taceri ce pot sa spuna tot». Mai ales in cazul lui. Dar cum nu tot muritorul poate capta muzica sferelor pentru a i se talmaci pe intelesul lui rosturile firii si deci si ale omului, va trebui totusi sa-l evocam, acum si aici, in cateva lumesti cuvinte, pe care insa le vom rosti in soapta, spre a nu-i tulbura odihna intru Domnul. Curand vom praznui un an de cand acest rugator de performanta si ziditor de suflete a plecat sa se odihneasca putin in Lumina Cea Dintai si sa depuna marturie in fata Celui Atotputernic si a celor ce nu mai sunt aici, ci s-au mutat in vesnicie, despre sine si despre nevrednicia si neputintele noastre. Cu aceasta ocazie, noi, cei ce l-am cunoscut si i-am fost aproape, ne vom intalni cu el in duh si poate, de vom fi in stare de gratie, il vom insoti, tot in duh, intr-o ultima «calatorie prin duhul Romaniei». Pentru mine, apropierea acestei praznuiri are si o alta incarcatura. Una speciala. De aproape cincisprezece ani, in fiecare toamna, la sfarsitul lui septembrie si inceputul lui octombrie, prietenul meu, parintele Ghita – asa ii spuneam noi in intimitate – imi era oaspete. Venea si se instala la mine ca la el acasa. Si ne simteam bine. Si eu, si el. Uneori, cand ramaneam singuri, dadeam in mintea copiilor: ne zbenguiam, ne bateam cu perne si faceam fel de fel de trasnai. Asta poate pentru ca nici eu, nici el nu am avut tinerete. Cu prilejul acestor vizite, casa mi se transforma in chilie de duhovnic si in loc de pelerinaj. Venea multa lume sa-l vada si sa-l «pipaie» pe parintele. Unii o faceau doar din snobism, pentru a se putea lauda in cercurile lor ca l-au vazut si au vorbit «cu popa Calciu», dar cei mai multi veneau sfiosi, manati de reale nevoi sufletesti. Si parintele avea pentru fiecare un sfat, o vorba buna, un indemn duhovnicesc. Unii, mai ales cei in varsta, dar si multi tineri, veneau pentru spovedanie. Si parintele nu refuza pe nimeni. Se inchidea cu fiecare intr-o camera si acolo se sfarsea aceasta Sfanta Taina. Dupa spovada, se intretinea indelung cu omul, dandu-i povete si spunandu-i vorbe de incurajare. Unora le dadea dezlegare, altora canoane si tuturor sfaturi. Pe toti ii indemna sa-si gaseasca un duhovnic la care sa mearga des. Parintele acorda o atentie deosebita tinerilor, pentru care avea o aplecare speciala. Considera ca ei sunt «sarea pamantului» dar ca, in acelasi timp, sunt si cei mai vulnerabili la capcanele si smintelile acestui veac. Considera, de asemenea, ca noua, celor mai in varsta, ne revine datoria de a le indruma pasii si de a le veghea devenirea, fiindca – spunea el – «lumea de maine va arata asa cum vor rodi ei, si ei vor rodi numai daca noi ii vom plivi, adica daca vom starpi din jurul lor buruienile care-i sufoca». Acelasi interes l-a manifestat parintele Calciu si pentru tinerii romani «destarati», pe care i-a intalnit in exilul sau de peste Ocean. In cele cateva vizite pe care i le-am facut in America, am fost placut impresionat ca Biserica Ortodoxa Romaneasca «Sfanta Cruce» de langa Washington D.C., in care slujea parintele, era in fiecare duminica plina de tineri, in special, care veneau aici sa se intalneasca cu Tara. Multora dintre ei parintele le era si duhovnic, si protector, si sfatuitor, si uneori chiar si in instanta de judecata, iar ei se considerau, pe drept cuvant, fiii lui duhovnicesti” – toate acestea, conform relatarilor domnului Andronescu.
Un alt cunoscut – Lucian Popescu – subliniaza faptul ca „Parintele vorbea cu aceeasi deferenta cu oricine, fiind cu asta cateodata pricina de poticnire. Ii era la fel de drag sa zica vorba buna tigancii din parcarea Manastirii Voronet, sau politicianului de cel mai inalt rang, sau bogatasului care nu isi tinuse fagaduiala, sau celui ce si-o tinuse, sau ierarhului, sau duhovnicului inchis de comunisti mai mult ca el, sau intelectualului dezamagit in sinea lui ca dialogului i se refuzau posibilele subtilitati, sau deghizatului securist inmuiat ori neinmuiat inca de radiatiile nenumite ale parintelui, sau vamesului, sau desfranatei, sau lunatecului. Nu am vazut niciodata un om gasind atat de bine calea cea dreapta, care e totuna cu cea de mijloc, atunci cand ea exista, in drumul complicat ce duce, mereu in proximitatea iadului, catre Imparatia Tatalui. In anul 1990, a fost alungat cu violenta din Seminarul Teologic din Bucuresti, de unde in anul 1978 a fost arestat pentru Cuvantul lui Dumnezeu (cele „Sapte Cuvinte catre tineri”). In anul 2006, slujindu-i-se arhiereste de Prea Fericitul Patriarh Teoctist, a plecat pe ultimul drum din biserica Radu Voda a aceluiasi Seminar”.
Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste ca „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi toti. Amin”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroul cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu a fost niciodata victima, ci intotdeauna va fi consemnat (alaturi de ceilalti), de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroul credintei, purtatorul Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind din propria-mi experienta ca fiecare intalnire cu Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, ma (mai) gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte binevenita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus Parintelui Calciu, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la normalitatea cinstirii inaintasilor nostri asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
 Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat de faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si a-l cunoaste pe Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri ii pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin, apune.
 Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, o lucrare care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”.

FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI

On By nelursIn PersecutionLeave a comment

MARTURISITORI DACO-ROMANI IN TEMNITELE REGIMURILOR TOTALITARE (fragment – prima parte)

Asez aceasta osteneala sub binecuvantarea
Sfintilor Trei Ierarhi-  Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur

“Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”.
(Marcu 8,34)

FILOCALIA (Filokallosys in proto-daca) se defineste ca iubirea de frumusete desavarsita, sfanta, dumnezeiasca sau culegere ortodoxa, rasariteana de texte ascetice si mistice cuprinzand trairea marturisirii crestine prin taina Suferintei si a Jertfei asumate.

FILOCALIA este o vasta antologie de texte mistice cuprinzand scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugaciunii, a invataturii lor duhovnicesti, a unei trairi isihaste, a unei jertfiri absolute, pastrand incadrarea culturala si teologica, modele sigure in orientarea, inspiratia si dezvoltarea unei vieti spirituale, a unirii mistic-contemplative a crestinului cu Dumnezeu.

FILOCALIA MARTURISITORILOR, in adevaratul sens al cuvantului, consider ca se defineste ca iubire intru frumusetea Suferintei. Frumusetea acestei dragoste intru suferinta este de fapt Urcusul curatirii omului prin virtutiile crestine, care duce la Calea infatisata de viata lui Iisus Hristos, ca atingere a desavarsirii. Atingerea acestei Cai, prin puterea lui Hristos Mantuitorul, devine piscul cel mai inalt al nobletei omenesti.

Marturisitorii sunt Icoane ale Eroilor, Martirilor, Sfintilor si Mucenicilor alesi si preaalesi, de-a lungul istoriei Bisericii. Filocalia este totodata o misiune, o vocatie, o pedagogie si o asumare hristica a celor Alesi precum si devotiunea unei daruiri totale. Filocalia, aceasta impreuna lucrare divino-umana, promoveaza unirea oamenilor intre ei in Iisus Hristos, realizand acea unitate harica, acea comuniune a omului intru Hristos sau a lui Hristos in om, prin cele trei trepte sau ipostaze ale trairii: mistica, asceza si jertfa, impodobite deplin cu frumusetea dragostei. Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoastere. Experienta mistica traieste credinta si nadejdea in lumina dogoritoare a iubirii. De fapt trairea cu adevarat in Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistica, adica Viata in Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine. Si viata mea de acum, in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine”. (Galateni 2, 20).

Dorinta divina si dorul omenesc se intalnesc in istorie si se implinesc in Iisus Hristos, ca Chip si Asemanare, cele doua fete ale iubirii: dragostea pentru Dumnezeu si dragostea pentru om. Caracterul esential al vietii mistice este Ortodoxia. Salasluirea luminii Cuvantului in sufletul credinciosului, atinge starea de indumnezeire a omului patruns de energiile dumnezeesti, numita Teosis. Participand la viata divina, “omul devine dupa har ceea ce Dumnezeu este prin fire”. Dupa chipul Tainei Sfinte, a Painii si a Vinului, prin lucrarea Sfantului Duh- crestinul devine o particica din natura indumnezeita a Mantuitorului. Euharistia, Cuminecarea sau Impartasania, Taina a nemuririi si putere a Invierii, se uneste cu natura umana patrunsa si transfigurata de energiile dumnezeiesti. Experienta mistica este centrata asupra locuirii Cuvantului in suflet si asupra tensiunii iubitoare- urcus infinit spre natura inaccesibila a lui Dumnezeu. (Paul Evdokimov, “L`amour fou de Dieu”, les Editions du Seuil, 1973, 27, rue Jacob, 75261, Paris, p. 53).

Asadar, Natura dumnezeiasca nu este participabila in Ea insasi, ci in energiile Sale, iar Cel care participa la energia divina devine el insusi, intr-un fel, lumina, afirma Sfantul Grigore Palama. (Homelie sur la Presentation de la Vierge, Ed. Sophocles, p. 176. Asceza este reflectarea propriei ipostaze, cunoasterea de sine, conditie sine qua non pentru cunoasterea lui Dumnezeu. Cel care si-a vazut pacatul este mai mare decat cel care i-a vazut pe ingeri. (Sf. Isaac Sirul, Sentences, 50, Ed. Wensinck). Curatirea ascetica suie astfel, la Clipa sublima a unei totale daruiri de sine, un mijloc care atinge prin puterea harului lui Dumnezeu, comuniunea, unirea nuptiala dintre Atotcreatorul si sufletul omenesc. In cadrul actului de traire mistica, intra si elementul efortului uman, care se straduieste spre o purificare permanenta, pregatindu-se astfel pentru intalnirea si logodna cu lumina Sfantului Duh, in vederea primirii harului si a unei harisme speciale. De aici, prin transfigurare vointa crestinului devine libera, deiforma, lucrand intru totul dupa vointa dumnezeieasca, nesubstituindu-se ei, ci asumandu-se prin asceza.

Cuvantul asceza isi are  originea in termenul proto-dac askytis, care inseamna frumusete, inteligenta, vointa, perfectiune cultica, cuget curat, profesiune de viata perfecta, desavarsire religioasa, sfintenie. Parintii bisericesti au imprumutat cuvantul in sensul crestin de la Episcopul Filologus, unul din cei 70 de Ucenici-Apostoli, ucenicul schyt de taina al Sfantului Apostol Andrei, care l-a hirotonit Intaistatator al cetatii Sinope a Pontului.  Filologus denumea asceza ca fiind efortul metodic, moral si religios totodata, care perfectioneaza sufletul si-l pregateste pentru contemplatia lui Dumnezeu, iar Misticismul in esenta lui este in acelasi timp un mod de viata, dar si o metoda de cunoastere. ( Alfred Rahlfs, “Septuaginta”, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, Hans Urs von Balthasar, Das Scholienwerk des Johannes von Scythopolis de Galileea, in “Scho lasthik”, V, 1940, nr. 1, /Maurice de Gandillac, Oeuvres completes du Denys l` Areopagite, Paris, 1943, /Novum Testamentum Graece et Latine, Erwin Nestle et Kurt Alland, Stuttgart, 1967).

Conlucrarea harului si a harismei speciale (darul harului), cu sufletul curat, il inalta pe credincios la Clipa eterna a indumnezeirii. Mantuitorul nostru Iisus Hristos a realizat la modul absolut toate caile desavarsirii de Sine, cele ale iubirii de Dumnezeu si de oameni, pana la suferinta totala a Crucii si pana la viziunea Slavei celei neapropiate. Martirii sunt, deci, Misticii preaplini de prezenta lui Hristos, transfigurandu-se prin Jertfa, asemenea lui Iisus Hristos-Cel-Inviat, Arhetipul Crestinului desavarsit.

Ascetii sunt urmasii directi ai Martirilor, deoarece acea Clipa se prelungeste prin nevointa toata viata. Ascetii se includ in doua categorii: Ascetii unei obsti-monahale (Pustnicii) si Marturisitorii unei comunitati, care-si asuma permanent Crucea. Atat Ascetii, cat si Marturisitorii se nevoiesc fie in particular, fie in comunitate. Nevoitorii Pustiei(Anahoretii) s-au supus unei reguli mai aspre de asceza(post, rugaciune, contemplatie), dand nastere vietii schitice, din care mai tarziu a provenit monahismul de obste. Astfel inceputul vietii monahale isi are izvorul in Scytia (Dacia). Asadar, viata monahala crestina descende din monahismul dacic-precrestin. Intrucat, Crucea pelasga precede lumina fulgeratoare a Invierii, Crucea in trairea ortodoxa a devenit Slava lui Hristos Cel Rastignit. Crucea suita si vazuta in lumina Invierii, inaltarea ei cereasca in semn de putere, semnul Sfintei Slabiciuni a Marelui si Viului Dumnezeu, prin Care Lumile toate dainuiesc, se izbavesc si se indumnezeiesc. (Preacuviosul Parinte-Martir Daniil de la Rarau, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucuresti, 2001, p. 5).

Urcusul ascetic converteste patimile, facandu-le sa convearga in asteptarea Clipei, cand Dumnezeu va conferi sufletului Lumina Sa.  Sufletul se gateste pentru a se apropia de frumusetea Luminii si odata intrat in lumina devine el insusi lumina. Urcand Piscul ascetic al Caii mistice, Adevarul, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertatii, Viata insasi, asezata pe temelia Liturghiei si a Sfintelor Taine. Orice urcare spirituala, orice dobandire a sufletului devine un nou inceput. Cu orice suis mistic Dumnezeu vine in suflet, iar sufletul se stramuta in Dumnezeu. (Sf. Ioan Damaschin, Despre credinta ortodoxa, in P.G. 94, col. 1089).

Mistica si Ascetica sunt Everestul teologic al vietii crestine, care nu asuma in mod expres doar rigorismul ascetic, ci in mod categoric masura in toate, ca o afirmare a unei cunoasteri deosebite, imediate, duhovnicesti, de dincolo de ratiune si de mijloacele ei. Mistica, Ascetica si Jertfa implinesc in viata crestinului ortodox existenta crestinismului insusi.  Cunoasterea mistica, desavarsirea ascetica si daruirea prin jertfa si dragoste aduc omul pana la asemanarea harica a omului cu Dumnezeu, pana la indumnezeirea omului. Aceasta stransa legatura dintre asceza si har este trasatura caracteristica a misticii crestin-ortodoxe. Aceasta cunoastere deplina nu poate fi atinsa decat de o morala deosavarsita, adica sa capete un astfel de har, un dar al harului, ca sa se apropie de ingeri. Toata  aceasta nazuinta de cunoastere si de traire a Fiintei Absolutului este prezenta primordial in gena omului, dar realizarea ei este posibila numai acolo unde harul comunica si conlucreaza.

Vederea lui Dumnezeu este atinsa printr-o impletire de ruga si cantare, de lauda si daruire, o cutremurare de har si de jertfa. Apostolii traiau mistic pe Dumnezeu Insusi, in Logosul intrupat, dar inca nu-l vor cunoaste ca Dumnezeu decat dupa Inviere. Iar la Inaltare l-au vazut pe Dumnezeu in slava Sa. Teologia mistica a Apostolilor si a primilor ucenici era trairea crestina propriu-zisa. Aceasta traire mistica a devenit o pedagogie a insusirii harurilor dumnezeiesti pe temeiul unei asemanari cu ele si a unei uniri ipostatice dorita de Duhul Sfant, prin insuflarea unei dragoste jertfitoare. Unirea prin har si ruga se afunda intr-o cunoastere limpede si adanca a Adevarului, care este iubirea de Dumnezeu si de oameni, intensificata apoi pana la eroism, martiriu si sfintenie. Adunand elementele componente ale cunoasterii din diferitele definitii, filosoful si teologul Ioan Gh. Savin, ne da o succincta definitie a misticii:

Unirea traita sau experimentata a fiintei omenesti cu Fiinta divina in virtutea unei asemanari harice intre ele. Aceasta unire este datorita initiativei Duhului Sfant, cerand efortul sfinteniei sau purificarii din partea omului. Harul Duhului Sfant care lucreaza unirea sau cunoasterea mistica, este un har special. Alaturi de harul special, in actul mistic, lucreaza si harurile Sfantului Duh, care lumineaza si indumnezeiesc facultatile sufletesti ale omului, facandu-le capabile sa sesizeze nemijlocit pe Dumnezeu. Unirea mistica este insotita uneori de fapte miraculoase si extraordinare, desi prezenta acestora nu este intotdeauna necesara. Aceasta traire supranaturala e si cunoastere si iubire totodata.
Efectele iubirii mistice constau intr-o intensificare considerabila a energiilor spirituale din om. Punctul culminant al trairii mistice, este anticiparea pamanteasca a bucuriei fericirii ceresti. (Ioan Gh. Savin, Mistica si Ascetica Ortodoxa, Sibiu, 1996, p.43). Pentru a ajunge la aceasta forma de desavarsire oamenii au primit Vestea cea Buna a Nasterii Pruncului Sfant si Evanghelia Iubirii. Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat la aceasta vietuire atat pe Apostoli cat si pe toti cei care vor sa-L urmeze. Realizarea desavarsirii insa, a fost rezervata doar celor alesi: Fiti desavarsiti, precum Tatal nostru din ceruri desavarsit este.

Sfanta Evanghelie este inzestrata cu intregul tezaur hristic al vietuirii mistico-ascetico-martirice, avandu-L ca subiect insusi pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Astfel Biserica lui Hristos, poarta in sine caldura luminii Duhului Sfant, dragostea Cuvantului-creator, intrupat, toata stralucirea puterii Tatalui ceresc si maretia Fecioarei Maria, Maica Domnului.Iata ce frumos surprinde poetic, Sfantul Grigorie de Nazianz maretia Creatiei si Atotstralucirea lui Dumnezeu: „O, Tu mai presus de toate, /caci cum altfel mi-e ingaduit sa Te laud?/ Cum Te va canta cuvantul,/ caci nu Esti de grait cu nici un cuvant./ Cum Te va contempla mintea,/ caci nu Esti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrait,/ ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu grai/ Singur Tu fiind de necunoscut, fiindca le-ai creat pe toate cele cu cuget/ Toate, si cate graiesc si cate nu graiesc, Te cuvanta./ Toate si cate cugeta si cate nu cugeta, Te cinstesc./ Caci dorurile si durerile tuturor sunt in jurul Tau./ Tie ti se roaga toate, toate cele ce cugeta/  Alcatuirea Ta canta imn in tacere./ In Tine raman toate. La Tine alearga impreuna-n toate/ Si Esti sfarsitul a toate si Unul si toate si niciunul,/ Nefiind ceva din acestea, nefiind toate./ O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine, singurul ce nu poti fi numit?/Ce minte cereasca va patrunde valurile mai presus de nori?/ Fii indurator, o, Tu mai presus de toate,/ Caci cum altfel mi-e ingaduit sa te laud?” (Imn catre Dumnezeu, in Opere Dogmatice, Ed. Herald, Bucuresti, 2002).

Momentul mistic de la Buna Vestire arata alegerea, locul unic si slava Fecioarei Maria, pe care le-a primit in Creatia lui Dumnezeu, ca mijlocitoare la mantuirea oamenilor. Maria este aleasa de Dumnezeu pentru a fi Maica Fiului Sau, lucru care i se aduce la cunostiinta de catre Arhanghelul Gavriil: Bucura-Te, cea ce esti plina de har, Domnul este cu Tine. Binecuvantata esti Tu intre femei (Luca 1, 28). Cuvintele plina de har, arata credinta, smerenia, nadejdea, ascultarea, incununarea vietii ei ingeresti de pana atunci, dragostea, peste care se revarsa, darurile cele mai presus de daruri; pogorarea caldurii si stralucirea Sfantului Duh precum si Umbrirea Celui Preainalt. Prima care recunoaste Slava divina a Fecioarei Maria este verisoara primara, presbitera Elisabeta: Binecuvantata esti Tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui Tau. Si de unde mie aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu? (Luca 1,42-43). Insasi Maria intareste vorbele verisoarei sale Elisabeta, cantand imnul inspirat de lauda: Mareste sufletul meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu, ca a umblat spre smerenia roabei Sale. Ca, iata, de acum ma vor ferici toate neamurile. Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si Sfant este numele Lui (Luca 1, 46-49). Cuvintele Fecioarei Maria sunt cuvinte profetice, inspirate de catre Duhul Sfant, izvorate dintr-un suflet dumnezeiesc, care traise minunea participarii la intruparea Fiului lui Dumnezeu in pantecele sau. Fecioara Maria inchina un imn de recunostiinta Bunului Dumnezeu, pentru a-si exprima bucuria fata de milostivirea Atotcreatorului. Deci prin Lumina Sfantului Duh, Puterea Celui Preainalt- Fiul ia chipul lui Hristos in Fecioara. Prin expresia: Iata slujitoarea Domnului, isi exprima daruirea totala lui Dumnezeu, din toata inima sa, implinind astfel profetiile vechi-testamentare. (Jerusalemer Bibel-Lexicon, herausgegeben von Kurt Hennig, Haenssler-Verlag, Stuttgard, 1990,/ Nouveau Testament interlineaire grec-francais, avec, en regard, le texte, par Maurice Carrez, Georges Metzger et Laurent Galy, Aliance Biblique Universelle, Paris, 1994).

Amanunte despre viata Fecioarei Maria dinaintea episodului Bunei-Vestiri, gasim in Protoevanghelia lui Iacob, iar dupa, Faptele Apostolilor, in Epistolele Apostolice si in Apocalipsa:“ Iar cand a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea “ (Galateni 4, 4-7). Sfantul Apostol Pavel reda primul imaginea teologica despre intruparea Mantuitorului, vorbind despre cele doua firi ale lui Hristos, dumnezeieasca si umana, precum si rolul Fecioarei in intruparea Fiului lui Dumnezeu, rolul Nascatoarei de Dumnezeu in istoria omenirii.

Rene Laurentin precizeaza patru idei in expresia Apostolului Pavel, structurandu-le doua cate doua: „nascut din Femeie/ ca sa dobandim infierea, Nascut sub Lege/ ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere.” (Rene Laurentin, „La Qestion mariale”, Paris, 1963, ”Court traite sur la Vierge Marie”, Paris, 1968). Prin nasterea Mantuitorului din Fecioara Maria, toti crestinii dobandesc infierea spirituala (daca si-o pastreaza), iar Legea este amintita doar pentru a arata chenoza Logosului. „Ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus, caci El va mantui popoarele lumii de pacatele lor.” (Matei 1, 20-21).

Foarte de timpuriu Sfintii Parinti si scriitorii Bisericii au inteles ca adevarata credinta si marturisire a lui Iisus Hristos ca Fiu intrupat si inviat al Tatalui ceresc, o implica in mod expres si pe Fecioara Maria, Maica Sa, in care s-au implinit toate proorociile si asteptarile mesianice, numind-o astfel: Aeiparthenos (“Pururea Fecioara”) si  Theotokos (“Nascatoare de Dumnezeu”). Aceasta dubla calitate a Maicii Domnului era inteleasa drept o implicatie si o consecinta dogmatica indispensabila intelegerii unirii divinului si umanului in Persoana lui Hristos sub forma unei uniri ipostatice, iar hristologia patristica concentreaza esenta Evangheliei in dubla taina a inomenirii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului in Persoana divino-umana a lui Hristos si in persoanele cele infiate prin credinta si sfintele Taine in Trupul eclesial al Acestuia.

Daca, Taina inomenirii lui Dumnezeu este realizata in Persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Taina indumnezeirii omului e realizata la modul absolut de Fecioara Maria Nascatoarea de Dumnezeu, care poate deveni o regula pentru noi toti, cum spunea Sfantul Ambrozie al Milanului (+397). Touto gar to onoma (Theotokos) hapan to mysterion tes oikonomias synistesi (Dogmatica III, 12; PG 96, 1029 C) / Haec est imago virginitatis…ut eius omnium sit disciplina…ut quaecunque sibi eius exoptat praemium, imitator exemplum: secretum verecundiae, vexillum fidei, devotionis obsequium; virgo intra domum, comes ad ministerium, mater ad templum. (De virginibus II, 15; PI, 16, 222).

In Apocalipsa Sfantului Ioan, Maria apare sub chipul Femeii care se lupta cu balaurul rosu. “ Si s-a aratat din cer un semn mare: o Femeie invesmantata cu soarele si luna era sub picioarele ei si pe cap purta cununa din douasprezece stele. Si era insarcinata si striga, chinuindu-se si muncindu-se ca sa nasca. Si alt semn s-a aratat in cer: iata un balaur mare, rosu, avand sapte capete si zece coarne si pe capetele lui, sapte cununi imparatesti. Iar coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant. Si balaurul statu inaintea Femeii, care era sa nasca, pentru ca sa inghita copilul, cand il va naste. Si a nascut un copil de parte barbateasca, care avea sa pastoreasca toate neamurile cu toiag de fier. Si copilul ei fu rapit la Dumnezeu si la tronul Lui. Iar Femeia a fugit in pustie, unde are loc gatit de Dumnezeu, ca sa o hraneasca pe ea, acolo, o mie doua sute si saizeci de zile. (Apocalipsa 12, 1-6).

Sfintii Parinti au vazut in Femeia din Apocalipsa, asemeni Sfantului Ioan, pe Fecioara Maria, care prin faptul de a-L fi nascut  pe Fiul lui Dumnezeu, il biruieste pe diavol. Fiul nascut din Femeie care pastoreste neamurile este Mantuitorul Iisus Hristos. El inaltandu-Se la tronul lui Dumnezeu la patruzeci de zile dupa Inviere.

Prigonirea Femeii nu se opreste aici: „Iar cand a vazut balaurul ca a fost aruncat pe pamant, a prigonit pe Femeia care nascuse pruncul. Si Femeii  i s-a dat aripile marelui vultur, ca sa zboare in pustie, la locul ei, unde e hranita acolo o vreme si vremuri si jumatate din vreme, departe de fata sarpelui. Si sarpele a aruncat din gura lui, dupa Femeie, apa ca un rau ca s-o ia apa. Si pamantul i-a venit Femeii intr- ajutor, caci pamantul si-a deschis gura sa si a inghitit raul pe care il aruncase balaurul din gura. Si balaurul s-a aprins de manie asupra Femeii si a pornit sa faca razboi cu ceilalti din semintia ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus.” (Apocalipsa 12, 13-17).

In viziunea inspirata a Apostolului Ioan, Femeia este deopotriva Fecioara Maria si comunitatea crestina-Biserica lui Hristos, a carei Mama spirituala este Nascatoarea de Dumnezeu. Destinul Bisericii este identic cu cel al Maicii sale, greutatile, defaimarile, prigonirile, persecutiile si jertfa regasindu-se permanent in istoria Bisericii, in teologia crestina. Sfantul Grigorie de Nazianz, identifica in notiunea de teologi pe Marturisitorii, care trebuiau sa filosofeze, cand si cat, inaintea oamenilor, “netezind calea” ca sa vina Lumina Cuvantului, Samanta Evangheliei. Prin Hristos, insusi lumea fizica si materiala a devenit capabila de indumnezeire, iar umanitatea inviata a lui Iisus e inceputul unei creatii noi indumnezeite. Faptul ca Dumnezeu Fiul S-a facut om in Iisus din Nazaret inseamna nu numai mantuirea din pacat si moarte, dar si participarea la insusi dumnezeirea Sa. Lumina paterna ca sa folosim expresia Sfantului Irineu, iradiind din trupul Sau indumnezeit, devine prin nasterea crestinului la Botez o mostenire ce trebuie realizata prin insusirea ei constienta ulterioara, prin intermediul nevointelor ascetice si a energiilor dumnezeiesti care modeleaza virtutiile. Pe de o parte, lumina, stralucirea dumnezeirii, strabate intreaga viata a Bisericii, prin Sfintele Taine si cultul in general, iar pe de alta parte aceasta lume a lumii viitoare, continua Taina intruparii, a ispitirii, a vanzarii, a lepadarii, a prigonirii, a arestarii, a inscenarii unui proces samavolnic, a intemnitarii, a torturii, a defaimarii, a rastignirii dar si a biruintei prin Inviere. In Imnul 40 al Sfantului Simeon Noul Teolog, Mantuitorul Iisus Hristos spune: „Cei ce imita patimirile Mele se vor face partasi ai dumnezeirii Mele si vor fi comostenitori ai Imparatiei Mele”. (Saint Symeon Le Nouveau Theologien, Traites theologiques et ethiques “Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966).

Intru inceput umanitatea a fost creata pentru Iisus Hristos si tot prin Iisus Hristos a fost recreata, indumnezeita. Omul a fost creat cu capacitatea de a primi pe Dumnezeu, capacitate care defineste natura sa. Daca persoana umana nu mai este in comuniune cu Dumnezeu, isi pierde caracterul de persoana prin pierderea harului, devenind un ins, und individ capabil de orice fapta rea. Fara har omul devine nenatural, subuman, dezumanizat, demonizat.

In virtutea rudeniei noastre cu Logosul, Chipul desavirsit, Dumnezeu este prezent  prin har si deci vederea Sa este posibila. Aceasta asemanare sau inrudire consta in capacitatea umana de autodeterminare libera (autexousion). Hristos lasa calea deschisa fiecaruia spre a se imbraca din nou cu vesmantul slavei. Aceasta recreere implica insa o permanenta traire in asceza, sa ne alegem pe noi insine in Hristos, care ne-a recreat. Daca El S-a golit pe Sine Insusi de slava spre a se impartasi cu lutul nostru, noi la randu-ne suntem datori sa impartasim de buna voie moartea Sa rusinoasa, Crucea Sa. Insusirea mantuirii, calea indumnezeirii duce in mod inevitabil prin pocainta pe care Dumnezeu a dorit-o de la Adam si n-a primit-o. Ea cere renuntarea la voia noastra proprie cazuta, dezbracarea patimilor, strapungerea inimii si plansul, precum si dobandirea virtutiilor. Toate acestea pur si simplu pentru ca sa ne facem din nou pe deplin naturali, intrucat a implini poruncile lui Dumnezeu inseamna a ne angaja in opera propriu-zis harazita lui Adam.

“Viata pe acest pamant e de aceea data crestinului pentru asceza. E timpul in care, in Hristos si in conformitate cu Patima Sa, credinciosul isi poate descoperi sinea sa adevarata. Pe orice treapta e activ si prezent harul Duhului Sfant. Acest har e la inceput imperceptibil, dar pe masura ce insusirea mantuirii inainteaza in virtutea asemanarii produse prin fire si har, chipul lui Dumnezeu devine in stare sa cunoasca Arhetipul sau in el insusi”  (idem, C 17,12).Invierea lui Hristos ne-a introdus intr-o conditie noua a existentei, un mod nou si diferit de a fi. Trupul Sau cel inviat insufletit de Duhul Sfant devine parga creatiei celei noi, caci in El locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii (Coloseni 2,9), si din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har (Ioan 1, 16).

In viata Bisericii Ortodoxe dogma, mistica, spiritualitate si teologie sunt dimensiuni constitutive, ineseparabil unite. Pentru intelegerea crestina, Mistica este doar un adjectiv al Ortodoxiei: Persoana divino-umana a lui Iisus Hristos, Capul Bisericii si revelatorul Treimii. De aceea Mistica ortodoxa este hristo-teo-logica. Exista o coincidenta deplina intre obiectivitatea credintei Bisericii ca o comuniune sacramentala si experienta subiectiva a persoanei care, incorporata in ea, isi asimileaza activ teologia acesteia prefacand-o in viata. Prin ruga si contemplatie, prin experienta mistica concretizata in asceza, prin daruire totala si jertfa crestinii alesi devin existente teologice: Eroi, Martiri, Mucenici, Sfinti, toti impreuna Marturisitori ai existentei.

Unind in sufletul crestinului harul, credinta si faptele bune, cerul si pamantul, mintea si trupul, Mistica, Asceza, Suferinta si Jertfa, intr-un cuvant Filocalia Ortodoxa Patimitoare, devine axa spirituala nevazuta ce sustine launtric Biserica, devine stalpul viu intemeietor al Crucii- Icoana a vietii in Hristos. In fata absurdului si a abisului ateist, a neantului infernal al pacatului, a finitudinii si a mortii spirituale Filocalia Ortodoxa e un raspuns mereu actualizat la Taina omului, deschizand perspectiva canonizarii crestinului in Dragostea si Lumina Sfintei Treimi revelate in Biserica lui Iisus Hristos.

Experienta tragismului soartei pamantesti ne este necesara, fiindca ne arata limitele, neputintele si talentele in izolarea lor, prin necolaborarea cu Dumnezeu. Este firesc ca dupa esecul tuturor eforturilor si straduintelor noastre, sa ni se deschida orizonturile unei alte lumi, infinit mai nalte. Atunci, in locul sfarsitului fatal, in majoritatea cazurilor a geniilor omenirii, apare un inceput binecuvantat, care poate fi pentru om ca Lumina Invierii.

Cercetand Istoria crestina, constatam faptul ca omenirea in ansamblul ei, pana in ziua de astazi, nu a crescut evanghelic. Necunoscandu-L pe Hristos ca Vesnicul Om si inainte de toate ca Dumnezeu Adevarat, in orice stare ar fi ei, oamenii pierd Lumina Imparatiei dumnezeiesti si mostenirea de fii ai lui Dumnezeu. In ceea ce ne priveste pe noi, daco-romanii, viata mistica a fost si bogata si infloritoare de-a lungul intregii sale istorii. Schytia era o tara eminamente a monahismului precrestin, apoi Daco-Romania cu multitudinea lacasurilor, schiturilor si manastirilor rasarite peste tot. Miscarile de o profunda simtire religioasa si de elevatie mistica s-au perpetuat continuu de la cea a calugarilor proto-daci, la cea a monahilor schytani, care au combatut vehement arianismul, urcand in istorie pana la Miscarea paisiana, Fenomenul Rugului Aprins, Miscarea de la Cernica,  Fenomenul Arsenie Boca, Ordinul Isihastilor intrezarit de Valeriu Gafencu, Oastea Domnului  sau alte grupari mistic-ascetice din temnitele totalitarismului, culminand cu Miscarea Legionara, care a practicat un misticism viu, arzator, jertfitor, inaltator.

Atitudinea mistica la noi a atins deseori stari exceptionale, sofianice, conducand la biruinta Traditiei ortodoxe asupra fariseismului scholastic, delirului aristotelizat al thomismului, absolutismului monarhic machiavelic, ratacitului protestantism, narcisismului renascentist, tenebroasei oculte,perversiunii iluminismului, absurditatii ateismului, ori aberatiilor comuniste.

Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi-Neamt
ianuarie 2011

FRUMOASA NOASTRA PLANETA ALBASTRA

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

„Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele, caci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, laudarosi, mandri, defaimatori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara evlavie, fara dragoste fireasca, neinduplecati, vorbitori de rau, neinfranati, neimblanziti, neiubitori de bine, tradatori, obraznici, ingamfati, iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1-4).

Spre sfarsitul secolului XX, multi propovaduiau, vorbeau, se temeau si asteptau „Sfarsitul Lumii”, fenomen ce urma sa aiba loc in anul 2000. Am trecut acest prag si se fac tot felul de scenarii  dramatice, catastrofale, altele datatoare de speranta, referitoare la anul 2012.
Sunt si unele argumente stiintifice, precum Rezonanta Schumann, numita sugestiv „Pulsul Terrei”, verificata  in mod experimental si demonstrata matematic in anul 1952, de fizicianul german Winfried Otto Shumann (1888 – 1974), profesor la Facultatea de Stiinte din München. El a prezis existenta campului bioenergetic al pamantului si a calculat frecventa sa de vibratie, inainte chiar de a putea fi efectiv masurata. Acest camp are o rezonanta, masurata in pulsatii (vibratii) pe secunda. Unii o considera responsabila de echilibrul biosferei, mediu natural de care depind toate formele de viata. S-a ajuns la concluzia ca toate vertebratele si creierul nostru au aceeasi frecventa (aproximativa) de 7,83 hertzi. „Noi si planeta formam o entitate unica. Adica noi, fiintele umane suntem pamant care simte, gandeste, iubeste si venereaza. De ce suntem asa? Pentru ca avem aceeasi natura bioelectrica si suntem inconjurati de aceleasi unde rezonante Schumann.” Datorita faptului ca sangele nostru contine fier, spun unii cercetatori, suntem facuti sa vibram in ritm cu Pamantul; vibratia noastra este o suma de impulsuri electrice care controleaza activitatea muschilor, sistemului nervos, organelor de simt, creierul fiind organul centralizator si coordonator al acestor vibratii, numite unde cerebrale. Ele pot fi masurate.
Vorbind din punct de vedere fizic despre Rezonanta, putem spune ca este vorba despre frecventele descarcari electrice ce apar in timpul unor furtuni puternice si care creeaza unde electromagnetice intre Pamant si ionosfera (patura superioara a atmosferei, cuprinsa aproximativ intre 100 si 1000 km, in care gazele componente sunt rarefiate si incarcate cu ioni, producand acea rezonanta electromagnetica. Deci, suprafata terestra si ionosfera sunt bune conducatoare de electricitate si atmosfera cuprinsa intre ele se comporta ca un dielectric, ca o imensa cavitate rezonanta pentru undele electromagnetice. Valorile lor au fost puse in evidenta: 7,83 Hz, 14,3 Hz, 20,8 Hz, 27,3 Hz si 33,8 Hz (o frecventa de un Hertz corespunde unei perioade de repetare de o secunda). Cand s-a calculat cu aproximatie cea mai joasa frecventa de rezonanta a „cavitatii rezonante terestre” s-a impartit viteza luminii la circumferinta terestra si s-a obtinut valoarea de 7,8 Hz. Nu este o valoare fixa, ci una variabila, deoarece altitudinea ionosferei are variatii de la o zi la alta si de la un anotimp la altul. Analizata stiintific, Rezonanta Schumann poate oferi date importante referitoare la modificarile climatice, dar si informatii despre activitatea solara, furtunile terestre.
De aici incep comentariile stiintifice a caror veridicitate, cu greu o putem proba. Gasim semnalat ca „Timp de mii de ani, Rezonanta Schumann sau Pulsul Terrei, a fost de 7,83 cicli pe secunda. Insa, din 1980, rezonanta a inceput sa creasca incet, acum fiind de 12 cicli pe secunda”. Aceasta crestere a frecventei de rezonanta Schumann, a fost observata si identificata mai intai de un clarvazator brazilian. Se preconizeaza ca la 13 Hz inima pamantului se va opri. Dar, determinarile experimentale infirma modificari ale frecventelor de rezonanta Schumann in sensul unei cresteri continue, ne spune Alexandru Mironov, jurnalist roman, specialist, scriitor SF: „Este evident ca pentru a se produce asemenea modificari este nevoie sa se modifice parametri fizici ai cavitatii formate din suprafata terestra, straturile inferioare ale atmosferei si ionosfera”. Iar aceste modificari, ne spune dumnealui ca nu s-au produs, nu s-a intamplat nimic cu cavitatea Schumann. „Cresterea frecventei de rezonanta Schumann se traduce prin scaderea progresiva a densitatii planetei” si cum masa planetei este constanta, inseamna ca ii creste volumul, iar o asemenea crestere de volum nu a fost inregistrata de nici unul dintre satelitii care efectueaza masuratori de precizie asupra planetei (densitatea fiind raportul dintre masa si volum). „Mai degraba putem banui ca intensitatea campului magnetic fluctueaza, scazand si apoi revenind, fara a se modifica polaritatea campului magnetic terestru. Astfel de fluctuatii au mai avut loc in trecut. Inversiune sau fluctuatie, nucleul terestru pare a fi agitat insa de furtuni intense.” De adaugat ca ultimele studii ale cercetatorilor de la Institutul de Geodezie din cadrul Universitatii Bonn din Germania au demonstrat ca marimile planetei s-au micsorat in ultimii cinci ani, cu 5 milimetri. Nu ar fi aceasta cauza valorilor modificate ale Rezonantei Schumann? Si admitand modificarea rezonantei Schumann, putem crede ca ea poate conduce la modificari genetice lente si progresive in sensul reducerii timpului necesar dezvoltarii si maturizarii fiintelor de pe Terra? Iar ingineria genetica ar putea interveni intr-un mod util, pentru a face corectiile necesare sau pentru a anula efectele acestui fenomen daca procesul s-ar derula in defavoarea omului?
Se vehiculeaza ideea ca datorita acestui fenomen ziua nu mai are 24 de ore, ci doar 16 ore si ca acest aspect ar fi sesizat de multi dintre noi. Logic nu putem afirma ca ziua nu mai are 24 ore, ci doar 16, pentru ca, daca ar fi asa, ceasul ar trebui sa treaca de la orele 16, direct la 24 si am avea ceasuri cu doar 16 ore. Alexandru Mironov ne linisteste si ne vorbeste (in 2007) despre acest timp: „Avem ceasuri? Avem! Ce ne spun ele noua? Ne indica vreo accelerare a timpului? Haideti sa credem ca sunt influentate ceasurile terestre, asa ca nu mai putem detecta o accelerare a curgerii timpului. Dar ceasurile din spatiu? Ele cum de sunt influentate? Nu uitati ca orice vehicul spatial are la bord ceasuri de mare precizie, ele fiind folosite ca baza de timp pentru desfasurarea activitatilor programate. Ei bine, aceste ceasuri nu au „sesizat” nici o anomalie in curgerea timpului…” Care este adevarul? Poate ceasul nostru interior va trebui potrivit in alt mod? Ni se pare ca timpul se scurge din ce in ce mai repede si nu mai putem face tot ce ne propunem. Nu cumva cantitatea de informatie pe care creierul nostru trebuie sa o proceseze creste neincetat, iar posibilitatile de comunicare sunt din ce in ce mai multe si de la mai mari distante, deci procesarea acestor  informatii si conexiuni necesita din ce in ce mai mult timp si ziua ni se pare mai scurta, numarul zilelor mai putine, viata mai scurta? Poate fi doar o schimbare de perceptie a curgerii timpului pe care o resimte orice om, o criza acuta de timp cu care ne confruntam la ora actuala vis – a-vis de informatiile care ne asalteaza. Ne mai punem intrebarea: Este o iluzie sau are o baza reala? N-ar trebui sa ne straduim sa ne adaptam si sa incercam sa facem fata vitezei cu care vin informatiile si cantitatii lor? Caci ce este adaptarea decat un conflict de forte care ajung la un echilibru, la o neutralitate? Echilibrarea unor dezechilibre, spunea un coleg de-al meu! De cate ori nu au oscilat gandurile noastre pana am luat o hotarare? Acea hotarare a fost punctul de echilibru al oscilatiilor noastre. Poate este necesar sa gandim si sa actionam mai rapid pentru a ne incadra intr-un timp mai scurt ? Poate unii dintre noi nu dispun de aceasta posibilitate a adaptarii? Poate creierele noastre se vor adapta la o capacitate mai mare de procesare, intocmai computerelor care se schimba, devin mai rapide si cu capacitate mai mare de procesare? Neuro-fizicianul britanic W. Grey Walter spunea ca cel putin zece miliarde de celule electronice ar fi necesare pentru a face o copie a creierului omenesc. Aceste celule ar ocupa cam 500 de mii de metri cubi si alte cateva milioane de metri cubi ar mai fi necesare pentru „nervi” sau cabluri, iar puterea necesara pentru operare ar fi de un miliard de wati. Iata cu ce am fost inzestrati de Divinitate!
In cartea „Misterele marii cruci de la Hendaye” (cruce aflata in sudul Frantei, monument ce reprezinta Sfarsitul Timpului continand intr-o forma codificata informatii despre marele An Cosmic si ciclurile de purificare si „triere” care vin odata cu acesta), ni se spune ca astazi suntem la marginea Timpului si ca intreaga realitate se va intoarce „pe dos”. Autorii se bazeaza nu pe profetie, ci pe cercetari stiintifice in legatura cu alinierea planetelor si a galaxiilor care au determinat perioadele de purificare din trecut. Acelasi lucru s-ar fi intamplat in Atlantida cu mii de ani in urma, cand, ca si acum, domneau lacomia, materialismul, setea de putere si tehnologia, in detrimentul spiritualitatii. Mai multe texte stravechi descriu transformari radicale in trecutul indepartat al omenirii. „Odata cu trecerea timpului si apropierea de anul 2012, vor avea loc mai multe schimbari la nivelul planetei, care vor provoca modificari radicale si bruste de clima, timpul va ajunge la zero, clima se va schimba dramatic, iar ADN-ul uman va fi reprogramat”, citeaza oamenii de stiinta, considerand ADN-ul nostru un Internet biologic. Consecintele acestui fenomen se pare ca sfideaza puterea imaginatiei: „Intreaga planeta si toti locuitorii ei vor trece intr-o alta dimensiune!” Deci, curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe masura ce ne apropiem de „Punctul Zero”; daca 24 de ore ale zilei reprezinta inca, la ora actuala, 16 ore efective, diferenta dintre acestea se va mari exponential, astfel incat la trecerea prin Punctul Zero, pe care unii il situeaza la sfarsitul anului 2012, 24 de ore din anul 1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai exista!?
Astronomii spun astazi ca planul Sistemului nostru solar se va alinia peste planul Galaxiei, Calea Lactee, lucru care se intampla o data la 26.000 ani, cand se incheie un Mare Ciclu Cosmic. Aceasta afirmatie corespunde previziunilor mayasilor, cei care in urma cu 3500 de ani au pus bazele astronomiei si au calculat date astronomice pentru perioade de milioane de ani, cat si ciclurile prin care planeta trece ireversibil: Oscilatia axei terestre, schimbarea pozitiei aparenta a stelelor, iar la nivel planetar, inversiunea polilor magnetici, fenomen care s-ar petrece o data la 13.000 de ani, deci de doua ori intr-un mare ciclu cosmic de 26.000 de ani. In prezent, se spune ca ne apropiem de aceste doua mari schimbari, aflandu-ne la sfarsitul acestui mare ciclu, dar si la inceputul unuia nou. Mayasii au prezis chiar si data exacta a disparitiei propriei civilizatii. Calendarul mayas se opreste in 22 decembrie 2012 si de aici concluzia ca schimbarile care se asteapta in 2012 vor modifica total viata pe Terra si omenirea insasi. Persoanele clarvazatoare au confirmat ca in jurul anului 2013 este o bariera de care ele nu pot trece, aceasta nu ar inseamna ca nu este nimic dincolo de acel an, ci doar ca este ascuns perceptiilor noastre. S-ar parea ca avem de a face cu o elevare a constiintei pe masura ce ne apropiem de translatia in cea de-a patra dimensiune, adica de trecerea la o frecventa de vibratie superioara. „A patra dimensiune este mult mai plina de viata. Este o dimensiune in care predomina compasiunea, intelegerea si iubirea.” Se vorbeste despre 9 dimensiuni ale constiintei, din ce in ce mai inalte. Pana in prezent, se pare ca am pierdut in mare parte legatura cu dimensiunile mai inalte – dimensiuni spirituale, iar acest lucru ne-a facut sa involuam intr-o „specie daunatoare, ce ar putea distruge intregul Univers”. Un destin neinteles ne-a conditionat pana acum existenta?
Cert este ca exista in profunzimea fiintei umane o samanta care asteapta sa incolteasca, este acel neastampar pe care-l simtim, cu scopul regasirii adevaratei noastre naturi, de a iesi din visul materiei si de a ne intoarce la spiritualitate, la divinitatea care vegheaza si ne indruma  CALEA. Vocea Sinelui trebuie sa fie mai puternica ca cea a Egoului. Caci numai Sinele ne poate face sa cunoastem ADEVARUL si numai astfel vom ajunge la adevarata VIATA. A urma drumul spiritual inseamna a urma drumul aratat noua de Divinitate si mai inseamna a ne autocunoaste si a ne elibera de teama intunericului. Pe frontispiciul templului din Delphi este scris: „Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste intregul Univers, cu energiile si fortele sale ascunse” iar un aforism al intelepciunii ne invata: „Ceea ce este aici (in microcosmosul fiintei mele) este pretutindeni (in macrocosmos),ceea ce nu este aici nu este nicaieri”.
Se mai vorbeste despre Centura Fotonica care incercuieste constelatia Pleiadelor. Oamenii timpului nostru avand un comportament egoist si, deci, cu vibratii scazute in aura energetica, nu vor supravietui radiatiei de inalta frecventa ale acestei nebuloase, nor electromagnetic care emana din centrul galaxiei. Astronomii ne explica cum sistemul nostru solar, trece prin Centura Fotonica de 2 ori la fiecare 25.920 ani, iar trecerea Centurii dureaza 2000 de ani. Unii cred ca soarele a si intrat in Centura din 1998, preia energia si o distribuie in intregul sistem solar; urmeaza ca Terra sa intre in 2012, cand sunt de asteptat efecte temporare spectaculoase. Terra inconjoara Soarele pe orbita sa, deci este sau in fata sau in spatele Soarelui, daca ne imaginam intrarea lineara in Centura. In consecinta, ori Soarele, ori Terra va intra prima data. Este imposibil de prezis exact care va intra, deoarece Centura se dilata si se contracta mereu. Daca Soarele va intalni primul Centura, ne comunica unii, vor urma 3-5 zile de intuneric total si vor cadea toate sursele de curent electric; daca Terra va intra prima, nu va fi intuneric. Ni se mai comunica faptul ca o data cu intrarea planetei in Centura, vom experimenta un soc electric, cam o zecime de secunda, dar care nu va fi periculos. Alte surse spun ca in jurul Terrei va exista o intensa activitate fotonica, apoi o comprimare si o expansiune brusca a atmosferei; multa vreme, cerul va deveni plin de lumina intensa, care ii poate duce la orbire pe cei neprotejati. Aceasta lumina este asteptata sa apara in ultimele 3 zile. O alta caracteristica spectaculoasa va fi efectul activitatii intense a fotonilor asupra materiei. Va exista o inalta excitatie a atomilor, cauzand fluorescenta tuturor corpurilor. Ca rezultat major, nu va mai exista noapte timp de 2.000 de ani. Despre acest Nor fotonic se spune ca are o mare densitate de electroni si pozitroni  (antielectroni). In fizica, atunci cand o particula si antiparticula sa intra in coliziune, sunt amandoua anihilate, cu o imensa degajare de energie radianta-fotoni. Prezenta acestor pozitroni liberi va interfera cu electricitatea terestra formata din electroni, ceea ce va duce la acel soc electric. Oricum, energia fotonica, ca rezultanta a coliziunii dintre electroni si pozitroni, va deveni o majora sursa de energie libera si nepoluanta. „Intalnirea cu Centura Fotonica va fi o mare experienta pozitiva, dar numai Omul cu suficienta disciplina pusa in slujba ameliorarii si elevarii propriei constiinte, isi va da seama ca anticipata “Epoca de Aur”, se manifesta deja. Nu se poate pune la indoiala faptul ca pentru Omenire, intalnirea cu Centura Fotonica, va fi in esenta o experienta spirituala. Dar acest lucru depinde totusi de fiecare. Daca la acea vreme vom fi destul de evoluati, mari pasi inainte vom face prin ridicarea nivelului constiintei prin absorbirea razelor de lumina de inalta frecventa. Daca comportamentul nostru ramane negativ, avem multe vibratii scazute ca rezultat al actiunilor egoiste, nu ne putem astepta sa supravietuim radiatiei de inalta frecventa. Cu alte cuvinte, va avea loc o mare selectie naturala pe baza spirituala.” Nu par toate de domeniul stiintifico-fantastic? Este posibil? Sau nu este posibil? Sa ne speriem? Sau sa ne bucuram?
Diferite organizatii sunt alertate de faptul ca oamenii tulbura procesele naturale, prin modul in care traim – emisia de gaze fiind responsabila pentru efectul de sera (dioxidul de carbon si metanul), iar ca rezultat planeta este din ce in ce mai fierbinte. Se preconizeaza ca va creste nivelul marilor prin extinderea oceanelor si topirea ghetarilor, vom avea parte de furtuni, tornade si seceta. Pamantul se indreapta spre o crestere a temperaturii medii de aproximativ 4 grade Celsius pana la sfarsitul secolului, potrivit unei analize de monitorizare a emisiilor toxice efectuata pe 60 de tari. Aceasta va duce la disparitia unor specii de vietuitoare, la reducerea culturilor si deci a hranei (unii sunt de parere contrarie si anume ca va duce la o majorare a productiei de hrana), precum si colapsul calotei glaciare a Groenlandei. Kevin Trenberth, directorul pentru analiza climei al Centrului National al SUA pentru Cercetari Atmosferice (CNCA) adauga o observatie: „Este vorba de un lucru care nu poate fi oprit. Va trebui sa pur si simplu sa traim cu aceasta. Noi cream o alta planeta, diferita. Daca ar fi sa ne intoarcem aici pentru o suta de ani, am gasi o cu totul alta clima.” Richard Lindzen, fizician specializat in probleme de clima, profesor de meteorologie, absolvent si doctor in matematici aplicate la Harvard, considera incalzirea Pamantului absolut reala, dar afirma ca aceasta este rezultatul variatiilor naturale ale climei Terrei. Concluzia lui, dupa 40 de ani de studiu al meteorologiei: Este vorba de un „alarmism fara baza”. Mai mult, el sustine ca multi alti cercetatori sunt de aceeasi parere, ca in momentul de fata finantarea multor programe de cercetare este conditionata de preocuparea manifestata pentru incalzirea globala. Si-atunci ce sa mai credem? Care este adevarul?
De curand, profesorul Leonid Sokolov de la Universitatea din St. Petersburg, vorbeste despre un asteroid pe nume Apophis care se apropie de Terra si cel mai probabil va lovi Pamantul  pe data de 13 aprilie 2036. Cercetatorul crede ca asteroidul se va dezintegra in particule mici, iar fragmente din el vor continua sa cada pe Terra timp de multi ani. Asteroidul a fost descoperit in 2004 si este considerat cea mai mare amenintare la adresa planetei. Cercetatorii NASA spun ca ideea unei ciocniri in 2036 ar fi un pic hazardata. Care este adevarul?
Profesorul de Geologie de la University din Arizona, Jonathan Overpeck, intrebat, daca trebuie sa facem ceva in tot acest timp, a raspuns: „Ceea ce va pot spune este ca daca decideti sa nu faceti ceva, impactul va fi mult mai mare decat daca decideti sa faceti”.
Catherine Pearce, membru al asociatiei „Prietenii Pamantului”: „Clopotele au inceput sa sune alarma. Lumea trebuie sa se trezeasca in fata amenintarii.”
In ultimii ani, informatii de natura metafizica si spirituala, au intrat in campul constiintei planetare facandu-i pe multi oameni sa se intoarca din nou catre spiritualitate. Constiintele s-au polarizat si se crede ca aceasta ar face parte din procesul de purificare al acestei frumoase planete albastre. Universul este Spirit in manifestare, nimic nu este intamplator in Univers, in viata noastra zilnica, totul este perfect facut si coordonat de Divinitatea plina de iubire, in scopul evolutiei noastre, apropierii de Fiinta Sa. Noi, oamenii suntem cei care stricam frumusetea si echilibrul acestei planete! Si tot atat de adevarat este ca fiecare efect sau fenomen are la baza o cauza, adica un inteles adevarat, a carui insemnatate nu trebuie sa ne scape.
Unde se afla Adevarul? In inima omului credincios, si numai el va confirma veridicitatea cuvintelor unui profet, ale unui om de stiinta si va discerne neadevarul de adevar.
Biblia ne spune insa, ca nimeni nu stie: „Despre ziua aceea si despre ceasul acela, nu stie nimeni: nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal.” (Matei 24:36)
Nu vedem oare ce loc frumos pentru viata ne-a oferit Divinitatea? O realitate care nu ar exista fara ca noi sa o putem percepe! Ne-a inzestrat cu simturi pentru a ne putea bucura de frumusetile din jurul nostru; ne-a inzestrat cu minte pentru a  intelege ca facerea lumii a fost un act al Iubirii absolute, un destin etern si fericit al omului. Este cauza care trebuie sa ne determine a adauga frumuseti acestei naturi facuta din iubire pentru noi oamenii. Conditia istorica a fiintei umane ne obliga sa recunoastem si existenta raului din jurul nostru. Faptul de a exista pentru totdeauna, de a ne schimba sau a nu mai exista, salasluieste in final in puterea Celui ce exista cu adevarat, a Dumnezeului nostru. Reprezentantii Bisericii ne spun ca deosebirea dintre sensul primordial si starea actuala a fiintei impune credinta ca mantuirea pe care a inceput-o Fiul lui Dumnezeu prin Intrupare „va fi incununata cu restaurarea fiintei in conditia ei finala, implinita si desavarsita”. Sfantul Ioan Damaschin spunea: „Numai prin iubirea lui Dumnezeu se poate afirma si conserva sau permanentiza fiinta. A ramane in nadejde inseamna a ramane in fiinta, adica in Dumnezeu”
Biblia ne invata ca trebuie totusi sa veghem; trebuie sa fim pregatiti in orice clipa pentru a ne intalni cu Dumnezeu. Pentru aceasta noi trebuie sa credem din toata inima in Domnul Iisus Hristos, sa traim o viata sfanta si curata.
Sa ne cunoastem capacitatile si defectele, pentru a putea adopta un comportament adecvat ori unde ne-am afla. Reusind sa ne autocunoastem, ne putem  autocontrola, reusim sa facem distinctia dintre adevar si minciuna, dintre bine si rau, dintre aparent si real, dintre posibil si imposibil. Si aceasta deoarece in prezent comportamentul oamenilor s-a schimbat, hotarul dintre rau si bine a cam disparut, disperarea, agresivitatea au crescut la cote alarmante, de asemeni intoleranta. Lumea este complet derutata. Sa fie de vina aceste presupuse si unele chiar demonstrate schimbari ? Sau de vina este indepartarea noastra de credinta, de Legile divine?

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

CE E IUBIREA ?

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Ce va vine in minte daca v-ar intreaba cineva ce e iubirea?
Inefabilul iubirii ne face sa dam fiecare raspunsuri diferite, caci iubirea nu poate fi explicata pe de-a-ntregul. Poate sa spuna cineva ca a patruns in esenta ce este iubirea? E un mister pe care il purtam in noi, e o minune, nu stii de unde vine si nu stii unde o sa te duca. Iubirea se naste in tine, o simti ca pe ceva unic, e ca o flacara, un fel de combustie interna. Cand iubesti, perceptia din jurul tau se schimba, iar starea aceasta curge prin tine. Dispare totul, nu mai exista decat dorinta ca celalalt sa te iubeasca la fel de mult si il vrei numai pentru tine. Nevoia de iubire este atat de mare, incat, si atunci cand crezi ca esti mintit, iti vine sa strigi: “Minte-ma, dar minte-ma frumos!”
Se spune ca iubirea nu este de esenta umana si ca poarta in ea ceva din puritatea dumnezeiasca. Nici un om nu se poate lauda ca a inventat iubirea, nici nu se poate transmite din generatie in generatie, nici nu se poate Invata de la cineva, ori prin maturizare sau vointa si nici nu depinde de caracterul omului sau de varsta, chiar daca la varsta a treia e mai domoala, dar este compensata de lumina experientei. Oamenii au nevoie de dovezi de iubire pana in ultima clipa de viata. Acolo unde dispare, sufletul e parjolit.
Toate religiile lumii propovaduiestc iubirea ca fiind cel mai inalt mesaj, cea mai desavarsita conditie umana. Cele mai mari sacrificii omenesti s-au facut din iubire, asa cum s-a sacrificat Iisus din iubire pentru oameni. Literatura abunda de creatii pe aceasta tema.
Sensul cuvantului A-MOR (fara moarte) este iubirea. El arata ca iubirea poate sa treaca dincolo de moarte. Se spune chiar ca dragostea poate sa mute muntii din loc, caci la urma urmelor, tot ce conteaza in viata in mod deplin, este iubirea.
Iubirea este o sarbatoare a firii, este ceva armonios, bland, fascinant, cald. Caldura sufleteasca data de iubire da viata infinitelor entitati ce alcatuiesc universul, creaza forme, invie, lumineaza. Iluminarea, intelepciunea, vin pe calea iubirii, tine de bucuria de a trai iluzia.
Se intampla ca uneori iubirea sa-ti aduca si suferinta, sa mai incurce itele sau sa dea nastere unor situatii mai deosebite. Mai zilele trecute, un tanar imi spunea: “iubesc doua fete in acelasi timp si nu ma pot hotari pe care sa o aleg pentru casatorie. As putea impartasi fericirea cu oricare dintre ele.” Si cand i-am zis: “Tu ce-ai raspunde la intrebarea: Dar necazurile, cu care le-ai putea imparti mai bine?” a cazut pe ganduri.
Nu exista o reteta pentru iubire, exista doar acea chimie care se intampla intre oameni, singura valabila. E foarte diferita la fiecare cuplu de indragostiti, un unicat indescifrabil.
O amintire din perioada adolescentei care imi flutura si acum prin minte, mi-o explic doar prin aceasta misterioasa chimie.
Cam pe la 15-16 ani, Iuliei, prietena si colega mea de banca, ii sfaraiau calcaiele dupa Dragos cu care se intalnea adeseori in Cismigiu, caci pe acolo le era drumul spre casa. La inceput, conversatia lor era foarte sumara. Se intalneau, se salutau scurt: El: “Buna!”, ea: “Buna!”. Dupa un timp: ”Ce mai faci?” “Bine, dar tu?” “Si eu bine.” Dragos o lua de mana si se plimbau tacand, lasand doar inimile sa vorbeasca in graiul lor. La plecare ii inmana o scrisoare de dragoste. Iulia raspundea intotdeauna prompt cu scrisori frumoase pe care eu i le ticluiam cum ma pricepeam mai bine. Mi-amintesc cum ii spuneam cu deplina convingere ca numele Dragos s-a nascut din cuvantul dragoste. Dupa un timp, Dragos i-a facut urmatoarea declaratie de dragoste: “Stii ce-mi place la tine cel mai mult? Cat de frumoase scrisori imi scrii. Noaptea nu pot dormi pana nu citesc scrisorile tale, incat le stiu pe dinafara. N-as putea sa traiesc fara ele.” Cu vremea, Dragos a aflat cine scria acele “minunate” scrisori de dragoste. Credeti ca intre ei s-a schimbat ceva? Nici vorba. Dupa terminarea scolii s-au casatorit si eu le-am botezat copilul. Ce dovada mai mare trebuie pentru felul cum lucreaza chimia? Nu este nimic mai frumos si mai tulburator ca privirile ochilor de indragostit care spun povesti de iubire pe care cuvintele nu le pot ingana sau asterne pe hartie.
Si pentru ca iubirea ocupa un loc atat de importat in viata oamenilor, i s-a inchinat o zi din cele mai vechi timpuri, chiar inainte de crestinism, asa cum este sarbatoarea Dragobetele. E celebrata in ziua de 24 februarie, in anotimpul rece, dar tine inimile calde, caci “Dragobetele saruta fetele”, cum este vechea zicala romaneasca. Se spune ca Dragobetele, feciorul chipes si puternic al Babei Dochii, aduce iubirea in casa si in suflete. Acest tanar neastamparat si navalnic este fratele mai viril al mai firavului Sf. Valentin, Cupidonul american, care isi arata amorul cu inimioare rosii strapunse de sageti si ravase parfumate. Virilitatea Dragobetelui este o creatie in spiritul locului, tipic unei culturi dionisiace. Balcanicii sunt mai infocati, mai intaratati, mai puternici, mai voluptosi decat fratii lor de peste ocean. Zona Carpato-Dunareana duduie de forta si barbatie.
Pentru omul arhaic, ziua de Dragobete era semnul sosirii primaverii. Era prima zi cand se vorbea despre pasari si plante, semne ale innoirii naturii, cand pasarile presarau bucurie, iar plantele si florile incantau simturile pe plaiurile mioritice. In aceasta zi se “logodesc” pasarile. Datorita vechimii, aceasta zi a dat nastere la multe si frumoase obiceiuri care s-au pastrat la sate si care nu merita epitetul de “rasuflate”.
In ultimii ani, la oras, tinerii dornici de innoire, incurajati si de comert, ii fac tot mai mult loc zilei de 14 februarie, Valentine`s Day, zi inchinata iubirii in amintirea Sf. Valentin. Romanii stiu destul de putin despre acest Sfant care a fost executat in anul 269 la 14 februarie pentru ca a favorizat casatoriile interzise de imparatul roman Claudius. Acesta nu isi putea aduna ostasi pentru prea multele razboaie purtate. Socotind ca barbatii nu doreau sa isi paraseasca sotiile, a interis casatoriile. Preotul Valentin, a cununat in secret perechi de indragostiti, si-a atras moartea si a devenit martir.
Va puteti inchipui cum ar arata omenirea daca ar fi lipsita de acest sentiment de rotunjire a propriei fiinte, care sta la baza vietii, refugiul celor asupriti, acoperamantul celor dezgoliti, speranta celor deznadajduiti, hrana celor infometati, apa celor insetati ?
Dar cum ar fi daca, macar numai pentru o zi, iubirea ar fi stapana pe toate inimile, iar oamenii s-ar imbratisa si ar canta “Toti pe lume frati noi suntem”?

Elena Buica- Toronto

Sacrificiul iertarii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

“El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fata de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui ati fost vindecati.” 1 Petru 2 : 24
Pacatele omenirii apasau ca o povara pe umerii Lui. In trupul Sau fara vina, negreala pacatelor lasa urme adanci de necuratie, de nelegiuire, de blestem. Si ce imagine crea! Picioarele acelea prafuite de drumurile colindate erau strapunse de cuie si sangele curs din ele se prelingea in josul crucii. Mainile Sale care altadata vindecau felurite boli, mangaiau obraji brazdati de lacrimi, alinau dureri, erau si ele strapunse de cuie. Intinse pe lemnul crucii, ele pareau sa cuprinda toata omenirea intr-o imbratisare calda de mama iubitoare ce stie a ierta. Fata Lui, pana nu demult senina si zambitoare, inca mai pastra din blandetea-I aparte. Buzele Sale se inchisera intr-o dureroasa tacere, urechile Ii auzeau cuvintele injurioase rostite la adresa Sa, precum si plansul sfasietor al inimilor care au crezut in El. Dar ochii, ochii erau aceiasi! Privirea la fel de patrunzatoare si de adanca de puteai sa te afunzi cu totul in caldura-I binefacatoare.   
Omul din El suferea cumplit chinurile groaznice, urmele batailor nemiloase, cuiele din maini si din picioare, coroana de spini de pe frunte. Insa mai grea decat durerea fizica era cea interioara: lupta mintii. Dar El stia ca pentru aceasta venise: sa rascumpere omenirea prin moartea Sa pe cruce. Nu conta voia Sa, ci voia Tatalui ceresc si acum El implinea planul de salvare de sub robia pacatului. Si mai stia ca nici chiar moartea nu-I va putea sta in cale caci dupa trei zile o va birui, inviind dintre cei morti si apoi se va ridica inapoi la cer langa Tatal Sau. De aceea, acum, cu un efort sfasietor isi striga Tatal si isi incredinta Duhul in mainile Sale. Cuvintele zburara in ecouri naucitoare pana la ceruri asteptand parca un raspuns de acolo. Dar in cer e tacere…

Cristina Magdalena Francu

SARBATOAREA REGILOR MAGI LA MADRID

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

MOTTO:
„Oriunde m-as afla,
niciodata nu voi uita
ca sunt romanca! (MMT)

Traditia spune ca trei Regii Magi (cunoscuti si ca „Regii Magi ai Orientului”), au pornit ghidandu-se dupa o Stea, numita „Steaua Bet-Lehem-ului” tocmai pentru ca aceasta i-a condus pana la Bet-Lehem (orasul painii, in traducere), unde au cautat pe Pruncul Isus Hristos, recent nascut, pentru a I se inchina, a-L preamari si a-I oferi daruri: aur (un dar special ce se oferea numai Regilor, reprezentand bogatia), tamaie (dar deasemenea special ce se oferea numai Sfintilor, reprezentand natura divinitatii Sale) si smirna (compozitie folosita la imbalsamarea mortilor, reprezentand suferinta si moartea prin care urma sa treaca Mantuitorul). Preluat din sursa biblica, acest obicei a ajuns si in Spania sa imbrace forma unei traditii, in care copilasii scriu Regilor Magi scrisori de cerere a unor cadouri mult dorite de ei, iar acesti „Regi” buni se si grabesc sa le-o indeplineasca, daca parintii copiilor respectivi confirma ca iubitele lor odrasle au fost intr-adevar cuminti si silitori la invatatura.

„Bet-Lehem”, in ebraica si „Betleem” in romaneste). Spaniolii numesc „Belén” (dupa numele orasului), lucrarea aceasta artistica ampla care reprezinta anumite scene miniaturizate, din Evanghelie, legate de tema Nasterii Mantuitorului, cuprinzand calatoria  dupa stea a Magilor spre Bet-Lehem, staulul cu Pruncul si parintii Sai, si pastorii  cu oile lor anuntati de inger. Oamenii monteaza langa Pomul de Craciun si acest „Belén”, cu participarea expresa a copiilor si nepotilor lor.

Ziua de 6 Ianuarie reprezinta in Spania o foarte mare sarbatoare, care depaseste cu mult trecerea de la un an la altul din Noaptea de Revelion, spre exemplu. De ce? Pentru ca este sarbatoarea mult aseptata de copiii lor! Si cum sa nu fie, cand de sapte ani consecutiv si eu am vazut cum, biblicii Regi Magi ai Orientului, dupa ce au trecut prin Finlanda sa-si ia in primire saniile cu renii gata inhamati si cu sacii plini doldora de jucariile mult asteptate si cerute de copiii intregii lumi? In Spania ajung cu exactitatea ceasornicelor elvetiene pe 5 Ianuarie. Fac ei cum fac acesti Regi buni si, in noaptea de 5 spre 6 Ianuarie, cand toti copiii dorm, intra tiptil in casele oamenilor pentru a lasa darurile cerute langa Pomul de Craciun (el Arbol de Navidad) si Belén-ul lor frumos.

Imi trece prin minte ironia tatalui meu, care ne spunea, cand am mai crescut si noi mai mari ca, in Romania, tot niste „regi” condusi de un ”gerila” calare nu pe o sanie, ci pe un tanc, au adus copiilor romani, fara ca ei sa le fi cerut astora asa ceva, un comunism rosu in sacii lor, in loc de jucarii. Asa ca de atunci, din 1945, cumparam noi, parintii, jucarii copiilor… Iar dupa 1989, constatam cu totii cum tot acestia, ii impiedica pe Mos Craciun adevarat si pe Regii lui Magi, facandu-i sa vina din ce in ce mai mai rar si tot mai sarac incarcati pentru copiii plebeilor, si din ce in ce mai des si mai bine incarcati cu daruri doar pentru odraslele politrucilor, pentru ca este mosul lor…

Zi de sarbatoare in Madrid, dar cu ploaie si frig. Mijloacele de transport circula, ca intotdeauna in astfel de zile, la intervale mai mari de timp, pentru ca majoritatea madrilenilor sunt in toiul sarbatorilor. Am urcat in autobuzul gol, in care doar doua persoane mai priveau ganditoare, ca si mine, la picaturile ce se scurgeau pe geamuri. Traseul pe care de obicei il parcurgeam in 30-40 de minute, acum l-am facut in mai putin de un sfert de ora, caci si soselele erau goale. Apoi am luat Metroul: la fel de gol si acesta! Iar pe peroanele statiilor, nimenea nu-l mai astepta…

Am ajuns la servici. Lucrez ca bucatareasa la o doamna in varsta care a adus pe lume doisprezece copii, asa ca, atunci cand se strang cu totii (cu ocazia unor astfel de evenimente), eu numar de la patruzeci de persoane in sus. Intru in bloc si sun la usa. Prin usa capitonata razbat glasurile vesele ale copiilor. In sfarsit mi s-a deschis usa. In fata ochilor mei mi-a aparut o imagine de povesti, un Univers al jucariilor prin care inota o multime de copii de toate varstele intr-o veselie imposibil de descris in cuvinte, despachetand inca la darurile primite din partea Regilor Magi, care au avut grija sa scrie pe fiecare pachet chiar si numele copilasului destinatar (amanunt ce a trezit si-n mintea mea imaginea vremurilor copilariei mele). Imensul salon, numai eu mai stiam ca este salon, caci copiii l-au transformat, intr-un timp foarte scurt, intr-un fel de supermarket foarte dezordonat: pe fotoli, pe canapele, pe mese si pe polite chiar, numai jucarii. Nici nu am apucat sa-mi trag bine sufletul, caci marea de copii m-a si incercuit:
– Mariana, uite ce mi-au adus mie Regii!
– Uite ce mi-au adus mie, Mariana: un catelus adevarat, …viu! – imi zice alt copilas.
Puisorul de catelus pufos si negru ca taciunele, ma privea speriat, cu frumosii sai ochisori. L-am mangaiat si eu, transmitandu-i pace si liniste caci, daca el nu putea realiza, eu eram sigura ca nu va ajunge niciodata in strada, fara stapan, rabdand foamea, precum multi catelusi patesc ceea ce patesc deopotriva si copii si batranii – dupa 30-40 de ani de munca – si azi inca prin Romania mea, cea de dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial…
– Si cum se numeste catelusul tau?
– Haco!
Acest nume vine din filmele de desene animate, de unde am dedus ca va creste foarte mare!
– Tu i-ai pus acest nume frumos sau Magii?
– Asa le-am scris: sa-mi aduca un catelus pe care sa-l cheme Haco, si asa mi-au adus!
– Inseamna ca ai fost cuminte!
– Desigur!
Am privit cateva secunde peste tot, dand roata cu privirea, cutiile, hartiile, cadourile si multimea de balonase care au inundat intreg salonul de la un colt la altul: un adevarat magazin de jucarii cum era pe vremea parintilor mei ”Romarta copiilor”. Apoi am inaintat incet-incet spre bucatarie. Dar tot n-am scapat:
– Mariana! Mariana!
– Da, Jaime! Ce s-a intamplat?
– Uite ce mi-au adus mie Regii!
– Un trening alb frumos!
– Bravo…! Am incercat eu sa-l aprob, dar am fost intrerupta…
– E de „Real Madrid”! Nu vezi? – zise el aratandu-mi emblema. E original! Si mi-au adus si o minge cu toate semnaturile „galacticilor” (asa-s numiti jucatorii acestui Club).
Am privit curioasa acea frumoasa emblema a clubului, pentru ca si sotul meu tot cu ei tine, gandindu-ma ca un astfel de echipament, chiar daca este pentru un copil mic de numai cinci anisori, nu este de loc ieftin.
– Inseamna ca vrei sa ajungi si tu unul ca ei?
– Claro!
Am reusit insfarsit sa strabat acea „mare” involburata de jucarii si copii, si sa intru in bucatarie, adica intr-o alta „mare”… de farfurii si de tot felul de vase. Dar un cor puternic de oameni mari si copii ma strigara iar:
– Mariana! Mariana! Lasa, treaba mai tarziu… Vino sa iei si tu o felie de „roscon”. Acesta este un cozonac traditional de forma unui colac, care se face, ca marime, in functie de cat este familia de numeroasa. Asa ca va puteti inchipui cat de mare era roscon-ul lor! Acesta se taie in jumatate pe toata circumferinta sa, se presara cu surprize, cu  pachetele, cu jucarii micute si bani, de la 1 euro si pana la 50, 100… dupa cat il tine punga pe fiecare! Se tapeaza cu un strat gros de frisca peste care se aseaza cealalta jumatate a roscon-ului. Apoi se taie felii in functie de numarul de persoane. Exista sansa ca unul sa ia o felie fara nimica, iar altul sa ia o felie cu doua sau trei pachetele, insa fiecare viseaza desigur sa o ia pe aceea cu bancnota cea mai valoroasa. Am luat si eu o feliuta, multumind pentru amabilitatea lor si inscriindu-ma, cu bucurie bineinteles, in fastul acesta traditional spaniol. Am avut parte si de un pachetel, nu cu „lozul” cel mai mare, dar nici cu jucarie, ci cu cinci euro! Traditia zice ca, indiferent de suma, daca iei felia ce contine un ban, vei avea parte de bani in anul respectiv! Apoi m-am retras la treaba mea, traversand inca odata salonul plin de copiii fericiti de jucariile primite…

Am intrat iar in bucatarie. Din salon se auzeau rasete si voie buna, iar de afara ploaia plesnind geamul cu picarurile ei mari si reci. Mohorata vreme! Dar ce conteaza daca in „tara” este cat de cat bine, in casa este cald, si o femeie octogenara este inconjurata de nepoti si stranepoti, frati si surori, fii si fiice, nurori si gineri? Si chiar daca nu ai avea o asa splendida familie, daca le ai pe primele doua, adica… Tara ta, in care sa fie bine, si casa ta, in care sa fie cald, tot gasesti si tu o familie prietena sau cativa vecini mai apropiati, sa petreci si sa te bucuri din plin de o asa sarbatoare… Sa nu fii singur, asta cred eu ca cel mai mult conteaza!

Gandul meu a inceput a colinda spre meleagurile din care imi trag seva. Fericirea si chiotele copiilor transmiteau pe unda nevazuta a gandului, multumiri in sufletul parintilor lor retrasi, discutand de-ale lor, din care nu va lipsi niciodata aceasta „criza”, desigur. Valtoarea acestei veselii contagioase – ca si latina in mijlocul latinilor -, face aproape imposibil sa poti distinge care este cel ce are totusi un serviciu de indeplinit, prin toata aceasta harmalaie. Absolut toti isi aduceau vasele folosite la bucatarie, iar fetele mai tinere au datoria, dupa legea casei, de a ma ajuta, cand sunt „incoltita” de prea multa treaba. Familie mare, bine educata si ordonata de cel care ar fi fost azi si el alaturi de batranica mea, daca nu ar fi plecat la cele vesnice. Ea stie o „lectie” de la raposatul ei sot si nu vrea, nici in ruptul capului, sa se abata de la ea. Am auzit-o odata „ordonand” putin mai taios unui fiu ai ei, cam insistent in ce priveste chestiunea de „bursa si actiuni”: „Mie imi pui procentele actiunilor in Banca Englezeasca, si gata! Ai inteles?” Batranii stiu ce stiu, si stiu bine! Am inteles si eu, nu doar ea, ca in Spania sunt la conducere „socialistii”, ca si… in Romania – doar ca la noi toti sunt dintr-acelasi drac – care peste tot in lume, unde au pus mana pe putere, nu se pricep sa faca altceva decat somaj mare, intrigi sociale si crize economice interne. Iar acum iata-i declansand o noua Criza Mondiala…

Doamne, cati copii romani nu au in aceasta iarna cizmulite sau ghetute in picioare sau o hainuta mai grosuta sa le tina de cald? De jucarii, aproape ca nici nu imi vine sa Te mai intreb! Prin satele izolate ale Tarii, cati inoata prin nametii de zapada zilnic, spre scoala si apoi spre casa, pentru a primi lumina cartilor? Ma gandesc, ca orice mama ce nu traieste de pe urma politicii, la copiii saraci ai Romaniei, pe la care Mos Craciun nu poate inca sa vina si nici macar pe Regii Magi nu poate sa ii trimita… Ce-or avea ei pe masa de aceste sarbatori? Caci, despre parintii si bunicii lor stiu sigur ca au impozite mari pe salarii si pensiile si ajutoarele de somaj sau sociale taiate! Anul trecut mi-am vizitat fina botezata de mine, care este mare acuma, dar are fratiori mai mici, care mi-au cerut „crenvursti”, cand i-am intrebat ce vor sa le cumpar, nicidecum o jucarie, desi eu le adusesem banane si portocale!

Prin ziare se face apel de solidarizare cu cele doar 20 (douazeci) de familii ce abia mai rezista inca expropierilor din Rosia Montana! Politicienii lui Iliescu au vandut toata industria si agricultura, „la fier vechi” zicand ei, ca sa nu le inteleaga toata tara jaful practicat. Astia, ai lui Basescu, vor sa vanda muntii… Oare dupa ce vor vinde tot, vor pleca de pe capul nostru? Ma tem ca nu!

Torentul de bucurie in care am lucrat pe 6 ianuarie mi-a amintit de traditionalele obiceiuri si datini pe care le are poporul roman, in timpul frumoaselor noastre ierni. Mama din mine, isi vede iarasi copiii colindand si isi aminteste cum, intr-o iarna, mi-au venit acasa cu un catelus tot asa ca Haco de micut:
– Mama, uite ce frumos e! E ciobanesc! I-au pus numele „Ursu”. Si pana a murit, Ursu i-a condus pe copiii mei zilnic pana la scoala si apoi venea singur acasa. Mergea cu noi la cumparaturi si ne astepta linistit afara, in fata magazinelor, fara sa fi absolvit nici o scoala inalta de dresaj. Niciodata nu a sarit nerabdator cu labele pe masa, cand noi mancam, caci stia ca la sfarsit toate oasele erau ale lui. In curtea noastra nu a putut intra niciodata cineva strain, daca noi nu eram acasa. Punea doua labe pe gard si, fara sa latre, il privea atata de serios pe cel ce incerca sa intre in curte, incat acesta trebuia sa inteleaga ca „nu este nimeni acasa” si deci, nu are la ce intra.

Azi copiii mei sunt mari si voinici. Ar putea fi de folos tarii, dar „Tara lui Basescu” si a pdl-ului sau, nu are nevoie nici de ei si nici de alti tineri, indiferent de cata pregatire ar avea, fie ei chiar si medici. Dar are o foarte mare nevoie de politicieni, de cati mai multi politicieni. Pentru acestia Romania a devenit „tara politicienilor”, azi ai lui Basescu iar maine a altui neom poate… Are bani asa de multi incat isi permite pana si luxul de a-si tine slugile pe bani de la buget prin toate tarile pe unde muncesc romanii, pentru a le face propaganda politica, campanii electorale, intr-un cuvant: pentru a-si „spala” astfel hotiile si jafurile lor economice. Am avut ocazia sa aud doua astfel de persoane discutand – activiste ale lui Branza Gabriel, deputat in parlamentul tarii si presedinte al pdl-diaspora, cel care l-a scapat de o motiune pe Basescu, cu ajutorul bisericii sale adventiste din Castellon, condusa de varul lui Daniel Ionita – una fiind chiar presedinta pdl-Madrid, doamna Dorina Sisu, care se mira pe ce-o fi venit factura Vodafone a telefonului sau mobil… de 800 de euro, la plata?

As alunga imaginile crunte ale copiilor, malnutriti si exploatati in toate felurile criminal posibile, din Africa, dar nu pot! Imaginea acelor copii doar piele si os, intr-un secol in care si un „discapacitat” a putut calatori in Cosmos, …pentru ce?, pentru a ne da el o „certitudine”: ca nu exista Dumnezeu, din cauza ca nu l-a putut vedea el. Le-o fi fixat, acest sarman om de stiinta, poate si vreo ora de audienta, iar Ei, Dumnezeu si Domnul Isus Hristos, nu au binevoit sa se prezinte la el… Noi Romanii putem comunica lumii intregi, deci si acestui „discapacitat” marunt la suflet, certitudinea noastra: exista oameni fara Dumnezeu si fara suflet, iar noi nu mai scapam de ei de 66 de ani!

Singura mea „salvare” imi este aceasta harmalaie de copii fericiti, care ma obliga sa-mi tin lacrimile in frau si… munca ce trebuie sa o fac! Si desigur, felul familiar cu care sunt tratata, pana nu stiu cand, caci este criza si aici…

Mi-as dori intr-o zi sa aud pe posturile de radio si televiziune romanesti, ca guvernantii de ieri si de azi isi vor cere la unison iertare de la natiunea romana, care a fost atata de indulgenta si de rabdatoare cu ei, si indemnul de a o lua impreuna de la capat, cu cinste si onestitate. Abia atunci voi crede si voi avea si eu certitudinea ca Mos Craciun va fi lasat sa intre cu jucarii si felurite daruri in toate casele copiilor din Romania. Iar acolo unde va sti ca nu mai poate ajunge, isi va trimite cu siguranta Regii Magi sa ii salveze onoarea, caci eu il cunosc, stiu ca este un „Mos de cuvant”, si mai stiu ca azi nu poate ajunge cu cadouri la fiecare din copiii nostri, din cauza politicienilor iresponsabili pe care ii avem! Tuturor acestor „regi” rai si neomenosi… sa le fie rusine!

Fie ca speranta sa nu ne paraseasca, ba din contra, chiar aceste imporante si semnificative neajunsuri, ce vrand-nevrand le traim, sa ne uneasca mai mult, pentru ca la momentul potrivit, sa-i inlaturam definitiv pe toti acesti „regi” hoti si mincinosi ce ne guverneaza azi, si sa alegem in locul lor pe Regele Nostru, cel care a fost gonit tot de ei si nicidecum de Natiunea Romana. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Maricuta MANCIUC-TOMA
Madrid, Spania
Ianuarie 2011

ADRIAN BOTEZ SI PROFETUL DIN PROPRIA INIMA

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Publicat in anul 2010, la Editura Rafet din Ramnicu Sarat, volumul de poezii „Cartea Profetiilor” este structurat in patru parti: „Cartea Profetiilor”, „Cartea Glasurilor, Gesturilor si Tacerii”, „Cartea Descantecelor” si „Cartea Apocalipsei”.Autorul, Adrian Botez, isi dedicavolumul familiei. Dar are poetul viata personala? (Nichita ar spune ca Nu) Si de ce „Cartea Profetiilor”? Nimeni nu este profet in tara lui. Dar in propria inima? Dar in inima altora?
In prima parte, ce poarta si titlul volumului, ne intrebam: Care este rolul poeziei la Adrian Botez? Pentru ce s-a nascut Poetul? Urmeaza, el, exemplul celui care prin lumina sa – clocotinda tacere (superba metafora)– spune TOTUL? Raspunsul nu se lasa asteptat: „te-ai nascut – deci – pentru ca sa / vindeci nadejdea / si toti cei cu ochii plecati – din mine – deodata / s-au privit drept in ochi si / s-au recunoscut” („Despre cel nascut atunci, acolo”– pag. 7).Acesta este mesajul: nadejdea, recunoasterea, trezirea spirituala. Mai mult de atat, spune poetul, „mantuirea va fidoar cand vom lua / asupra noastra  – raspunderea intregului / Rau / cand vom lua din spinarea / presupusilor diavoli – povara zdrobitoare-a / ispitirii” („Atunci cand”–pag. 11).
Adrian Botez se descrie pe sine drept un aparator al legilor sfinte care ucide impostura („Despre mine”– pag. 13). Presupusii diavoli despre care vorbeste sunt in noi. Sunt dorintele si fricile noastre, care ne inchid sufletul intr-o inchisoare de oase, sange si carne. Nimeni nu isi mai poarta crucea martirului, cu totii am devenit indiferenti…, preamuritori si reci.
Evident, exista un risc al poeziei lui Adrian Botez, pentru ca este nominativa si nu lasa loc de alegeri si interpretari. Dar, se pare ca poetul, justitiarul acestor vremuri „distrugatoare si delapidatoare” de constiinte, nu mai are vreme de pierdut. Cumva ne aduce aminte de personajul interpretat de actorul Denzel Washington in filmul post-apocaliptic „The Book of Eli”, aparatorul ultimei Biblii existente pe Pamant. Eli citea o Biblie pentru orbi si o invata pe de rost pentru a transmite cuvintele lui Dumnezeucelor care asteptau povata si izbavirea. In cazul nostru, Adrian Botez scrie o carte de poezii pentru orbi, pentru ca cei „din urma” sa poata face pasul inainte, si isi raspunde singur la intrebarea din poemul „Prostii, lina si punctul” (pag. 30) : „nici nu-mi dau seama de ce / si-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a / trimis in lume – si pe / unul ca mine.”
Poemul „Batran lup de cer” este unul memorabil. Calator transdimensional si extrasenzorial prin Universul valurit, poetul se (re)trage „catre umbra inteleptilor / daimoni ai copacilor – batran / nebun – nazuind inapoi – la sanul / racoros al mamei sale” (pag. 39). Refuza „nelinistea”, „zgomotul forjarii destinelor” si isi accepta conditia umana. Dar sa nu credem ca acceptul este rezultatul unui dialog umil cu Divinitatea. Nu in aceasta etapa.
In partea a doua a volumului, glasurile, gesturile si tacerile poetului se indreapta catre revolta. Din „Bolsevismul cosmic” (pag. 61) se-aud „Balbaielile divine” (pag. 66!!!): „Dumnezeu e trist – trist si dand / impresia – din pricina norilor – a vizibilitatii / limitate – ca ar fi si meschin: un Dumnezeu suparat / isi ia pseudonimul „Satana” – dar / n-au rost investigatii / onomastice – in casa celui care / si-a luat vacanta in / muntele Sinai”. Omnipotentul, atotstiutorul, „a avut profesori – tot atatia cati / oameni a creat: fiecare om / este intruchiparea nemultumirii / divine – de  a afla – atat de / stramb si / putin”.
In poemul „Vrajmasie mocnind” (pag. 69), poetul marturiseste ca „nu mai sunt tanar de mult: Dumnezeu / ma santajeaza cu / suferintele – ca sa-L / privesc in ochi…”. Evident, nu despre adevaratul sens al cuvantului santaj vrea sa ne vorbeasca Adrian Botez, pentru ca marele creator nu este responsabil pentru nefericirea noastra. Nu el trebuie sa fie tinta protestului si a inversunarii. Numai o persoana cu inima curata il poate intelege pe Dumnezeu si ii poate intelege caile SALE. Poezia, in cazul nostru, este o forma de purificare prin ardere, atat cat ii este permis poetului sa arda inspre fireasca sumisiune, prin descantec de cuvinte, in partea a treia a volumului, sau prin apocaliptice lovituri pana la sange, in partea a patra.
Spune autorul in „Cartea Apocalipsei”: „vine vremea cand / nu-L mai suporti nici pe / Dumnezeu  – ca / Maestru…” (Mane, Tekel, Fares – „Numarat, Cantarit, Impartit”–pag. 123). Dar ce s-ar intampla daca… Dumnezeu, plictisit de atata tanguire, nu ne-ar mai suporta pe noi, ca ucenici, si ne-ar lasa pe mana profesorului distrat, TIMPUL, fara niciun indiciu, fara nicio revelatie?
Totusi, sa nu ne facem o impresie gresita despre crestinismul poetului, contradictiile si revolta din volum fac parte din parcursul firesc al cautarii si cunoasterii. Poetii sunt fiinte nonconformiste si extremiste, care zboara spre inaltimi primejdioase ca niste Icari, coboara precum luceferii blanzi si sfarsesc, nu de putine ori, in Infernul lui Dante. In cazul nostru, Poetul, atat de incercat de fortele luciferice, incearca sa-si ridicespiritul cat mai sus prin intermediulproiectieisale in universul astral. Astfel, il “invita” pe OM sa arunce o “privire” intiatica spre adevarurile absolute ale Dumnezeului Paradisiac: Vointa  -Calauza , Spiritele Vointei (Tronurile) – pag. 127, ordinea ca  disciplina celesta : Spiritele Ordinii (Heruvimii) – pag. 130, iubirea ca si cerc al infinitului – Spiritele Iubirii (Serafimii) – pag. 132 – si visul ca “razoare de lumini” (Preludii hiperboreene – pag. 134).
21 ianuarie, 2011, Montréal                                   

 IONUT CARAGEA

ROMANIA VAZUTA DINAUNTRU SI DIN AFARA

On By nelursIn Romania1 Comment

Acum doi ani, 70.000 de voturi in favoarea Presedintelui Basescu, exprimate in diaspora, au determinat ramanerea acestuia pe post, pentru a doua legislatura. Un bun prieten din tara nu mi-a iertat-o luni de zile: „Multumita tie  il avem din nou pe asta presedinte!” cu toate ca eu nu am drept de vot si… n-am votat nici cu Basescu… nici impotriva lui. Insa si eu am gandit la fel ca multi din diaspora: „Se pare ca Basescu este raul cel mai mic, ii dam lui votul nostru!” Cine are – sau a avut – dreptate? Colegul meu din tara sau romanii din diaspora?

Acelas coleg si prieten mi-a dezvaluit preferintele lui politice: „Antonescu este cel mai capabil politician roman actual!”… „Nimic de zis…”, m-am gandit eu in necunostinta de cauza, “…daca prietenul meu din Romania zice asa…asa o fi!” Dar eu…am exprimat numai o rugaminte, una mica: “Mai, trimite-mi si mie programul partidului lui!” …si am asteptat sa citesc programul celui mai capabil om politic… Astept si astazi… Au trecut mai mult de sase luni de zile…Un partid politic fara program…? Mai are dreptate prietenul meu? Sau nu? Dar…ce parere ciudata am eu, asta…cel din afara! Auzi: sa cer programul partidului!!
Dar ce diferente intre punctele de vedere ale celor din tara si din afara!

In urma cu vre-o 10 ani am auzit ca la un teatru din Germania se juca o piesa in care juca un actor roman, Dan Puric. Am retinut bilete telefonic, m-am suit in masina si am mers 200 Km sa vad piesa – extraordinara prestatia lui Puric!! – pe urma am mai mers 200 de km ca sa ajung acasa unde am ajuns obosit tarziu dupa miezul noptii…A meritat, ce a facut Puric a fost genial! De atunci, pentru mine numele Puric a fost  sinonim cu extraordinar…pana ce am aflat de curand ca Puric incearca sa gaseasca si sa ofere o solutie pentru problemele Romaniei…Solutia lui consta pe de o parte in rugaciuni, pe de alta parte in blesteme la adresa presedintelui Basescu si inca pe de alta parte in relansarea economiei traditionale taranesti…O fi chiar asa de simplu? O fi solutia aceasta – Romania sa se intoarca, cu ajutorul lui Dumnezeu, la o economie agricola – atat de eficace? Poate duce asta la ceva bun pentru omul din Romania? …Sunt destui romani care citesc cu interes ceea ce publica Puric.

Pentru locuitorii tarii in care actorul Puric a fost atat de apreciat – Germania – asa ceva ar fi greu de inteles! Ei ar spune ca Puric, in cautarea binelui, s-a ratacit… putin, pe alte taramuri, prea sus! Asa ar gandi probabil cineva din afara. Ce deosebire de puncte de vedere! Eu stau de o parte – in afara tarii – si ma uit la framantarile ingrozitoare ale conationalilor mei, la soarta lor deloc usoara…Dar si mai apasatoare mi se pare lipsa unei orientari, a unei perspective…As putea spune ca este vorba de o dezorientare totala a celor mai multi cetateni ai natiunii romane…Este vorba de disperarea lor in fata saraciei lucii cu care sunt confruntati foarte multi…O solutie generala, rapida si valabila pentru 20 de milioane de oameni nu am… De fapt…nici nu exista: ceea ce nu s-a facut in 20 de ani nu se poate recupera intr-un timp mai scurt decat tot atat…Daca se mai pun la socoteala si ultimii ani de dictatura … atunci sunt peste 30 de ani necesari ca Romania sa recupereze handicapul fata de tarile europene avansate…Asta este o viata de om!! Trista perspectiva pentru cei care n-au o alta solutie!

Poate ca ar fi bine sa ajut sa facem mai intai putina ordine? Poate as putea sa le pun la dispozitie cateva idei? “Ideile apartin idiotilor” imi aduc aminte din copilarie…STOP!! Nu este adevarat! Cu asta trebuie inceput! Ideile sunt materia prima din care se pot produce solutii si de aceea sunt extrem de importante in evolutia unei persoane, a unei natiuni! Dar nu toate ideile au aceasta calitate – vezi ideile actorului Puric! – ci numai cele care sunt in concordanta cu conceptele de viata ale altora, ale celor care au succes in viata! Daca analizam la nivelul Romaniei…atunci ideile altor natiuni de succes – cum ar fi Germania sau Franta – sunt cele care trebuiesc puse pe masa si analizate! Asa se ajunge imediat la refuzul acestor tari de a primi Romania in Schenghen…Despre asta am scris intr-un articol saptamana trecuta, dar acum as vrea sa incep dintr-un alt loc, sa consider un alt punct de vedere…

Libertatea cuvantului

Sa ne intoarcem in gand in urma cu 20 de ani…La vremea aceea Ceausescu fusese tocmai executat si poporul roman, care timp de decenii n-a avut voie sa spuna decat “Traiasca conducatorul cel mai iubit…!” a primit dreptul sa spuna tot ce vrea! Deosebirea a fost imensa, dar din aceasta nu a rezultat nici dupa 20 de ani un salt calitativ substantial fiindca nimeni n-a atras masiv atentia ca – daca vrei sa nu pierzi vremea – trebuie sa inveti din experienta altora! Proverbul respectiv exista si in limba romana insa dorinta de a spune ceva – indiferent ce! – a fost si mai este atat de mare incat…s-a ajuns la situatia de astazi: exista o gramada de publicatii, exista o multime de autori, exista o multitudine de pareri si intre timp a aparut si o cacofonie – aproape de nesuportat – a limbajului…dar nu exista o solutie, nu exista un concept! Numai foarte, foarte putini au invatat din experienta altora!

Privind din interiorul Romaniei…este minunat ca acum poti sa spui ce vrei cui vrei si cand vrei…”Asta este democratie!! Am asteptat-o atatia ani!” spun multi romani. Privind din exteriorul Romaniei…situatia este diferita: nici-una dintre democratiile vesteuropene – bine stabilite, verificate in timp si cu cetateni multumiti cu regimul democratic al tarilor lor si care mai si constituie un exemplu pentru Romania – nu permit sa spui ce vrei cui vrei si cand vrei! Nici vorba! In primul rand trebuie respectat rangul politic, pe urma varsta, gradul academic…pe urma limbajul trebuie sa fie respectuos…iar ceea ce are de spus cineva trebuie sa fie relevant pentru persoana careia ii este adresat mesajul! Altfel…sau nu primeste cuvantul sau ce spune…nu este bagat in seama!

“Si asta se mai cheama democratie?!!” ar intreba unul dintre autorii din ziarele romanesti pe care-l citez acum cand scrie: “Basescu, calaul democratiei romanesti! Escroc, incult si betiv, inconjurat de interlopi, interloape, toape si falsi intelectuali…” Da, democratia , libertatea cuvantului – in varianta occidentala, practicata in toata lumea – nu inseamna o insiruire necontrolata de invective…Daca anumite ziare romanesti folosesc o alta varianta a democratiei – varianta romaneasca – atunci vest europenii  si americanii vor spune ca romanii nu au ajuns la nivelul lor de intelegere… ca au ramas undeva in urma, au ramas de caruta…Vor mai spune ca cei 20 de ani de la impuscarea lui Ceausescu nu le-au folosit la nimic… Aprecierea nu va ramane limitata la ziarele respective ci se va rasfrange asupra intregului popor roman…De aceea invectivele ar trebui sa dispara mai intai din ziare…pe urma vor dispare si din limbajul curent iar mai tarziu…se va schimba si parerea strainilor despre Romania!

Nu am nici-o simpatie deosebita pentru Basescu, dar am o simpatie teribila pentru ceea ce ar trebui sa fie natiunea romana in mijlocul natiunilor europene…De aceea ma uit cu tristete la textul de mai sus si-mi spun: nu cumva ar trebui inceput de aici? Haideti sa facem un prim pas si sa vedem cel putin daca adjectivele de mai sus reflecta realitatea…Sa luam “incult” si sa verificam in Google: acolo gasim ca Basescu a absolvit Facultatea de Navigatie a Institutului de Marina din Constanta. Aceasta echivaleaza aproximativ cu o diploma de inginer iar un inginer…nu face parte dintre incultii Romaniei!  A mai absolvit Cursurile Avansate de Management in Transportul Maritim organizate de Academia Norvegiana…Asta ar fi probabil un fel de MBA in marinarie, facut in strainatate…Nu, o persoana cu un MBA in strainatate …nu este un incult: autorul greseste masiv! Mai mult decat atat: autorul dezinformeaza masiv!!

De ce oare? Ce urmareste?

Treaba lui! Nu este important sa aflam ce urmareste autorul articolului, este mai important sa aflam ce gandesc altii despre natiunea romana cand citesc asa ceva, acesta era telul analizei de fata. Intern, in mediul romanesc, textul de mai sus este acceptat: n-am vazut nici un protest la adresa lui.

Privit din afara, de un vesteuropean, textul plin de invective nu este inteles in nici un caz ca un atac la adresa Presedintelui Romaniei Traian Basescu. Nu! Nici nu este bagat in seama in acest sens ci…este luat in considerare pentru a demonstra diferenta imensa care exista intre intelegerea occidentala a democratiei si felul in care aceasta este inteleasa in Romania. Inca mai simplu exprimat…este justificarea pentru  neprimirea Romaniei in…poate nu in Schenghen fiindca nu are legatura directa cu Schenghen-ul ci…in alte foruri europene. “Romanii…mai au mult pana sa ajunga la nivelul nostru!” vor spune nemtii sau francezii si vor dirija investitiile – si atentia  – lor catre Ungaria, Lituania sau Slovenia…nu catre Romania.

Ramane Presedintele statului Roman, Traian Basescu…Pentru jumatate din populatia romana el este “…calaul democratiei romanesti! Escroc, incult si betiv…” Cealalta jumatate a populatiei nu-l vede si nu-l apreciaza a fi asa, ca dovada ca i-a acordat votul…Cum il vede strainatatea?

Pentru Presedintele Frantei, Sarcozy si pentru cancelarul german Merkel, Basescu este colegul care indeplineste functia de Presedinte al Romaniei in a doua legislatura, dupa ce a supravietuit o incercare de indepartare din functie in prima legislatura: deci este o personalitate politica verificata pe plan intern in divergente politice dificile. Basescu  este partenerul lor de discutii si prin urmare garantul ca  politica UE este realizata si in Romania. In favoarea lui Basescu pledeaza si faptul ca partidele de opozitie nu sunt in stare sa ofere nici-un fel de program politic ci se straduie numai sa-l inlature: asta nu este inteles ca o necesitate ca Presedintele Romaniei sa fie inlaturat din functie ci este inteles ca o dovada ca Basescu a reusit sa mobilizeze toate fortele si conceptele politice existente in Romania. In afara de ce spune sau reprezinta el…nu exista nici-un concept politic! Ca urmare, Basescu este vazut drept omul potrivit la locul potrivit la timpul potrivit!

Surprinzator, nu? Ce diferenta imensa intre unele pareri exprimate cu vehementa in unele ziare romanesti  si felul in care este vazut Basescu din exterior! Poate ca romanii din interior ar trebui sa analizeze si sa considere parerea celor din exteriorul Romaniei, din cadrul UE? A acelora care conduc UE, care conduc lumea? Poate ca ar trebui sa foloseasca intr-un cu totul alt mod acest cadou imens al democratizarii tarii, libertatea cuvantului?

Controlul de calitate al textelor “bune de tipar”

Cine ar trebui sa asigure controlul de calitate al articolelor trimise spre publicare? Imi aduc aminte ce mi s-a intamplat cand am trimis primul meu articol de doua pagini la ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ): au publicat 15 randuri din el, cu toate ca nu continea nici-o invectiva la adresa nimanui… A fost asta cenzura? Nu am gandit asa!…A fost mai curand o dovada de respect la adresa cititorilor, care aveau – probabil – un nivel de cunostinte si un interes diferit de al meu si pentru care cele 15 randuri au fost suficiente!

Cel care a stabilit aceasta a fost redactorul paginii respective: FAZ este un concern de presa imens, renumit ca unul dintre cele mai bune in Germania. Pentru a garanta calitatea ireprosabila a fiecarui numar, a fiecarui articol, fiecare pagina – sau grup de pagini – are un redactor responsabil care…raspunde cu capul lui pentru fiecare rand publicat. Sunt oameni cu studii de specialitate, de foarte inalta calificare, alesi intr-un process de selectie care dureaza ani…si sunt platiti…dumnezeeste! Plata vine in urma calitatii ireprosabile a publicatiei a calitatii care este atat de inalta incat stabileste linii de ghidare in domeniul respectiv – politic, tehnic sau economic – in toata tara. Unii dintre redactori sunt solicitati sa treca in industrie sau in politica, ca purtatori de cuvant sau ca manageri superiori… Activitatea publicistica creeaza elita societatii!

Desigur ca in diaspora romana situatia este complect diferita: jurnalistii sunt – in marea majoritate – calificati in alte meserii decat in cea…jurnalistica! Jurnalistii fac aceasta meserie cu placere…dar fara bani, sau cu numai prea putini bani…Calitatea limbajului folosit in general este acceptabila, nu seamana de loc cu citatul de mai sus…Nici propietarii ziarelor – cei care decid ce si cum apare – nu au o calificare asemanatoare celor de la FAZ… Mai ramane calitatea informatiei…pentru care cei care publica in ziarele romanesti sunt calificati… la locul de munca.

Toate cele de mai sus sunt adevarate, greutatile pe care le intampina propietarii ziarelor – cel putin in diaspora – sunt imense si sunt si cunoscute dar…aceasta nu poate fi o scuza pentru ceea ce cititorul roman are dreptul sa astepte: calitatea ireprosabila a informatiilor difuzate, calitate masurata atat in alegera informatiilor, in exactitatea relatarii faptelor cat si in limbajul folosit! S-ar putea  mai bine? Ar merita cititorul din tara si cel din diaspora romana o presa calitativ superioara?

Pregatirea continua

Desigur ca se poate! Americanii au inventat de mult si aplica aceasta la locurile de munca din industrie:  “continuing education”; europenii au formulat principiul “A invata o viata intreaga!” si o si practica cu insistenta…ba chiar Lenin a descoperit aceasta si a formulat acum 90 de ani: “Invatati, invatati, invatati!” “Mai este valabil un dicton comunist in zilele noastre?”…ar intreba cineva care ar vrea sa puna o intrebare “incuietoare”… Raspunsul este foarte simplu: nu te obliga nimeni sa faci ceva dar… daca nu faci… maine se va gasi unul care a facut asta – ce se cere – intr-un mod consecvent…si care te va inlocui! Este un fel de activitate voluntara …care insa devine obligatorie daca vrei sa-ti pastrezi locul de munca…Si asta se cheama … democratie 100%! Obligatia… acceptata voluntar!

Si iarasi intalnim paradoxul acesta al democratiei, al diferentei intre felul in care se intelege ceva in Romania si in exteriorul Romaniei, de felul in care inteleg ceva romanii si cei care apartin unei alte natiuni. Intr-o democratie nu exista nimic obligatoriu, poti sa faci ce vrei…dar daca nu faci ce trebuie …”te ia mama dracului!” daca imi permiteti sa exprim situatia in clar text romanesc…Adica…ramai fara serviciu, ramai in urma, ramai dator vandut…ramai…asa cum a ramas Romania la ora actuala. In Romania s-a perceput numai prima fata a medaliei: poti sa faci si sa zici ce vrei! Insa…daca te uiti bine si pe fata a doua…care este mult mai importanta decat prima si a inceput deja sa fie aplicata…atunci… vezi Schenghen! Neprimirea in Shenghen este o consecinta directa a acestei priviri selective, “chioare” daca vreti mai clar: numai drepturi dar fara obligatii!…Si-a dorit cineva asta? Sunt sigur ca nu si-a dorit nimeni…numai ca foarte multi au actionat si actioneaza intr-un fel care nu corespunde cu asteptarile democratice ale mediului european…

In ce ar consta aceasta “educatie continua” a cetateanului roman, a membrilor diasporei, a ziaristilor romani din tara si din strainatate? Pai…in primul rand…in stiinte politice! “Iarasi marxism??!” aud intrebarea neformulata a unui interlocutor imaginar…”Da, desigur!” as spune eu”…”Dar nu numai!”

De catva timp urmaresc cu mai multa atentie presa romana de pretutindeni si sunt deadreptul uluit de nivelul politic extrem de scazut al materialelor publicate (cu cateva exceptii, desigur!)…Prin nivel politic nu se intelege numai modul de analiza a activitatii politice a guvernelor – asta este politica inalta, aproape neanalizata in presa romana – ci insasi modul de abordare al problemelor zilnice: si aceasta este “politica” (la scara mica, desigur) si asta se poate citi in cursurile de “stiinte politice”. Din lipsa acestor cunostinte rezulta o lipsa de progres in tratarea problemelor zilnice, rezulta neintelegeri, solutii neadecvate, confuzii…Desigur ca cu timpul, dupa decenii, participantii romani vor capata experienta si vor ajunge la nivelul de intelegere existent astazi in SUA si in UE… Dar … dupa cum se stie: cine vrea sa progreseze repede…invata din experienta altora!

In SUA, in Europa chiar si in tara exista un volum urias de literatura politica de excelenta calitate, complect ignorata atat in Romania  cat si de catre jurnalistii romani din diaspora…Ce si cum functioneaza in politica si in economia SUA si in cea mondiala este analizat in profunzime, din mai multe puncte de vedere, sta la baza multor articole din ziarele europene si americane…numai (ca multi dintre) jurnalistii romani trec pe langa acestea ca si cum n-ar exista…Multi dintre cei care publica in ziare inventeaza conceptele lor proprii pe care le expun cu convingere (De exemplu: citeste-l pe Dan Puric!)…dar acestea nu se bazeaza decat pe simtaminte si nu pe o analiza stiintifica…si nu pot fi aplicate. Autorii raman izolati in experienta lor, cititorii se orienteaza eventual dupa aceste pareri si raman si ei izolati si blocati, fara intelegerea necesara pentru ceea ce se intampla in jur, Romania bate pasul pe loc…Deci: stiinte politice!

Marketingul reprezinta 75% din ceea ce se intampla in SUA si in lume…Cunostinte de marketing occidental nu au fost disponibile in Romania…Psihologie, asigurarea calitatii, practica ziaristica…sunt tot atatea obiecte de studiu la universitatile americane sau europene, sunt expuse in nenumarate carti care se gasesc si in bibliotecile din tara: le-ar fi foarte folositoare jurnalistilor romani din tara si din diaspora.

Vor – nu – vor, jurnalistii creeaza sau influenteaza masiv opinia publica de oriunde. Pentru a o influenta in bine, pentru a o intelege si pentru a-i oferi explicatiile de care are nevoie, jurnalistii  trebuie sa fie in frunte, trebuie sa aiba un nivel de cunostinte si de intelegere mult deasupra celui al cititorului. ACEST NIVEL TREBUIE MAI  INTAI DOBANDIT !

Daca se ia in mana un manual de ziaristica se intalneste chiar pe primele pagini o realitate surpinzatoare: ziaristica precizeaza – contrar parerii generalizate printre jurnalistii romani – ca nu orice cuvant scris este demn de publicare! Poate ca ar fi util ca ziarele romanesti sa inceapa sa se orienteze dupa regulile EU sau dupa cele americane – exista un cod al eticii ziaristilor americani si exista un cod etic al ziaristilor europeni – si sa le aplice cu consecventa. Ceea ce se va schimba in bine este calitatea informatiilor catre publicul romanesc; de aici va apare o schimbare a intelegerii realitatii de catre publicul romanesc…De aici incepe adaptarea la mediul in care traiesc romanii in lume: de aici incepe alinierea Romaniei si a romanilor la celelalte tari si natiuni dezvoltate… N-ar fi bine sa fie asa?

Retrospectiva…spre viitor

Daca ne intoarcem la Dan Puric, un om de geniu mutat in tribun politic…am putea spune ca experienta capatata de el pe scena nu duce la gasirea unei solutii pentru multiplele probleme ale poporului roman…Duce mai curand la confuzie. Ceea ce trebuie facut este altceva decat a te ruga: trebuie inteles cum functioneaza sistemul politico-economic  romanesc si cel european, care sunt diferentele intre ele, trebuie stabilit  ce ar trebui sa faca Romania si poporul roman pentru a fi acceptat fara reserve ca partener al natiunilor occidentale…si… trebuie mers consecvent pe drumul respectiv! Genialului actor Puric ii  lipsesc cunostintele de specialitate pentru a se putea pronunta asupra evenimentelor politice si economice, ii lipseste maturitatea politica necesara pentru a conduce poporul roman spre mai bine…Patriotism, dragoste de tara, romanism…nu sunt de ajuns! CUNOSTINTELE  DE  SPECIALITATE  SUNT  IMPERIOS  NECESARE! Acelas lucru se poate spune despre foarte multi dintre cei care contribuie ca ziarele sa apara zilnic…

“Maturitate politica”? vor ridica din sprancene unii dintre cititori: “Asta este un termen comunist!”
O fi…Numai ca maturitatea politica:
a)    este necesara si in democratie
b)    are in democratie un alt continut decat in comunism.
Dar de necesitatea maturitatii politice nu scapa nimeni, nici chiar autorul articolului citat mai sus! Inlocuirea conceptelor prin invective nu denota prezenta maturitatii de nici-un fel, nu numai a celei politice.

Cunostintele de specialitate sunt imperios necesare…dar…tot nu sunt suficiente pentru a putea intelege si comenta  competent fenomenul politic la nivel de guvern sau de presedinte al unei tari! Este necesara experienta in aplicarea acestor cunostintelor  politice, este necesara confruntarea cu realitatea responsabilitatii multiple si simultane – fata de cetateni, fata de partidul de care apartii sau pe care il simpatizezi, fata de legile statului in care traiesti, fata de procesele complexe in urma carora se ajunge la o decizie politica, fata de responsabilitatile internationale ale tarii – pentru a te putea apropia treptat de stadiul de maturitate politica necesar unui ziarist intr-un stat democratic. Este un drum lung si greu…dar numai acesta duce la stadiul din care o populatie dezorientata, saracita si in parte disperata poate fi orientata cu succes spre gasirea unei solutii. Invectivele, din contra…nu duc la nimic. Ele arata numai ca cel care le publica este la fel de dezorientat ca si cititorul si atunci…de se sa fie citit?! Activitatea de jurnalist implica o responsabilitate sociala imensa, despre care nu s-a discutat de loc in cei 20 de ani de cand presa a devenit libera!

Desigur ca cele scrise mai sus nu aduc nici-o contributie directa la rezolvarea problemelor economice actuale ale Romaniei. Romania a mers atat de departe spre un colt izolat si singur al economiei si politicii mondiale incat un articol nu poate schimba mare lucru. Daca insa, pornind de la acest articol, se va incepe o introspectie si o schimbare a parerilor, a atitudinilor, a pozitiilor exprimate – atat la ziaristi cat si la publicul cititor – atunci…va incepe o schimbare de mentalitate spre bine. Daca se aduna mai multi participanti … izvorul devine un parau, pe urma un rau…pe urma…va incepe schimbarea in bine a Romaniei.  Schimbarea in bine incepe cu schimbarea calitatii mass media: aceasta este ceeace se vede pentru Romania, privind din afara.
Succes!

Radu MIHALCEA
Chicago, SUA
16 ianuarie 2011

DORUL NUMIT EMINESCU

On By nelursIn poetryLeave a comment

EMINESCU

Eminescu,
Imensa cascada
Ce loveste-n cadenta pe stanci.
Cu picurii-n harpe divine,
Cu zorii noptile-nfrangi.
Eminescu,
Lucreafar de raze
Ce-ntinde un brat pan’ la noi.
Cu versul de-o dalba chemare
Traiesti in mileniul trei.
Eminescu,
Esti raul ce curge
Prin stihul regesc ce l-ai scris.
Iubi-te-vom vesnic,
Romane!
Poete,
Ramai neinvins.

DORUL NUMIT EMINESCU

Definitia dorului e greu s-o rostesti.
E sufletul tandru de primavara,
Ce-adie mereu spre nemurire privind
Si versuri si slova si cantecul nostru.
Spus intr-un singur cuvant: Eminescu.
Privirea de geniu ce simte cerescul fior,
Cu inima-n strunele unui etern semizeu.
E candida dorinta de a urca spre inaltimi
Pe scara iubirii de oameni si Dumnezeu.
Dorul de poet e o mare de cer si de vise
Ce coboara si urca-n eternul Empireu.
E scutul impotriva durerii imense,
De-a trai in mileniul trei,
Cu versul ce-ncanta fiinta umana…
Si-l inalta pe stanca iubirii sub tei.
Acolo unde vibreaza sufletul nostru
Si a-nvatat definitia dorului romanesc,
Spus cu imensa tandrete: Mihai Eminescu.

CRIZA DE EMINESCU

Unde esti Eminescu sa vezi,
Istoria toata pe tine te striga.
Sa vii cu seara aceea pe deal
Sa vezi turmele cum lipsesc de pe lunca.
Sa canti tu dorinta de libertate
Prin noi fiecare ce doru-ti purtam.
De tine e azi e o mare nevoie,
Sa spui despre epigonii ce azi ii avem.
Sa lasi lacrimile pe-o braz sa se scurga
In palma timpului nost’ efemer.
Si fiecare slova din cantu-ti regesc
Sa ne-ndemne mereu inspre ruga.
Sa spui ca dragostea invinge mereu
Ea ti-a fost si tie izbanda…
Atunci cand cararea-i lipsita de flori,
Cand nu-i impartasita in lume iubirea.
De-acolo de sus de pe bolta privesti…
Cum oamenii seara se-aduca,
Sa asculte ale tale povesti
Scrise prin vesuri ce azi mai rasuna.
Unde esti Eminescu sa vezi…
Ca e tarziu uneori prin lume…
Sa aduni ziaristii scriitorii, poetii…
Sa le spui ca nemurirea
E insasi puterea dreptatii.

MAT

Nu-i nici un fum in cafeneaua aceasta.
Nu-i nici Eminesacu sa-mi incante prezenta.
E totul aranjat,
Ca atunci cand plecat in noapte,
Mi-ai lasat liberatea detarta,
De a fi fara tine aproape.
Nici Parisul nu ma mai cheama.
Sa ma plimb slobod prin suflet de dama.
Chiar imparatul e azi in genunchi.
S-a facut mat, chiat atunci la-nceput.

——————————————————
Marina GLODICI
Baia Mare
15 ianuarie 2011