Tag: Dumnezeu

Taina lui EMANUEL

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, TheologyLeave a comment

Inca din copilarie am auzit numele Emanuel de mai multe ori. Mi-au trebuit ani intregi si mai ales o profunda experienta spirituala pentru a intelege o mica parte din taina acestui nume pe care l-am imprumutat din Sfintele Scripturi si l-am dat cu multa dragoste copiilor nostri.

Cine este insa Adevaratul Emanuel? Care este semnificatia existentei si a venirii Lui pe pamantul acesta?

Bineinteles ca deja cititorul meu  a realizat ca este vorba despre Isus Christos – Mantuitorul nascut in ieslea umila din Betleem.

Dar de ce este numit si Emanuel?

Profetul Isaia in capitolul 7 cu versetul 14  vorbeste despre un Semn pe care Insusi Dumnezeu il va da casei lui David si noua tuturor: “De aceea Domnul insusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” Apoi in capitolul 9 ne vorbeste despre o vreme cand intunericul isi va peirde suprematia si “Poporul, care umbla in intuneric, vede o mare lumina; peste cei ce locuiau in tara umbrei mortii rasare o lumina” .

De ce se intampla toate acestea? Si tot profetul raspunde: “Caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii.” (cap 9:6).

Deci EMANUEL este ISUS CHRISTOS, dar cine este Isus Christos?

Un Copil ni s-a nascut – Isus Christos vorbeste despre Sine Insusi ca fiind Fiul Omului, cu alte cuvinte OM ca noi toti. Aici, cu mult timp inainte de a se intampla acest eveniment, profetul ne descopera natura umana a Mantuitorului. Ba mai mult in capitolul 7 ne descrie in mod clar de ce Christos este “Sfantul care se va naste” si nu cel nascut in pacat, de care vorbeste psalmistul David in Psalmul 51.

Emanuel este OM, dar nu un om pacatos si nascut in pacat, ci Sfantul lui Dumnezeu conceput intr-un mod spranatural si nascut intr-un mod unic – prin fecioara. El este “Samanta femeii”  (si nu a barbatului) despre care se vorbeste imediat dupa caderea omului in Geneza 3:15. El este Cel care va zdrobi capul sarpelui cel vechi.

Emanuel trebuia sa fie om, insa nu unul care sa mosteneasca pacatul adamic, ci Cel care va fi cel de-al doilea Adam si prin care va intra lumina mantuirii in lume. El trebuia sa fie om, ca sa poata purta pacatele omenirii, insa trebuia sa fie Mielul de jertfa fara cusur fagaduit inca din vremuri stravechi pe cand Avraam isi ducea pe Muntele Moria pe fiul sau Isac ca sa fie jertfit. El trebuia sa fie om pentru a deveni “Cel intai nascut dintre mai multi frati” , pentru a putea sa ne inteleaga, pentru a fi Marele Preot care ne reprezinta si care mijloceste pentru noi.

Un Fiu ni s-a dat – Isus nu este doar un om sfant, ci profetul ni-l prezinta aici ca fiind Cel de aceeasi natura cu Dumnezeu, Cel despre care insusi Tatal spune mai tarziu: “Acesta este Fiul meu Preaiubit, de El sa ascultati”. Anselm de Canterbury in lucrarea sa “De ce a devenit Dumnezeu om” – vorbind despre taina rascumpararii omului spune despre faptul ca omul era dator lui Dumnezeu cu un pret pe care numai Dumnezeu il putea plati.

Era nevoie ca Emanuel sa fie divin pentru ca El este Cel care a satisfacut pe deplin dreptatea divina care pedepseste pacatul prin moarte. Emanuel, Cel fara pacat a fost facut pacat pentru noi, pentru ca noi sa fim facuti fara vina prin credinta in El. Era nevoie ca El sa fie divin si mai mult decat atat de aceeasi natura cu Dumnezeu, adica Dumnezeu – pentru ca prima porunca din Lege afirma clar ca ne este interzis a ne inchina la alti dumnezei. Era nevoie ca El sa fie Dumnezeu, pentru ca numai Dumnezeu putea concepe si implini un asemenea plan pentru salvarea omului din pacat.

Imi cer iertare cititorului daca l-am apasat in aceste cateva randuri cu concepte poate straine de gandirea domniei sale, insa acesta este motivul pentru care am afirmat de la inceput ca mi-au trebuit ani de zile si o profunda experienta spirituala pentru a intelege putin din seriozitatea si adancimea acestor adevaruri.

Doar prin umila lumina a acestor cateva adevaruri sfinte realizez ce mult inseamna pentru Dumnezeu sa spuna ca EL ESTE CU NOI.

Cu atat mai mult pretuiesc acest nume al Mantuitorului si sarbatoresc in ziua de astazi nu craciunul, ci Intruparea lui Dumnezeu, care datorita dragostei Sale “extravagante” (cum spunea cineva) a alcatuit acest minunat plan de salvare si L-a trimis pe Unicul Sau Fiu, pentru ca noi sa ne bucuram de aceasta realitate a prezentei lui depline in viata noastra.

Ce taina adanca…dragostea lui Dumnezeu… dorinta lui de a fi cu noi… cautarea pe care a inceput-o inca din Gradina Edenului, cand a intrebat pe omul cazut: “Unde esti?”

Inca odata marturisesc ca nu inteleg decat foarte putin din aceasta taina, insa ma bucur pe deplin de consecintele implinirii ei in viata mea.

Nadejdea mea este ca si tu dragul meu cititor sa te bucuri impreuna cu mine de EMANUEL.

Iubirea este vehiculul care ne duce în Cer.

On By nelursIn Credinta, Educatie, IncurajareLeave a comment

Motto: “Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.”-Ioan 3.16

Credinta este, dupa cum stim cu totii, vehiculul care îl va duce pe credincios in Cer.
Vorbim despre Credinta in faptul istoric ca Isus Cristos este invierea si viata.

Isus – Fiul lui Dumnezeu, nemarginit si necuprins–, s-a micit pe El insusi atât de mult incât sa incapa in pântecele Mariei si sa fie asezat intr-un mic staul din Betleemul din Iudeea, unde sa se poata inchina smerit atât cel sarac cât si cel bogat.
A lasat gloria Sa –,Fiinta Nemarginita si nespus de frumoasa, gazda palatului de aur pe care-l avea la Tatal in Cer –, si a poposit intr-un han, luând trup smerit de om, insa, e bine sa stim ca si-a pastrat originea divina de imparat al lumii. Magii si pastorii de pe câmp, calauziti de catre o stea, respectiv de catre ingeri, i-au adus daruri si i s-au inchinat.

« La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. În El era viata, si viata era lumina oamenilor… Lumina aceasta era adevarata Lumina, care lumineaza pe orice om, venind în lume. El era în lume, si lumea a fost facuta prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Sai, si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Si Cuvântul S-a facut trup, si a locuit printre noi, plin de har, si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava întocmai ca slava singurului nascut din Tatal. Si noi toti am primit din plinatatea Lui, si har dupa har; caci Legea a fost data prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Isus Hristos. Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut. » – Evanghelia Ioan, 1.1-18

Isus declara El insusi ca e un imparat, dar nu din lumea aceasta; ca El a venit ca sa marturiseasca despre adevar. A coborât din Cer sa ne aduca adevarul si sa ne prezinte cuvântul de iubire din inima si mintea lui Dumnezeu. « Eu Sunt calea si adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decat prin Mine »

“Atunci un Împarat tot esti!” I-a zis Pilat. “Da”, a raspuns Isus. “Eu sunt Împarat. Eu pentru aceasta M-am nascut si am venit în lume, ca sa marturisesc despre adevar. Oricine este din adevar asculta glasul Meu.” (Ioan 18.37)

Ce era inca de la inceput, Cuvântul, care era cu Dumnezeu si era Dumnezeu si toate lucrurile au fost facute prin El, la timpul hotarât si profetit de Dumnezeu, S-a facut trup si a locuit printre noi.

El S-a daruit tuturor celor Cel primesc, adica celor ce cred in Numele Lui, pentru a primi viata vesnica. Le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
Si, El, ne-a daruit har dupa har din plinatatea Lui.

Credinta in iubirea lui Dumnezeu e mijlocul prin care pot ajunge in Cer.

Cugetarile – inserate mai jos, izvorâte din condeiul unor celebri si apreciati gânditori – pot a ghida drumul si a intari credinta noastra in Dumnezeu.

Cercetatorul suedez Nills Jakobson, a avut lugubra idee de a cerceta o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabreele indicatoare ale cântarului sau ca, indiferent de sex sau de vârsta, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa mortii. În conferinta de presa organizata, Nills Jakobson a declarat:
“Sufletul are o greutate de 21 de grame. » ( Nills Jakobson)

«Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost încredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt un preludiu… Iubirea e un imbold pentru fiecare, sa se desavârseasca, sa devina cineva, sa devina o lume el însusi de dragul cuiva.” – Rainer Maria Rilke

“Iubirea înseamna a fi doi si a nu fi decât unul. Un barbat si o femeie ce se topesc într-un înger.” – Victor Iugo

“Dragostea este îndelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mândrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se mânie, nu se gândeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.” – Apoatolul Pavel

“Iubirea este cea mai înalta fericire la care poate ajunge omul, caci numai prin ea cunoaste ca el e mai mult decât el însusi, ca e una cu totul.”– Rabindranath Tagore

“Dumnezeu este iubire.” – Apostolul Ioan

“Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu, nu înseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa.” – Gabriel Garcia Marquez

« A iubi nu înseamna a ne privi unul pe celalalt, ci a privi amândoi în aceeasi directie. » – Antoine de Saint Exupery

“Iubirea este o stofa a naturii brodata de imaginatie.” – Voltarire

“A iubi înseamna a suferi si cum multi fug de suferinta putini stiu sa iubeasca.” – Emil Cioran

“Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.”– Apostolul Ioan

“Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.” – William Shakespeare

“Am învatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca. Tot ce poti face este sa iubesti… Restul depinde de ceilalti. » – Octavian Paler

« Când iubesti puternic, gasesti întotdeauna ceva nou în persoana iubita.” – Blaise Pascal

“Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, si cu tot cugetul tau.” – Isus Cristos

“Iubirea! Este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a se urca pâna la el.”– Michelangelo

Craciunul in Mexic

On By nelursIn InterviewLeave a comment

Interviu cu pastorul si poetul crestin Marcel Vasilache

Domnule Marcel Vasilache, va rugam sa ne vorbiti despre obiceiurile sarbatorilor de iarna din Mexic, atat de putin cunoscute romanilor. Cand incep pregatirile de Craciun? Care sunt traditiile legate de aceasta sarbatoare? Ce ne puteti spune despre Festivalul sculpturii in ridichi?

M.V. – Pregatirile de Craciun incep pe 12 noiembrie, odata cu ziua Virginei Guadalupe, continua cu Posadas de la 16 la 24 decembrie, urmeaza Anul Nou, iar pe 6 ianuarie sarbatorile se termina cu Ziua Regilor. Posadele sunt celebrari mexicane care prevestesc nasterea Domnului, oamenii merg pe strazi cu lumanari si se separa in doua grupuri. Un grup cere posada (adica un loc unde sa fie gazduit) si celalat grup ofera gazduire.
Oamenii mananca preparate traditionale mexicane, iar copiilor li se dau dulciuri in piñatas. Ziua Regilor este dedicata regilor-magi care au lasat cadouri copilului Isus si se celebreaza aducand jucarii copiilor. Despre Festivalul sculpturii in ridichi stim ca s-a sarbatorit pentru prima data pe 23 Decembrie 1897 si de atunci se celebreaza in orasul Oaxaca unde se organizeaza o expozitie la care persoanele ce cultiva ridichea, fac sculpturi de marime naturala si le expun in centrul orasului pentru ca toata lumea sa le vada.

Ce inseamna Nasterea Mantuitorului pentru crestinii din comunitatea la care sunteti pastor?

Nasterea Domnului pentru noi inseamna inceputul rascumpararii noastre si punctul de plecare al unei noi relatii intre Dumnezeu si omenire. Noi credem ca Domnul Isus s-a nascut o singura data si sarbatorim nasterea lui, moment in care Il primim in inimile noastre, ca sa fie Domn si Mantuitor al vietilor noastre, dar folosim aceste sarbatori ca un bun prilej in a-l predica si evangheliza.

In Romania sarbatoarea Nasterii Domnului este vestita prin colinde. Care sunt cantecele religioase dedicate Craciunului in Mexic?

Cateva dintre ele ar fi: El niño del tambor (Baiatul cu toba), Los pastores a Belen (Pastorii din Betleem)…

Stiind ca sunteti autorul a catorva volume de poezie crestina in limba romana si spaniola, vreau sa va intreb daca ati dedicat vreun poem acestei sarbatori?

Cu dedicatie exacta acestei sarbatori inca nu, dar pentru mine este suficient ca am o relatie personala cu El si faptul de a recunoste ca El naste in inima mea in fiecare zi in care ii dedic fiecare minut al trairii mele.

Ce fac copiii din Mexic in preajma Craciunului? Se impodobeste pomul in asteptarea lui Mos Craciun?

Da, se impodobeste bradul de craciun, scolile se orneaza si ele de sarbatoare, inauntrul scolilor incep sa rupa piñatas (cutiile cu dulciuri), copiii primesc cadouri din partea lui Mos Craciun.

Ajuns in Mexic, cum ati gasit sarbatorile de iarna fara zapada?

Cand mi-am dat seama ca o sa am ierni fara zapada, m-am intristat, fiindca eu eram obisnuit iarna sa am zapada pana la genunchi in Barlad si sa fac bulgari de zapada ca sa ma joc cu prietenii. Dar m-a bucurat faptul ca nu mai trebuie sa mai port atatea haine pe mine ca sa ma incalzesc, imbracam bermude in toiul iernii.

Este Craciunul o sarbatoare a familiei? Ce bucate gasim pe mesele traditionale mexicane in aceasta zi?

Da, este o sarbatoare familiala, se aduna toate rudele la un loc sa sarbatoreasca Craciunul. Mancarurile cele mai des intalnite pe mesele mexicane cu acest prilej sunt: romeritos, bacalao, curcan la cuptor, picior si plaman de porc, salate, paste, tot felul de dulciuri mexicane.

Care este rolul darurilor de Craciun si care este originea acestui obicei? Ce trebuie sa retina crestinii despre aceasta sarbatoare?

Originea obiceiului de a oferi cadouri la catolici este momentul in care Regii Magi ii adusesera lui Isus cadouri.
Aceasta sarbatoare poate fi un prilej de a aminti oamenilor ca Isus s-a nascut cu scopul de a-si sacrifica viata pentru pacatele lor, asa cum spune versetul 16 din capitolul 3 al Evangheliei dupa Ioan: „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Sa il primeasca pe El in inimi si sa respecte cu adevarat nasterea Lui, nu doar o singura data pe an, ca o traditie fara viata.

Ce urari le transmiteti cititorilor nostri in prag de Craciun?

Doresc Romaniei mele iubite Sarbatori Fericite si ca Domnul Nostru sa ii binecuvanteze cu mai mare apropiere de El.

Va multumesc pentru amabilitatea de a ne impartasi gandurile si trairile crestine de peste ocean.

Tatiana Scurtu-Munteanu

POVESTILE CEZARINEI

On By nelursIn ChildrenLeave a comment

Cezarina ADAMESCU
Povesti pentru Georgiana
Invartecusuri –
Povestiri cat se poate de fantastice
Editura Sinteze, Galati, 2010

Adevarata doamna a literelor romanesti, Cezarina Adamescu, poeta, prozatoare, eseista si critic literar, dramaturg, redactor al mai multor prestigioase reviste din tara si din strainatate,  prin volumul mare al scrierilor sale, peste 80 de volume publicate, respira harul cuvantului scris. Dumnezeu i-a dat talanti si ea a inteles care-i este menirea. Cu aceasta zestre ea aduce bucurie tuturor celor care se apleaca asupra lecturii, indiferent unde se afla pe scara anilor, a culturii, a pretentiilor de viata, oferindu-le scrieri in care si-a muiat pana in adancul inimii.

Plamadita de Pronia Cereasca din lumina, bunatate, intelegere umana, delicatete si candoare nu putea sa ramana departe de universul copiilor si le-a inchinat nenumarate carti, asa cum este si cea intitulata “Povesti pentru Georgiana” (Editura Sinteze, Galati, 2010) povestiri tesute “din soarele bland al iubirii, impartitorul cel drept al fericirii”. (pag. 264). Sunt povestiri care ilustreaza o buna cunoastere a caracteristicilor varstei micii copilarii obtinuta desigur, pe baza unor indelungate observatii, a apropierii de ei cu dragoste, cu  tact si intelegere.

Cele 127 de povestiri scurte in proza rimata pentru copii de varsta mica,  nu pun accetul pe fapte si intamplari ca de basm, ele sunt o succesiune de imagini care se cern prin puterea de intelegere a copilului, sunt adevarate “invartecusuri” de imagini, cu elemente si personaje  de basm aduse la zi, ceea ce italienii numesc “aggiornamento”. Sunt, cu alte cuvinte, franturi de povesti vechi in haine primenite. Povestirile reprezinta forme concrete de implinire a curiozitatilor specifice varstei copilului care descopera lumea, sunt prelungiri de meditatie si de reflectie, indemn la introspectie care pun amprenta pe cititor. Ele genereaza pentru multa vreme ganduri si trairi care contribuie la formarea caracterului, dezvolta calitati psihice si posibilitati intelectuale, indeamna copiii sa mearga pe calea divinitatii. In acelasi timp, sunt povestiri delicate ale miracolului copilariei care ating sufletul cititorului si ne invita sa ne intoarcem la lumea puritatii varstei ingénue, ca un firesc al vietii. Ne recreaza iluzia propriilor noastre trairi, a intrebarilor, raspunsurilor, descoperirilor din acel timp in care nu ajunsesem la certitudinile realitatii.

Zborul inaripat al imaginatiei copilariei  este relatat cu verva de un copil care se prezinta asemenea copiilor bine educati, chiar din primele randuri:

„STATI PUTIN SA MA PREZINT:
Da, eu sunt Georgiana Maria si am venit pe lume intr-o zi sfanta din anul 2004: ziua Sfantului Gheorghe, purtatorul de biruinta; imi povesteste mamica. Asa trebuia sa fie. In dimineata respectiva ea (mama) trebuia sa mearga la serviciu, insa eu aveam alt plan. Eram nerabdatoare sa ma bucur de venirea primaverii, am izbutit.

Ce pitica eram, pozele imi confirma aceasta. Zambeam apoi batoasa in caruciorul meu iar surioara Andreea imi canta mereu. Acum nu mai are loc de cantecele mele ; la gradinita am invatat cantecele, poezioare, am avut si roluri cu ocazia serbarilor organizate. La bunica am doi catelusi, ma plimb cu bicicleta. Stiu ca tati si mami sunt cei care ma iubesc. Bunicul, pe cand traia, imi spunea mereu: papusa draga. Am atatea poze in care il revad alaturi de bunica, de sora mea, de mine… Uneori imi este dor de el iar draga bunica ma alinta mereu.Am planuri multe de viitor, gradinita, apoi scoala, joaca, of si cate vor mai fi. Haideti mai bine cu mine in lumea mea, in lumea povestilor…
Si ma semnez: Georgiana Maria”.

 In final, fetita  isi ia ramas bun:
“… daca vom fi cuminti ne vom reintalni intr-o viitoare carte a noastra;
ramaneti buni la suflet, voi prietenii mei.
Aceeasi, Georgiana Maria Botis”

Fetita prin prisma careia sunt relatate parerile despre lume si viata, se afla intr-un neintrerupt dialog despre multe si variate probleme de viata catre care are ochii atintiti si reuseste admirabil sa creeze o punte intre ea si cititori. “Sunt buna de gura si amintirea ma fura. Ma duce pe carari neumblate, prin povestile adevarate” (De-a piratii, pag.16). “… v-am turnat o mie de gogorite, de prin sarici si de prin torbe, sa va-mpodobesc cu cercei de vorbe. Sa le prindeti la urechi, ca pe visine, perechi. De prin carti, din auzite, ia, insir-te margarite!” (De-a artistii, pag. 27). Fetita depaseste incorsetarea timpului si a spatiului si ne plimba  in trecut, in viitor, in universul mic, dar si spre universul stelelor. Noutatile care abunda in preajma ei le explica celor de-o seama cu ea intr-un limbaj fermecator prin buna potrivire a cuvintelor simple de o deosebita claritate.

“Batu-l-ar norocul! Ventrilocul e o fiinta peste putinta de descris. E o aratare de vis. Ciudata la prima vedere, care, calare pe-o lumanare, in timp ce mananca o turta, vorbeste din burta”.(Jocul de-a ventrilocul, pag.23)

Zborul inaripat al imaginatiei  Georgianei ne ofera incantatii ale unor  trairi  care ocupa o pondere insemnata in acest volum.  Din povestirile ei au disparut  agresivitatile,  se indeparteaza de tiparul basmelor cunoscute.  Lectura acestor “povestiri cat se poate de fantastice” ne transpune intr-un climat ca o oaza de lumina, de mare frumusete a trairilor si ne trimite cu gandul la lumea ca de basm, o lume cu radacini parca afundate in vremuri strabune, dar si lumea noutatilor tehnice.

Aceste povestiri imi reamintesc de serile cand ii spuneam povesti nepoatei mele si inainte de a incepe relatarea, cu glas cald mi se adresa: “Buni, te rog sa nu imi spui vreo poveste sperietoare. Nu vreau poveste ca aceea in care lupul  mananca iezi si  caprita il arde pe lup, ori lupul sa o inghita pe bunicuta si pe Scufita Rosie si vanatorul sa omoare lupul. Vreau sa-mi spui  ceva frumos”. Astfel de povestiri sunt cele ale Georgianei.
 
„Sfarma Ganduri era o masina care mergea pe o singura sina. Fara benzina sau motorina, fara gaz la macaz si fara ulei la motor. Daca cineva insista, pot spune ca motor de tractor sau de vapor, nici nu exista. Ea nu avea nici macar roti, ci o traversa de patru-cinci coti care aluneca de-a lungul sinei subtiri. Nu pridideai sa te miri cand ii vedeai forma ciudata, ca o gargarita adevarata, putin cam curbata, cu o infatisare bizara din cale afara. Era vopsita in curcubeu incat mi-e greu sa ma decid ce culoare iti lua ochii mai tare.Trebuie sa va spun ca masina era decapotabila si purta totdeauna un bidon cu apa potabila sub caroserie, capabila sa-ti tina de sete si uneori chiar sa te imbete, cu toate ca era chioara-chioruta si te lasa in ploaie cam de caruta”. (Sfarma Ganduri, pag. 9)
 
Georgiana este un copil obisnuit, cu trairi in dimensiuni proprii copilariei, trairi izvorate din observatiile zilnice ale lumii inconjuratoare, o lume aparent simpla dar care cuprinde consistenta vietii. Georgiana ne aminteste de felul cum ne surprind copiii  prin idei pline de ingeniozitate, cu profunzime introspectiva, cu fantezii in care recunoastem firescul vietii.
 
“Pur si simplu ma asurzeste, iarba aceasta cand creste! Bat-o vina, parca ar vrea sa intreaca lumina! Cum poate ea, la adica, dintr-o samanta atat de mica sa creasca asa de voinica? Doar o furnica poate sa-mi explice, se-ntelege, dupa ce lege se conduce si cum stie cand trebuie neaparat sa se usuce. O alta intrebare, deloc usoara e, de unde stie dumneaei cand trebuie sa rasara? E-un mister, cum se indreapta singura cu crestetul catre cer. Strapunge pamantul dintr-o miscare, sa ajunga raza aceea de soare”.(De-a vrajitoarele, pag.19)

Fetita stie sa oranduiasca intrebarile, foloseste cuvinte simple, dar cuceritoare prin prea-plinul de intelesuri, cu insusiri prozodice sau creeaza  cuvinte noi prin procedeul numit calchiere.

„Iacatelea! Macar in treacatelea nu v-am spus despre jocul de-a joacatelea. Daca nu-l joci frumos, o sa te doara sufletul pana la os. Ori, pana-l plasele, pacatele mele. El se joaca in unul, in doi, sau in cati vreti voi”. (De-a joacatelea, pag.14).
 
„A fost odata un baietel pe care-l chema SingurEl. Nu-l chema asa dupa botez, insa numele lui avea un chichirez. Ii placea singuratatea si, va spun cu toata sinceritatea, cauta un locusor mai ferit, sa ramana singur cu el. De aceea-i spunea SingurEl”. (Povestea lui SingurEl, pag.12).

Fantezia ei bogata este de-a dreptul debordanta in “De-a leacul ori de-a berbeleacul”: “Sa te tii, ce de minunatii aduceau vracii adunate din cele patru imparatii, de la rasarit la apus si de la miazanoapte la miazazi. Cu o pana de iepure schiop vindecau un miop. Cu o tartacuta de dovleac – veneau de hac durerii de stomac. Gheara de pisica era foarte buna pentru frica. Te descantau cu ea si teama-ti pierea. Laba de gasca uscata se folosea in armata la pifani sau boboci, numai ca trebuia s-o toci. Aripioarele de foci facute pilaf te fereau de orice perdaf. Piatra de pe dintii unei furnici te vindeca de basici. Cu galusti de urzici, ghici ce se vindeca, mai ales duminica? Galcile-matalcile, intoarse cu furcile, de se speriau curcanii si curcile. Cine n-a auzit de praf de spuzit sau tinctura de asurzit? C-o limba de pui galbui catarai pistruii in cui. Cornita de melc codobelc amestecata cu matraguna era buna pentru somnambuli, sa nu mai latre la luna. Iar o ciuperca berca sau bearca (uda leoarca de ploaie care abia se tinea sa nu se indoaie) – fara jumatate de palarie, mi-a folosit odata si mie, la pastrat un vis din copilarie. In trecut lumea lua ca vitamina un pahar cu stropi de lumina. Ca hapuri si alte buline, adierile line de vant. Intr-un cuvant, isi puneau prisnite si comprese cu suave flori de mirese. Atentie! Pentru cine nu voia sa citeasca basme se foloseau cataplasme. Nu exista farmacie ci doar spiterie. Iar spiterul facea intotdeauna pe cavalerul si te imbia cu licori preparate din flori, (sau din praf de meteori?).Uneori, lucru constatat, in loc de ventuze, bolnavului ii erau aplicate dulci cuvinte pe buze”. (De-a leacul ori de-a berbeleacul. Pag.20).

„Povesti  pentru Georgiana” e o carte in care puritatea copilariei este coplesitoare. Citita cu interes de  oameni toate varstele, cartea ne place fiindca opereaza asupra inimii cititorilor, ne aduce liniste, calm. Prin inraurirea emotiilor traite ne intoarcem la inceputurile vietii noastre, mai aproape de felul cum ne-a zamislit Creatorul, pana sa cunoastem umbrele paganitatii. Citind-o, atractia  ca un magnet catre lumea copilariei devine o forta de neinvins. Ca pe orice opera literara valoroasa  o vad infruntand timpul inscriindu-se la loc de frunte in istoria literaturii romane pentru copii, caci nu ne  vine s-o lasam  din mana pana n-o terminam si cand am ajuns la ultima pagina, o mai rasfoim usor mangaind-o cu aripa sufletului de copil  care inca  traieste adanc in noi, promitand ca n-o vom uita in biblioteca.

Elena BUICA
Pickering, Toronto, Canada
13 decembrie 2010

Marsul omenirii intre cruci si rascruci

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Traim intr-o lume atinsa serios de febra nimicirii. Ici dezlantuiri catastrofale ale naturii (cutremure, eruptii vulcanice, ploi torentiale), dincolo dezlantuiri ale cruzimii si bestialitatii umane, cu zeci de morti si enorme pagube materiale; intr-un loc razboaie cauzate de orgoliu si intoleranta, in alt loc accidente de proportii, la auzul carora ti se face pielea de gaina.
Acesta sa fie mult-laudatul progres care onoreaza cartea de vizita a noului secol si mileniu?! Chiar daca progresul tehnic este evident, totusi, pana si el devine grozav de discutabil, atata timp cat, aidoma unui bumerang, se intoarce impotriva omului prin reactiile violente ale naturii si prin bolile provocate de neinfranare. Ce sa mai spunem de celelalte componente umane, ca de pilda morala si afectivitatea, unde realitatea a depasit cu mult cota de alarma, in pofida falselor note de optimism ce razbat din declaratiile unor oficiali.
Dar adevarul nu poate fi ascuns in spatele unor vorbe mestesugite, caci – asa cum cu justete afirma Sfintele Scripturi -, Veritas vos liberabit (Adevarul te face liber), lucru intru totul valabil chiar in momentele de rascruce ale istoriei (precum cea actuala), cand adevarul naste ura (Veritas odium parit).
Ori adevarul adevarat este ca omul hipercivilizat al zilelor noastre este tarat la vale de torentul patimilor si ambitiilor necugetate. Intrucat aluneca cu capul inainte, pozitie de care a ajuns sa fie mandru, omului i se pare ca urca. Insa este cat se poate de clar ca noua pozitie de adaptare la mediu, i-a impus omului un sistem conceptual rasturnat, in care susul s-a vazut jos, raul a ajuns bine, iar minciuna s-a impus ca adevar. Doar din cand in cand, atunci cand toboganul rostogolirii sale se intersecteaza cu cararea pierduta a ratiunii, omul se poate propti in pietroaiele si radacinile ce-i strajuiesc istoria, pentru a-si inalta capul si a privi sus de tot, acolo unde straluceste crucea de pe Golgota…

In acest talmes-balmes al lumii dominata de ura, minciuna, cruzime si necumpatare, apar totusi anumite gesturi incarcate de semnificatii, adevarate barometre ale apocalipsei ce ne pandeste. Astfel, citeam mai deunazi ca primul ministru al Norvegiei a luat parte in nordul polar la un ceremonial cu totul si cu totul special: Ingroparea unei urne cu diverse seminte si soiuri de plante, unele dintre ele fiind amenintate cu disparitia! Fireste, gestul se constituie intr-un emotionant mesaj adresat generatiilor viitorului si intr-un avertisment fara echivoc adresat generatiilor de azi. Totodata el se vrea, asa firav cum apare, cordonul ombilical al naturii pasnice si testamentul vegetal al omenirii rationale, prin care aceasta isi recunoaste esecurile si-si marturiseste excesele sinucigase.
Dar iata o alta dovada peremptorie a ingrijorarii starnita in mediile academice de actuala civilizatie. Citeam in urma cu ceva timp ca un grup de savanti americani a inchis intr-o sfera confectionata dintr-un material inoxidabil, mostre graitoare apartinand actualei civilizatii. Apoi sfera, cu binecuvantarea oficialitatilor, a fost ingropata la mare adancime. Semnificatia acestui gest este cat se poate de limpede pentru cel care vrea sa inteleaga: Viata de pe Pamant este serios amenintata cu disparitia, iar omul o poate salva, implicit se poate salva pe sine, doar atunci cand va iesi din cusca trufiei sale si se va lasa purtat de curentul inepuizabil si etern linistitor al dragostei de Dumnezeu si semeni!

George Petrovai

O altfel de iarna

On By nelursIn poetryLeave a comment

Flori de gheata pe geamuri
si lacrimi de stele pe cer
naprasnicul ger cu turturi la stresini
destine durute pierdute-n eter
suflete-aproape-mpietrite
sporadice gemete surde
si focuri mocnind, amortite
in inimi de linisti flamande
ierni ravasite de viscol
tristeti stand la cozi de iubire
sperante-atarnate-n temutul oracol
pribege cete de fulgi izvodind fericire
 
Imagini tacute dormind sub zapezi
ce-ascund atatea nespuse dureri
dezgolite de vanturi, trecute amiezi
isi scutura clipe in crunte taceri…
 
Inunda-te-n alb suflete-al meu
lasa-ti tristetea si lupii alunga
credinta-ntareste-ti, deschis fii mereu
cu fulgii danseaza-n lumina fecunda
te roaga in taina, spre Ceruri zambeste
imbraca-ti in pace iubirea flamanda
si fii linistit, Dumnezeu te iubeste!

Georgeta Resteman

Cuvint si dar de primire pe lume

On By nelursIn poetryLeave a comment

O casa simpla de la sat
Pe langa ieslea cu trifoi,
E un adevarat palat!
Din iesle, ai venit la noi!

Si invelit in cer curat,
Nu s-au gasit pe lume crini
Imparatesti, sa-ti fie pat!
Din cerul gol, ne-ai dat lumini!

N-au fost  averi, sa nu-Ti fi dat,
Un Print frumos intunecit –
Un Univers perfectionat!
Tu ne-ai dat trupul rastignit!

De-atunci, cati printi ne tot colinda
Ca sa traim o viata intru
Betia noastra in oglinda!
Tu ne-ai dat Raiul dinauntru!

Cate capcane nu ne-mbie
Drogate simturi, ce nu-nvata –
Tu, daruiesti in vesnicie,
Dreptate, Adevar, si Viata!

Si ultimul fiind, pe lume,
Rob tuturor, si rob luminii –
Ne e dovada, al Tau nume,
Ca ultimii, iubind, sunt primii!

Tie, Poetule Luminii,
Si Domnul Vietii, ce ne-o scrie,
Painea si sarea Romanimii,
Primeste-ne-o, in vesnicie!

Jianu Liviu-Florian

Crestinismul de-nceput, sursa generoasa de inspiratie pentru artisti

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Pentru o mai buna incadrare a temei de fata, este cat se poate de nimerit sa spun cateva cuvinte despre crestinismul de-nceput, mai exact despre izvoarele crestinismului. Caci nu numai ca nu trebuie respinsa parerea lui Clement Alexandrinul cum ca religiile anterioare crestinismului au fost pregatitoare pentru venirea Mantuitorului Iisus si ca – potrivit lui Tertulian – sufletul “paganilor” este “in chip natural crestin”, dar trebuie sa avem in vedere opiniile de genul urmator ale unor teologi contemporani, teologi de talia lui D. Staniloaie: “Dumnezeu este activ si dincolo de frontierele crestinismului”, respectiv ca “Logosul este pretutindeni in creatie prin puterea Sa”.
Desigur, tema este in egala masura tentanta si stufoasa. Dar cum ea depaseste cu mult limitele unui eseu, voi prezenta in continuare doar cateva repere extrase din cartea mea Confesiuni esentiale. Nu de alta dar se cunoaste prea bine rolul ce-i revine crestinismului in formarea culturii si civilizatiei pe arii intinse ale globului. In paranteza fie spus, Europa de azi este produsul integral al crestinismului, iar America este cel mai de soi produs al europenilor…
Trei sunt elementele pregatitoare ale crestinismului:
1)Intelepciunea Egiptului antic;
2)Filosofia greaca (indeosebi stoicismul lui Epictet);
3)Cartile sacre ale evreilor (Tora, Cabala, Talmudul).
Principalele influente exercitate asupra crestinismului primitiv sunt: a)Misterele orientale (misterele eleusine, misterele isiace sau misterele legate de cultul esoteric al zeitei egiptene Isis si mitraismul sau cultul lui Mithra, zeul persan al soarelui si fiul lui Zarathustra); b)Sectele si partidele (fariseii, saducheii, ebionitii – secta sarmanilor, terapeutii – secta ascetilor iudei din Egipt, ioanitii – adeptii lui Ioan Botezatorul, dar mai ales gnosticii si esenienii, doua secte pe care unii le afurisesc, pe cand altii le preamaresc).
Doi sunt factorii care au contribuit nemijlocit la raspandirea crestinismului:
1)Disparitia cetatilor-state;
2)Aparitia comunitatilor (congregatiilor) crestine.
La randul sau crestinismul a influentat intr-un mod copios arta medievala (occidentala si bizantina). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclasta din Constantinopol, si-au pastrat pana in zilele noastre splendidele lor mozaicuri care infatiseaza scene biblice intr-o mare varietate de culori, imbogatite de stralucirea aurului. Iar catedralele gotice, decorate cu acea migaloasa dantela de piatra la care au trudit sute de ani nenumarati mesteri anonimi, se prezinta privitorului ca adevarate “Biblii de piatra” prin scenele din Scripturi pe care le desfasoara.
Tot asa arta Renasterii, folosind aceeasi sursa de inspiratie, a creat marile capodopere ale picturii si sculpturii, capodopere care astazi umplu muzeele lumii. Cum lista artistilor renascentisti este aproape nesfarsita, caci – urmand exemplul dat de cetatile italiene – Renasterea si-a urmat neabatut drumul sau istoric in cam toate tarile europene, ma voi margini sa numesc doar cativa dintre ei (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, Albrecht Dürer), desigur, dand Cezarului ce-i al Cezarului, adica acordand atentia cuvenita triunghiului de aur al Renasterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.
Michelangelo, de pilda, este pe buna dreptate socotit cel mai mare artist al Renasterii si poate ca al tuturor timpurilor, de indata ce celebrele lui statui (Moise, David), precum si nu mai putin celebrele fresce din Capela Sixtina (Creatia, Potopul, Judecata din urma) au in ele monumentalitatea si sublimul pe care autorul le-a gasit in izvorul sau de inspiratie. De altminteri, chiar Michelangelo marturiseste acest lucru in Rimele sale: “Din zi in zi, Tu, Doamne, toata viata/ Mi-ai fost si ajutor si calauza”…
De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltica bizantina, dar mai ales Oratoriile lui Bach inchinate Patimilor Mantuitorului, Creatiunea lui Haydn si Missa solemnis a lui Beethoven.
Tot din Biblie s-au inspirat Dante, Tasso si Milton cand au dat omenirii nemuritoarele lor opere: Divina Comedie, Ierusalimul eliberat si Paradisul pierdut.
Cu toate ca apartin unui alt palier al culturii universale, totusi trebuie amintite acele minuni de arta iconografica reprezentate de frescele bisericilor si manastirilor romanesti, precum si splendidele miniaturi care impodobesc manuscrisele cartilor bisericesti.
*
In cele ce urmeaza voi cauta sa invederez prin patru romane inspiratia exercitata de crestinismul de-nceput asupra scriitorilor situati foarte aproape de noi sau chiar in vremea noastra: Ben Hur, romanul scriitorului american Lew Wallace, Maestrul si Margareta al lui Mihail Bulgakov, Dumnezeu s-a nascut in exil din creatia lui Vintila Horia si Fata din Nazaret, carte scoasa in anul 2008 de catre Petru Popescu, scriitor american de origine romana.
Printr-o judicioasa imbinare a fanteziei debordante cu rigoarea informatiei evanghelice si a celei extrase din alte documente istorice, Lew Wallace reuseste performanta de-a scrie o carte in egala masura mult gustata de cititori si foarte apreciata, chiar insistent recomandata de factori cu greutate decizionala din Biserica catolica a timpului.
Desigur, pentru asa ceva nu ajunge sa fii doar un american pur sange, gen Sandra Brown sau Dan Brown, doi dintre condeierii care reusesc sa-si vanda ca painea calda productiile lor submediocre (Ben Hur la randul sau a inregistrat senzationale succese de public!), ci trebuie sa fii inzestrat si cu vana de artist. Iar Lew Wallace dovedeste in acest roman ca are talentul trebuincios de a-l captiva pe cititorul tuturor timpurilor si meridianelor prin acea incontentestabila maiestrie cu care el manuieste principalele instrumente de lucru ale artistului cu vocatie:
a)Usurinta nararii;
b)Simplitatea si fluenta cuceritoatoare a limbajului;
c)Senzationalul cu care condimenteaza biografiile unora dintre personajele zamislite, dar un senzational magistral dramuit si admirabil turnat in tiparele firescului, incat departe de-a soca (precum Codul lui da Vinci) prin atentia acordata aventurii ce avanseaza spre neverosimil, dimpotriva, el are pretiosul dar de-a contribui la intarirea autenticului acelor vremuri de exceptie, cand Mantuitorul Iisus s-a nascut, a propovaduit si a patimit.
Caci, desi la prima vedere personajul principal pare a fi tanarul si bogatul evreu Iuda ben Hur (ben in ebraica, la fel ca bar in aramaica, se traduce prin “fiul lui”), cel care, dupa ruperea prieteniei cu trufasul patrician roman Messala a fost condamnat la galere pe viata, totusi, personajul in jurul caruia graviteaza intreaga actiune a romanului este Dumnezeul intrupat, fiul Mariei si al dulgherului Iosif.
De altminteri, actiunea romanului incepe in desert, locul unde se intalnesc cei trei magi orientali – Gaspar, Melchior si Balthasar, care apoi calatoresc impreuna spre Bethlehem pentru a se inchina Pruncului, adevaratul Rege al iudeilor.
Iar Copilul, ne spune autorul, “era ca oricare copil; nu avea nici aura, nici coroana pe cap; nu deschise gura sa vorbeasca si nu dadu nici un semn ca le auzea osanalele si rugaciunile, ci, asa cum fac pruncii, se uita mai mult la flacara felinarului decat la ei. Dupa putin timp, ei se ridicara si intorcandu-se la camile, adusera daruri de aur, smirna si mirt si le asezara inaintea Copilului cu vorbe de evlavie.
Acesta era Mantuitorul pe care venisera de departe sa-L gaseasca! Se inchinau Lui fara nici o umbra de indoiala in inima lor”.
De mentionat ca daca in primele douasprezece capitole ale cartii, miraculosul si senzationalul de-abia isi fac intrarea in scena (doar intalnirea celor trei magi si drumul pe care acestia, calauziti de stea, il fac fara poticneli pana la Noul nascut), incepand cu capitolul 13, adica “la douazeci si unu de ani de la cele povestite mai sus”, ele isi fac simtita prezenta tot mai des, dar – asa cum deja am precizat – fara a fi catusi de putin socante sau obositoare…
Asupra tanarului Ben Hur, profund afectat de discutia avuta cu patricianul roman Messala, parca planeaza o fatalitate: Acuzat ca ar fi atentat la viata lui Valerius Gratus, noul procurator al Iudeii (de fapt o caramida cade de pe parapetul care strajuia acoperisul, atunci cand tanarul evreu se apleaca sa vada alaiul procuratorului), Ben Hur este de indata condamnat la galere pe viata, mama si sora sunt incarcerate, iar uriasa avere a familiei este confiscata, devenind proprietatea imparatului. In realitate, presupusa fatalitate se vadeste a fi rezultatul oribilei intelegeri dintre procurator si Messala, care – impinsi de lacomie si dispret fata de evrei – fac sa dispara toti membrii familiei Hur, caci in acest mod ei insisi pun mana pe o buna parte din respectiva avere.
Tot atunci, la o fantana din desert, are loc memorabila intalnire a arestatului trudit si insetat cu fiul venerabilului Iosif. Acesta, mai inainte ca garda sa-l poata opri, se apropie de prizonier, se apleca cu duiosie asupra lui  si “ii dadu sa bea”.
Printr-un concurs formidabil de imprejurari, inlantuitul Ben Hur pe galera izbuteste sa atraga asupra sa atentia puternicului duumvir Quintus Arrius, iar dupa ce-l salveaza pe roman de la inec, acesta il infiaza si-l desemneaza mostenitorul uriasei sale averi.
La moartea lui Quintus Arrius, Ben Hur se intoarce in patria natala, indemnat de gandul razbunarii, dar si de speranta regasirii mamei si surorii. Aici il cunoaste de indata pe faimosul imbogatit Simonide, omul de incredere in afaceri al tatalui sau (“omul care a renuntat la viata, dar niciodata la un scop”), precum si pe Esther, fiica lui.
Calauzit de sfaturile si convingerile de neclintit ale infirmului Simonide si ale batranului mag Balthasar, Ben Hur ajunge sa-l cunoasca pe Mantuitor, Ii recunoaste divinitatea si trece hotarat de partea Lui, ba chiar se straduieste sa organizeze pe banii sai un detasament de luptatori, care sa-L scape din mainile dusmanilor tot mai inversunati.
Dar cum Scripturile trebuie sa se implineasca, tot planul ticluit de Ben Hur cade balta, iar el asista indurerat si neputincios la schingiuirea si apoi la crucificarea adevaratului Domn si Rege.
Toate acestea se intampla dupa ce Ben Hur este recunoscut de Simonide drept fiu al fostului sau stapan, ocazie cu care ii restituie intreaga avere, nu doar pastrata cu pretul vietii lui, ci mult-mult sporita, si mai ales dupa ce tanarul evreu isi regaseste mama si sora scapate de carcera printr-o adevarata minune si tot printr-o minune izbavite de lepra cu evanghelicele vorbe rostite de Mantuitor: “Femeie, mare e credinta ta; faca-se precum vroiesti”…
Iar finalul romanului ni-l infatiseaza pe familistul Ben Hur (casatorit cu Esther, tata a doi copii), in continuare atat de devotat cauzei crestinilor tot mai persecutati, incat el decide ca averea sa si-o foloseasca pentru construirea la Roma a unei biserici subterane, atata vreme cat construirea bisericilor la suprafata pamantului era de neimaginat.
Mult mai realizat in plan artistic decat Ben Hur este romanul Maestrul si Margareta, creatia de exceptie a prozatorului sovietic Mihail Bulgakov, o carte in care fantasticul coabiteaza cu realitatea si amandoua se simt in ea ca-n sanul lui Avram.
Datele biografice sunt graitoare in ceea ce priveste interesul constant aratat de Bulgakov crestinismului in general, demonologiei si vrajitoriei in special: Tatal sau era profesor de dogmatica la Academia Teologica din Kiev, orasul in care viitorul scriitor a vazut lumina zilei in anul 1891!
Neindoios ca romanul in cadrele sale generale, la fel ca numele de Woland dat diavolului, i-au fost inspirate lui Bulgakov de Faustul lui Goethe. Ne amintim ca la sarbatoarea sabatului unde Mefisto il conduce pe Faust, diavolul isi spune Woland, ceea ce de fapt inseamna preluarea deformata a cuvantului valant, nume sub care e desemnat printul intunericului intr-unul din dialectele germane.
O alta analogie intre Faust si romanul Maestrul si Margareta vizeaza perioada lor de elaborare. Asemenea lui Goethe, care (teoretic) a fost absorbit toata viata de capodopera sa, tot astfel Bulgakov a meditat indelung la cartea lui de capatai, lucrand efectiv la scrierea ei intre anii 1929-1940. Chiar si in 1940, ultimul an de viata al scriitorului si anul in care el si-a pierdut complet vederea, munca la roman a continuat prin dictare.
Numele scriitorului devine celebru de-abia dupa anul 1960, adica atunci cand romanul Maestrul si Margareta, aparut mai intai in limba rusa, cunoaste o adevarata frenezie editoriala in Anglia, Italia, Franta, SUA si Germania.
Se subintelege carui fapt se datoreaza tiparirea cartii la mai bine de doua decenii de la moartea autorului: Urmasii lui Bulgakov nu s-au grabit in plina epoca stalinista sa-si riste capetele odata cu manuscrisul, ci au asteptat o relativa relaxare ideologica si politica. Ceea ce s-a si intamplat dupa moartea tatucului Stalin, in urma rechizitorului lui Hrusciov indreptat impotriva mitului stalinist. Caci – nu-i asa? – perioada comunista intr-un fel, cea postcomunista in alt fel, ne dovedesc negru pe alb existenta si persistenta tabu-urilor totemice si a miturilor nereligioase (extrasacrale)…
Romanul Maestrul si Margareta isi deruleaza actiunea pe doua planuri, din care primul este plasat in Moscova secolului 20. Numai ca din chiar debutul romanului, dracul isi vara coada la propriu, ceea ce duce la o suita de evenimente dintre cele mai bizare, unul mai inexplicabil ca celalalt pentru ateii temeinic educati sa nege si sa ia in deradere atat lucrurile sfinte, cat si pe cele diavolesti: Unuia dintre activistii culturali tramvaiul ii taie capul taman in locul si la momentul cum Woland ii prezisese doar cu cateva minute mai inainte, tanarul poet care asistase la discutie si tragedie isi pierde mintile, un alt activist cultural este expediat in pijama si papuci tocmai in Ialta, iar apartamentul lui astfel eliberat, de indata este luat in primire de Woland si ajutoarele sale: fonfaitul Koroviev-Fagot, poznasul motan Behemoth, hidosul Azazello, impudica Hella. In momentele cruciale isi face aparitia si Abaddona, insa acesta poarta ochelari negri, caci privirea lui ucide.
Dar ce cauta banda de demoni la Moscova? Scopul lor prioritar este este acela de-a organiza sabatul in apartamentul in care si-au instalat statul major. Intrucat se cam plictisesc, indeosebi dupa ce Margareta, iubita maestrului, le-a cazut in mreje si a fost desemnata regina balului, iata-i pe demoni ca se dedau la nazbatii si actiuni justitiare in randul nenumaratilor pungasi si potlogari ai Moscovei bolsevice.
Este si acesta un mod subtil al autorului de-a arata pe de-o parte esecul lamentabil al eticii bolsevismului, pe de alta parte de-a ilustra harababura din mintile cetatenilor si din institutiile statului. De parca Bulgakov ar fi gata-gata s-o spuna pe sleau: “Doar dracu se mai poate descurca in acest talmes-balmes”…Ironia doar intrezarita a scriitorului la adresa randuielilor si mentalitatilor bolsevice, impreuna cu hazul starnit de adorabila pereche Koroviev-Behemoth, confera cartii farmec si verva scanteietoare, iar cititorului ii garanteaza o lectura antrenanta si instructiva.
Pe celalalt plan, cel rezervat romanului neterminat al maestrului, in Ierusalimul atat de urat de procuratorul Pilat din Pont se deruleaza procesul lui Iisus, urmat de crucificarea Lui. Pilat n-are nici un interes ca filosoful vagabond Yeshua sa fie rastignit. Dimpotriva, daca ar putea l-ar face scapat de pedeapsa, fie si pentru a le face in ciuda nesuferitilor de rabini ai evreilor. Unde mai pui ca in timpul discutiei cu seninul si jovialul acuzat, lui Pilat ca prin minune i-a disparut insuportabila hemicranie ce-l incearca atat de des.
Neputand sa-L salveze pe acuzat, cu toata autoritatea sa de care face uz, Pilat isi ofera anumite compensatii secrete, pentru ca in acest mod sa mai indulceasca nitel gustul amar al infrangerii suferite in fata fanatismului rabinic, care mai degraba incuviinteaza nedreptatea decat dezordinea: Pune la cale uciderea tradatorului Iuda si are o discutie particulara cu Levi Matei, ucenicul si adoratorul Crucificatului.
Asezand cele doua planuri fata in fata in aceeasi carte, Mihail Bulgakov reuseste sa creeze un simbol de mare efect artistic si cu extraordinare implicatii conceptual-educationale: Osanda si supliciul Mantuitorului, in fond un nevinovat, nu contine doar conotatii crestine, ci ele se constituie intr-un protest deghizat impotriva unei lumi nedrepte si absurde, in care este nevoie de interventia demonilor pentru a se face niscaiva ordine si dreptate.
Si culmea culmilor! Insusi Woland, suprema negatie a divinului, ajunge sa-L marturiseasca activistilor burdusiti cu ateism: Da, El exista si El a fost crucificat in vremea procuratorului Pilat din Pont! In zadar, insa, caci indoctrinatii au ajuns mai neincrezatori ca paganii si mai negativisti ca Satana…
Inainte de-a intra in romanul Dumnezeu s-a nascut in exil, se cuvine sa spunem cateva cuvinte despre viata religioasa a geto-dacilor, adica sa fixam cadrul spiritual in care se desfasoara actiunea acestei incontestabile capodopere a lui Vintila Horia.
Religia geto-dacilor n-a fost nicicat monoteista, ci henoteista, intrucat panteonul insuficient cunoscut al acestora cuprinde si alti zei (Diana, Bendis, Diana mellifica etc.) inafara celor doua zeitati principale – Zalmoxis si Gebeleizis (indeosebi prima), “iar henoteismul geto-dacic”, ne informeaza Emilian Vasilescu in Istoria religiilor, “a putut inlesni patrunderea crestinismului in spatiul carpato-danubian”.
Tot Emilian Vasilescu emite urmatoarele doua opinii in lucrarea mai sus amintita:
1)Avand la inceput un caracter htonian, este de presupus ca Zalmoxis a evoluat cu timpul spre o infatisare uraniana, pana la sincretizarea sa cu Gebeleizis in perioada romana;
2)Cat priveste spiritualismul superior al geto-dacilor (ca de pilda credinta lor puternica in nemurire), este posibil ca acesta sa fi depasit “formele de viata religioasa ale popoarelor antice aflate pe aceeasi treapta de dezvoltare, dar nu putea depasi cu totul limitele politeismului antic”. Altfel spus, adauga E. Vasilescu, “ei nu se puteau ridica pana la inaltimea spiritualismului intalnit in monoteismul evreu si in cel crestin”.
Romanul Dumnezeu s-a nascut in exil este conceput de autor ca jurnalul apocrif al lui Ovidiu, jurnal tinut de marele poet dupa exilarea sa la Tomis de catre imparatul Octavian Augustus.
Care a fost motivul exilarii lui Ovidiu? Dupa unii istorici si biografi, se pare ca poetul facea parte dintr-o secta pitagoreica, fata de care imparatul manifesta serioase suspiciuni. Dupa altii – versiune, de altminteri, acceptata si de Vintila Horia – imparatul era pur si simplu scandalizat de amoralitatea operelor poetului si de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui si cititoarea fidela a lui Ovidiu.
Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind cate un an din viata ilustrului surghiunit in aceasta garnizoana romana din lumea getica. Astfel, la un inalt nivel artistic, avem posibilitatea sa ne familiarizam cu opiniile, dorintele, simpatiile si antipatiile lui Ovidiu din ultimii sai opt ani de viata.
Poetul are prima “intalnire” cu Dumnezeu in cel de-al patrulea an al exilului sau, adica atunci cand el urca in Poiana Marului de pe Cogaionon, muntele sfant al dacilor, pe varful caruia traia marele preot inconjurat de calugari. Aici, in acest spatiu central, preotul dac ii dezvaluie poetului semnificatia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevaratului Dumnezeu, sosire anuntata atat de profetii israeliti, cat si de Zamolxe, unicul zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor si un atribut al lui Dumnezeu…
Vestirile poetului dac se dovedesc cu atat mai impresionante cu cat ele vor fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale carui istorisiri despre nasterea lui Iisus si sosirea celor trei crai de la Rasarit, precum si despre persecutiile lui Irod, constituie pe de o parte o superba repovestire a respectivelor episoade biblice, iar pe de alta parte ele il ajuta pe Ovidiu sa inteleaga semnificatia visului cu pestele si lumina, vis avut de el cu un an in urma, mai exact atunci cand adormise in barca lui Mucaporus.
“Si astfel”, este de parere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, “are loc substituirea progresiva a axei orizontale si spatiale a lui Ovidiu, cu axa verticala si spirituala – asteptarea lui Dumnezeu”.
Romanul Fata din Nazaret doar tangenteaza cu crestinismul de-nceput, intrucat elementele sale alcatuitoare (personalitatea incarcata de magie a Mariamnei, interesul manifestat de Roma augustana in legatura cu iminenta venire a lui Mesia, atrocitatile la care se deda Irod cel Mare pentru a-si mentine subreda pozitie de rege-client al romanilor) sunt admirabil imbinate de Petru Popescu intr-o actiune captivanta, care-si poarta apele tulburi si vijelioase ale timpurilor evocate inspre punctul de cotitura din istoria omenirii: casatoria Fecioarei cu Iosif si zamislirea adevaratului Rege al iudeilor!
Este adevarat ca Petru Popescu urmeaza firul evenimentelor biblice, ba chiar citeaza copios din Genesa si pe ici-pe colo si din scrierile profetilor iudei. Dar respectivele citate, indeosebi cele referitoare la facerea Evei din coasta lui Adam, dobandesc o atare nota acuzatoare in cugetarile pe care Mariamne le indreapta spre Creator, incat daca n-ar fi vorba de ea, aleasa cu care deseori Adonai conglasuieste (ba chiar i se arata pe muntele Barak sub chipul lui Sadai – Dumnezeul de pe munte), imputarile ei curajoase in legatura cu soarta nedreapta a evreicei din acele timpuri, ar putea fi taxate drept blasfemii: “Ce crud ai fost cu mine, Adonai! Ce crud ai fost cu noi, femeile, de ne-ai facut asa lipsite de aparare si de neputincioase, chiar daca ne-ai dat putere prin frumusetea noastra, fiindca uite ca barbatii ne pot invinge fara nici un efort, numai trantindu-ne la pamant”.
Constienta de inalta misiune cu care a fost binecuvantata de Creator (“Dar vreau sa fiu eu aceea care-i va da nastere celui ce ne va mantui pe toti. Celui ce va veni intr-o buna zi si ne va lua suferintele asupra lui!”), Mariamne se vadeste nu doar o inspirata, ci si o luptatoare in adevaratul sens al cuvantului: Este profund revoltata de cruzimea de care dau dovada coreligionarii ei atunci cand, aparati de inumanele legi si traditii mozaice, ei isi permit nu numai sa terfeleasca o mireasa considerata nevirgina in ziua casatoriei, ci realmente sa o ucida cu pietre, fapt pe care ea i-l reproseaza atat lui Aristobol, fiul lui Irod, cel vinovat de moartea unei mirese curate dar nedorita din punct de vedere politic, cat si lui Adonai insusi; lupta din rasputeri pentru supravietuirea tribului lui Ioachim, tribul fagaduielii, dupa ce acesta – sub acuzatia ca a incercat sa-l ajute pe Aristobol sa ocupe tronul – a fost alungat de Irod in desert, unde dupa trei ani de vietuire miraculoasa, este aflat de Apella (trimisul special in Orient al imparatului Augustus) si readus la Nazaret; lupta cu toate fortele pentru implinirea dragostei sale, adica pentru casatoria ei cu Iosif, dar o casatorie facuta mai degraba cu mintea decat cu inima, constienta fiind de existenta acelui teribil inscris de despartire al evreilor numit get, “pe care nici o femeie nu-l poate contesta, in fata caruia nici o femeie nu mai are nimic de spus, daca nu mai este pe placul barbatului”…
Dar Petru Popescu isi permite pe parcursul romanului si anumite libertati de reinterpretare a informatiilor evanghelice, poate condus de intentia ca, dupa modelul lui Dan Brown, sa-si socheze nitel cititorii: Iosif nu mai este venerabilul batran pe care ni-l prezinta Scripturile, ci un tanar zdravan si chipes. Mai exact, in momentul casatoriei, Mariamne are 17 ani, iar Iosif 23!
Desi este banuit de neputinta la femei dupa ce fusese lovit de fulger pe muntele Barak (Iosif este descoperit si salvat providential de insusi rabbi Ioachim, tatal Mariamnei!), totusi, casatoria celor doi protagonisti se consuma cat de poate de natural, chiar intrucatva romantic intr-o cocioaba de pastori de pe acelasi Mons Fulminis (Muntele Fulgerului), iar indata dupa aceea, Mariamne nu numai ca simte samanta in pantecul sau (deci nici vorba de Duhul Sfant!), dar stie prea bine ce rod va iesi din ea, caci i se adreseaza cu cuvintele: “Te port in mine, sunt mama ta, nu te poti descurca fara mine, asa ca fa bine si stavileste moartea si durerea, opreste-le…imediat!”
Dar cum poate fi stavilita moartea si durerea intr-o lume guvernata de ambitie si cruzime, o lume in care “Nu poti avea incredere in nimeni, fiindca puterea si increderea se exclud reciproc”, o lume in care Irod isi ucide cu sange rece sotia si pe toti fiii ei, iar imparatul Augustus scapa ca prin urechile acului de atentatul condus de fiul sau vitreg Tiberius, dupa ce el insusi ordonase azvarlirea de pe Stanca a tuturor dusmanilor reali ori banuiti, inclusiv parintii lui Apella, astfel incat “Stratul alburiu de oase sfaramate, care se formase la poalele Stancii, avea o grosime de cativa coti”, in sfarsit, o lume care cativa ani mai tarziu il va crucifica pe Insusi Acela ce aducea cu El pacea si iubirea?!
Ce interes aveau romanii, indeosebi Apella, sa apere tribul ioachimitilor de furia lui Irod? Interesul practic de a-si reinnoi religia prin ridicarea imparatului la rangul de zeu, caci in conceptia lui Augustus, politeismul avea iz de republica, pe cand un singur Dumnezeu, asa ca Dumnezeul evreilor, “e totuna cu un singur imperiu, condus de un singur imparat”.
Iata de ce Apella, numele de imprumut al faimosului Pontius Pilatus, este trimis in Iudeea in calitate de spion al imparatului pe langa regele Irod, dar si cu misiunea secreta si precisa de-a face rost de-o teofanie, care – ingenios regizata si interpretata la Roma, in vazul si auzul a mii de cetateni – i-ar putea conferi lui Augustus aura intangibila de zeu.
Teofania sau gestul divinitatii este descoperita de Apella la Mariamne, indeosebi atunci cand un groaznic cutremur de pamant pornit de pe Barak o salveaza pe aceasta din ghearele prigonitorului Aaron, temutul sef al unuia dintre clanurile ce-i terorizau pe  nazaretani.
Avand ca model cutremurul real si dupa indicatiile date de Apella (cel care se simte puternic atras de Mariamne), o calamitate artificiala (prabusirea unor catacombe) este provocata de ingineri si artificieri la Roma, imparatul este coborat cu franghii la momentul potrivit si aidoma unui zeu binevoitor opreste catastrofa, fapt care lui ii asigura de indata aura divina, iar lui Pilat titlul de procurator al Iudeii si promisiunea de a-i urma lui Augustus pe tronul cezarilor. (A doua promisiune nu s-a mai implinit, caci succesorul lui Augustus este desemnat Tiberius, evident, cu sprijinul generos al mamei sale. Dar procurator tot s-a vazut, ca doar in vremea lui a fost crucificat Mantuitorul…)

Sighetul Marmatiei,

George PETROVAI

Nasterea atipica si supranaturala a lui Isus

On By nelursIn UncategorizedLeave a comment

George Danciu

 

Motto:

„ De aceea Domnul insusi va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”– Isaia, 7.14

„ Cea mai minunata sansa a omului care gândeste este sa fi cercetat ceea ce este cercetabil si sa venereze împacat ceea ce nu este cercetabil”– J.W. von Goethe

„Iata o alta mare contradictie: desi El a fost evreu, urmasii Lui nu sunt evrei.”– Voltaire

 

 

ISUS, COPILUL PROMIS

Gustave Eiffel, producatorul celebrului La tour Eiffel din Paris, nu a banuit deloc care va fi viata turnului. Turnul urma sa serveasca drept arc de intrare la Expozitia Universala din1889, un târg mondial ce sarbatorea centenarul Revolutiei franceze. Initial primise aprobarea de a lasa monumentul în viata timp de 20 de ani, dar tinându-se cont ca oferea o serie de beneficii în domeniul comunicatiilor, s-a renuntat la demontarea sa.

Insa Dumnezeu, cratorul omului, nu numai ca nu si-a abandonat coroana creatiunii Sale, dimpotriva, El vegheaza si se implica in destinul omului. El ofera acestuia un destin vesnic si remarcabil prin Isus Cristos. Oferta e prin har. Ea poate fi sau nu acceptata de catre om.

”Apoi Dumnezeu a zis: Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra; el sa stapaneasca peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste vite, peste tot pamantul si peste toate taratoarele care se misca pe pamant.” – Geneza 1, 26-27

Planul lui Dumnezeu este ca omul sa stapâneasca pamântul si tot ce este pe el.
Dumnezeu, creind pamântul, natura si vietatile care il populeaza, le-a lasat omului ca un dar. Impreuna cu legi extraordinare care sa guverneze planeta, cum ar fi, spre exemplu, legea atractiei universale, descoperita si enuntata de Sir Isaac Newton.

Pe epitaful de la mormântul savantului, din Londra, citim:

„Aici se odihneste Sir Isaac Newton, nobil, care cu o ratiune aproape divina a demonstrat cel dintâi, cu faclia matematicii, miscarea planetelor, caile cometelor si fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase si diferitele culori care apar în legatura cu acesta, ceea ce nu banuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, întelept si corect al naturii, al antichitatii si al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa maretia Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul sau exprima simplitatea evanghelica. Sa se bucure muritorii, ca a existat o asemenea podoaba a speciei umane. Nascut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.

Istoria nasterii lui Isus Cristos este consemnata in Biblie.

(1) Evanghelia dupa Matei: 1.1, 18-23

« Cartea neamului lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. (…) Iar nasterea lui Isus Hristos a fost asa: Maria, mama Lui, era logodita cu Iosif; si inainte ca sa locuiasca ei impreuna, ea s-a aflat insarcinata de la Duhul Sfant. Iosif, barbatul ei, era un om neprihanit, si nu voia s-o faca de rusine inaintea lumii; de aceea si-a pus de gand s-o lase pe ascuns. Dar pe cand se gandea el la aceste lucruri, i s-a aratat in vis un inger al Domnului, si i-a zis: Iosife, fiul lui David, nu te teme sa iei la tine pe Maria, nevasta ta, caci ce s-a zamislit in ea, este de la Duhul Sfant. Ea va naste un Fiu, si-i vei pune numele Isus, pentru ca El va mântui pe poporul Lui de pacatele sale. Toate aceste lucruri s-au intâmplat ca sa se implineasca ce vestise Domnul prin prorocul, care zice: Iata, fecioara va fi insarcinata, va naste un fiu, si-i vor pune numele Emanuel, care, talmacit, inseamna: Dumnezeu este cu noi. »

(2) Evanghelia dupa Luca: 1.6-14; 3. 23, 38

“Pe cand erau ei acolo, s-a implinit vremea cand trebuia sa nasca Maria. Si a nascut pe Fiul ei cel intai nascut, L-a infasat in scutece si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei. In tinutul acela erau niste pastori, care stateau afara in camp, si faceau de straja noaptea imprejurul turmei lor. Si iata ca un inger al Domnului s-a infatisat inaintea lor, si slava Domnului a stralucit imprejurul lor. Ei s-au infricosat foarte tare. Dar ingerul le-a zis: Nu va temeti: caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astazi in cetatea lui David, vi s-a nascut un Mantuitor, care este Cristos, Domnul. Iata semnul, dupa care-L veti cunoaste: veti gasi un prunc infasat in scutece si culcat intr-o iesle. Si deodata, impreuna cu ingerul s-a unit o multime de oaste cereasca, laudand pe Dumnezeu, si zicand: Slava lui Dumnezeu in locurile prea inalte, si pace pe pamânt intre oamenii placuti Lui (…) Isus avea aproape treizeci de ani, cand a inceput sa invete pe norod; si era, cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli (…) fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.”

La mai bine de doua mii de ani de la evenimentul cosmic al venirii in lumea noastra a Creatorului, in persoana lui Isus, nu mai intelegem la fel de usor, strigatele de bucurie sau de indignare ale celor de atunci care au vazut si auzit, ale martorilor oculari sau ale istoricilor care au consemnat evenimentele inregistrate pe paginile NT. Nu mai avem aceeasi perspectiva, de fapt ne lipseste adevarata perspectiva. Putem pricepe doar prin credinta.

Desi provocat uneori, Isus insusi, nu oferea dovezi zdrobitoare cu privire la identitatea Sa, insa adauga câte un indiciu, din când in când, cum ar fi si acesta: ”Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.”

“Ce crezi tu despre Cristos
Pentru mine-i chiar pe dos.
Tu il vezi cu nasul mare si incovoiat…
Eu zic ca e cârn ca mine, nu m-am înselat…
Biblia o cercetam zi si noapte amândoi,
Dar ce-i pentru mine alb e negru-n ochii tai.” (William Blake)

Nasterea lui Isus Cristos a fost atât de importanta încât a împartit istoria in doua.Tot ce s-a intâmplat pe planeta noastra, s-a intâmplat intr-una din cele doua perioade: ori inainte, ori dupa Cristos. Nu primul pas pe luna a fost cel mai important eveniment din ultimele milenii, de la creatie incoace, ci acestea doua sunt, Craciunul si Pastele.

Dumnezeu, e surprinzator in deciziile Sale, nu e dupa cum gândeste omul:

„Caci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile fata de pamânt, atât sunt de sus caile Mele fata de caile voastre si gândurile Mele fata de gândurile voastre.” – Isaia 55.8-9

Nimeni nu ar fi venit dintr-o asa imparatie importanta, ca Fiu de Rege, asa cum a vemit Isus: smerit, umil si sarac, gata de Jertfa suprema, sa-si dea viata Sa pentru rascumpararea noastra din pacat si de la moarte.

Isus a gasit ca e potrivit caracterului Sau sa vina asa, umil si smerit, intr-o lume plina de vrajba si violenta. Primii ani de viata i-a petrecut in Egipt, deoarece Irod cel Mare, regele Iudeii, subordonata Romei, a dispus omorârea tuturor copiilor din zona Betleemului. A venit sa aduca pacea in inimile placute Lui, si, viata vesnica.

Richard Wurmbrand, dupa 14 ani de detentie in inchisorile din Romania comunista, eliberat in 1965, paraseste tara cu ajutorul crestinilor norvegieni care platesc pentru el 10.000 $, se stabileste în Statele Unite, unde înfiinteaza misiunea crestina Glasul martirilor care desfasoara multe activitati misionare in intreaga lume. Asa se face ca a primit urmatoarea scrisoare din Iran:
„Scriu dintr-o cazarma. Sunt treaz. Recent, fiind intristat si plin de teama, am deschis radioul, ca sa ma inveselesc. Programele camarazilor mei au devenit lipsite de sens pentru mine. Aceleasi lucruri se repeta mereu si sunt pline de ura. Am dat intamplator peste programul vostru. In acest program ni se spunea ca Isus, Marele Invatator, a vorbit despre iertarea dusmanilor. Pasajul acesta m-a atins in cele mai adanci strafunduri ale fiintei mele. Deodata am simtit o pace si am inceput sa plang ca un copil. Nu inteleg ce s-a intamplat. Eu i-am urat pe bogati. Parintii mei au fost victimele unui proprietar de pamant care i-a exploatat, dar nu stiu de ce, nu mai simt acum nici un fel de ura fata de el. Nu am nici o explicatie. Este oare posibil sa nu mai urasc? Atunci a fost singura data cand am ascultat postul programul vostru. Cat de fericit am devenit! Vreau sa citesc Cartea Cartilor.”

„Daca iertati oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va va ierta greselile voastre.”(Matei 6.14)

Isus a vindecat instantaneu acest suflet de cel mai otravit sentiment- ura.
De aceea suntem invitati, de Craciun, sa fim iertatori ca sa putem primi si noi iertarea de la Dumnezeu, si sa fim liberi inlauntrul nostru si plini de pace si iubire. Doamne ajuta!

Pâna la intrarea in scena a lui Isus, nu se mai folosise acest termen, smerit, ca unul de lauda si apreciere. Scriitorul polonez Stanislaw Jerzy Lec (1909–1966) a pus in circulatie urmatoarea cugetare: “In fata celor mici trebuie sa te apleci mai mult.” A celor mici de statura, mici la inima, ingânfati si plini de sine.

Creatorul acestei lumi, S-a intrupat ca om, ba mai mult, ca rob, El vine smerit, umil si supus. Se naste intr-o familie saraca si este adus in lume printr-o fecioara umbrita si insarcinata de Duhul Sfânt. Am auzit ca medicina spune ca primul baiat nascut de o femeie are sangele tatalui. Isus are sangele Tatalui Sau, de aceea poate sa ne curateasca de orice pacat. Daca tata are grupa B3 si primul sau baiat va avea tot B3.

Isus nu se naste intr-un palat, intr-o familie suspusa, nu, ci intr-una saraca, „când s-a implinit vremea când trebuia sa nasca Maria, a nascut pe Fiul ei cel intâi nascut, L-a infasat in scutece si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei.”

“Nemarginirea insasi inchisa in pântecele Mariei”, spune poetul John Donne, iar apostolul Pavel descrie scena spunând ca “S-a dezbracat pe Sine Insusi…. S-a smerit”.

De neimaginat, un Dumnezeu smerit. Dumnezul Mare, nemarginit si atotputernic, s-a facut mic pentru noi, s-a micit pe Sine insusi, ca sa ni se poata dezvalui noua, creatiunii Sale.

Dumnezeu, care tuna si fulgera din Ceruri, a venit in Palestina – o zona prea putin iubita de bogatii occidentali, un mar al discordiei pentru popoare – ca un prunc neputincios, total dependent de adapostul, hrana si dragostea oferite de o tânara iudeica.

Fara a merge prea departe, la case mai mari, il avem pe Emil Boc, primul ministru al României, care recent, in an de mare criza economica a cheltuit aproape o jumatate de milion de dolari pentru o vizita in Statele Unite. Participarea sa la reuniunea plenara la nivel înalt a Adunarii Generale a ONU pe tema Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, care a avut loc la New York în perioada 21-24 septembrie 2010. Desi evenimentul în sine a trecut neobservat, ulterior masmedia informeaza ca s-a cheltuit nu mai putin de 470.000 de dolari. Premierul a fost însotit de o delegatie formata din 35 de persoane, cazarea în hoteluri de 4 si de 5 stele în centrul metropolei americane, iar transportul s-a facut cu un avion închiriat de la Romavia, care costa în jur de 400.000 de dolari. Premierul si-a luat cu el în America mai tosi consilierii personali, consilierii de stat, Secretarul general al Guvernului, medicul personal etc..

Insa, o vizita a unui rege, a unei regine, protocolara, intr-o alta tara ar costa pâna la câteva milioane de dolari.

In contrast izbitor, vizita exceptionala a lui Dumnezeu pe pamânt a inceput intr-un grajd, fara servitori, fara un ambient potrivit, iar maretul eveniment s-a consumat mai mult in prezenta animalelor si a simplilor pastori anuntati de-o oaste cereasca de ingeri.
Dar, pe Dumnezeu, in final, L-a costat viata Fiului Sau, data pe lemnul Crucii la Golgota, ca pret de rascumparare pentru pacatele omenirii intregi.

Philip Yancey, in cartea sa Isus pe care nu L-am cunoscut, citeaza spusele magilor si pastorilor care s-au inchinat inantea Pruncului nascut de curand , din poezia lui Wystan Hugh Auden:

Magii de la rasarit: “O, acum si aici calatoria noastra fara de sfarsit se incheie”
Pastorii: “O, acum si aici calatoria noastra fara de sfarsit abia incepe”.

Pentru pastorii atinsi de harul divin ai oastei ceresti, cautarea intelepciunii lumesti ia sfarsit, iar adevarata viata de- acum incepe.

Harul Întruparii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Gelu A. Murariu

O fetita se codea sa mearga seara la culcare, sfielnica ramâne singura in odaie, cu lampa stinsa, macar ca mamica ei o incuraja cum stia mai bine, cautând sa-i risipeasca temerile.
– “Nu te teme, Dumnezeu este intotdeauna cu tine”, o asigura mama, sarutând-o mângaietor pe frunte.
– “Stiu”, raspunse fetita “dar eu vreau pe cineva cu chip, pe care sa-l pot vedea”.
Pare, la prima vedere, un gând nascut in mintea unui copil speriat de bezna. Dar aceeasi dorinta a fost exprimata si de oameni maturi, obsedati de temeri, in intunericul spiritual al lumii.

“Dar când a venit implinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege” (Gal. 4:4).

A sosit si vremea revelarii depline a lui Dumnezeu si, fara ca cineva s-o banuiasca, Dumnezeu s-a facut Om. Creatorul a luat chipul celui creat de El, ni S-a descoperit in cele mai usor de recunoscut ipostaze: Tata si Fiu, vorbindu-ne pe limba noastra, umblând pe drumurile noastre, limitandu-se la conditia noastra, El – Cel nelimitat in toate…

Donald Grey Barnhouse, inventiv creator de ilustratii pentru adevarurile adanci ale Scripturii, discuta intr-o duminica dupa-amiaza cu un grup de studenti, continuand intr-un fel dezbaterea temei rascumpararii, pe care o prezentase in predica sa, cu putina vreme in urma. A folosit atunci ca ilustratie a doctrinei mantuirii situatia ipotetica a unui judecator, care vede cum fiul lui este adus in sala de judecata pentru conducere imprudenta. Vinovatia lui fiind dovedita fara urma de indoiala, judecatorul i-a aplicat amenda maxima. Apoi cand totul s-a terminat, judecatorul s-a dat jos de pe scaunul lui si a platit amenda in locul fiului sau. Una dintre studente, mai vehementa, a sarit imediat cu obiectiunea: “Dar Dumnezeu nu se poate da jos de pe tronul Lui de judecator”.

Si totusi, este tocmai ceea ce Dumnezeu a facut, când S-a intrupat in Isus Christos. A coborât de pe tron si a platit amenda in locul nostru, sentinta pe care chiar El o rostise. Dar este nevoie de credinta, ca sa accepti acest adevar esential al Scripturii, acest miez al Harului, fara de care ne-am gasi in situatia disperata de a nu putea plati rascumpararea noastra.

Initiativa I-a apartinut intotdeauna lui Dumnezeu, El a facut totul pentru noi, mult inainte ca sa devenim constienti de nevoile noastre, de primejdiile ce ne pandeau din adancimile beznei, pe cand nu eram capabili sa definim cu claritate dorurile timide dinlauntrul nostru.

Paul Harvey a ilustrat minunea intruparii in alt fel. Pe o vreme aspra de iarna, un fermier auzi batai repetate in fereatra bucatariei. Apropiindu-se, vazu cum o vrabie zgribulita de frig, atrasa de caldura pe care o simtea inauntru, se izbea in zadar de sticla geamului.
Miscat de agonia vrabiei, fermierul se infofoli bine, iesi in curte si trudi cu greu prin zapada proaspata, spre poarta hambarului. O deschise larg pentru vrabiile infrigurate. Aprinse luminile, arunca un balot de fan intr-un colt si presara o dara de faramituri pe zapada, ca sa directioneze vrabiile spre hambar. Dar pasarile, speriate de aparitia lui, se ascunsera grabite prin pomii din imprejurimi.

Incerca diferite tactici; facu un ocol mare, sperand sa le abata spre usa hambarului, arunca faramituri in aer, apoi se retrase in casa, asteptând sa le vada zburand spre adapostul hambarului. Nici una din incercari nu-i reusi. Pentru vrabiile flamande si infrigurate de afara, omul era o creatura uriasa, care le speria. Nu puteau pricepe ca fermierul nu dorea decat sa le ajute.

Se intoarse in casa, continuand sa priveasca trist pe fereastra la vrabiile condamnate sa piara de frig si foame. Cum se uita prin sticla geamului, un gând îi strabatu mintea ca un fulger cazut din senin. Daca s-ar putea preface intr-o pasare (una din ele), numai pentru un minut. Atunci nu le-ar mai speria, ar putea sa le arate drumul spre caldura, adapost si siguranta.

Apoi, parca trimis de Sus, un alt gand ii fulgera prin minte. Un gând care-l ajuta sa inteleaga mai bine conceptul Întruparii. Pentru ca un om sa devina vrabie, ar fi putin lucru, in comparatie cu ceea ce a insemnat ca Dumnezeu sa devina om prin taina Intruparii. Ideea unui Dumnezeu suveran, mai mare decât universul pe care l-a creat si infinit mai mare decat mintea noastra poate pricepe, care sa se limiteze la dimensiunile unui trup omenesc, este prea adânca pentru multi oameni, ca s-o poata crede.

Dar este tocmai ce s-a intamplat. A fost “natural” pentru Dumnezeu s-o faca, intrucât nu se poate nega pe Sine, numele Lui fiind Dragoste. In asteptarile Sale fata de noi, este ”natural” sa raspundem jertfei Sale prin credinta, recunostinta si dragoste. Daca n-o facem, ce alternativa ne ramâne la dispozitie? Caci seara se apropie si vom adormi curând. Ne va fi somnul un cosmar necontenit, sau ne va aduce odihna fagaduita de Rascumparatorul venit de Sus?

 

Realismul tragi-comic si „Cobai in Tara Dezamagirilor” de Paul Polidor

On By nelursIn Opinions1 Comment

Paul Polidor a evoluat constant si semnificativ. Ar fi putut ramane profesor de limba romana sau de limba rusa, dar si-a urmat chemarea inimii cu incredere, daruire si speranta. A ales cariera artistica, ce include nu de putine ori privatiuni materiale si chiar contestari. Au fost si acestea in viata sa, o viata de muzica si poezie. Neputand sa renunte la una in favoarea celeilalte, le-a ales pe amandoua. El scrie poezie, canta, compune, avand destinul tipic al artistului roman. E mai cunoscut in strainatate decat in tara. Canta in vreo 12 limbi straine, a lansat conceptul interferentelor muzicale, organizeaza turnee, festivaluri, isi editeaza opera sa, dar si a altor creatori; a inregistrat o serie de audio-book-uri in lectura unor autori contemporani – adevarate documente de istorie literara. El contrazice ideea gresita ca poetul ar fi cu capul in nori, dimpotriva, poetul reactioneaza lucid la evenimentele timpului sau cu arma cuvantului. A vibrat la drama Basarabiei, daca ar fi sa mentionam doar caseta ,,Basarabia, dragostea mea‘‘, dar si la multe alte drame, mai mari sau mai mici ale Romaniei postdecembriste.
Paul Polidor munceste mult si pe multe fronturi. Isi iubeste tara si de aceea vitupereaza impotriva celor ce au facut ca azi sa se traiasca prost intr-o tara frumoasa si bogata. E felul sau de patriotism, pe care nu-l gaseste nici anacronic, nici amendabil. Acesta este si sentimentul pe care ti-l lasa lectura recentei sale carti Cobai in tara dezamagirilor. Este o carte a revoltei, scrisa aproape furibund, cu dintii inclestati incercand sa opreasca hohotul de plans printr-un hohot de ras. Caci este vorba de Romania, tara lui rasu’-plansu’, tara balcanica, unde totul se ia usor, se schimba repede, fara avertisment si fara consecinte. Poeziile constituie reflexul la provocarea unei realitati contemporane, ofertanta intr-un fel de pitoresc promiscuu lezand morala, etica si estetica. Poetul, vorba lui Caragiale, simte enorm si vede monstruos, caci in jur sunt, cu adevarat, lucruri monstruoase. Ele sunt exprimate pe limba lor, in cuvinte tari, chiar licentioase, textele fiind uneori la limita dintre poezie si nonpoezie. Se apeleaza uneori la stilul folcloric, sau baladesc, ori chiar jurnalistic pentru a dezavua aspecte hilare ale unei societati malformate de vicii mai vechi sau mai noi, autohtone sau importate. ,,Am devenit tara americana‘‘ spune autorul, criticand valul de vulgaritate ce inunda canalele mass-mediei, spiritul de imitare gregara. ,,Am devenit tara de fite‘‘ mai spune, cu copii de bani gata, cu bodyguarzi, politicieni limbuti, tarfe de lux, droguri etc. ,,Sicriul patriei‘‘ e plin cu saracie, boli, crime, violuri. Cu o voita detasare cinica indica demagogia celor ce-si sacrifica propriul popor: ,,s-au facut donatii pentru Haiti, iar casele romanilor o iau la vale‘‘. Nu sunt uitati nici pensionarii umiliti de pensiile mici, muncitorii cu ,,salarii de caine‘‘, care sunt slugi la alogeni in propria tara, ori slugi dincolo de tara. Tara Mioritei a devenit ,,Tara disimularii‘‘, iar ,,maneaua a devenit brand national‘‘. Globalizarea, criza mondiala amalgameaza etniile, obiceiurile, metehnele. Romanii, printre chinezi, vietnamezi, tigani cu emblematicul Romica, subzista, obositi, dezamagiti, cobai ai unei democratii pe care nimeni nu o intelege. Cine este de vina pentru haosul din tara si din sufletele oamenilor? Raspunsul ni-l da tot poetul. Noi toti si fiecare in parte. Romanii, ,,popor rabdator‘‘ au uitat ,,aroma revoltei‘‘, care apare doar spontan, frizand comicul, autorul ironizand apelul razbunator cu trimitere la versurile unui clasic. ,,Sa nu dea Dumnezeu cel drept/ Sa vrem noi sange, nu curent/ N-o sa-apucati elicopterul/ Ca va-ngropam si noi, si cerul.‘‘
Sarja, umorul sec, expresiile necenzurate luate din vorbirea curenta dau un plus de autenticitate si savoare unei realitati tragi-comice, pe care Paul Polidor o surprinde supravietuind prin iluziile si deziluziile fiecaruia dintre noi.

Victoria Milescu

Sunt un om pacatos.

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, MantuireLeave a comment

George Danciu

Motto:

 

“In lipsa lui Dumnezeu, totul va fi îngaduit” – Dostoievski

„Omul e singurul animal care roseste, sau ar trebui sa roseasca” – Mark Twain

„Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu” – Geneza

„Impotriva Ta, numai impotriva Ta am pacatuit si am facut ce este rau inaintea Ta” – David, in Psalmi

„În om e un sir nesfârsit de oameni.” – Mihai Eminescu

 

 

CUM STIU CA SUNT UN OM PACATOS


De ce majoritatea oamenilor par sa nu inteleaga acest cuvânt, pacatos?

Unui om care nu a simtit niciodata durerea fizica e dificil si aproape imposibil sa i-o definesti. La fel, vorbeste-i unui orb de culorile deosebit de placute si atractive ale florilor de primavara, el nu va putea intelege pe deplin oricât ne-am stradui noi!

Am incercat fara succes sa-i conving de contrariu, atunci când un cuplu trecut usor de 60 de ani, afirma cu deplina convingere ca ei nu ar avea nici un pacat, si asteaptau sa prezint disertatia mea. Convingerea, cum aveam sa ma lamuresc mai târziu, poate fi adusa in inima si constiinta omului numai de lucrarea spirituala pe care o face Sfântul Duh al creatorului, in fiecare om care primeste vorbirea Sa. Cei care merg sistematic la biserica ajung sa se pocaiasca ca urmare a cercetarii constiintei lor de catre Duhul Sfânt.

Omul a ajuns sa aiba propria filozofie, sa aiba propriile sale legi la care se raporteaza. In fapt, se comporta ca si strutul, ascunzându-si capul in nisip. Si-a anesteziat demult constiinta, este foarte greu sa-i pui ceva in cont, nimic nu-l tulbura, nimic nu-i zdruncina linistea, poate doar atunci când nu are acces la cele trebuinioase sau dorite de el.

Un spirit foarte perspicace, Nicolae Iorga a afirmat ca: “Sunt unii care daca te vad la capatul unui trotuar si cu o umbrela in mâna, te judeca dupa acel trotuar si dupa acea umbrela” !

Ce s-a ales de constiinta noastra? Unde e? Sau este anesteziata tocmai de pacat?
Constiinta este un sentiment, o intuitie, pe care fiinta umana o are despre propria existenta. E vorba de o cunoastere intuitiva sau reflexiva pe care fiecare o are despre propria existenta si despre lucrurile din jurul sau. Constiinta, iti indica faptul ca iti dai seama, daca intelegi ce ti se intâmpla, atunci când cauti sa pui in cântar sentimentele si trairile tale. Dar fata de ce te raportezi?

Constiinta, contine si un sentiment al responsabilitatii morale fata de propria ta conduita. Omul isi face siesi un proces de constiinta, când cântareste o problema morala greu de rezolvat si când are loc o lupta sufleteasca generata de momente si situatii de viata deosebite, care pot fi cruciale. Atunci apare sentimentul de mustrare de constiinta, de remuscare, de regret. Avem expresia “a fi cu constiinta împacata” sau “a nu avea nimic pe constiinta” când omul e convins ca nu a savârsit nimic împotriva legilor morale sau ale legilor statului. A fi fara constiinta, e echivalent cu a fi lipsit de scrupule. Sintagma “libertate de constiinta” indica dreptul recunoscut cetatenilor de a avea orice conceptie religioasa, filozofica etc

Îmi amintesc ca profesorul de filosofie a dat o definitie mai putin pretentioasa starii de sanatate. Ar fi acea stare in care se afla majoritatea oamenilor care formeaza o colectivitate. Dar nu intotdeauna are dreptate majoritatea, adevarul nu e dat de votul majoritar. In societate, de-a lungul timpului, se practica stabilirea adevarului sau a deciziei de urmat, prin vot, printr-un for de judecata. Si, e de notorietate faptul ca judecata e oarba, de multe ori rezolutia vine ca la loterie, iar sentinta nu e rezultatul unei cumpaniri echilibrate de adevar.
Daca luam si termenul “introspectie“, ca fiind lucrarea de observare subiectiva a fenomenelor propriei constiinte, de autoobservare, de autoanaliza, vedem cât de subiectiv e omul daca nu are repere clare si unitati de masurat si de cântarit care sa vina din afara sa. Pentru animale, pentru flori, pentru lumea materiala, omul stabileste criteriile de judecata si comparare.

Dar, pentru om, cine stabileste criteriile de judecata, de cumpanire? Cine va decide, cine va judeca ce e gresit si ce e abatere de la regula, de la norma (canon), cine e in afara omului, echidistant, integru si competent? Nu poate fi altcineva decât cel care l-a creat pe om. Dumnezeu. El a dat omului si legile sale morale care trebuiesc respectate cu sfintenie, cu mare grija. Dumnezeu, vede si aude, cunoaste gânduriile si faptele omului, lui îi pasa ce facem. Ca un tata iubitor, e un Dumnezeu al iubirii de om.

La vremea potrivita, a dat pe singurul lui fiu, Isus Cristos, pentru ca oricine crede in El, in jetfa Sa, sa nu sufere condamnarea la judecata, ca vinovat, ci sa aiba viata, fiind inlocuit in moarte de Omul fara pacat. Caci plata pacatului este moartea.
Dumnezeu pune in balanta Sa orice neasculate a omului, orice abatere de la legile si poruncile Sale.
Pacatul este orice neascultare de legea morala a lui Dumnezeu. Orice ofensa pe care i-o aducem incalcând pretentiile sale.

Radacinile anomiei – ale lipsei autoritatii sau ale normelor referitoare la valorile morale, o oarecare dezorganizare si a lipsei de legi – apar în ruptura moralei de religie si a moralei religioase de legea divina lasata pentru om de Dumnezeu, creatorul omului.

Cuvântul pacat, atribuit omului pacatos, inseamana: calcare a unei legi sau a unei porunci divine, abatere de la o norma (canon); savârsirea unui lucru rau; minciuna, hotia, crima, lovirea, ura, faradelegea, fapta vinovata, greseala, pacatul stramosesc (sau originar); nedesavârsirea, rautatea, nedreptatirea cuiva, a vorbi de rau pe cineva, a bârfi.

Pâna n-am ales sa scriu despre acest subiect, Sunt un om pacatos, filmul american Phone Booth, la noi sub titlul „Cabina telefonica”, era doar unul obisnuit, plin de tensine, actiune si suspans. Atât si nimic mai mult. Acum insa, cu altii ochi îl vad. Paradigma, lumea ideilor si învatatura, devine dintr-odata mai bogata si mai nuantata.
Actorul irlandez Colin Farrell e în rolul protagonistului. Acesta îl interpreteaza cu succes pe un tânar jovial, Stu Shepard, care lasa impresia ca el e placa turnanta sau punctul de inflexiune care le poate asigura ofertantilor propasirea visata. Permanent, da telefoane peste tot, in mass media, la diversi oameni, folosindu-se de informatii inventate, insa lasa impresia ca e unul bine informat, ca vorbele sale au acoperire. Promite in stânga si-n dreapta interventia sa binefacatoare care le va putea rezolva problemele. Se pretinde a fi cheia de acces la omul sus-pus sau jobul râvnit. Stu este bine imbracat, aratos, cu parul bogat si o barba subtire care sa-i contureze personalitatea, oarecum filfizon, dar cu sanse sa fie bine vazut mai peste tot.
Dar, trebuie s-o spun direct, Stu, ca multi altii, duce o viata duplicitara. Daca ar trebui sa-l caracterizam printr-un singur cuvânt, acesta ar fi: “mincinos”. Zilnic, oscileaza intre dragostea mare si sincera pe care i-o poarta sotiei sale, Kelly, si, flirtul, la fel de constant, aratat frumoasei sale prietene, Pam, o tânara simpatica, careia nu-i spune ca e casatorit si o curteaza impetuos, tratând-o ca prostituata. Dar dezastrul nu intârzie sa apara, fulgerator, pe neasteptate când toate pareau sa-i mearga ca unse.

Stu, avea un obicei. De la cabina telefonica din centrul metropolei îsi suna prietena de ocazie, însa nu inainte de a-si scoate verigheta casatoriei de pe deget, pentru a intretine relatia lor chiar si prin comunicare. De aceasta data, nu incheieiase bine convorbirea cu Pam si nici nu apucase sa iasa din cabina, când telefonul suna, iar Stu raspunde! Deja devenise putin agitat, caci un picolo insistent, in timp ce vorbea cu Pam, îi oferi o pizza, însa el refuza pachetul cu brutalitate. Acum, la capatul firului se afla cineva care stie multe despre el, atât de prietena, cât si de sotie, dar si faptul ca e un mincinos notoriu! Incet, incet, îl constrânge mereu, motivându-i constiinta, determinându-l sa le sune, pe prietena si pe sotie, in timp ce el, intrusul, auzea si dicta marturisirea lui Stu. Trebuia sa le marturiseasca adevarul, sa le spuna ca el e un mincinos.
Aceea era singura cabina telefonica utilizabila din zona, si, tinând-o ocupata, din cauza necunoscutului care-l ameninta sa nu intrerupa convorbirea, tinându-l in bataia pustii de undeva din cladirile mari din apropiere, normal, apar nu putini doritori de a folosi cabina. In fapt, el nu poate inchide, fiind amenintat cu moartea celor doua, apoi balamucul din jurul lui creste mereu. Vine curând politia deoarece intre timp teroristul, sa demonstreze ca nu glumeste, l-a impuscat mortal pe un prieten al lui Stu, care se apropiase prea mult de cabina, cu gând sa-l ajute cumva, deoarece toti auzeau si vedeau trauma prin care trece. In timp, drama creste mereu, Stu începe sa plânga, sa-si deplânga pacatul in fata teroristului si al oamenilor care-l auzeau, a operatorilor de televiziune care transmiteau in direct toata aventura de care vorbim. Teroristul nu era deloc indurator de cainta lui Stu. Era insensibil sau nu-l mai putea crede. Intr-un final, scapa cumva, atât el, cât si cele doua femei. Sotia e dispusa sa-l ierte, Pam trece mai departe si iese nevazuta din scena. Sub anestezia injectiei, aflat pe targa din ambulanta, il vede ca prin ceata la doi pasi pe teroristul care i-a distrus linistea, duplicitar de dulce, in care traia, si-i aude glasul, ca un tepus infipt in inima-i inspaimântata: „Ai grija, cum te vei abate de la o traire morala, voi reveni!”

Asadar, pâna n-am inceput sa scriu despre acest subiect, filmul nu-mi vorbea ca teroristul insinuat in viata lui Stu, poate fi identificat cu constiinta sa, a lipsei acesteia in timp. Dar, ea poate cumva a fi sesizata si vazuta , doar de cel deprins sa vada dincolo de ceea ce se vede. Ea incepe sa lucreze in “inchisoarea de fildes” a capului sau, si-l preseaza tot mai mult, stresându-l.
Un regizor dinafara scenei, ridica valul care ne impidica vederea personajului nevazut si introduce in scena drama propriu-zisa. Avem acum pe scena vazuta, tot ce i se intâmpla lui Stu, noi privind dinafara scenei de desfasurare in care se petrec lucrurile. Pentru toti ceilalti, din preajma si viata lui Stu, aflati in acelasi plan, situatia este in continuare de neinteles. Ca de altfel si pentru Stu. Sunt zvonuri dinafara lumii noastre. Creatorul nostru este in lumea de dincolo de dimensiunile in care traim acum, intralta lume spirituala. El e si regizorul care aduce pe scena constiintei noastre scene altfel nevazute si neintelese de noi, pentru a fi vazute si intelese, iar noi sa putem decide in consecinta.

Scriitorul Philip Yancey poveste cum un medic chirurg a trebuit sa-i repare un picior, apoi el a fost nevoit sa stea mai mult timp in repaus. Dar curând a venit vremea intâlnirii anuale de golf cu prietenii sai.
A cerut voie doctorului, zicând: „M-am antrenat sa nu-mi solicit piciorul stâng, pot sa-mi rasucesc trunchiul fara a-mi solicita coapsele. N-as putea sa particip?”
Doctorul i-a raspuns in mod ciudat dar fara ezitate: „As fi foarte nefericit daca ati juca golf in urmatoarele doua luni.”
Mai târziu vorbind cu sotia sa, Philip, zice pe un ton de gluma: „De ce mi-ar pasa mie ca e nefericit ori nu?”. Apoi, marturiseste onest: “Dar eu eram interesat, nu numai fiindca platisem câteva mii de $ pentru operatie, dar era vorba in fond, de sanatatea mea”.

La fel, ce motiv as avea eu sa ma interesez de cum vrea Dumnezeu sa-mi traiesc eu viata? Acelasi pentru care voi cere parerea unui doctor. Ma las in grija acestuia stiind ca ne-am propus acelasi obiectiv, sanatatea mea fizica, si ca sunt beneficiarul priceperii si intelepciunii sale. Învat, astfel, sa ma raportez la pacat ca la un factor de risc spiritual – asemanator in buna parte, celulelor cancerigene, bacteriilor, virusilor sau plagilor – pe care trebuie sa-l evit cu orice pret spre binele meu. Invat sa cred ca Dumnezeu vrea sa traiesc cea mai buna viata cu putinta, nicidecum un simulacru lipsit de valoare.

Vizitând expozitia „Lumile trupului” din Londra, Philip Yancey istoriseste ca in catalogul de prezentare se aflau fotografiate parti ale trupului expuse in muzeu. La categoria organe, fusesera tiparite in oglinda, fotografiile a doua perechi de plamâni. Cei din stânga erau albi, încât puteai crede ca fusesera ai unui nou nascut. In mare contrast, cei din dreapta lor pareau sa fi fost folositi la curatirea unui horn. Un strat sedimentar negru ascundea, acum, membranele delicate cu rol de captare a moleculelor de oxigen. Textul insotitor dezvaluia faptul ca acesti plmâni apartinusera unui fumator inrait.

„Nu pot sa inteleg cum un doctor, sau cineva instruit, care a vazut asemenea plamâni mai poate fuma vreodata.”- Philip Yancey
La Institutul Inimii din Cluj, pe peretii cabinetelor de consult medical, se gasesc planse cu organele vitale ale omului. Posibila afectare ale acelor organe (inima, ficat, plamâni, rinichi) este semnul dezordinii suportate de catre organismul omului, fiind inclinat sa-l supuna unui regim – alimentar si psihic – inadecvat.
Fumatului, i se acorda o intreaga plansa, punând in prim plan pericolele mari la care supune inima si plamânii, dar si alte organe.
Vorbind despre inima, ale cauzelor care o imbolnavesc – fumatul, alcoolul, alimentatia, stresul la care este supusa ea – am vazut deîndata ca o necesitate vitala ca fiecare educator si profesor sa le vorbeasca deseori elevilor despre corpul omenesc si organele sale vitale, dar si despre factorii care-i influenteaza sanatatea.

Nu oadata pacientul aude pe medic spunând: “– Prea târziu!” Sa fim atenti la mostenirea de sanatate primita de la creatorul nostru, sa nu o compromitem, sa nu ajunga trupul sau sufletul nostru o ruina.

Vorbind de pacat, vedem cum acesta la rândul lui ne intârzie cresterea si naruie sanatatea si sufoca duhul unei vieti noi.

„Viciul nu e vatamator intrucât e interzis, ci e interzis tocmai pentru ca e vatamator”, spunea Benjamin Franklin.

Pacatul nu e vatamator intrucât e interzis, ci e interzis tocmai pentru ca e vatamator pentru om, spune Dumnezeu, cel care a creat omul.

Sa vedem, acum, doua ipostaze in care starea activa a constiintei este prinsa in versuri si de clasici ai poeziei românesti:

-Traian Dorz: Plânge ucigasul

„Ma chinuie mustrarea si-n mintea mea rasar
vedenii ce m-alunga s-alerg prin noapte iar
caci ziua-n orice lucru si noaptea-n orice vis
vad fata-nsângerata a fratelui ucis,
vad chipul lui aievea, din ce in ce mai viu
si fug gonit din urma de-al spaimelor pustiu.

(…) Urechea de-mi acoper si ochii de-i inchid
Zadarnic, constiinta eu nu pot sa-mi ucid! ”

– Lucian Blaga: În marea trecere

(…) Tot mai departe sovai pe drum –
si, ca un ucigas ce-astupa cu naframa
o gura învinsa,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna sa taca,
sa taca.

La cea de-a XVI-a editie, „Romanii din sud-estul Transilvaniei. Istorie – Cultura – Civilizatie”

On By nelursIn CultureLeave a comment

Cea de-a XVI-a editie a Sesiunii de comunicari cu tema „Romanii din sud-estul Transilvaniei. Istorie – Cultura – Civilizatie”, manifestare organizata in cadrul Zilelor Justinian Teculescu si Nicolae Colan, s-a desfasurat in perioada 3-4 decembrie 2010, in localitatile Sfantu Gheorghe, Covasna si Voinesti (Scoala Generala „Avram Iancu” din localitate). Din judetul Mures au fost prezenti cu diverse comunicari, 6 participanti: prof.dr. Liviu Boar, director al SJAN Mures, preot dr. Florin Bengean, cercetator stiintific in cadrul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, drd. Milandolina Beatrice Doboczi, arhivist la SJAN Mures, dr. Dorel Marc, muzeograf in cadrul Muzeului de Etnografie din Targu Mures, Alexandru Ciubica, profesor la Colegiul National „Al. Papiu Ilarian” si publicist Nicolae Balint, profesor la Gimnaziul „Sfantu Gheorghe” din Sangeorgiu de Mures.

„O manifestare deosebit de necesara si utila”
Manifestarea din acest an i-a avut ca organizatori pe Muzeul National al Carpatilor Rasariteni, Episcopia Ortodoxa a Covasnei si Harghitei, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Liga Cultural Crestina „Andrei Saguna” din Sfantu Gheorghe si Asociatia Cultural Crestina „Iustinian Teculescu” din Covasna. Partenerii media ai manifestarii au fost „Observatorul de Covasna”, www.intorsura.ro, „Mesagerul de Covasna” si „Condeiul ardelean”. Lucrarile in plen au avut loc la Hotel „Dacia” din Covasna, iar cele pe sectiuni, la Scoala Generala „Avram Iancu” din Voinesti. Deschiderea Sesiunii – ocazie cu care pe langa scurtele alocutiuni rostite, au fost prezentate si un numar de opt carti si autorii acestora – a fost  onorata de I.P.S. Ioan Selejan, arhiepiscop ortodox al Covasnei si Harghitei. Moderator, la fel ca la editiile anterioare, a fost dr. Ioan Lacatusu, om de aleasa cultura si spiritualitate, promotor neobosit al Sesiunii. La aceasta manifestare au prezentat comunicari 63 de participanti, specialisti din domeniile istorie, etnografie, sociologie, demografie, diplomatie si jurnalism. Toate comunicarile prezentate urmeaza a fi publicate in Anuarul Muzeului National al Carpatilor Rasariteni si al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, revista Angustia, nr. 15, Istorie-Sociologie. Tot in cadrul manifestarii anterior mentionate, sambata, 4 decembrie 2010, a avut loc si slujba de pomenire a Episcopului Iustinian Teculescu (1865-1932), primul episcop din istoria armatei romane, acesta fiind nascut la Voinesti. Manifestarea s-a incheiat cu un concert de colinde sustinut de Ansamblul Folcloric „Ciobanasul” din Voinesti. Traian Plesca, fost ministru consilier, diplomat de cariera si expert in problematica spatiului german, a declarat ca „Particip pentru prima data la aceasta sesiune si ma simt onorat de aceasta invitatie. Constat cu satisfactie nivelul stiintific deosebit al comunicarilor prezentate, precum si actualitatea problemelor puse in discutie de catre participanti, prin comunicarile pe care le-au prezentat. Consider ca este o manifestare deosebit de necesara si utila acestui spatiu si nu pot sa nu remarc extraordinara energie a domnului dr. Ioan Lacatusu, sufletul manifestarii si unul dintre principalii organizatori ai acesteia.”      

Nicolae BALINT