Tag: Dumnezeu

Sacrificiul iertarii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

“El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fata de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui ati fost vindecati.” 1 Petru 2 : 24
Pacatele omenirii apasau ca o povara pe umerii Lui. In trupul Sau fara vina, negreala pacatelor lasa urme adanci de necuratie, de nelegiuire, de blestem. Si ce imagine crea! Picioarele acelea prafuite de drumurile colindate erau strapunse de cuie si sangele curs din ele se prelingea in josul crucii. Mainile Sale care altadata vindecau felurite boli, mangaiau obraji brazdati de lacrimi, alinau dureri, erau si ele strapunse de cuie. Intinse pe lemnul crucii, ele pareau sa cuprinda toata omenirea intr-o imbratisare calda de mama iubitoare ce stie a ierta. Fata Lui, pana nu demult senina si zambitoare, inca mai pastra din blandetea-I aparte. Buzele Sale se inchisera intr-o dureroasa tacere, urechile Ii auzeau cuvintele injurioase rostite la adresa Sa, precum si plansul sfasietor al inimilor care au crezut in El. Dar ochii, ochii erau aceiasi! Privirea la fel de patrunzatoare si de adanca de puteai sa te afunzi cu totul in caldura-I binefacatoare.   
Omul din El suferea cumplit chinurile groaznice, urmele batailor nemiloase, cuiele din maini si din picioare, coroana de spini de pe frunte. Insa mai grea decat durerea fizica era cea interioara: lupta mintii. Dar El stia ca pentru aceasta venise: sa rascumpere omenirea prin moartea Sa pe cruce. Nu conta voia Sa, ci voia Tatalui ceresc si acum El implinea planul de salvare de sub robia pacatului. Si mai stia ca nici chiar moartea nu-I va putea sta in cale caci dupa trei zile o va birui, inviind dintre cei morti si apoi se va ridica inapoi la cer langa Tatal Sau. De aceea, acum, cu un efort sfasietor isi striga Tatal si isi incredinta Duhul in mainile Sale. Cuvintele zburara in ecouri naucitoare pana la ceruri asteptand parca un raspuns de acolo. Dar in cer e tacere…

Cristina Magdalena Francu

SARBATOAREA REGILOR MAGI LA MADRID

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

MOTTO:
„Oriunde m-as afla,
niciodata nu voi uita
ca sunt romanca! (MMT)

Traditia spune ca trei Regii Magi (cunoscuti si ca „Regii Magi ai Orientului”), au pornit ghidandu-se dupa o Stea, numita „Steaua Bet-Lehem-ului” tocmai pentru ca aceasta i-a condus pana la Bet-Lehem (orasul painii, in traducere), unde au cautat pe Pruncul Isus Hristos, recent nascut, pentru a I se inchina, a-L preamari si a-I oferi daruri: aur (un dar special ce se oferea numai Regilor, reprezentand bogatia), tamaie (dar deasemenea special ce se oferea numai Sfintilor, reprezentand natura divinitatii Sale) si smirna (compozitie folosita la imbalsamarea mortilor, reprezentand suferinta si moartea prin care urma sa treaca Mantuitorul). Preluat din sursa biblica, acest obicei a ajuns si in Spania sa imbrace forma unei traditii, in care copilasii scriu Regilor Magi scrisori de cerere a unor cadouri mult dorite de ei, iar acesti „Regi” buni se si grabesc sa le-o indeplineasca, daca parintii copiilor respectivi confirma ca iubitele lor odrasle au fost intr-adevar cuminti si silitori la invatatura.

„Bet-Lehem”, in ebraica si „Betleem” in romaneste). Spaniolii numesc „Belén” (dupa numele orasului), lucrarea aceasta artistica ampla care reprezinta anumite scene miniaturizate, din Evanghelie, legate de tema Nasterii Mantuitorului, cuprinzand calatoria  dupa stea a Magilor spre Bet-Lehem, staulul cu Pruncul si parintii Sai, si pastorii  cu oile lor anuntati de inger. Oamenii monteaza langa Pomul de Craciun si acest „Belén”, cu participarea expresa a copiilor si nepotilor lor.

Ziua de 6 Ianuarie reprezinta in Spania o foarte mare sarbatoare, care depaseste cu mult trecerea de la un an la altul din Noaptea de Revelion, spre exemplu. De ce? Pentru ca este sarbatoarea mult aseptata de copiii lor! Si cum sa nu fie, cand de sapte ani consecutiv si eu am vazut cum, biblicii Regi Magi ai Orientului, dupa ce au trecut prin Finlanda sa-si ia in primire saniile cu renii gata inhamati si cu sacii plini doldora de jucariile mult asteptate si cerute de copiii intregii lumi? In Spania ajung cu exactitatea ceasornicelor elvetiene pe 5 Ianuarie. Fac ei cum fac acesti Regi buni si, in noaptea de 5 spre 6 Ianuarie, cand toti copiii dorm, intra tiptil in casele oamenilor pentru a lasa darurile cerute langa Pomul de Craciun (el Arbol de Navidad) si Belén-ul lor frumos.

Imi trece prin minte ironia tatalui meu, care ne spunea, cand am mai crescut si noi mai mari ca, in Romania, tot niste „regi” condusi de un ”gerila” calare nu pe o sanie, ci pe un tanc, au adus copiilor romani, fara ca ei sa le fi cerut astora asa ceva, un comunism rosu in sacii lor, in loc de jucarii. Asa ca de atunci, din 1945, cumparam noi, parintii, jucarii copiilor… Iar dupa 1989, constatam cu totii cum tot acestia, ii impiedica pe Mos Craciun adevarat si pe Regii lui Magi, facandu-i sa vina din ce in ce mai mai rar si tot mai sarac incarcati pentru copiii plebeilor, si din ce in ce mai des si mai bine incarcati cu daruri doar pentru odraslele politrucilor, pentru ca este mosul lor…

Zi de sarbatoare in Madrid, dar cu ploaie si frig. Mijloacele de transport circula, ca intotdeauna in astfel de zile, la intervale mai mari de timp, pentru ca majoritatea madrilenilor sunt in toiul sarbatorilor. Am urcat in autobuzul gol, in care doar doua persoane mai priveau ganditoare, ca si mine, la picaturile ce se scurgeau pe geamuri. Traseul pe care de obicei il parcurgeam in 30-40 de minute, acum l-am facut in mai putin de un sfert de ora, caci si soselele erau goale. Apoi am luat Metroul: la fel de gol si acesta! Iar pe peroanele statiilor, nimenea nu-l mai astepta…

Am ajuns la servici. Lucrez ca bucatareasa la o doamna in varsta care a adus pe lume doisprezece copii, asa ca, atunci cand se strang cu totii (cu ocazia unor astfel de evenimente), eu numar de la patruzeci de persoane in sus. Intru in bloc si sun la usa. Prin usa capitonata razbat glasurile vesele ale copiilor. In sfarsit mi s-a deschis usa. In fata ochilor mei mi-a aparut o imagine de povesti, un Univers al jucariilor prin care inota o multime de copii de toate varstele intr-o veselie imposibil de descris in cuvinte, despachetand inca la darurile primite din partea Regilor Magi, care au avut grija sa scrie pe fiecare pachet chiar si numele copilasului destinatar (amanunt ce a trezit si-n mintea mea imaginea vremurilor copilariei mele). Imensul salon, numai eu mai stiam ca este salon, caci copiii l-au transformat, intr-un timp foarte scurt, intr-un fel de supermarket foarte dezordonat: pe fotoli, pe canapele, pe mese si pe polite chiar, numai jucarii. Nici nu am apucat sa-mi trag bine sufletul, caci marea de copii m-a si incercuit:
– Mariana, uite ce mi-au adus mie Regii!
– Uite ce mi-au adus mie, Mariana: un catelus adevarat, …viu! – imi zice alt copilas.
Puisorul de catelus pufos si negru ca taciunele, ma privea speriat, cu frumosii sai ochisori. L-am mangaiat si eu, transmitandu-i pace si liniste caci, daca el nu putea realiza, eu eram sigura ca nu va ajunge niciodata in strada, fara stapan, rabdand foamea, precum multi catelusi patesc ceea ce patesc deopotriva si copii si batranii – dupa 30-40 de ani de munca – si azi inca prin Romania mea, cea de dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial…
– Si cum se numeste catelusul tau?
– Haco!
Acest nume vine din filmele de desene animate, de unde am dedus ca va creste foarte mare!
– Tu i-ai pus acest nume frumos sau Magii?
– Asa le-am scris: sa-mi aduca un catelus pe care sa-l cheme Haco, si asa mi-au adus!
– Inseamna ca ai fost cuminte!
– Desigur!
Am privit cateva secunde peste tot, dand roata cu privirea, cutiile, hartiile, cadourile si multimea de balonase care au inundat intreg salonul de la un colt la altul: un adevarat magazin de jucarii cum era pe vremea parintilor mei ”Romarta copiilor”. Apoi am inaintat incet-incet spre bucatarie. Dar tot n-am scapat:
– Mariana! Mariana!
– Da, Jaime! Ce s-a intamplat?
– Uite ce mi-au adus mie Regii!
– Un trening alb frumos!
– Bravo…! Am incercat eu sa-l aprob, dar am fost intrerupta…
– E de „Real Madrid”! Nu vezi? – zise el aratandu-mi emblema. E original! Si mi-au adus si o minge cu toate semnaturile „galacticilor” (asa-s numiti jucatorii acestui Club).
Am privit curioasa acea frumoasa emblema a clubului, pentru ca si sotul meu tot cu ei tine, gandindu-ma ca un astfel de echipament, chiar daca este pentru un copil mic de numai cinci anisori, nu este de loc ieftin.
– Inseamna ca vrei sa ajungi si tu unul ca ei?
– Claro!
Am reusit insfarsit sa strabat acea „mare” involburata de jucarii si copii, si sa intru in bucatarie, adica intr-o alta „mare”… de farfurii si de tot felul de vase. Dar un cor puternic de oameni mari si copii ma strigara iar:
– Mariana! Mariana! Lasa, treaba mai tarziu… Vino sa iei si tu o felie de „roscon”. Acesta este un cozonac traditional de forma unui colac, care se face, ca marime, in functie de cat este familia de numeroasa. Asa ca va puteti inchipui cat de mare era roscon-ul lor! Acesta se taie in jumatate pe toata circumferinta sa, se presara cu surprize, cu  pachetele, cu jucarii micute si bani, de la 1 euro si pana la 50, 100… dupa cat il tine punga pe fiecare! Se tapeaza cu un strat gros de frisca peste care se aseaza cealalta jumatate a roscon-ului. Apoi se taie felii in functie de numarul de persoane. Exista sansa ca unul sa ia o felie fara nimica, iar altul sa ia o felie cu doua sau trei pachetele, insa fiecare viseaza desigur sa o ia pe aceea cu bancnota cea mai valoroasa. Am luat si eu o feliuta, multumind pentru amabilitatea lor si inscriindu-ma, cu bucurie bineinteles, in fastul acesta traditional spaniol. Am avut parte si de un pachetel, nu cu „lozul” cel mai mare, dar nici cu jucarie, ci cu cinci euro! Traditia zice ca, indiferent de suma, daca iei felia ce contine un ban, vei avea parte de bani in anul respectiv! Apoi m-am retras la treaba mea, traversand inca odata salonul plin de copiii fericiti de jucariile primite…

Am intrat iar in bucatarie. Din salon se auzeau rasete si voie buna, iar de afara ploaia plesnind geamul cu picarurile ei mari si reci. Mohorata vreme! Dar ce conteaza daca in „tara” este cat de cat bine, in casa este cald, si o femeie octogenara este inconjurata de nepoti si stranepoti, frati si surori, fii si fiice, nurori si gineri? Si chiar daca nu ai avea o asa splendida familie, daca le ai pe primele doua, adica… Tara ta, in care sa fie bine, si casa ta, in care sa fie cald, tot gasesti si tu o familie prietena sau cativa vecini mai apropiati, sa petreci si sa te bucuri din plin de o asa sarbatoare… Sa nu fii singur, asta cred eu ca cel mai mult conteaza!

Gandul meu a inceput a colinda spre meleagurile din care imi trag seva. Fericirea si chiotele copiilor transmiteau pe unda nevazuta a gandului, multumiri in sufletul parintilor lor retrasi, discutand de-ale lor, din care nu va lipsi niciodata aceasta „criza”, desigur. Valtoarea acestei veselii contagioase – ca si latina in mijlocul latinilor -, face aproape imposibil sa poti distinge care este cel ce are totusi un serviciu de indeplinit, prin toata aceasta harmalaie. Absolut toti isi aduceau vasele folosite la bucatarie, iar fetele mai tinere au datoria, dupa legea casei, de a ma ajuta, cand sunt „incoltita” de prea multa treaba. Familie mare, bine educata si ordonata de cel care ar fi fost azi si el alaturi de batranica mea, daca nu ar fi plecat la cele vesnice. Ea stie o „lectie” de la raposatul ei sot si nu vrea, nici in ruptul capului, sa se abata de la ea. Am auzit-o odata „ordonand” putin mai taios unui fiu ai ei, cam insistent in ce priveste chestiunea de „bursa si actiuni”: „Mie imi pui procentele actiunilor in Banca Englezeasca, si gata! Ai inteles?” Batranii stiu ce stiu, si stiu bine! Am inteles si eu, nu doar ea, ca in Spania sunt la conducere „socialistii”, ca si… in Romania – doar ca la noi toti sunt dintr-acelasi drac – care peste tot in lume, unde au pus mana pe putere, nu se pricep sa faca altceva decat somaj mare, intrigi sociale si crize economice interne. Iar acum iata-i declansand o noua Criza Mondiala…

Doamne, cati copii romani nu au in aceasta iarna cizmulite sau ghetute in picioare sau o hainuta mai grosuta sa le tina de cald? De jucarii, aproape ca nici nu imi vine sa Te mai intreb! Prin satele izolate ale Tarii, cati inoata prin nametii de zapada zilnic, spre scoala si apoi spre casa, pentru a primi lumina cartilor? Ma gandesc, ca orice mama ce nu traieste de pe urma politicii, la copiii saraci ai Romaniei, pe la care Mos Craciun nu poate inca sa vina si nici macar pe Regii Magi nu poate sa ii trimita… Ce-or avea ei pe masa de aceste sarbatori? Caci, despre parintii si bunicii lor stiu sigur ca au impozite mari pe salarii si pensiile si ajutoarele de somaj sau sociale taiate! Anul trecut mi-am vizitat fina botezata de mine, care este mare acuma, dar are fratiori mai mici, care mi-au cerut „crenvursti”, cand i-am intrebat ce vor sa le cumpar, nicidecum o jucarie, desi eu le adusesem banane si portocale!

Prin ziare se face apel de solidarizare cu cele doar 20 (douazeci) de familii ce abia mai rezista inca expropierilor din Rosia Montana! Politicienii lui Iliescu au vandut toata industria si agricultura, „la fier vechi” zicand ei, ca sa nu le inteleaga toata tara jaful practicat. Astia, ai lui Basescu, vor sa vanda muntii… Oare dupa ce vor vinde tot, vor pleca de pe capul nostru? Ma tem ca nu!

Torentul de bucurie in care am lucrat pe 6 ianuarie mi-a amintit de traditionalele obiceiuri si datini pe care le are poporul roman, in timpul frumoaselor noastre ierni. Mama din mine, isi vede iarasi copiii colindand si isi aminteste cum, intr-o iarna, mi-au venit acasa cu un catelus tot asa ca Haco de micut:
– Mama, uite ce frumos e! E ciobanesc! I-au pus numele „Ursu”. Si pana a murit, Ursu i-a condus pe copiii mei zilnic pana la scoala si apoi venea singur acasa. Mergea cu noi la cumparaturi si ne astepta linistit afara, in fata magazinelor, fara sa fi absolvit nici o scoala inalta de dresaj. Niciodata nu a sarit nerabdator cu labele pe masa, cand noi mancam, caci stia ca la sfarsit toate oasele erau ale lui. In curtea noastra nu a putut intra niciodata cineva strain, daca noi nu eram acasa. Punea doua labe pe gard si, fara sa latre, il privea atata de serios pe cel ce incerca sa intre in curte, incat acesta trebuia sa inteleaga ca „nu este nimeni acasa” si deci, nu are la ce intra.

Azi copiii mei sunt mari si voinici. Ar putea fi de folos tarii, dar „Tara lui Basescu” si a pdl-ului sau, nu are nevoie nici de ei si nici de alti tineri, indiferent de cata pregatire ar avea, fie ei chiar si medici. Dar are o foarte mare nevoie de politicieni, de cati mai multi politicieni. Pentru acestia Romania a devenit „tara politicienilor”, azi ai lui Basescu iar maine a altui neom poate… Are bani asa de multi incat isi permite pana si luxul de a-si tine slugile pe bani de la buget prin toate tarile pe unde muncesc romanii, pentru a le face propaganda politica, campanii electorale, intr-un cuvant: pentru a-si „spala” astfel hotiile si jafurile lor economice. Am avut ocazia sa aud doua astfel de persoane discutand – activiste ale lui Branza Gabriel, deputat in parlamentul tarii si presedinte al pdl-diaspora, cel care l-a scapat de o motiune pe Basescu, cu ajutorul bisericii sale adventiste din Castellon, condusa de varul lui Daniel Ionita – una fiind chiar presedinta pdl-Madrid, doamna Dorina Sisu, care se mira pe ce-o fi venit factura Vodafone a telefonului sau mobil… de 800 de euro, la plata?

As alunga imaginile crunte ale copiilor, malnutriti si exploatati in toate felurile criminal posibile, din Africa, dar nu pot! Imaginea acelor copii doar piele si os, intr-un secol in care si un „discapacitat” a putut calatori in Cosmos, …pentru ce?, pentru a ne da el o „certitudine”: ca nu exista Dumnezeu, din cauza ca nu l-a putut vedea el. Le-o fi fixat, acest sarman om de stiinta, poate si vreo ora de audienta, iar Ei, Dumnezeu si Domnul Isus Hristos, nu au binevoit sa se prezinte la el… Noi Romanii putem comunica lumii intregi, deci si acestui „discapacitat” marunt la suflet, certitudinea noastra: exista oameni fara Dumnezeu si fara suflet, iar noi nu mai scapam de ei de 66 de ani!

Singura mea „salvare” imi este aceasta harmalaie de copii fericiti, care ma obliga sa-mi tin lacrimile in frau si… munca ce trebuie sa o fac! Si desigur, felul familiar cu care sunt tratata, pana nu stiu cand, caci este criza si aici…

Mi-as dori intr-o zi sa aud pe posturile de radio si televiziune romanesti, ca guvernantii de ieri si de azi isi vor cere la unison iertare de la natiunea romana, care a fost atata de indulgenta si de rabdatoare cu ei, si indemnul de a o lua impreuna de la capat, cu cinste si onestitate. Abia atunci voi crede si voi avea si eu certitudinea ca Mos Craciun va fi lasat sa intre cu jucarii si felurite daruri in toate casele copiilor din Romania. Iar acolo unde va sti ca nu mai poate ajunge, isi va trimite cu siguranta Regii Magi sa ii salveze onoarea, caci eu il cunosc, stiu ca este un „Mos de cuvant”, si mai stiu ca azi nu poate ajunge cu cadouri la fiecare din copiii nostri, din cauza politicienilor iresponsabili pe care ii avem! Tuturor acestor „regi” rai si neomenosi… sa le fie rusine!

Fie ca speranta sa nu ne paraseasca, ba din contra, chiar aceste imporante si semnificative neajunsuri, ce vrand-nevrand le traim, sa ne uneasca mai mult, pentru ca la momentul potrivit, sa-i inlaturam definitiv pe toti acesti „regi” hoti si mincinosi ce ne guverneaza azi, si sa alegem in locul lor pe Regele Nostru, cel care a fost gonit tot de ei si nicidecum de Natiunea Romana. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Maricuta MANCIUC-TOMA
Madrid, Spania
Ianuarie 2011

ADRIAN BOTEZ SI PROFETUL DIN PROPRIA INIMA

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Publicat in anul 2010, la Editura Rafet din Ramnicu Sarat, volumul de poezii „Cartea Profetiilor” este structurat in patru parti: „Cartea Profetiilor”, „Cartea Glasurilor, Gesturilor si Tacerii”, „Cartea Descantecelor” si „Cartea Apocalipsei”.Autorul, Adrian Botez, isi dedicavolumul familiei. Dar are poetul viata personala? (Nichita ar spune ca Nu) Si de ce „Cartea Profetiilor”? Nimeni nu este profet in tara lui. Dar in propria inima? Dar in inima altora?
In prima parte, ce poarta si titlul volumului, ne intrebam: Care este rolul poeziei la Adrian Botez? Pentru ce s-a nascut Poetul? Urmeaza, el, exemplul celui care prin lumina sa – clocotinda tacere (superba metafora)– spune TOTUL? Raspunsul nu se lasa asteptat: „te-ai nascut – deci – pentru ca sa / vindeci nadejdea / si toti cei cu ochii plecati – din mine – deodata / s-au privit drept in ochi si / s-au recunoscut” („Despre cel nascut atunci, acolo”– pag. 7).Acesta este mesajul: nadejdea, recunoasterea, trezirea spirituala. Mai mult de atat, spune poetul, „mantuirea va fidoar cand vom lua / asupra noastra  – raspunderea intregului / Rau / cand vom lua din spinarea / presupusilor diavoli – povara zdrobitoare-a / ispitirii” („Atunci cand”–pag. 11).
Adrian Botez se descrie pe sine drept un aparator al legilor sfinte care ucide impostura („Despre mine”– pag. 13). Presupusii diavoli despre care vorbeste sunt in noi. Sunt dorintele si fricile noastre, care ne inchid sufletul intr-o inchisoare de oase, sange si carne. Nimeni nu isi mai poarta crucea martirului, cu totii am devenit indiferenti…, preamuritori si reci.
Evident, exista un risc al poeziei lui Adrian Botez, pentru ca este nominativa si nu lasa loc de alegeri si interpretari. Dar, se pare ca poetul, justitiarul acestor vremuri „distrugatoare si delapidatoare” de constiinte, nu mai are vreme de pierdut. Cumva ne aduce aminte de personajul interpretat de actorul Denzel Washington in filmul post-apocaliptic „The Book of Eli”, aparatorul ultimei Biblii existente pe Pamant. Eli citea o Biblie pentru orbi si o invata pe de rost pentru a transmite cuvintele lui Dumnezeucelor care asteptau povata si izbavirea. In cazul nostru, Adrian Botez scrie o carte de poezii pentru orbi, pentru ca cei „din urma” sa poata face pasul inainte, si isi raspunde singur la intrebarea din poemul „Prostii, lina si punctul” (pag. 30) : „nici nu-mi dau seama de ce / si-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a / trimis in lume – si pe / unul ca mine.”
Poemul „Batran lup de cer” este unul memorabil. Calator transdimensional si extrasenzorial prin Universul valurit, poetul se (re)trage „catre umbra inteleptilor / daimoni ai copacilor – batran / nebun – nazuind inapoi – la sanul / racoros al mamei sale” (pag. 39). Refuza „nelinistea”, „zgomotul forjarii destinelor” si isi accepta conditia umana. Dar sa nu credem ca acceptul este rezultatul unui dialog umil cu Divinitatea. Nu in aceasta etapa.
In partea a doua a volumului, glasurile, gesturile si tacerile poetului se indreapta catre revolta. Din „Bolsevismul cosmic” (pag. 61) se-aud „Balbaielile divine” (pag. 66!!!): „Dumnezeu e trist – trist si dand / impresia – din pricina norilor – a vizibilitatii / limitate – ca ar fi si meschin: un Dumnezeu suparat / isi ia pseudonimul „Satana” – dar / n-au rost investigatii / onomastice – in casa celui care / si-a luat vacanta in / muntele Sinai”. Omnipotentul, atotstiutorul, „a avut profesori – tot atatia cati / oameni a creat: fiecare om / este intruchiparea nemultumirii / divine – de  a afla – atat de / stramb si / putin”.
In poemul „Vrajmasie mocnind” (pag. 69), poetul marturiseste ca „nu mai sunt tanar de mult: Dumnezeu / ma santajeaza cu / suferintele – ca sa-L / privesc in ochi…”. Evident, nu despre adevaratul sens al cuvantului santaj vrea sa ne vorbeasca Adrian Botez, pentru ca marele creator nu este responsabil pentru nefericirea noastra. Nu el trebuie sa fie tinta protestului si a inversunarii. Numai o persoana cu inima curata il poate intelege pe Dumnezeu si ii poate intelege caile SALE. Poezia, in cazul nostru, este o forma de purificare prin ardere, atat cat ii este permis poetului sa arda inspre fireasca sumisiune, prin descantec de cuvinte, in partea a treia a volumului, sau prin apocaliptice lovituri pana la sange, in partea a patra.
Spune autorul in „Cartea Apocalipsei”: „vine vremea cand / nu-L mai suporti nici pe / Dumnezeu  – ca / Maestru…” (Mane, Tekel, Fares – „Numarat, Cantarit, Impartit”–pag. 123). Dar ce s-ar intampla daca… Dumnezeu, plictisit de atata tanguire, nu ne-ar mai suporta pe noi, ca ucenici, si ne-ar lasa pe mana profesorului distrat, TIMPUL, fara niciun indiciu, fara nicio revelatie?
Totusi, sa nu ne facem o impresie gresita despre crestinismul poetului, contradictiile si revolta din volum fac parte din parcursul firesc al cautarii si cunoasterii. Poetii sunt fiinte nonconformiste si extremiste, care zboara spre inaltimi primejdioase ca niste Icari, coboara precum luceferii blanzi si sfarsesc, nu de putine ori, in Infernul lui Dante. In cazul nostru, Poetul, atat de incercat de fortele luciferice, incearca sa-si ridicespiritul cat mai sus prin intermediulproiectieisale in universul astral. Astfel, il “invita” pe OM sa arunce o “privire” intiatica spre adevarurile absolute ale Dumnezeului Paradisiac: Vointa  -Calauza , Spiritele Vointei (Tronurile) – pag. 127, ordinea ca  disciplina celesta : Spiritele Ordinii (Heruvimii) – pag. 130, iubirea ca si cerc al infinitului – Spiritele Iubirii (Serafimii) – pag. 132 – si visul ca “razoare de lumini” (Preludii hiperboreene – pag. 134).
21 ianuarie, 2011, Montréal                                   

 IONUT CARAGEA

ROMANIA VAZUTA DINAUNTRU SI DIN AFARA

On By nelursIn Romania1 Comment

Acum doi ani, 70.000 de voturi in favoarea Presedintelui Basescu, exprimate in diaspora, au determinat ramanerea acestuia pe post, pentru a doua legislatura. Un bun prieten din tara nu mi-a iertat-o luni de zile: „Multumita tie  il avem din nou pe asta presedinte!” cu toate ca eu nu am drept de vot si… n-am votat nici cu Basescu… nici impotriva lui. Insa si eu am gandit la fel ca multi din diaspora: „Se pare ca Basescu este raul cel mai mic, ii dam lui votul nostru!” Cine are – sau a avut – dreptate? Colegul meu din tara sau romanii din diaspora?

Acelas coleg si prieten mi-a dezvaluit preferintele lui politice: „Antonescu este cel mai capabil politician roman actual!”… „Nimic de zis…”, m-am gandit eu in necunostinta de cauza, “…daca prietenul meu din Romania zice asa…asa o fi!” Dar eu…am exprimat numai o rugaminte, una mica: “Mai, trimite-mi si mie programul partidului lui!” …si am asteptat sa citesc programul celui mai capabil om politic… Astept si astazi… Au trecut mai mult de sase luni de zile…Un partid politic fara program…? Mai are dreptate prietenul meu? Sau nu? Dar…ce parere ciudata am eu, asta…cel din afara! Auzi: sa cer programul partidului!!
Dar ce diferente intre punctele de vedere ale celor din tara si din afara!

In urma cu vre-o 10 ani am auzit ca la un teatru din Germania se juca o piesa in care juca un actor roman, Dan Puric. Am retinut bilete telefonic, m-am suit in masina si am mers 200 Km sa vad piesa – extraordinara prestatia lui Puric!! – pe urma am mai mers 200 de km ca sa ajung acasa unde am ajuns obosit tarziu dupa miezul noptii…A meritat, ce a facut Puric a fost genial! De atunci, pentru mine numele Puric a fost  sinonim cu extraordinar…pana ce am aflat de curand ca Puric incearca sa gaseasca si sa ofere o solutie pentru problemele Romaniei…Solutia lui consta pe de o parte in rugaciuni, pe de alta parte in blesteme la adresa presedintelui Basescu si inca pe de alta parte in relansarea economiei traditionale taranesti…O fi chiar asa de simplu? O fi solutia aceasta – Romania sa se intoarca, cu ajutorul lui Dumnezeu, la o economie agricola – atat de eficace? Poate duce asta la ceva bun pentru omul din Romania? …Sunt destui romani care citesc cu interes ceea ce publica Puric.

Pentru locuitorii tarii in care actorul Puric a fost atat de apreciat – Germania – asa ceva ar fi greu de inteles! Ei ar spune ca Puric, in cautarea binelui, s-a ratacit… putin, pe alte taramuri, prea sus! Asa ar gandi probabil cineva din afara. Ce deosebire de puncte de vedere! Eu stau de o parte – in afara tarii – si ma uit la framantarile ingrozitoare ale conationalilor mei, la soarta lor deloc usoara…Dar si mai apasatoare mi se pare lipsa unei orientari, a unei perspective…As putea spune ca este vorba de o dezorientare totala a celor mai multi cetateni ai natiunii romane…Este vorba de disperarea lor in fata saraciei lucii cu care sunt confruntati foarte multi…O solutie generala, rapida si valabila pentru 20 de milioane de oameni nu am… De fapt…nici nu exista: ceea ce nu s-a facut in 20 de ani nu se poate recupera intr-un timp mai scurt decat tot atat…Daca se mai pun la socoteala si ultimii ani de dictatura … atunci sunt peste 30 de ani necesari ca Romania sa recupereze handicapul fata de tarile europene avansate…Asta este o viata de om!! Trista perspectiva pentru cei care n-au o alta solutie!

Poate ca ar fi bine sa ajut sa facem mai intai putina ordine? Poate as putea sa le pun la dispozitie cateva idei? “Ideile apartin idiotilor” imi aduc aminte din copilarie…STOP!! Nu este adevarat! Cu asta trebuie inceput! Ideile sunt materia prima din care se pot produce solutii si de aceea sunt extrem de importante in evolutia unei persoane, a unei natiuni! Dar nu toate ideile au aceasta calitate – vezi ideile actorului Puric! – ci numai cele care sunt in concordanta cu conceptele de viata ale altora, ale celor care au succes in viata! Daca analizam la nivelul Romaniei…atunci ideile altor natiuni de succes – cum ar fi Germania sau Franta – sunt cele care trebuiesc puse pe masa si analizate! Asa se ajunge imediat la refuzul acestor tari de a primi Romania in Schenghen…Despre asta am scris intr-un articol saptamana trecuta, dar acum as vrea sa incep dintr-un alt loc, sa consider un alt punct de vedere…

Libertatea cuvantului

Sa ne intoarcem in gand in urma cu 20 de ani…La vremea aceea Ceausescu fusese tocmai executat si poporul roman, care timp de decenii n-a avut voie sa spuna decat “Traiasca conducatorul cel mai iubit…!” a primit dreptul sa spuna tot ce vrea! Deosebirea a fost imensa, dar din aceasta nu a rezultat nici dupa 20 de ani un salt calitativ substantial fiindca nimeni n-a atras masiv atentia ca – daca vrei sa nu pierzi vremea – trebuie sa inveti din experienta altora! Proverbul respectiv exista si in limba romana insa dorinta de a spune ceva – indiferent ce! – a fost si mai este atat de mare incat…s-a ajuns la situatia de astazi: exista o gramada de publicatii, exista o multime de autori, exista o multitudine de pareri si intre timp a aparut si o cacofonie – aproape de nesuportat – a limbajului…dar nu exista o solutie, nu exista un concept! Numai foarte, foarte putini au invatat din experienta altora!

Privind din interiorul Romaniei…este minunat ca acum poti sa spui ce vrei cui vrei si cand vrei…”Asta este democratie!! Am asteptat-o atatia ani!” spun multi romani. Privind din exteriorul Romaniei…situatia este diferita: nici-una dintre democratiile vesteuropene – bine stabilite, verificate in timp si cu cetateni multumiti cu regimul democratic al tarilor lor si care mai si constituie un exemplu pentru Romania – nu permit sa spui ce vrei cui vrei si cand vrei! Nici vorba! In primul rand trebuie respectat rangul politic, pe urma varsta, gradul academic…pe urma limbajul trebuie sa fie respectuos…iar ceea ce are de spus cineva trebuie sa fie relevant pentru persoana careia ii este adresat mesajul! Altfel…sau nu primeste cuvantul sau ce spune…nu este bagat in seama!

“Si asta se mai cheama democratie?!!” ar intreba unul dintre autorii din ziarele romanesti pe care-l citez acum cand scrie: “Basescu, calaul democratiei romanesti! Escroc, incult si betiv, inconjurat de interlopi, interloape, toape si falsi intelectuali…” Da, democratia , libertatea cuvantului – in varianta occidentala, practicata in toata lumea – nu inseamna o insiruire necontrolata de invective…Daca anumite ziare romanesti folosesc o alta varianta a democratiei – varianta romaneasca – atunci vest europenii  si americanii vor spune ca romanii nu au ajuns la nivelul lor de intelegere… ca au ramas undeva in urma, au ramas de caruta…Vor mai spune ca cei 20 de ani de la impuscarea lui Ceausescu nu le-au folosit la nimic… Aprecierea nu va ramane limitata la ziarele respective ci se va rasfrange asupra intregului popor roman…De aceea invectivele ar trebui sa dispara mai intai din ziare…pe urma vor dispare si din limbajul curent iar mai tarziu…se va schimba si parerea strainilor despre Romania!

Nu am nici-o simpatie deosebita pentru Basescu, dar am o simpatie teribila pentru ceea ce ar trebui sa fie natiunea romana in mijlocul natiunilor europene…De aceea ma uit cu tristete la textul de mai sus si-mi spun: nu cumva ar trebui inceput de aici? Haideti sa facem un prim pas si sa vedem cel putin daca adjectivele de mai sus reflecta realitatea…Sa luam “incult” si sa verificam in Google: acolo gasim ca Basescu a absolvit Facultatea de Navigatie a Institutului de Marina din Constanta. Aceasta echivaleaza aproximativ cu o diploma de inginer iar un inginer…nu face parte dintre incultii Romaniei!  A mai absolvit Cursurile Avansate de Management in Transportul Maritim organizate de Academia Norvegiana…Asta ar fi probabil un fel de MBA in marinarie, facut in strainatate…Nu, o persoana cu un MBA in strainatate …nu este un incult: autorul greseste masiv! Mai mult decat atat: autorul dezinformeaza masiv!!

De ce oare? Ce urmareste?

Treaba lui! Nu este important sa aflam ce urmareste autorul articolului, este mai important sa aflam ce gandesc altii despre natiunea romana cand citesc asa ceva, acesta era telul analizei de fata. Intern, in mediul romanesc, textul de mai sus este acceptat: n-am vazut nici un protest la adresa lui.

Privit din afara, de un vesteuropean, textul plin de invective nu este inteles in nici un caz ca un atac la adresa Presedintelui Romaniei Traian Basescu. Nu! Nici nu este bagat in seama in acest sens ci…este luat in considerare pentru a demonstra diferenta imensa care exista intre intelegerea occidentala a democratiei si felul in care aceasta este inteleasa in Romania. Inca mai simplu exprimat…este justificarea pentru  neprimirea Romaniei in…poate nu in Schenghen fiindca nu are legatura directa cu Schenghen-ul ci…in alte foruri europene. “Romanii…mai au mult pana sa ajunga la nivelul nostru!” vor spune nemtii sau francezii si vor dirija investitiile – si atentia  – lor catre Ungaria, Lituania sau Slovenia…nu catre Romania.

Ramane Presedintele statului Roman, Traian Basescu…Pentru jumatate din populatia romana el este “…calaul democratiei romanesti! Escroc, incult si betiv…” Cealalta jumatate a populatiei nu-l vede si nu-l apreciaza a fi asa, ca dovada ca i-a acordat votul…Cum il vede strainatatea?

Pentru Presedintele Frantei, Sarcozy si pentru cancelarul german Merkel, Basescu este colegul care indeplineste functia de Presedinte al Romaniei in a doua legislatura, dupa ce a supravietuit o incercare de indepartare din functie in prima legislatura: deci este o personalitate politica verificata pe plan intern in divergente politice dificile. Basescu  este partenerul lor de discutii si prin urmare garantul ca  politica UE este realizata si in Romania. In favoarea lui Basescu pledeaza si faptul ca partidele de opozitie nu sunt in stare sa ofere nici-un fel de program politic ci se straduie numai sa-l inlature: asta nu este inteles ca o necesitate ca Presedintele Romaniei sa fie inlaturat din functie ci este inteles ca o dovada ca Basescu a reusit sa mobilizeze toate fortele si conceptele politice existente in Romania. In afara de ce spune sau reprezinta el…nu exista nici-un concept politic! Ca urmare, Basescu este vazut drept omul potrivit la locul potrivit la timpul potrivit!

Surprinzator, nu? Ce diferenta imensa intre unele pareri exprimate cu vehementa in unele ziare romanesti  si felul in care este vazut Basescu din exterior! Poate ca romanii din interior ar trebui sa analizeze si sa considere parerea celor din exteriorul Romaniei, din cadrul UE? A acelora care conduc UE, care conduc lumea? Poate ca ar trebui sa foloseasca intr-un cu totul alt mod acest cadou imens al democratizarii tarii, libertatea cuvantului?

Controlul de calitate al textelor “bune de tipar”

Cine ar trebui sa asigure controlul de calitate al articolelor trimise spre publicare? Imi aduc aminte ce mi s-a intamplat cand am trimis primul meu articol de doua pagini la ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ): au publicat 15 randuri din el, cu toate ca nu continea nici-o invectiva la adresa nimanui… A fost asta cenzura? Nu am gandit asa!…A fost mai curand o dovada de respect la adresa cititorilor, care aveau – probabil – un nivel de cunostinte si un interes diferit de al meu si pentru care cele 15 randuri au fost suficiente!

Cel care a stabilit aceasta a fost redactorul paginii respective: FAZ este un concern de presa imens, renumit ca unul dintre cele mai bune in Germania. Pentru a garanta calitatea ireprosabila a fiecarui numar, a fiecarui articol, fiecare pagina – sau grup de pagini – are un redactor responsabil care…raspunde cu capul lui pentru fiecare rand publicat. Sunt oameni cu studii de specialitate, de foarte inalta calificare, alesi intr-un process de selectie care dureaza ani…si sunt platiti…dumnezeeste! Plata vine in urma calitatii ireprosabile a publicatiei a calitatii care este atat de inalta incat stabileste linii de ghidare in domeniul respectiv – politic, tehnic sau economic – in toata tara. Unii dintre redactori sunt solicitati sa treca in industrie sau in politica, ca purtatori de cuvant sau ca manageri superiori… Activitatea publicistica creeaza elita societatii!

Desigur ca in diaspora romana situatia este complect diferita: jurnalistii sunt – in marea majoritate – calificati in alte meserii decat in cea…jurnalistica! Jurnalistii fac aceasta meserie cu placere…dar fara bani, sau cu numai prea putini bani…Calitatea limbajului folosit in general este acceptabila, nu seamana de loc cu citatul de mai sus…Nici propietarii ziarelor – cei care decid ce si cum apare – nu au o calificare asemanatoare celor de la FAZ… Mai ramane calitatea informatiei…pentru care cei care publica in ziarele romanesti sunt calificati… la locul de munca.

Toate cele de mai sus sunt adevarate, greutatile pe care le intampina propietarii ziarelor – cel putin in diaspora – sunt imense si sunt si cunoscute dar…aceasta nu poate fi o scuza pentru ceea ce cititorul roman are dreptul sa astepte: calitatea ireprosabila a informatiilor difuzate, calitate masurata atat in alegera informatiilor, in exactitatea relatarii faptelor cat si in limbajul folosit! S-ar putea  mai bine? Ar merita cititorul din tara si cel din diaspora romana o presa calitativ superioara?

Pregatirea continua

Desigur ca se poate! Americanii au inventat de mult si aplica aceasta la locurile de munca din industrie:  “continuing education”; europenii au formulat principiul “A invata o viata intreaga!” si o si practica cu insistenta…ba chiar Lenin a descoperit aceasta si a formulat acum 90 de ani: “Invatati, invatati, invatati!” “Mai este valabil un dicton comunist in zilele noastre?”…ar intreba cineva care ar vrea sa puna o intrebare “incuietoare”… Raspunsul este foarte simplu: nu te obliga nimeni sa faci ceva dar… daca nu faci… maine se va gasi unul care a facut asta – ce se cere – intr-un mod consecvent…si care te va inlocui! Este un fel de activitate voluntara …care insa devine obligatorie daca vrei sa-ti pastrezi locul de munca…Si asta se cheama … democratie 100%! Obligatia… acceptata voluntar!

Si iarasi intalnim paradoxul acesta al democratiei, al diferentei intre felul in care se intelege ceva in Romania si in exteriorul Romaniei, de felul in care inteleg ceva romanii si cei care apartin unei alte natiuni. Intr-o democratie nu exista nimic obligatoriu, poti sa faci ce vrei…dar daca nu faci ce trebuie …”te ia mama dracului!” daca imi permiteti sa exprim situatia in clar text romanesc…Adica…ramai fara serviciu, ramai in urma, ramai dator vandut…ramai…asa cum a ramas Romania la ora actuala. In Romania s-a perceput numai prima fata a medaliei: poti sa faci si sa zici ce vrei! Insa…daca te uiti bine si pe fata a doua…care este mult mai importanta decat prima si a inceput deja sa fie aplicata…atunci… vezi Schenghen! Neprimirea in Shenghen este o consecinta directa a acestei priviri selective, “chioare” daca vreti mai clar: numai drepturi dar fara obligatii!…Si-a dorit cineva asta? Sunt sigur ca nu si-a dorit nimeni…numai ca foarte multi au actionat si actioneaza intr-un fel care nu corespunde cu asteptarile democratice ale mediului european…

In ce ar consta aceasta “educatie continua” a cetateanului roman, a membrilor diasporei, a ziaristilor romani din tara si din strainatate? Pai…in primul rand…in stiinte politice! “Iarasi marxism??!” aud intrebarea neformulata a unui interlocutor imaginar…”Da, desigur!” as spune eu”…”Dar nu numai!”

De catva timp urmaresc cu mai multa atentie presa romana de pretutindeni si sunt deadreptul uluit de nivelul politic extrem de scazut al materialelor publicate (cu cateva exceptii, desigur!)…Prin nivel politic nu se intelege numai modul de analiza a activitatii politice a guvernelor – asta este politica inalta, aproape neanalizata in presa romana – ci insasi modul de abordare al problemelor zilnice: si aceasta este “politica” (la scara mica, desigur) si asta se poate citi in cursurile de “stiinte politice”. Din lipsa acestor cunostinte rezulta o lipsa de progres in tratarea problemelor zilnice, rezulta neintelegeri, solutii neadecvate, confuzii…Desigur ca cu timpul, dupa decenii, participantii romani vor capata experienta si vor ajunge la nivelul de intelegere existent astazi in SUA si in UE… Dar … dupa cum se stie: cine vrea sa progreseze repede…invata din experienta altora!

In SUA, in Europa chiar si in tara exista un volum urias de literatura politica de excelenta calitate, complect ignorata atat in Romania  cat si de catre jurnalistii romani din diaspora…Ce si cum functioneaza in politica si in economia SUA si in cea mondiala este analizat in profunzime, din mai multe puncte de vedere, sta la baza multor articole din ziarele europene si americane…numai (ca multi dintre) jurnalistii romani trec pe langa acestea ca si cum n-ar exista…Multi dintre cei care publica in ziare inventeaza conceptele lor proprii pe care le expun cu convingere (De exemplu: citeste-l pe Dan Puric!)…dar acestea nu se bazeaza decat pe simtaminte si nu pe o analiza stiintifica…si nu pot fi aplicate. Autorii raman izolati in experienta lor, cititorii se orienteaza eventual dupa aceste pareri si raman si ei izolati si blocati, fara intelegerea necesara pentru ceea ce se intampla in jur, Romania bate pasul pe loc…Deci: stiinte politice!

Marketingul reprezinta 75% din ceea ce se intampla in SUA si in lume…Cunostinte de marketing occidental nu au fost disponibile in Romania…Psihologie, asigurarea calitatii, practica ziaristica…sunt tot atatea obiecte de studiu la universitatile americane sau europene, sunt expuse in nenumarate carti care se gasesc si in bibliotecile din tara: le-ar fi foarte folositoare jurnalistilor romani din tara si din diaspora.

Vor – nu – vor, jurnalistii creeaza sau influenteaza masiv opinia publica de oriunde. Pentru a o influenta in bine, pentru a o intelege si pentru a-i oferi explicatiile de care are nevoie, jurnalistii  trebuie sa fie in frunte, trebuie sa aiba un nivel de cunostinte si de intelegere mult deasupra celui al cititorului. ACEST NIVEL TREBUIE MAI  INTAI DOBANDIT !

Daca se ia in mana un manual de ziaristica se intalneste chiar pe primele pagini o realitate surpinzatoare: ziaristica precizeaza – contrar parerii generalizate printre jurnalistii romani – ca nu orice cuvant scris este demn de publicare! Poate ca ar fi util ca ziarele romanesti sa inceapa sa se orienteze dupa regulile EU sau dupa cele americane – exista un cod al eticii ziaristilor americani si exista un cod etic al ziaristilor europeni – si sa le aplice cu consecventa. Ceea ce se va schimba in bine este calitatea informatiilor catre publicul romanesc; de aici va apare o schimbare a intelegerii realitatii de catre publicul romanesc…De aici incepe adaptarea la mediul in care traiesc romanii in lume: de aici incepe alinierea Romaniei si a romanilor la celelalte tari si natiuni dezvoltate… N-ar fi bine sa fie asa?

Retrospectiva…spre viitor

Daca ne intoarcem la Dan Puric, un om de geniu mutat in tribun politic…am putea spune ca experienta capatata de el pe scena nu duce la gasirea unei solutii pentru multiplele probleme ale poporului roman…Duce mai curand la confuzie. Ceea ce trebuie facut este altceva decat a te ruga: trebuie inteles cum functioneaza sistemul politico-economic  romanesc si cel european, care sunt diferentele intre ele, trebuie stabilit  ce ar trebui sa faca Romania si poporul roman pentru a fi acceptat fara reserve ca partener al natiunilor occidentale…si… trebuie mers consecvent pe drumul respectiv! Genialului actor Puric ii  lipsesc cunostintele de specialitate pentru a se putea pronunta asupra evenimentelor politice si economice, ii lipseste maturitatea politica necesara pentru a conduce poporul roman spre mai bine…Patriotism, dragoste de tara, romanism…nu sunt de ajuns! CUNOSTINTELE  DE  SPECIALITATE  SUNT  IMPERIOS  NECESARE! Acelas lucru se poate spune despre foarte multi dintre cei care contribuie ca ziarele sa apara zilnic…

“Maturitate politica”? vor ridica din sprancene unii dintre cititori: “Asta este un termen comunist!”
O fi…Numai ca maturitatea politica:
a)    este necesara si in democratie
b)    are in democratie un alt continut decat in comunism.
Dar de necesitatea maturitatii politice nu scapa nimeni, nici chiar autorul articolului citat mai sus! Inlocuirea conceptelor prin invective nu denota prezenta maturitatii de nici-un fel, nu numai a celei politice.

Cunostintele de specialitate sunt imperios necesare…dar…tot nu sunt suficiente pentru a putea intelege si comenta  competent fenomenul politic la nivel de guvern sau de presedinte al unei tari! Este necesara experienta in aplicarea acestor cunostintelor  politice, este necesara confruntarea cu realitatea responsabilitatii multiple si simultane – fata de cetateni, fata de partidul de care apartii sau pe care il simpatizezi, fata de legile statului in care traiesti, fata de procesele complexe in urma carora se ajunge la o decizie politica, fata de responsabilitatile internationale ale tarii – pentru a te putea apropia treptat de stadiul de maturitate politica necesar unui ziarist intr-un stat democratic. Este un drum lung si greu…dar numai acesta duce la stadiul din care o populatie dezorientata, saracita si in parte disperata poate fi orientata cu succes spre gasirea unei solutii. Invectivele, din contra…nu duc la nimic. Ele arata numai ca cel care le publica este la fel de dezorientat ca si cititorul si atunci…de se sa fie citit?! Activitatea de jurnalist implica o responsabilitate sociala imensa, despre care nu s-a discutat de loc in cei 20 de ani de cand presa a devenit libera!

Desigur ca cele scrise mai sus nu aduc nici-o contributie directa la rezolvarea problemelor economice actuale ale Romaniei. Romania a mers atat de departe spre un colt izolat si singur al economiei si politicii mondiale incat un articol nu poate schimba mare lucru. Daca insa, pornind de la acest articol, se va incepe o introspectie si o schimbare a parerilor, a atitudinilor, a pozitiilor exprimate – atat la ziaristi cat si la publicul cititor – atunci…va incepe o schimbare de mentalitate spre bine. Daca se aduna mai multi participanti … izvorul devine un parau, pe urma un rau…pe urma…va incepe schimbarea in bine a Romaniei.  Schimbarea in bine incepe cu schimbarea calitatii mass media: aceasta este ceeace se vede pentru Romania, privind din afara.
Succes!

Radu MIHALCEA
Chicago, SUA
16 ianuarie 2011

DORUL NUMIT EMINESCU

On By nelursIn poetryLeave a comment

EMINESCU

Eminescu,
Imensa cascada
Ce loveste-n cadenta pe stanci.
Cu picurii-n harpe divine,
Cu zorii noptile-nfrangi.
Eminescu,
Lucreafar de raze
Ce-ntinde un brat pan’ la noi.
Cu versul de-o dalba chemare
Traiesti in mileniul trei.
Eminescu,
Esti raul ce curge
Prin stihul regesc ce l-ai scris.
Iubi-te-vom vesnic,
Romane!
Poete,
Ramai neinvins.

DORUL NUMIT EMINESCU

Definitia dorului e greu s-o rostesti.
E sufletul tandru de primavara,
Ce-adie mereu spre nemurire privind
Si versuri si slova si cantecul nostru.
Spus intr-un singur cuvant: Eminescu.
Privirea de geniu ce simte cerescul fior,
Cu inima-n strunele unui etern semizeu.
E candida dorinta de a urca spre inaltimi
Pe scara iubirii de oameni si Dumnezeu.
Dorul de poet e o mare de cer si de vise
Ce coboara si urca-n eternul Empireu.
E scutul impotriva durerii imense,
De-a trai in mileniul trei,
Cu versul ce-ncanta fiinta umana…
Si-l inalta pe stanca iubirii sub tei.
Acolo unde vibreaza sufletul nostru
Si a-nvatat definitia dorului romanesc,
Spus cu imensa tandrete: Mihai Eminescu.

CRIZA DE EMINESCU

Unde esti Eminescu sa vezi,
Istoria toata pe tine te striga.
Sa vii cu seara aceea pe deal
Sa vezi turmele cum lipsesc de pe lunca.
Sa canti tu dorinta de libertate
Prin noi fiecare ce doru-ti purtam.
De tine e azi e o mare nevoie,
Sa spui despre epigonii ce azi ii avem.
Sa lasi lacrimile pe-o braz sa se scurga
In palma timpului nost’ efemer.
Si fiecare slova din cantu-ti regesc
Sa ne-ndemne mereu inspre ruga.
Sa spui ca dragostea invinge mereu
Ea ti-a fost si tie izbanda…
Atunci cand cararea-i lipsita de flori,
Cand nu-i impartasita in lume iubirea.
De-acolo de sus de pe bolta privesti…
Cum oamenii seara se-aduca,
Sa asculte ale tale povesti
Scrise prin vesuri ce azi mai rasuna.
Unde esti Eminescu sa vezi…
Ca e tarziu uneori prin lume…
Sa aduni ziaristii scriitorii, poetii…
Sa le spui ca nemurirea
E insasi puterea dreptatii.

MAT

Nu-i nici un fum in cafeneaua aceasta.
Nu-i nici Eminesacu sa-mi incante prezenta.
E totul aranjat,
Ca atunci cand plecat in noapte,
Mi-ai lasat liberatea detarta,
De a fi fara tine aproape.
Nici Parisul nu ma mai cheama.
Sa ma plimb slobod prin suflet de dama.
Chiar imparatul e azi in genunchi.
S-a facut mat, chiat atunci la-nceput.

——————————————————
Marina GLODICI
Baia Mare
15 ianuarie 2011

Simeon – omul cu scopul vietii împlinit

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, IncurajareLeave a comment

„Doar cand ai gasit o cauza pentru care sa mori, ai un motiv pentru care sa traiesti.” (Albert Schweitzer)

„Orice lucru El il face frumos la vremea lui; a pus in inima lor chiar si gândul vesniciei, macar ca omul nu poate cuprinde, de la inceput pâna la sfârsit, lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu.” (Eclesiastul, 3.11)

“ El a venit in Templu, mânat de Duhul. Si, când au adus parintii inauntru pe Pruncul Isus, ca sa implineasca cu privire la El ce poruncea Legea,
Simeon L-a luat in brate, a binecuvântat pe Dumnezeu, si a zis: – Acum, slobozeste in pace pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau. Caci au vazut ochii mei mântuirea Ta.” (Luca, 2.27-30)

“Aceasta este adevarata bucurie in viata: sa fii folosit intr-un scop pe care tu îl admiti ca foarte important .” (Stephen Covey)

„In inima omului e un loc care nu poate fi umplut decât de Duhul Sfânt a lui Dumnezeu.” (Blaise Pascal)

“Omul este mare tocmai fiindca isi cunoaste starea de decadere.” (Blaise Pascal)

Niciodata nu e prea târziu! – e o expresie care rezoneaza adesea in gândirea si vorbirea unora dintre noi. Dar, când iei mai bine seama la cele spuse, de contextul care le determina, nu oadata constati o judecata cu totul falsa. Daca ne referim, de exemplu, la o persoana trecuta bine de 60 de ani, nu poti zice –Niciodata nu e prea târziu! – atunci când vorbesti despre scolarizare sau despre a face o cariera profesionala!

Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume atunci când a plecat în calatoria sa inaugurala din Southampton-Anglia cu destinatia New York, pe 10 aprilie 1912. La trei zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un aisberg si s-a scufundat la ora 2:20 în dimineata urmatoare, în urma careia si-au pierdut viata 1.517 persoane în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace, din istorie.
Capitanul a ordonat viteza maxima, 21 Nd (42 Km/h), apoi, dupa ce a primit avertizari de iceberg la orizont, a marit-o la 46 Km/h. Vaporul genera 26.000 de CP.
Viteza a fost unul din factorii principali ai scufundarii. La acea viteza, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade si a evita impactul.
Capitanul a luat decizii foarte gresite. S-a increzut prea mult in constructia si arhitectura de exceptie ale Titanicului, crezându-se stapân pe situatie. Nu a folosit nici ultima sansa de a reduce viteza de deplasare si, aflat in fata icebergului gigant, impactul mare a rupt nava, provocând o taietura în carena pe o lungime de 90 m din cei 300 m ai navei, cinci din compartimentele etanse au început sa fie inundate foarte rapid, iar dupa 2 ore si 40 minute, pe 15 Aprilie 1912, Titanicul, s-a scufundat rupându-se în 2 parti. S-au salvat 700 de vieti, iar cca 1500 si-au pierdut viata neputinciosi in apele inghetate ale oceanului.

Timpul deciziilor bune si viabile, trecuse demult pe lânga capitanul Smith, care, probabil, inca mai spera ca e valabila expresia Niciodata nu e prea târziu! pentru vasul gigant care-i fusese încredintat. Dar – pentru el, cât si pentru cei peste 1500 de oameni care si-au pierdut viata – a fost mult prea târziu!

De aceea, e bine ca fiecare sa-si faca un plan al calatoriei sale prin aceasta lume, în viata care-i este harazita de Dumnezeu.
Cum calatoresc si unde doresc sa ajung? Ce scop am pentru viata mea? Ce sfârsit m-ar onora si m-ar satisface pe deplin?

Blaise Pascal – filosof si matematician de mare calibru –, în Cugetari, are idei-concluzii care i-au jalonat viata:

“În inima omului e un loc care nu poate fi umplut decât de Duhul Sfânt a lui Dumnezeu. ”
“Cât de goala si plina de mârsavii este inima omului! ”
“Cine sunt? De unde provin? De ce traiesc? Care este finalitatea mea?”

“Omul este mare tocmai fiindca isi cunoaste starea de decadere.”
“Pâna nu iubim adevarul, nu-l putem cunoaste.”
“Inima cunoaste ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste.”

Dupa câte stiu eu, cel putin in limba româna – pâna la scrierea sfintelor scripturi –, nicaieri in alte scrieri nu se regasea folosirea cuvântului har.
Acest cuvânt este introdus de apostolul Ioan, in Evanghelia care-i poarta numele, vorbind despre Isus:

«Si Cuvantul S-a facut trup, si a locuit printre noi, plin de har, si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal. Si noi toti am primit din plinatatea Lui, si har dupa har; caci Legea a fost data prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Isus Hristos. » (Ioan 1.14-17)

«Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Hristos Isus.» (Romani, 3.24)

Prin cuvântul de care vorbim, har, întelegem gratia divina acordata omului, bunavointa, preferinta, favoarea de care se bucura cineva. Prin Isus Cristos au coborât de sus, din Cer, o multime de haruri, har dupa har. Asa cum spune apostolul Pavel, in El sunt ascunse toate comorile stiintei si intelepciunii. Mântuirea si salvarea noastra este prin har si credinta. El a adus si El a faurit mântuirea omului, din starea de pacat a omului pacatos. Fara bani o primim, numai prin credinta, prin viata schimbata oferita celui care cugeta zi si noapte la legea Domnului!

Sa vedem care a fost scopul vietii lui Simeon, din Luca 2.25-32:

“Si iata ca in Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viata sfânta, si era cu frica lui Dumnezeu. El astepta mângâierea lui Israel, si Duhul Sfant era peste el.
Duhul Sfant il instiintase ca nu va muri inainte ca sa vada pe Hristosul Domnului.
El a venit in Templu, mânat de Duhul. Si, când au adus parintii inauntru pe Pruncul Isus, ca sa implineasca cu privire la El ce poruncea Legea,
Simeon L-a luat in brate, a binecuvântat pe Dumnezeu, si a zis:
– Acum, slobozeste in pace pe robul Tau, Stapane, dupa cuvântul Tau. Caci au vazut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregatit-o sa fie, inaintea tuturor popoarelor, lumina care sa lumineze neamurile, si slava poporului Tau Israel. “

Daca privim la cele câteva cuvinte care prind chintesenta vietii lui Simeon, Luca ne retine deîndata atentia, prin câteva verbe si însusiri prin care face o descriere foarte pertinenta si exacta lui Simeon. Acesta ducea o viata sfânta si era cu frica lui Dumnezeu si, in timp, apare ca efect o consecinta extraordinara, Duhul Sfânt era peste el.

Care era scopul vietii lui Simeon? El astepta mângâierea lui Israel, mângâierea promisa de Dumnezeu celor credinciosi.
Simeon cauta zi de zi sa-si implineasca scopul vietii: siguranta ca sufletul sau traieste vesnic, chiar daca el va muri.
Asa cum Ioan botezatorul, a cunoscu ca Isus este Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii si Simeon, deoarece Duhul Sfant era peste el , a inteles ca rascumparea  si viata vesnica le obtine prin credinta in Isus, Fiul lui Dumnezeu.
De aceea, asa cum cineva spusese odata “ Evrika!”, Simeon cu ochii ridicati spre Cer exclama plin de bucurie:

“– Acum, slobozeste in pace pe robul Tau, Stapane, dupa cuvântul Tau. Caci au vazut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregatit-o sa fie, inaintea tuturor popoarelor. ”

Simeon nu s-a bazat deloc pe vorbe spuse cu mare usurinta: Niciodata nu e prea târziu!
El si-a urmarit in permanenta scopul ales, inarmându-se cu rabdare, ducând o viata sfânta si traind cu frica de Dumnezeu, si, calauzit de Duhul Sfânt, ochii lui au vazut mântuirea.

In Cuvântul lui Dumnezeu, citim “Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile, ca in ziua razvratirii. (…) Si cui S-a jurat El ca n-au sa intre in odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultasera? Vedem dar ca n-au putut sa intre din pricina necredintei lor. “ (Ep.Evrei, 3).
Astazi e ziua in care mai putem decide. Astazi mai este inca har ! Alege viata, ca sa traiesti. Alege-L pe Isus, caci el a spus : ” Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decât prin Mine” (Ioan, 14.6).
Mâine nu stim ce va fi. Nu te lasa amagit de soapta duhului Celui Rau care zice Niciodata nu e prea târziu!

Dumnezeu sa ne binecuvinteze, pe toti care ascultam glasul Lui, cu credinta si har !
Glorie Domnului !

Sfanta Mucenita Tatiana sarbatorita la Catedrala Mitropolitana din Craiova pe 12 ianuarie 2011 de crestinii ortodocsi

On By nelursIn Christian LifeLeave a comment

Moastele Sfintei Mucenite Tatiana au fost purtate, ieri, intr-o procesiune in jurul Catedralei Mitropolitane din Craiova. La manifestarea religioasa au fost prezenti credinciosi din toate zonele tarii.

„Procesiunea cu Sfintele Moaste a fost urmata de slujba Vecerniei cu Litie oficiata cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Parinte Mitropolit Irineu Popa, de catre parintele Razvan Tismonariu, impreuna cu un sobor de preoti si diaconi. Astazi, in ziua praznicului Sfintei Mucenite, slujba Sfintei Liturghii a fost oficiata de catre Inaltpreasfintitului Parinte Irineu Popa Mitropolit al Olteniei. Moastele Sfintei Mucenite Tatiana, mai precis capul acesteia, a fost adus de catre boierii Craiovesti la manastirea Bistrita, de la Constantinopol in anul 1453, iar de aici a fost mutat de catre Sfantul Domnitor Neagoe Basarab la Biserica Domneasca din Curtea de Arges. Dupa reorganizarea Mitropoliei Olteniei la inceputul anilor 1850, capul Sfintei a fost depus mai intai la Episcopia Ramnicului si apoi adus la Catedrala Mitropolitana Sfantul Dumitru din Craiova unde se gaseste si astazi”, relateaza din Craiova, Gheorghe Cioiu, corespondentul Radio TRINITAS in Arhiepiscopia Craiovei.

Sfanta Muceni?a Tatiana a trait in Roma, in secolul al III-lea si a suferit moarte martirica pentru credinta in Hristos in timpul persecutiei din vremea imparatului Alexandru Sever. Sfanta Mucenita Tatiana s-a nascut din parinti credinciosi. Tatal ei a fost de trei ori guvernator si se bucura de multa cinste in Senatul Roman fara a se stii ca era crestin. Sfanta Tatiana a crescut fericita in casa parintilor ei cu bunavointa si cu frica de Dumnezeu. Ajunsa la varsta adolescentei nu a vrut sa se marite ci isi petrecea viata in curatie si in dragoste lui Hristos, Mirele vietii vesnice. Parintii ei au binecuvantat aceasta hotarare asa ca Tatiana, cu si mai mare ravna slujea Domnului. Atat de mare erau virtutile ei incat s-a invrednicit si de cinstea de a fi diaconita in Biserica din Roma dupa randuielile de atunci ale Bisericii. Vremea in care a trait Sfanta Tatiana nu era una dintre cele mai fericite pentru crestini, era vremea persecutiilor imparatilor pagani ai Romei in timpul carora nenumarati crestini au suferit chinuri salbatice si moarte martirica pentru credinta lor. Una dintre aceste prigoane a fost pornita si de imparatul Alexandru Sever. Acum a fost prinsa si Tatiana care l-a marturisit cu barbatie pe Hristos.

www.basilica.ro

NOBLETEA CAILOR LIBERI

On By nelursIn literatureLeave a comment

Cristi IORDACHE
Tehnici de nerezistenta
Editura Cetatea de Scaun
Targoviste, 2010
ISBN 978-606-537-051-7

Cu adevarat nu poti rezista acestor „Tehnici de nerezistenta”. Nici nu trebuie, pentru ca a rezista inseamna poate a pierde, iar dinspre autorul acestui manual poetic nu ne ameninta nici un pericol. Pericolul caruia se supune singur Cristi Iordache, autorul volumului, ne poarta pe o sarma foarte bine intinsa de vers (a se citi culmi ascutite de munte), asemenea unui balerin care isi cunoaste bine fiecare miscare. Face din poemele lui fie un dans agil, fie un moment de repaus care poate parea nesfarsit. Ne copleseste cu grija unui suflet iubitor si tandru sau cu o stravedere care surprinde placut. Cum sa-i rezisti, n-ar fi pacat? Este un fin dirijor al unei orchestre care canta numai pentru noi.

Structurat in trei parti, volumul este un original. Prin cautarile lui montane, insingurat poate intre cer si pamant, Cristi Iordache nu este un pastrator numai pentru el al darurilor primite. Le daruieste: „hoinaresc pe crestele muntilor/ acolo/ zapada nu piere/ sub talpile-mi/ goale/ viscolul/ ma biciuie cu pasari de prada/ acolo/ ma pravalesc sub norii/ ce-ascund/ paraiele/ ochilor tai/ acolo/ cad/ unde tu ma poti obloji/ cu buze/ cu sani”  (pag. 11).  Poetul isi regaseste iubirea din sufletul lui la inaltimea acestor zapezi vesnic pure. Si ne-o spune cu o bucurie in care trebuie sa ii fim alaturi.

Prima parte, intitulata sugestiv „Amor cu Dumnezeu sau cu El intre noi (Gilda Mia)”, cuprinde poeme care sunt adevarate descoperiri interioare. Din hoinarelile/ascensiuni  pe culmi ascutite si inalte descoperirile lui sunt profunde: „hrana rezistentei m-a abandonat/ nasterea/ si hienele-mi devorau/ trupul/ nu ma nascusem la Tagastes dar invatasem/ murirea” (pag. 21). Nu poti sa nu observi cum amintirile sufletului calatorind prin om se afla singure si se rostesc. Astfel, viata, asa cum o simte Cristi Iordache, se dezvaluie si se arata ca un mister, ducand mai departe catre alt mister. „As plange cenusa,/ dar flacari mai sunt,/ mi-e noaptea lumina/ ce-apune in zori,/ Inchide-ma-n tine/ (pamantul mi-e ciunt)/ si fi-vom, femeie,/ doi nemuritori” (pag. 25). Cristi Iordache observa cu rabdarea unui chinez, traieste si ne impartasesete trairea lui, dar in acelasi timp este un cal nobil si liber. Nici un frau nu lasa a-i fi asezat de maini straine. El este liber sa galopeze sau sa se odihneasca, iar riscul acesta, asumat poetic, este o adevarata incantare surprinzatoare. Uimit este si el, poetul, cand afla cum poate „alerga fara sa striveasca firele de iarba”, dar „cu teama de socuri/ ca orice om intreg dupa un transplant de cord” (pag. 15). Aspira catre dragoste cu toate fibrele fiintei lui si o spune cu o cucernica si romantica marturisire: „Si paj voi fi/ la Curtea Ta,/ Femeie,/ de-ar fi/ sa-mi smulg/ si cerul/ si pamantul,/ imi lepad heruvimii,/ toata ceata,/ ca Tu/ Esti/ mai intai/ si nu/ cuvantul” (pag. 14). De notat scrierea cu majuscula a cuvintelor, ca o accentuare a semnificatiei divine. 
 
Partea a doua, intitulata „Sssst, sa nu ne-auda soartea!” cuprinde poezii cu o mare forta de impresionare, care denota o deplina stapanire a mijloacelor poetice. Metaforele abunda si totul e transmis cu puterea unui mesaj bine definit. „Un sange rece serpuind, ma vede”, sau „E gandul-caninii ciobiti ce se-nfrupta” sunt doar exemple, dincolo de care se poate simti substanta filosofica ferma: „Tacerea-cantare de lauda, muta,// ciopleste liturgic caverna mea sluta./ Ecoul melodic, a ploaie de vara,/ est transitus Domini. Fruntea-mi saruta,/ ma naste poveste, ma pierde povara” (pag. 40). Dincolo de unele cuvinte in chip deosebit scrise (soartea, ciata), Cristi Iordache creeaza imagini pline se sens si profunzime, alcatuind un adevarat crez poetic. „Pantera neagra” poate duce cu gandul la leoaica tanara a lui Nichita Stanescu, dar e numai un loc al poeziei din care Cristi Iordache trece mai departe cu aripi adevarate si personale. Din nou atent observator al vietii in poezia „Joc”, ramane totusi detasat dincolo de epuizarea trairii, ca un maestru al propriei deveniri. „Copiii tai au invatat deja sa se joace”, ne spune Cristi Iordache, dar numai dupa ce va fi fost ucis de barbatii femeilor iubite si mame ale copiilor sai. Frumusetea si uratenia lumii capata deopotriva sens filosofic intregit prin cunoastere si traire. In ultima parte a capitolului Cristi Iordache se vrea a fi un Monte Cristo (de remarcat: Monte-munte, Cristo-Cristos), dupa intelegerea nebanuitului sens al gandurilor destinului: din fiinta care se nutreste simbolic din picaturile zapezilor pure si din gandurile limpezi ale inaltimilor, devenirea il poarta catre „un vaduv batran nereticent,/ mi-e idol murirea/ si pribegesc prin rezistenta.// Pretutindeni gladiatori;/ unii ma numesc in continuare,/ din mila,/ monte cristo” (pag. 82). Sunt versuri care aduc aminte de Eminescu („norocul va petrece”). Acceptarea riscului, (ne)rezistenta lui Cristi Iordache este tocmai provocarea libertatii. A cutezantei fiintei umane si a aripilor primite mereu in dar pentru un nou zbor.

Partea a treia se numeste „n mobil”, sugerand deopotriva anonimatul (n) matematic, statistic, dar si o epoca a mobilitatii si nu numai telefonice. Poemele sunt incarcate de aceeasi forta sugerand riscul si asumarea propriei libertati umane, al regasirii de sine in univers: „S-a ridicat pamantul in picioare/ trezit de sange de atei./ Adame,/ -ti spun/ din lumea mea de-acum,/ tu ce traiesti, trait-am eu!/ Asa precum/ Fecioara Preacurata,/ pamantul va ramane greu,/ vor naste umerii-i poteci/ batute de talpa patata/ cu suflete ratacite/ si reci” (pag. 98). Descoperim inca o data realitatea evidenta ca orice creatie nu poate fi decat liber consimtita, o urmare a experientelor existentiale deplin intelese.

Cristi Iordache, un explorator neobosit al umanului si divinului din el insusi, a ilustrat volumul cu desenele fiicei sale. Imagini de frumoasa puritate de copil insotesc poemele si dau o nota calda intregului. Editura Cetatea de Scaun din Targoviste primeste in randurile autorilor editati vocea distincta si clara a poetului Cristi Iordache. Mereu nelinistit si mereu framantat, asa cum numai poetul poate fi, dornic de noi aventuri cutezatoare, Cristi Iordache izbuteste un frumos dar literar pentru cititor. Mai cu seama ca manualul acesta poetic te invata cum sa nu opui rezistenta Vietii in toata minunata ei nesfarsire. Cristi Iordache poarta adevarata noblete a cailor liberi.

Constantin P. POPESCU

Vointa fara putere

On By nelursIn Credinta, EducatieLeave a comment

Motto: “… am vointa sa fac binele, dar n-am puterea sa-l fac.” (Romani, 7. 18)


“Ioan a vazut pe Isus venind la el, si a zis: “Iata Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii!“” (Ioan, 1.29)

“veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi.” (Ioan, 8.32)

“Puterea omului este reflectata de natura lucrului gândit sau facut .…” (autorul)

Ca suport de studiu, si de confirmare si de întarire a celor prinse în titlu, sa luam un text din Romani capitolul 7.

“Caci nu stiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urasc. Acum, daca fac ce nu vreau, marturisesc prin aceasta ca Legea este buna. Si atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci pacatul care locuieste în mine. Stiu, în adevar, ca nimic bun nu locuieste în mine, adica în firea mea pamânteasca, pentru ca, ce-i drept, am vointa sa fac binele, dar n-am puterea sa-l fac. Caci binele, pe care vreau sa-l fac, nu-l fac, ci raul, pe care nu vreau sa-l fac, iata ce fac ! Si daca fac ce nu vreau sa fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci pacatul care locuieste în mine.“ ( Romani. 7.15-20)

Scriitorul Philip Yancey spune ca el alege sa scrie despre subiecte pe care nu le întelege. Acest fapt îl incita ca scriitor. Nu-mi e prea greu sa recunosc ca sunt un om cu putina putere. Însa nu-mi e usor sa scriu despre acest subiect.
Suntem obisnuiti sa vedem mai peste tot oameni plini de putere – ne referim la faptul de a putea, de-a avea capacitate, acea însusire necesara, fizica, morala si intelectuala, de a actiona pentru a realiza ceva ce si-a propus, având putinta, forta fizica, tarie si vointa – mai ales în ceea ce priveste discernamântul.
Dar, la o privire mai atenta, observi infirmitati si fisuri ale vasului din care ies la iveala gânduri, idei si opere marete.

Cu totii suferim de boala imperfectiunii, suntem cumva vitregiti în întelepciune si pricepere, datori în a face binele:

„ dupa cum este scris: “Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar. Nu este nici unul care sa aiba pricepere. Nu este nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toti s-au abatut, si au ajuns niste netrebnici. Nu este nici unul care sa faca binele, nici unul macar.” (Romani, 3)

“Ce este omul, se cunoaste dupa numele care i s-a dat de mult: se stie ca este din pamânt, si nu poate sa se judece cu cel ce este mai tare decât el.” (Eclesiastul, 6)

Imperfectiunea mea, grosolana, e aceea care analizeaza si pune în balanta pe altii. Ochiul critic îi vede pe toti care-i intra în câmpul de lucru, mai apropiati sau mai de departe, contemporani sau aflati demut în istorie, punând în cântar puterea sau capacitatea reflectata de fiecare dintre ei.

Forta multora scot la lumina diverse opere, de tot felul, spirituale sau materiale, articole sau carti de specialitate ori de beletristica, cladiri si edificii de orice fel, a caror valoare le-a dat autorilor un nume.
Cu toate acestea, în viata si activitatea lor apar nu odata sincope mai mari sau mai mici, alteori, chiar adevarate dezastre.

E o vorba, totul e ok pâna nu ti se întâmpla sa dai cu capul de grinda de sus. Te înalti prea mult, te lovesti de grinda, apoi cazi la pamânt! Nu ne place deloc ideea, decum sa ni se întâmple. Dar, decât sa umblam cu capul în nori, mai bine sa cadem si sa ne ridicam pe picioarele noastre.

Fiecare îsi cunoaste o parte din slabiciuni sau neputinte. Nu putem ba una, ba alta.
Am cunoscut doi gemeni, oameni maturi. L-am întrebat pe unul dintre ei: – Au fost momente pe vremea când erati studenti la Sport când unul sa raspunda în locul celuilalt la unele materii de studiu sau la diferitele probe de examen? A zis: – Da, de multe ori, unul dintre noi era mai bun decât celalalt, în multe ocazii. De exemplu, a zis, la proba de înot – o proba despre care ai zice ca nu va crea mari diferente la gemeni – unul era mai performant, si, da, l-a înlocuit pe celalalt.

Ne place sa fim cei mai buni, sa fim apreciati. Daca e posibil, nu lasam sa se vada înafara neputintele noastre. Dimpotriva, le ascundem cât de mult putem. Nu ne simtim deloc confortabili sa ni se vada slabiciunile si neputintele noastre. Mai ales când ne-am urcat pe un piedestal, când ne-am facut o imagine pentru cei din jur, nu vrem sa coborâm din dimensiunea imaginii afisate în timp.
Sigur, mai e si cazul, nedorit de altfel, când suntem mult prea jos, când nu ne mai pasa de nimic, când nu mai simtim nimic!

Un copil, un elev sau un student, dar si unul ajuns în vâltoarea vietii, care nu recunoaste ca nu e suficient de capabil pentru a iesi singur, prin puterea sa din încurcatura – si care nu solicita ajutorul în astfel de împrejurari ale vietii, el nu va progresa îndeajuns si se afla în pericol de moarte.
Pare exagerat – desigur – sa ma exprim cu cuvinte deloc populare, pericol de moarte, însa acestea exprima cel mai bine realitatea de care vorbesc.
Cel aflat într-o stare de copil-copilarie, nu poate realiza si analiza cu luciditate situatia si pericolul în care se afla.

La Mare, daca ignoram pericolul apei, la orice vârsta am fi, putem fi în pericol de moarte. La Ocean, si mai mult, deoarece sunt zone cu rechini. La fel, pentru catararea pe munti stâncosi, înalti, dificultatea si pericolul sunt iminente. Nu avem capacitatea si puterea de a controla totul. Pericolele se pot ivi pe negândite si nepregatite.

Noi putem judeca si analiza foarte bine – dupa o pregatire temeinica – starea plantelor si ale animalelor, noi fiind situati într-o stare superioara si în afara lor. Am aflat din mass-media ca un câine a fost antrenat sa memoreze/raspunda la 1.000 de cuvinte sau semne, însa el nu-si poate da cu parerea, în profunzime, despre semenii sai.

Însa, pe om, nu-l putem analiza în întregime, noi însine facând parte din omenire. Ne poate însa vedea foarte bine starea cineva aflat deasupra si dinafara noastra. Si exista cineva, creatorul nostru. E bine sa stim cum ne vede el, creatorul, ce zice el despre noi.

Parerea noastra despre noi însine sau despre semeni nu este perfecta, precisa si corecta.
Cu privire la om, ora exacta si caracterizarea precisa o poate da si o da numai Dumnezeu. În Biblie aflam ce spune Dumnezeu despre noi. Privind prin lentila Bibliei putem si noi vedea ce vede Dumnezeu la om.

Daca e unul în Mare, gata-gata sa se inece, nu poate fi salvat decât de cineva mai în putere decât el.

La început de An Nou am citit primii psalmi si primele capitole din Proverbe.

“Caci casa ei pogoara la moarte, si drumul ei duce la cei morti: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce, si nu mai gaseste cararile vietii.” (Proverbe, 2.18-19)

Spiritualizând metaforic vorbele lui Solomon, anterioare citatului nostru, prin care îsi povatuieste fiul sa urmeze calea întelepciunii si priceperii, am putea spune ca straina întelepciunii – mândria, minciuna, prostia sau nebunia – îsi are si ea casa ei. Noi putem construi si locui în casa întelepciunii , sau, dimpotriva, în casa strainei.

Apostolul Pavel (Coloseni, 2) scrie laodicenilor cât se poate de clar:

„Vreau, în adevar, sa stiti cât de mare lupta duc pentru voi, pentru cei din Laodicea si pentru toti cei ce nu mi-au vazut fata în trup; pentru ca sa li se îmbarbateze inimile, sa fie uniti în dragoste, si sa capete toate bogatiile plinatatii de pricepere, ca sa cunoasca taina lui Dumnezeu Tatal, adica pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile întelepciunii si ale stiintei. Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni sa nu va însele prin vorbiri amagitoare.”

Sfântul ap. Pavel le scrie corintenilor (1 Corinteni 1.30-31) astfel:

“El a fost facut de Dumnezeu pentru noi întelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare, pentru ca, dupa cum este scris: “Cine se lauda, sa se laude în Domnul.“.”

Revenind la citatul din Proverbe 2.18-19, marturisesc ca m-a cutremurat pericolul de moarte al omului care apuca pe calea strainei, Caci casa ei pogoara la moarte, si drumul ei duce la cei morti: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce, si nu mai gaseste cararile vietii. Cum? Acela, nu mai gaseste cararile vietii?! ….. Vai!

Slava Domnului, ca exista – e drept, singulara – o posibilitate de scapare. Interventia cuiva dinafara spatiului si al timpului în care traim. E vorba de Isus Hristos din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu.
Isus Hristos – daca venim la El, prin rugaciune sincera si prin credinta, în Numele Lui – El ne va ajuta si ne va scapa de neputinta în care traim. El ne-a si înlocuit în moarte când fusese rastignit pentru pacatele omenirii întregi. El este Mielul care ridica pacatele lumii! El ne elibereaza din starea de pacat.

„Omul acesta se înfatiseaza înaintea voastra pe deplin sanatos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-ati rastignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morti.” (Fapte 4)

“Caci în El avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostri: ,Suntem din neamul lui...’” (Fapte 17.28)

Când eram copii eram ajutati de parinti. Acum, ca oameni maturi, suntem copii ai lui Dumnezeu, Tatal nostru, deci El e cel care ne ajuta daca-l rugam. El poate sa ne calauzeasca, sa ne îndrume si sa ne ajute. Avem nevoie de întreg ajutorul lui în viata si umblarea noastra.

Isus Cristos a zis ucenicilor sai:

Despartiti de mine nu puteti face nimic. … Nu va las orfani, va trimit un Ajutor (numit si Sfatuitor, Mângâietor, Aparator, Paraclet, Avocat), pe Duhul Sfânt, care va lua din ce-i al Meu si va va descoperi. (cf.Ioan cap.14 si 15).

Mi s-a întâmplat de câteva ori sa cad în mrejele pacatului, care ne înfasoara atât de lesne, în apele tulburi si învolburate ale vietii. Prin puterile mele slabe, nu aveam cum sa ma salvez, n-aveam cum sa-mi gasesc scaparea si eliberarea. Nu ma putea salva nici un alt om. Decât Dumnezeu si Isus Hristos. Atunci am strigat insistent catre Dumnezeu, în Numele lui Isus, si, dupa un timp, prin credinta, am fost eliberat.
Multumesc lui Dumnezeu ca El aude când striga un nenorocit, când striga un om aflat în primejdie, în nevoie de Dumnezeu, El aude si vine de-l scapa. Glorie Domnului!

N-ai vrea si tu scump prieten sa apelezi la jutorul lui? Sa-ti vezi nevrednicia si neputinta de-a te ridica singur din cursa celui rau, din vicii si pacat!

Sunt totdeauna câtiva pasi de urmat. Apoi, dupa eliberare, Dumnezeu se asteapta sa ne gaseasca în Templu (Nu stiti ca voi sunteti templul Duhului Sfânt? Se asteapta sa avem si sa fim calauziti de Duhul Lui.)

Dupa aceea, Isus l-a gasit în Templu, si i-a zis: “Iata ca te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau.”

Sa nu mai avem aceeasi viata pacatoasa, ca sa nu ni se întâmple ceva mai rau, adica sa nu mai gasim har de iertare si pace. Sa avem o viata noua, curata.

Apostolul Pavel, în a doua sa epistola catre corinteni, mai aduce un spor de lumina:

“Chiar daca as vrea sa ma laud, n-as fi nebun, caci as spune adevarul; dar ma feresc, ca sa n-aiba nimeni despre mine o parere mai înalta decât ce vede în mine, sau ce aude de la mine.
Si ca sa nu ma umflu de mândrie, din pricina stralucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un tepus în carne, un sol al Satanei, ca sa ma palmuiasca, si sa ma împiedice sa ma îngâmf.
De trei ori am rugat pe Domnul sa mi-l ia. Si El mi-a zis: “Harul Meu îti este de ajuns; caci puterea Mea în slabiciune este facuta desavârsita.”
Deci ma voi lauda mult mai bucuros cu slabiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos sa ramâna în mine.
De aceea simt placere în slabiciuni, în defaimari, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorari, pentru Hristos; caci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12)

“O minune: puterea atât de frageda a mugurului proaspat învinge si sparge scoarta cea mai tare si mai dura a unui arbore .” (Lucian Blaga)

Cu totii am citit sau cel putin am vazut o versiune sau doua a celebrului roman a lui Victor Hugo, Mizerabilii.
Jean Valjean, un tânar sarac, flamând, a furat o pâine sa-si astâmpere foamea. Prins si judecat este închis, într-un final, ca ocnas. Dupa mai multi ani, evadeaza si, dupa ce o multime de oameni si case refuza sa-i dea o bucata de pâine, ajunge în cele din urma în casa primitoare a episcopului Bienvenu – nume împrumutat si preschimbat în renume –, episcop care locuieste împreuna cu sora sa, Baptistine. Episcopul, plin de mila crestineasca traieste aidoma rolul bunului Samaritean. Îl aseaza pe ocnas la masa sa. Îi cere Baptistinei sa aduca mâncaruri bune si sa puna tacâmurile cele scumpe folosite la ocazii importante! Aceasta, din priviri îsi mustra fratele, însa preotul pluseaza si mai mult, ridicând permanent standardul bunatatii si a dragostei aratate. Jean Valjean, uimit, manânca cu pofta si contrariat de inima buna a preotului.
Dupa tinuta si starea lui Jean, Bienvenu stia ca acesta este un evadat cautat de politie, dar episcopul îi pune la dispozitie o camera si un pat bun pentru a se odihni peste noapte. Neobisnuit cu patul moale se trezeste în plina noapte, buimac, când – potrivit apucaturilor unui ocnas – pune mâna pe argintaria ochita în timpul mesei si se pierde în întunerecul noptii. Curând, însa, este prins de jandarmi, adus în fata domnului Bienvenu, care, la acuzatiile jandarmilor, îl declara nevinovat, mustrându-l pe Jean “– De ce nu ai luat si cele doua sfesnice de argint, doar ti le daruisem si pe ele?”

Jean Valjean paraseste din nou casa episcopului Bienvenu si mai contrariat de acesta data. Bunatatea exemplara a episcopului, inima sa larga la nevoile sale, disponibilitatea enorma si întelegerea profunda a crizei morale prin care trece Jean Valjean, îl determina treptat sa-si schimbe din temelii viata si gândirea. Se stabileste într-un mic oras, îsi schimba numle, în Madelaine, un nume cald si asezat, cum îi va fi de-acum si viata sa. Daca pâna la întâlnirea cu episcopul Bienvenu, fusese cumva egoist si fara busola, de-acum devine si el un munte de bunatate si întelepciune, asa cum vazuse la mentorul sau Benvenu, care l-a primit cu multa dragoste si empatie. Metaforic, Bienvenu îl prefigureaza pe Mântuitorul Isus, pe Dumnezeu însusi, care este plin de dragoste si întelepciune si de bunatate. Din iubire pentru om, El si-a jertfit Fiul.
Întâlnirea reala pe cale spirituala cu Dumnezeu sau cu oamenii schimbati de El, dupa tiparul Sau, e un har deosebit care va molipsi si viata noastra cum s-a întâmplat cu Jean Valjean.
Richard Wurmbrand spunea despre cineva ca avea o astfel de credinta care se lua ca si gripa!
Isus Hristos ridica pacatul nostru si neputintele noastre, El ne da la o parte valul care ne împiedeca ochi sa vedem realitatea spirituala în care traim. El e Acela care ne poate elibera din cursa celui Rau în care ne-am obisnuit sa traim. El ne ridica din starea de pacat si ne ajuta sa umblam frumos dupa voia Lui si voia noastra. Asa primim puterea care ne lipseste, eliberându-ne din lanturile pacatului în care traim, prin credinta în Dumnezeu.

Un lucru extraordinar: Dumnezeu nu oboseste iertând, implicându-se în viata noastra ratata, restaurând-o cu migala.
Vei spune, poate, ca nu ai nevoie de iertare! Dar numai iertarea aduce si schimbarea de care ai atâta nevoie si binecuvântarea vietii de acum si a celei vesnice.
De iertare avem nevoie. Pentru necredinta manifestata, pentru faptul ca nu am multumit pentru multele oportunitati oferite de Dumnezeu prin mila Sa: pâinea de pe masa, sanatatea daruita, serviciul, pensia, pentru familie. Suntem vinovati ca nu I-am multumit.
Curaj! Mai este înca har si speranta!
El spune tuturor Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afara!

Glorie Domnului! Amin!

DE CE M-AM FACUT INGINER

On By nelursIn FamilyLeave a comment

Orice baiat crede ca taticul lui este cel mai grozav om din lume si desigur ca si eu credeam la fel. Mai ales cand vedeam ca taranii isi scot caciula si ii spun: „Sa traiti domnul Vasilica”. Eu eram mandru nevoie mare, ma infoiam ca un curcan, si-mi vinea sa strig in gura mare ce grozav e taticul meu. Taticul meu era nascut in comuna Stoilesti judetul Arges si ajunsese in Basarabia dupa alipirea Basarabiei la Patria Mama fiind trimis sa ocupe un post „la stat”, caci plecasera multi functionari rusi cand Basarabia a fost preluata de romani. El imediat dupa luptele de la Oituz si Marasesti a fost demobilizat, s-a intalnit cu mama in comuna Umbraresti, cred ca judetul Tecuci, unde familia mamei era refugiata din Muntenia care era ocupata de nemti. S-au casatorit la primaria din Umbraresti apoi au plecat in Basarabia, unde lui tata i s-a dat un post minor la Directia Generala de Poduri si Sosele a judetului Lapusna cu capitala Chisinau. Serviciul lui tata era legat de reparatia soselei nationale judetene din care motiv ne-am mutat in diferite localitati, adica unde trebuia reparata  soseaua.
 
In poza alaturata este taticul meu intr-o fotografie facuta la Nisporeni, cumuna vecina mai mare resedinta de plasa, pe data de 2 iulie 1921. Este in uniforma de lucru, functionarii la Stat aveau uniforme diferite in functie de Directia Generala de care apartineau.

Odata tata a trebuit sa se duca la Chisinau la Directia Generala si eu l-am rugat sa ma ia si pe mine ca vroiam sa vad si Chisinaul de care auzisem de la alti copii povesti nemaipomenite. Tata m-a luat si am plecat de acasa cu noaptea in cap. Pentru prima data mergem intr-o caruta cu doi cai care fugeau repede de mi se taia respiratia. Am ajuns si la use ne-a intampinat domnul Eftimie care era un fel „de om la toate” si locuia chiar in cladirea Directiei Generale ca sa o pazeasca si noaptea pesemne. Tata i-a spus „sa traiesti bade Eftimie” (era mai batran ca tata). Badea Eftimie i-a raspuns: „si matali Vasilica” si ne-a facut semn sa intram in cladirea impozanta care era „Directia Generala de Poduri si Sosele a Judetului Lapusna”.

Mi s-a facut inima cat un purice, mi-era frica dar eram atent la tot ce se intampla. Era o experienta noua extraordinara pentru mine care pana atunci nu aveam de-a face decat cu taranusi de seama mea cu care ne jucam de-a prinse-lea, si de-a mijoatca (cred ca era un cuvant stalcit rusesc care ar fi insemnat de-a v-ati ascunse-lea). Pe culoar ne-am intalnit cu mai multi domni care mergeau grabiti cu vrafuri de hartii in brate si intrau in diferite birouri. Taticul meu cel grozav le-a spus la toti „sa traiti”, fapt care m-a facut sa sufar, nici unu nu i-a zis si lui cum ii spun taranii „sa traiti domnul Vasilica”. In sfarsit am intrat intr-o camera in care era un birou mare in dosul caruia statea tolanit un tip gras cu chelie care bea ceai dintr-un pahar pus intr-un suport cu maner care stralucea, cred ca era de argint. Tipul sorbea zgomotos, probabil ceaiul era fierbinte. Tata a luat o pozitie de drepti a pocnit din calcaie si a spus tare: „Sa traiti domnule Conductor Tehnic”. Maldarul ala de slanina a mormait ceva intre doua sorbituri de ceai fierbinte: „De ce ai venit cu copilul? Noi avem treaba, du-te si lasa-l sa te astepte la Eftimie si apoi vino repede inapoi”. Imi venea sa plang, m-a umilit si pe mine si pe tata, aceasta creatura nesuferita. Si domnul Eftimie era ocupat asa ca m-a dus intr-o camera si m-a asezat pe un scaun cu speteaza. Dupa ce a plecat domnul Eftimie am izbucnit intr-un plans in hohote. Eram zdrobit, taticul meu spunea „sa traiti”  si lui nu-i spunea nimeni. Domnul din dosul biroului care bea ceai cu sorbituri sonore, domnul acela nesuferit a pus capac la toate.

Nu stiu cat am asteptat si in sfarsit a venit si taticu, care era si el tare suparat, de m-a luat si ne-am dus la caruta. Pe drum l-am intrebat o multime de lucruri ca sa ma lamuresc si eu. L-am intrebat cum se face ca se spune „sa traiti” numai la anumite persoane. El mi-a spus ca obiceiul asta e din armata, cei cu grade mai mici spun „sa traiti” la cei cu grade mai mari, deci toti cei pe care i-am intalnit in Chisinau aveau grade mai mari decat taticul meu. Asta m-a mahnit profund. Deci si eu eram mai mic, mai neinsemnat.
– Taticule spune-mi cine este mai mare ca tine la serviciul tau, l-am intrebat eu cu sfiala?
– Ei dragul tatii, mai intai este domnul pe care l-ai vazut, cel gras care bea ceai, el este cunductor tehnic, mai mare ca el este domnul subinginer, care era si el intr-o camera vecina, apoi este domnul inginer care sta in Bucuresti si vine pe aici de 3-4 ori pe an numai in inspectie, si daca cineva nu a lucrat bine sau a gresit il da afara imediat.
– Taticule eu nu am stiut ca tu esti cel mai mic, eu credeam ca tu esti cel mai mare. De ce esti cel mai mic si ceilalti sunt mai mari ca tine? am intrebat eu.
– Ovidica, eu am mai putina scoala, eu am numai patru clase de scoala primara, ei au scoli mai inalte, domnul care bea ceai are afara de scoala primara si scoala de conductori tehnici, domnul subinginer are scoala de subingineri si domnul inginer de la Bucuresti are diploma de inginer de la Politehnica, un fel de Universitate, unde ca sa inveti trebuie sa platesti bani multi care este taxa si trebuie sa fii foarte destept ca sa intelegi totul.
– Taticule, eu vreau sa ma fac inginer ca sa-mi zica  –  sa traiti – magarul care m-a dat afara din camera lui, si sa-mi zica si domnul subinginer, vreau ca toti sa-mi spuna „sa traiti” si eu sa nu spun la nimeni.
– Dragul tati, esti copil si nu intelegi, tu niciodata nu n-o sa ajungi inginer ca eu nu am atatia bani ca sa platesc taxele chiar daca tu ai sa fii destul de istet la minte.
– Taticule ai sa vezi, eu am sa te razbun, eu am sa ajung inginer ca magarul ala care bea ceai m-a facut sa plang si am vazut ca te-a suparat si pe tine.
– Sa te auda Dumnezeu ca as dori si eu dar nu prea cred in minuni!

***
Taticule, te-am razbunat! Am ajuns inginer dupa ce o banda de huligani bolsevici te-a omorat in bataie in Balti pe 28 iunie 1940, cand eu si cu mama am reusit sa fugim in Vechiul Regat. Pacat ca nu ai mai trait sa vezi si minunea asta! Nu stiu in ce groapa te-au aruncat nemernicii, dar acolo unde esti sa dormi linistit. Baiatul tau e inginer si nu mai spune sa traiti la toata lumea.

Semneaza,

Inginerul Ovidiu CREANGA
baiatul lui Vasile CREANGA care spunea „Sa traiti” la toata lumea!
ianuarie 2011
Toronto/Canada

COLIND BUCOVINEAN: DUMNEZAU CU PETRU SFANT

On By nelursIn poetryLeave a comment

Dumnezau, cu Petru Sfant,
Coborat-au pe pamant,
In mijlocul satului,
La casa bogatului.
Buna sara, om bogat,
Gata-i cina de mancat?
Gata, gata-i mai acusi,
Dar nu-i pentru voi, adusi.
Dumnezau cand o aflat,
Tare s-o mai suparat
Si la drum iar o plecat,
Spre capatul satului,
La casa saracului.
Buna sara om sarac,
Gata-i cina de mancat?
Gata-i, gata-i dar putana,
Insa tati om prinde-otara.
S-o-ntampla si n-o ajunge
Noi, din sat, vom mai aduce.
Dumnezau cand o aflat
Tare mult s-o bucurat
Si totul s-o luminat,
In casa saracului,
La capatul satului.
——————————————–
*Colind romanesc cules din Bucovina detrunchiata de Tara –  din zona Storojinet/Cernauti

Tiberiu COSOVAN
Suceava
ianuarie 2011

COLINDUL SUFLETULUI INGHETAT…

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

(O ALTFEL DE POVESTE DE IARNA…)

„Ninge ca-n Esenin si-n poema rusa…” cu fulgi enigmatici si mari scoborati, parca, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparnitei invechite de unde timpul se scurge liniar si fara de-ntoarcere prin firicelele marunte de mineral amorf. Imi place sa ascult, aproape fara sa respir, linistea. Linistea unei povesti de iarna in care oameni si animale, cer si pamant salasluiesc dimpreuna in pace si bunavoire, ca si cand ar inchipui toate la un loc un paradis alb cu varsta incremenita in propria-i eternitate predestinata. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime in sufletul omului si al vremii, este nimeni altul decat Dumnezeu insusi. Cel ce s-a inomenit in mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfasiat cu patima in bucati acum, la inceput decadent de secol XXI, un ev caruia ii suntem nevoiti a-i respira cu sila in din ce in ce mai multe lese sufocante aerul si dezordinea provocata.

Trebuie sa spunem insa ca actorii basmului acesta real suntem noi, noi si… ceilalti, personagiile oculte si pline de condescendenta neintemeiata, neputincioase de a mai fi vreodata, macar si pentru o efemera secunda pamanteana, oameni – o lume bizara si pestrita, nelasata sa existe in voie, sa devina, sa simta, sa arda, sa experieze iubirea adevarata si pura, sa se aseze pe marginea propriului destin si sa-si recunoasca pacatul si limitele trairii personale pentru a le arunca, mai apoi, in focul gheenic al mitizarilor irelevante de tot soiul ca sa ajunga in final la a se reconstrui pe sine definitiv si la a-si recompune din bucati fiinta sfasiata axiologic si moral, impinsa totalmente controlat in mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale sperante alungate – careia i se tot sugruma zilnic estetica superioara a povestii ei reale spre a i se aseza in loc nimic altceva decat un maldar urias de iluzii macabre nascute doar pentru propria-i ingropaciune a spiritului… Sa ne amintim in acest sens, totusi, faptul ca “Nu un public alcatuit din tarani sau targoveti ignari, ci criticii muzicali si de arta cei mai avizati au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanitatii calcate in picioare azi de chipurile multe aflate in spatele mastii mondiale oculte sunt aruncate fara mila in spatele portilor acestui tintirim consacrat al mortii – un alt lagar totalitar cu prizonieri contemporani -, porti avide de viata, ce stau deschise continuu spre a inghite cu nesat… Omul. 

Dupa cum se stie, orice poveste isi are talcul ei misterios, ce doreste a-i fi dezvrajit de ascultatorul ei atent si dornic de a-i cunoaste cu o imensa curiozitate si nerabdare sfarsitul. Basmul nostru de iarna are insa un miez aparte. El nu se leaga de un fapt anume, ci de o… atmosfera anume – aceea a sufletului inghetat al omului din prezent, eroul principal al microspatiului uman din Univers numit simplu Pamant, un copil al dumnezeirii impins violent, fara voia lui, desigur, in noaptea ignorantei condamnabile si care este determinat zilnic sa isi ucida inconstient de urmari istoria trecuta, dar si pe cea prezenta in fata unui viitor incert, insa in mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iata, prin ceea ce i se ofera ostentativ la mereu asa-zisele promotii limitate ale destinului, din ce in ce mai mult si cu grabire subinteleasa de toti la exil definitiv in bratele mortii hulpave de orice si descarnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioara indumnezeita intocmai ca un arc ciuntit de hiperbola ce isi intinde amenintator venele uscate de ger inspre intuneric si nu catre Lumina. Inspre intunericul acela al mizeriei oculte glasuita prin ode satanice lugubre – o ecuatie existentiala a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsa, insa cu chipul mefistofelic in imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape stearsa a icoanelor sfinte. O cortina neagra, imbacsita de minciuni si de himere, lasata cu stridenta nonsalanta sa cada peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte si ai celei de dupa Cristos si chiar peste Mantuitorul insusi ca o palma grea data cu naduf Omului indelung patimitor si cu rabdare capatata prin credinta.

E greu sa-ti inchipui momentul cand suflul intregii umanitati va fi aliniat ca un detasament disciplinat de soldati ai garzii regale la pseudocredinta impusa de mastile oculte ale timpului actual, cu tot sirul lor de „crize” aruncate cu buna stiinta asupra Fiintei umane spre a o supune si spre a o sclaviza cu orice pret – un pret amar si de o cruzime infioratoare, anume cel al pierderii totale a libertatii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat stiintific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a actiona fara discernamant ca la o comanda experimentala de tip pavlovian data de cei care se hazardeaza din rasputeri acum sa ii nege existenta lui Dumnezeu pentru a fixa in mentalitatea colectiva noua lor ordine mondiala eronata din start si construita pe un singur fundament putred: acela de a stapani completamente lumea prin puterea banului si a violentei, plecand de la acceptia oculta ca „Banii si puterea sunt totul!”, restul nemaiavand nicio importanta funciara decat daca aceasta poate aduce un castig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals si mai lipsit de ratiune sanatoasa.

Gandire patologica de actori sociali slabi de minte si nuli de afect, paiate efemere stranse in loji masonice ca oile in tarcuri si stoarse de vlaga la usa pierzaniei, inchipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemeritatii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel inchipuit de Camille Saint-Saëns. Iata pretul vanitatii bolnave cu lungul sau sir de erori cu tot !… Poezie a existentei telurice superioare ucisa cu fiecare bataie de aripa a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca si celelalte, de altfel, esecului sumbru intr-un viitor imediat!…

In aceasta altfel de poveste hibernala destul de trista cu personaj unic si deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi intre anxietati sfasietoare si extaz ontologic cu esente negative nascut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanitatii, vrem sa propunem, totusi, un final estetic, aparte, altul decat cel usor previzibil indus de atmosfera trairii uscate de suflet de acum, un final care sa contina in el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiintei umane, de revolutie spirituala a acesteia prin revenirea fireasca la matca divina si la sinele sau propriu. Sa anulam complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul si morbidul din jur conturate socant prin jocul succesiv de imagini si de sloganuri lapidare ale reprezentantilor urati la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real si cu o forta de indiferenta fascinanta in ceea ce priveste absurdul gandirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii fortate a lumii, dar si singura poarta catre libertatea totala a Fiintei umane alaturi de credinta in Dumnezeu.

Acum, cand ceasul vremii pamantene sta sa bata ultima secunda a inca unui an postcristic, nu vrem ca omenirea sa ajunga a rosti (cu inconstienta vadita si fara puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmarile supuseniei sale ilogice de moment catre „mai-marii” autointitulati ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasa de poezie!” (Voievodul tiganilor), nu. Vrem insa ca toate diminetile lumii, care “se duc pe un drum fara intoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei si timpul dintre acestea sa fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea intr-una din nuvelele sale pentru a-si schita pur si simplu cu simplitate personajele inchipuite, si anume: “Fara nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese in parul ei negru citeva orhidee (…)” (Indiferentul) Caci, in izvorul timpului care siroieste istorie, credinta si cultura – cele doua orhidee suave ale umanitatii – raman singurele cai de intrare in spatiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar si armele unice ale detrunchierii limitelor unei gandiri contemporane oculte si reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitiva a Omului pictat pe marea panza a Universului de mana Creatorului sau singular… 

„Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvintul nu poate vorbi. In acest sens ea nu este intru totul umana.”, ne spune acelasi Pascal Quignard in „Toate diminetile lumii”. Povestea noastra de iarna este insa una esentialmente umana. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seara „…la imaginea unui drum in forma de cerc, un drum care se intoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutica a cotidianului”) ne fixeaza viata in timpul liniar al cotidianului nostru complex si banal, in aceeasi masura, si ne invita la ne-moartea spiritului colectiv al umanitatii in cuprinsul destinului sau tulburator de sinuos. Si poate ca vom fi salvati, astfel, de restristea neregasirii de sine a Fiintei umane intru existenta sa si ne vom raporta interioritatea in dimensiunea de aici, dar si in cea urmatoare acesteia numai si numai la Lumina vesnica a lui Dumnezeu si la ceea ce se defineste drept dragoste pura in ansamblul ei atotcuprinzator. Fiindca „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi si sufletul ei tocmai de asa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipala proprie conceputa de Creator si pentru a se pozitiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care il binemerita in infinitum.

Colindul nostru este o ruga fierbinte inaltata catre Dumnezeu acum cand balanta vremii se inclina usor, usor inspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapa omenirea de propria-i distrugere atata vreme cat ea singura nu isi da seama ca se va pierde in curand definitiv prin forta ochiului sasiu si lipsit de iubire adevarata al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU
31 decembrie 2010

Cand Usa Nu Se Deschide …

On By nelursIn Opinions1 Comment

Ti s-a intamplat vreodata sa petreci singur-singurel, departe de familie, de prieteni si biserica, una din sarbatorile mari ale credintei crestine? Poate ai fost trimis in delegatie in alt oras, poate ai iesit din cazarma pentru cateva ore cu bilet de voie, pe cand erai militar in termen. Poate, ca elev sau student, la sute de kilometri de casa parinteasca, ai ratacit la intamplare prin oras, nestiind incotro s-o apuci. Poate ca traversezi chiar in aceste zile pustiul de gheata al singuratatii umane …
Frumusetea sarbatorii paleste fara tovarasia celor dragi. Cadrul adecvat pentru bucurie este partasia. In conditiile cele mai putin fericite, chiar tovarasia unor straini este preferabila singuratatii si poate implini nevoia de partasie a inimii, macar la nivelul ei de baza. Asa se explica exuberanta in masa a oamenilor, cand sarbatoresc un eveniment deosebit, cum ar fi izbanda unei revolutii dezrobitoare, biruinta in razboi, sau chiar un eveniment frivol cum este victoria echipei favorite de fotbal. Momentele de bucurie intensa trebuiesc impartasite. Oamenii dau buzna in strada, striga, canta si imbratiseaza niste necunoscuti.
Ori, poate in momente de singuratate, ai nutrit dorinta sa vizitezi o familie recomandata de parinti la plecarea ta de acasa. Te-ai grabit, plin de sperante, spre adresa cautata. Ai apasat cu emotie butonul si auzeai zbarnaitul strident al soneriei dincolo de usa. Ti se parea ca toti vecinii de pe scara blocului aud soneria si-i simteai parca spionandu-te prin vizorul usii lor. Numai in spatele usii din fata ta nu se auzea nici cel mai slab zgomot, oricat de atent iti ciuleai urechile. In cele din urma, convins ca usa va ramane inchisa, coborai scarile cu pasi rari si inima grea, uitandu-te in urma la fiecare cotitura, cu o ultima farama de speranta …
Lumea in care traim este fragmentata de prea multe ziduri si usi, faramitata in spatii prea marunte. Ziduri ridicate cu scopuri legitime, care protejeaza, dar si ca bariere nelegiuite, care izoleaza. Aceeasi usa tine pe unii afara si izoleaza pe altii inauntru. Cu cat cineva traieste vremuri mai bune, cu atat mai multi oameni bat la usa lui si cu atat mai ferecate ii sunt portile, menite sa tina afara pe nedoriti.
Isus n-a avut usi (cum n-a avut nici casa) si n-a fost bariera care sa-i tina pe oameni departe de El. Dar cele mai multe usi L-au tinut (si-L tin inca) pe El afara, pentru ca inimile-L tin la distanta. Mai mult, in limbajul metaforic al Evangheliei Sale, Isus S-a facut pe Sine Usa deschisa spre mantuire si Calea care duce spre cer: Singura Cale si singura Usa!… El a lansat invitatia universala, fara restrictii de nici o natura: “Veniti la Mine, toti …”. A mers inca si mai departe, punandu-se in pozitia de a bate El in mod staruitor la usa inimilor noastre, in timp ce usa Lui o tine mereu deschisa.
“O, ce bine-i cand o usa se deschide cu iubire”, suna binecunoscuta cantare. Dar in fata lui Iosif si a Mariei toate usile Betleemului au ramas inchise, in ziua cand au avut cea mai mare nevoie de gazduire. Pentru perechea cea mai obosita, pentru femeia insarcinata, gata sa nasca, pentru sotul ingrijorat, pentru Pruncul ceresc, pregatit sa descinda in lumea noastra, nu s-a gasit loc in toata cetatea. Pe cine gazduiau oare hanurile de poposire ale Betleemului si odaile de oaspeti din zilele acelea?
Un loc de gazduit se poate pregati aproape intodeauna; un pat se poate asterne oriunde, chiar pe podeaua odaii, ori in bucatarie, daca  in inima este loc de primire. Ti s-a intamplat poate si tie sa poti oferi musafirilor doar un pat improvizat pentru cateva nopti, avand mai tarziu surpriza sa ti se multumeasca mai sincer si mai calduros decat daca le-ai fi oferit dormitoare separate. Ai riscat poate pedepse aspre, ignorand oprelisti comuniste, cand ai deschis usa casei tale spre gazduire clandestina unor musafiri veniti de peste hotare, care nu erau invitatii tai, pe care nici macar nu-i cunosteai. Cand inima accepta si primeste, usa casei se deschide cu bucurie si minunea prezentei ceresti se intampla: “Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri”.
Pentru Iosif si Maria, chiar tara natala a devenit neprimitoare. Nu poti fi popular, cand bati la usa in numele lui Mesia. S-a gasit adapost in Egipt pentru familia sfanta, dar nu in propria tara, pentru ca vatra inimilor era rece, mintile erau impotmolite in prejudecati, iar credinta adevarata mai rara decat argintul.
Astazi, in anul de gratie 2010, a venit randul pentru inima mea si a ta sa dea un raspuns. Daca Domnul insusi ar bate la poarta si L-ai vedea prin vizor, cum I-ai deschide, cum L-ai primi, cum I-ai oferi tot ce ai, intr-un spirit de lepadare de sine revarsat din abundenta peste casa ta prin simpla Lui prezenta!… Dar El bate si astazi la usi, o stim prea bine. Bate prin mana celor mai neinsemnati frati ai Lui. Oare pe cati dintre ei i-am nesocotit, i-am respins, i-am ignorat, i-am considerat nedemni de ospitalitatea noastra, de timpul nostru pretios, de eleganta interioarelor noastre, de valoarea banilor nostri?
Gelu Arcadie Murariu