• Curios lucru: astazi toti mi-au dat dreptate cu toate ca nu sint seful lor.
• Ori intri in politica, ori ramai cine esti.
• Ce e frumos si lui Dumnezeu ii place. Si adesea il tine pentru El sau il ia la El.
• Editorialul este un articol de fond de ten.
• Sa aveti un sfirsit de saptamina cumsecade (Vlad Nicolau).
• Toate promisiunile sunt teoretice.
• Unde ai invatat tot ce nu stii?
• Pomul se cunoaste dupa fructe, nu dupa flori.
• Optimistul e un pesimist prost informat…
• Pentru ca efortul sa fie placere trebuie ca placerea s-o obtii fara efort (Zoltan Terner).
• Dragostea trece prin stomac…Nimeni nu spune unde ajunge.
• Unii au uitat de unde au plecat. Altii nu au plecat si tot au uitat.
• Ideile preconcepute se autointretin.
• Dreptatea e de partea acelora care gindesc ca noi.
• Toate statuile au un soclu…Nu orice soclu are statuie (Nae Cernaianu).
• Ce nu-i interzis e obligatoriu.
• In principiu, cel care condamna trebuie sa aiba leafa mare.
• Uneori e cuvintul intre doi oameni. Alteori e omul intre doua cuvinte…
• Exceptia repetata prea des devine regula.
• E unul care imi distruge personalitatea a doua oara (Andrei Bacalu).
• Nu toti sunt usa de biserica. Mai exista si ferestrele inguste.
• Consensul este scopul contraverselor.
• Unele prapastii se afla la mare inaltime.
• Sa privim cu optimism spre trecut !
DOREL SCHOR
Tag: Dumnezeu
GENIU NEPUSTIU – Exercitiu de adio
„Intotdeauna ajungem in locul in care suntem asteptati.”
Ovidiu Mircean.
Seminte de poem, colaje, ecourile umbrelor …
E bigamie sa doresti si dar
sa nu rodesti.
Doamne cata splendoare,
dar nu pentru orbi !
In satul smulgerii mele din
mierla indoliase un
curcubeu.
Durerea estetizeaza pentru
ca ii suntem gemeni.
Popor al meu nu mai ai loc
pentru sfintii inchisorilor.
Ecoul umbrei mele aude
cum suspina Dumnezeu.
Goliciunea nu e perversa,
hainele da .
Nu mila e samanta iubirii,
ci dorinta.
Soarele e acolo si noaptea.
Stelele nu le vezi din cauza
luminii.
In micul ecran e groapa
metafizicii.
Preacurvia nu e a trupului, ci
a duhului coborat: a inalta.
Sunt batran, nu mai sunt
gelos pe ingerul cazut.
La originea zborului, au
fost smulgerea si saltul.
Limba clopotului e captiva
ca golul lui.
Nu de legea lustratiei avem
nevoie, ci de legea
frustratiei.
Omul are obsesia orfaniei
la proportii cosmice.
Venerand un Tata Ceresc,
de fapt acuzam un incest
planetar?
Omul este extraterestru:
Creatorul nu e
pamantean…
Nu esti rob, deci nu fii
robot.
Otice taras infricosat, este o
insulta a Creatorului.
Din cugetul tau se plasmuie
visul si ti se daruie.
Artele, ca si religiile, sunt
de genul feminin.
Omul uitat in lume este
inger salbaticit.
Partea ta de noapte cheama
sfericitatea textului.
Traim inversand timpul…
Murim zilnic, asta facem.
Din sangele meu striga
sevele primordiale.
Cine stie sa sfideze uratul,
are inca zeu intact in el.
Pe cat mori, pe atat te
reumpli de viata.
In orgasm, iti aud electronii
cum sar de pe orbitele
stinse.
Toate poemele de azi sunt
orgasme sub – cuantice.
Oricum murim: sa murim
melodios.
Un infern pierdut nu e
paradisul cautat.
In sus si in jos se perindau
tipenii. Le dadeam cu mila
binete.
Veriga lipsa nu este ingerul,
ci femeia.
Pe luciul apei, se tanguie
delirul abisului.
Vei auzi prin cetate ca as fi
murit. Sa nu-i crezi.
Prin aceea ca timpul-spatiul
sunt circulare, tot ce a fost
va fi.
Adevarul nu trebuie
muscat, ci gustat.
Semintele rodiei se numara
cu limba…
In seminte e hermeneutica
divinului.
In fiece sambure, rabda
arborele vietii.
Prea multe cimitire pentru o
singura moarte.
Prima scriere a fost urma
pasarii pe omat…deodata
pierind.
Acolo unde varful flacarii
intra in cer, iese un suflet.
Totul este ceea ce
semnifica.
Nimic nu este decat gandit.
Inteligenta ta e umbra
luminii.
Metafora e logos strapuns.
Orice contact este un viol.
Inocenta este prudenta
mortii.
Cele mai multe injuraturi
sunt de mama:
o reminiscenta de
razboi?…
Fiinta face obsesii, care
nasc zei ambigui…
Zeilor canibali le e placuta
osanza.
Celor psihedelici, narcozele
si orgasmul.
Gene- erogene,
endocrinologie a crinilor …
Cand nu voi mai fi, voi fi.
La inceput a fost
muscatura, apoi a sublimat
in sarut…
Eugen Evu
Pamant de coji de nuca
S-a razvratit pamantul. Si el, cat sa suporte
Aceeasi lacomie, aceleasi vechi pacate,
In tehnologic lustru, barbarele cohorte
Calcandu-se pe gura, sfidandu-le pe toate –
S-a razvartit pamantul. S-a suparat oceanul.
Si ele, cat sa duca atata fala-n spate,
Cum sa suporte-n suflet ca Dumnezeu – e banul,
Si legea omenirii – e lupta pentru toate –
S-a razvratit pamantul. S-a suparat natura.
De multa prea dreptate ce-njuga armonia.
De mult prea multa stiinta, cu Regele ei, ura.
De cat de drepte fura, si justul, si hotia.
S-a razvratit pamantul de-atata neghiobie.
S-a razvratiti oceanul de-atata nesimtire.
S-a razvratit natura de lacoma prostie.
Calcam pe-un cer de tandari, cu mila, mantuire…
Jianu Liviu-Florian
Faima cea mult râvnita
„Cum puteti crede voi, care umblati dupa gloria, pe care v-o dati unii altora, si nu cautati gloria care vine de la singurul Dumnezeu?“ (Ioan, 5.44)
Slava lui Dumnezeu sta în ascunderea lucrurilor, dar slava împaratilor sta în cercetarea lucrurilor. (Proverbe, 25.2)
Întelepciunea nu o primim, trebuie s-o descoperim pentru noi însine. (Marcel Proust)
Dorinta de prestigiu –
Intra în fibrele fiintei umane din vremuri stravechi, odata cu savârsirea pacatului originar, din Gradina Eden, odata cu neascultarea de pretentiile îndreptatite ale lui Dumnezeu, care i-a creat si i-a asezat într-un loc mirific, purtându-le de grija îndeaproape. Curând, aceasta stare contaminata, a condus la înfaptuirea primei crime din istoria omenirii. Cain, plin de gelozie si ura, si-a omorât fratele, pe Abel, si pentru ce? Pentru ca Dumnezeu a privit cu placere la jertfa adusa de Abel, iar jertfa lui Cain n-a fost primita din pricina mândriei de care era stapânit. Atitudinea si caracterul lui Cain nu au placut deloc lui Dumnezeu, iar Cain s-a întunecat de furie în loc sa se schimbe si sa se smereasca înaintea lui Dumnezeu pentru a fi si el primit. Cain s-a înaltat în ochii lui, însa mândria îl coboara pe om.
Nu întâmplator oda a fost printre primele specii literare foarte raspandita, în care autorul îsi exprima elogiul sau admiratia fata de anumite persoane sau fapte eroice, împlinind pornirile si dorintele imediate de satisfacere a dorintei omului firesc de a fi adulat.
Slava, gloria, renumele, lauda, preamarire, proslavirea, reputatia, popularitatea, aprecierea publica, autoritatea, prestigiul – sunt câteva sinonime pentru cuvântul care exprima ideea înaltarii de care vorbim.
Mândria, in general, il cuprinde pe om asa cum turnesolul coloreaza toata solutia chimica, daca nu esti atent s-o tii in frâu, in limite acceptabile.
Insa, ca sentiment de multumire, de satisfactie, de bucurie, de demnitate, de încredere – pe tonuri si armonii normale, filtrata cu modestie si bun simt în caracterul si atitudinea curata, care sunt de dorit –, mândria, poate fi un sentiment normal si benefic, însa, ce trece în zona de lauda si fala, de gâdilare a orgoliului, de îngâmfare si înfumurare, intra în teritoriul unei glorii desarte.
Toti dorim sa obtinem aprecierea. Cu totul altceva este însa a cauta cu orice pret lauda celorlalti, de a fi mai presus de toti. Tuturora ne place sa fim vorbiti de bine de toti oamenii, poate mai putin de cei pe care-i desconsideram.
Un scriitor polonez, Stanislaw Jerzy Lec, are o cugetare în care spune ca în fata celor mici trebuie sa te pleci mai mult!
La început Dumnezeu a facut Cerurile si Pamântul. Apoi a creat stelele, soarele si luna, lumea vegetala si lumea animala, apoi a creat omul, deschizând drumul istoriei omenirii.
Asadar, la început a fost Dumnezeu. El a facut lucruri extraordinare, cu adevarat marete. Cine-i va putea sta alaturi? Cine mai e vrednic de glorie, de faima?
Se stie ca si ingerul stralucitor, Lucifer, a dorit sa aibe întâietate alaturi de Dumnezeu, creatorul, el un înger creat. Aceata îngâmfare l-a costat viata luminoasa de pâna atunci, fiind aruncat pe pamânt, numit Satan, împreuna cu îngerii si demonii sai.
Însa noi avem pe Dumnezeu ca Tata si dorim sa-i fim ascultatori!
Caci toti cei ce sunt calauziti de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. si noi n-am primit un duh de robie, ca sa mai avem frica; ci am primit un duh de înfiere, care ne face sa strigam: “Ava! adica: Tata!” Însusi Duhul adevereste împreuna cu duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu. (Romani, 8.15-16).
Tocmai pentru ca oamenii nu inteleg, pe deplin sau mai deloc, cum gandeste si cum actioneaza Dumnezeu, cum a creat totul din nimic, oamenii ajung de il desconsidera, de il reneaga, si cauta sa se ridice pe ei insisi in slava!
Omul nu vrea sa recunoasca descoperirile lasate pentru om in Biblie. Aici gasim scris tot ce trebuie sa stim, neaparat, despre Dumnezeu.
Slava lui Dumnezeu sta în ascunderea lucrurilor, dar slava împaratilor sta în cercetarea lucrurilor. (Proverbe, 25.2)
Câti copii, înaintea noastra, nu au zis: < – Evrika! >, in cazul descoperirii unor lucruri ascunse de Dumnezeu ca intr-un joc de puzzle, pentru ca fiecare din noi, la timpul lui, sa scoata la iveala lucruri sau fenomene ale stiintei si spiritualitatii care-i sunt de fapt folositoare in drumul anevoios spre vesnicie.
Tatal se bucura când copilul gaseste ceea ce El ascunsese mai dinainte, si, copilul, umblând pe urma pasilor sau gândurilor Lui, cauta sa descopere ceea ce El a pregatit pentru copiii Sai. (Caci prin har ati fost mântuiti, prin credinta. si acesta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. Caci noi suntem lucrarea Lui, si am fost ziditi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam în ele. – Efeseni, 2.8-10)
Ne bucuram când copiii nostri alearga pentru câstigarea unor premii de întâietate. De mici suntem învatati sa dorim sa fim primii în ceea ce facem.
De Pasti, în unele gradinite exista obiceiul ca educatoarele sa ascunda, oua colorate confectionate din plastic, pe lânga florile si arbustii care strajuiesc aleile de joaca ale micilor copii de 3…5 ani, oua care sa fie cautate de copiii lor. Iesind împreuna din clasele de joaca si învatatura, li se spune sa caute ca li s-a pregatit o surpriza.
Copiii, contrariati si bâjbâind, neîntelegând pe deplin situatia care le sta în fata, ies si umbla sau alearga încoace si încolo, cautând, cu priviri mai mult sau mai putin inteligente. si, dupa cum le este alergatura, curiozitatea si cautarea, copiii gasesc acele oua din plastic, viu colorate. Daca le si desfac, înauntrul lor gasesc si alte surprize, ascunse pentru un timp chiar de bucuria ce-i cuprinsese pe copii.
Pentru Albert Einstein, Dumnezeu, a ascuns teoria relativitatii, pentru Isaac Newton a ascuns “Principiile matematice ale filozofiei naturale”, notiuni fundamentale despre optica, matematica si fizica, pentru maica Tereza a ascuns mila si daruirea exemplara in cei mai de jos oameni aflati în suferinta si nevoi, pentru altii, altele, pentru fiecare a ascuns ceva: faptele bune, pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam în ele.
Asa cum spune Isus într-o parabola, stapânul a dat talanti diferiti oamenilor, fiecaruia dupa puterile si credinta împartita de El în dar.
Ne nastem cu abilitati de vorbire, deseori cu abilitati de vorbire ale mai multor limbi. Nu toti suntem la fel, ci dupa cum ne-a dat Creatorul nostru, ca dar. Ce ai tu ca sa nu fi primit?
Avem doua optiuni. Sa alegem calea unei glorii personale, urmand indemnul vechi al Celui Rau, care zisese …”veti fi ca Dumnezeu” – de care Dumnezeu Insusi zice ca e desarta, nefolositoare, trecatoare, chiar paguboasa, deoarece ea, aceasta cale, ne îndeparteaza de El, în loc sa ne apropie. “El a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamântului; le-a asezat anumite vremuri si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sa caute pe Dumnezeu, si sa se sileasca sa-L gaseasca bâjbâind, macar ca nu este departe de fiecare din noi.” (Faptele apostolilor 17, 26-27).
Sau o a doua cale, aceea în care sa alegem sa-L glorificam pe Dumnezeu, singurul care face minuni. Exista un psalm în care psalmistul repeta de câteva ori: O, de ar lauda oamenii pe Dumnezeu! si arata multele motive pentru care se cuvine a-L lauda (Psalmul 107).
“O, desertaciune a desertaciunilor, zice Eclesiastul, o desertaciune a desertaciunilor! Totul este desertaciune. (…) Ce a fost, va mai fi, si ce s-a facut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare. (…) Încolo, fiule, ia învatatura din aceste lucruri; daca ai voi sa faci o multime de carti, sa stii ca n-ai mai ispravi, si multa învatatura oboseste trupul. Sa ascultam dar încheierea tuturor învataturilor: Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om. Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rau.” (Eclesiastul, 1.; 13.12-14)
Într-alt Psalm, autorul face o scurta caracterizare a oamenilor care nu-L cauta pe Dumnezeu spunând despre ei: “….. mândria le slujeste ca salba … Râd, si vorbesc cu rautate de asuprire: vorbesc de sus, îsi înalta gura pâna la ceruri, si limba le cutreiera pamântul. De aceea alearga lumea la ei, înghite apa din plin, si zice: “Ce ar putea sa stie Dumnezeu, si ce ar putea sa cunoasca Cel Prea Înalt?” (…) M-am gândit la aceste lucruri ca sa le pricep, dar zadarnica mi-a fost truda, pâna ce am intrat în sfântul locas al lui Dumnezeu, si am luat seama la soarta de la urma a celor rai.
Da, Tu-i pui în locuri alunecoase, si-i arunci în prapad. Cum sunt nimiciti într-o clipa! Sunt pierduti, prapaditi printr-un sfârsit napraznic. Ca un vis la desteptare, asa le lepezi chipul, Doamne, la desteptarea Ta!
Sunt multi oameni simpli, dar si oameni foarte bine si temeinic instruiti, cum e si marele fizician contemporan Stephen Hawking care ajung sa descopere si sa afle lucruri importante, chiar extraordinare, si, in loc sa-i multumeasca Celui care le-a pregatit pentru ei, se inganfa si nu cauta sa-L creada si sa-L inteleaga pe Dumnezeu, punandu-se pe ei insisi pe piedestalul pe care trebuie inaltat doar Domnul Dumnezeu.
Întelepciunea nu o primim, trebuie s-o descoperim pentru noi însine, zisese undeva Marcel Proust.
În finalul psalmului, Asaf conchide : “Cât pentru mine, fericirea mea este sa ma apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adapost, ca sa povestesc toate lucrarile Tale.”
A UNSPREZECEA SCRISOARE “LA UN PRIETIN”: DIN NOU, DESPRE TRADARE…: a intelectualilor, a conducatorilor, a noastra de noi insine…si de Hristos-Dumnezeu!!!
Stimate domnule profesor M.D. –
…Da, dl Ion Coja pune diagnosticul corect: Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu – handicapati, la nivel de trairi nationaliste. Ca sa nu mai punem la socoteala izmenelile si trancanelile lor absurde si penibile (in contextul unei Romanii care se sufoca, la propriu! – o Romanie cumplit agonizanta, care are cu totul alte prioritati decat “intalnirile miraculoase”, “sambotiste”, ale celor doi dubiosi – …da, si eu m-am intrebat si ma intreb, de 21 de ani, “ce-l mana pe Plesu-n lupta”, de s-a facut, in 1990, “demolatorul pionier”-“ctitor al dezastrului cultural incipient romanesc” postdecembrist…(pentru ca, nu de mult, sa treaca pe la Cotroceni, pe post de consilier al Pramatiei Supreme a Romniei!) – …iar Liiceanu (…atatea fumuri si pretentii si gretoase snobisme, si scatologii si ranchiune tatolistice si atitudini grotesti involuntare, in bula asta de flatulatie, scapata, parca, dintre cracii unui bosorog neputincios, poluand, dihoreste, vazduhul…!) s-a ales, “pe daiboj”, cu…patrimoniul urias al Editurii Politice, actuala Humanitas, pusa – …azi se vede foarte clar!… – atat in slujba mondialismului pustiitor, cat si in slujba Eriniilor manolesciene!), TRANCANELILE LOR UBU-esti de sambata seara, pe post de…”filosofii ametitoare” (de ametitoare, in sensul narcotizanto-halucinogen, chiar sunt…”ametitoare”!): “(…)Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie!/(…)Patriotii, virtuosii(…)”!
…N-am spus niciodata ca nu sunt de vina si romanii, pentru gravele cedari morale, cedari de tot soiul… – ….dar trei secole de instrainare si de macinare CONTINUA, PERSEVERENTA, REALIZATA PLANIFICAT “PANA LA PUNCT SI PANA LA VIRGULA”, IN MOD DIABOLIC, a elitelor Neamului (ce s-a ales de “boierimea pamanteana” eroica, de pe timpul Marilor Voievozi Martiri, de la Dragos-Bogdan si Basarab I si pana chiar la Petru Rares si Brancoveanu Constantin…?!…”navigand” prin fanariotismul putrefact si prin masoneria pasoptista si junimista, prin regimurile carlisto-hohenzolerniene, “regalitati impuse masonic” – unul, al lui Carol I, de jaf national generalizat si instrainare patrimoniala cumplita, tradare ticaloasa (nu degeaba s-a dat ordinul Masonic expres si urgent, sa-i inchida, pe vecie, gura Arhanghelului EMINESCU, cel care pentru Marturisirea Adevarului fusese trimis, din Ceruri, sa se intrupeze pe Pamant!), altul, cel al lui Carol al II-lea, de crima, tradare (si dezertare reala, dar si dezertare simbolica, cel putin la fel de grava precum cea reala, din vremea primului razboi mondial: DEZERTARE SFIDATOARE, de la TOATE responsabilitatile sale regale!) si jaf national “ca-n codru” (prin gasca “bancheresc-zarafeasca”, gasca infractional-criminala evreiasca, condusa de Elena Lupescu – BLESTEMUL ELENELOR, in istoria Lumii!!!…cu toate ca, in limba “danailor”, “Héléné” inseamna “Faclie”…dar, din pacate, nu pentru Iluminare de Duh, ci pentru Incendiere Criminala!!!) – …n-are rost sa mai vorbesc de Mihai, la fel de lipsit de minte, integritate si loialitate, precum in acel blestemat an, 1944… – …prin comunismul stalinisto-bolsevic (evreiesc, precum se stie!) apocaliptic, prin democratia liberala catastrofala (cu “capi” si “teoreticieni/ideologi” tot din evreime!), postdecembrista, care succede unui “socialism internationalisto-iliescian”, penibil si jalnic-masonic… – “Finis opus coronat!” – multinationalele sunt, acum, stapanele “sclavilor” Romaniei!!!) – … chiar nu sunt vazute, toate astea, de “elitele de carton”, creaturi promovate de mass media?! Nu.
…Ei, atunci, asta e. Nadejdea mea (cea de pururi!) este ca nu ne va lasa “sa pierim cu totii/de tot” (vorba lui Goga si… Horatiu!), El, Hristosul-Mantuitor, Cel Sfant si Mare si Drept, Aspru Judecator – de Adevar Iubitor, si de necajiti si asupriti, Bland Mangaietor!!!
Doamne,-ajuta!
Cu, mereu, aceeasi pretuire si calda prietenie,
Adrian Botez
P.S.: Am vazut, nu de foarte multa vreme, un film american (cu Melanie Griffith, in rolul principal), al carui titlu se traducea cam asa: “Cea/”una”/straina care s-a intors”. Era vorba despre un fiu de mare-rabin, care a ales (greu, dar a ales, definitiv!) intre iubirea pentru o “straina” (“straina” de “SANGELE RELIGIOS-MOZAIC”, de comunitatea mozaica mistica!), si “stapanirea/puterea”, prin mostenirea rabinala (de la tatal sau, Marele Rabin) – pe ultima! Ei bine, cand vine sa-si ia adio de la “straina” de care se indragostise (dar dragostea ii promitea/oferea, ambitiosului evreu, mai putin decat…mostenirea puterii rabinale!), vede, fascinat, in camera “strainei”, un televizor deschis, pe ecran “evoluand” cuplul Fred Astaire-Ginger Rogers. La intrebarea “strainei” (Melanie Griffith), de ce a ramas cu gura cascata, aspirantul la puterea rabinica ii marturiseste, ca-n transa (…si actiunea era fixata in zilele noastre, nu acum cinci veacuri!): “Ce frumos danseaza! Noi, evreii ortodocsi, n-avem voie sa vedem niciun spectacol, niciun divertisment, niciun televizor, nimic…!”
…Dar pe noi, crestinii (“goimii”…spurcati!), realizatorii evrei de divertisment, din toata lumea, ne indoapa, ne sufoca, ne innebunesc/”zaluzesc” si ne imbecilizeaza, 24 de ore din 24, cu cele mai desucheate si mai degenerate spectacole, zise de “divertisment”, fara niciun avertisment…”cu bulina”!!! Stiu ei ce stiu, de-i lasa doar pe “goimi” sa se…”distreze”/imbecilizeze/sa degenereze spiritual – …iar ei, “poporul ales”, isi pastreaza Duhul curat si puternic, viril si, deci, RAZBOINIC, iar nu sybaritic, molatico-efeminat, “pleziristo-degenerat”!!!
…Era, in acest sens, un banc foarte cinic, despre un roman si un ungur…dar, in cazul pus de noi in discutie mai sus, se pot modifica un pic rolurile: romanul “istoriceste dusmanos”, razbunator (calm, dar feroce…) contra “strainului” –ungur, cel incapatanat “in limba si orgolii de stapanitor”… – poate deveni evreul, cel “incapatanat” in talmudismul lui, xenofob pana la dementa si de un egoism agresiv la culme si bestial (“razbunator” pe…Misterul Nelinistitor de Cugete Asasin-Necurate si Luciferizate…cum ii lamurea Nae Ionescu problema metafizica a cugetului, studentului sau nerecunoscator si deloc cavaler si intelectual, in replica… – Josef Hechter/Mihail Sebastian: Misterul Golgotic al Hristosului Celui Mort/Asasinat si Inviat, CA MESIA DEJA VENIT!: „Tu, Iosif Hechter, esti bolnav, tu nu mai iti gasesti locul in propria piele. Esti bolnav chiar in substanta ta; nu poti sa nu suferi; suferinta ta nu are iesire. Sa fii totusi sigur, Iosif Hechter, ca toata lumea sufera. Noi, crestinii, suferim si noi, dar pentru noi exista o scapare: mantuirea, reinvierea. Si tu speri: speri ca va veni Mesia cel indelung asteptat, Mesia pe calul sau alb, implinirea regatului lui Israel pe pamant. Inca mai speri, tu, Iosif Hechter. Continua sa speri, este tot ceea ce ti-a ramas! Cat despre mine, eu nu te pot ajuta in niciun fel, caci sunt convins ca acel Mesia pe care il astepti nu va veni niciodata. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atat ti se ceruse, in schimbul bunatatii pe care ti-o aratase Dumnezeu: ti se ceruse sa veghezi, iar tu n-ai facut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ti ca un graunte de nisip in ochi. Nu simti, Iosif Hechter, frigul si tenebrele care te inconjoara, din toate partile?” – cf. Nae Ionescu – Prefata la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiasca . De doua mii de ani”[1]):
“Ion statea linistit pe camp si-si pastea oile… La un moment dat, vede o persoana indreptandu-se catre fantana, ca sa bea apa. Amintindu-si ca apa din fantana era otravita, Ion incepe sa tipe:
– Baaaaaaa! Nu beeeaaaaa, baaaaaa’, ca-i otravitaaaaaa!
Strainul nu schita niciun gest, ca si cum nici nu l-ar fi auzit si continua sa se indrepte spre fantana, asa ca Ion se apropie de el si tipa din nou:
– Baaaaaaaa!… Nuuuuu beeeeeeaaaaa maaaaaaaa, ca-i otravitaaaaaaaaa!…
Strainul, in continuare, nimic!…
Ion o ia la fuga si ajunge fix la timp langa strainul care tocmai ducea galeata inspre gura. Gafaind, ii spune:
– Mai, omule, tu esti surd? Nu auzi cand iti zic sa nu bei, ca-i otravita?
La care, strainul!
– Nem tudom romanok!
Auzind asta, Ion ii spune, batandu-l usor pe umar:
– Bea, da’ bea incet, ca-i rece!…”
…Beti incet otrava, beti incet si cu toata setea voastra (starnita si intretinuta ARTIFICIAL!), otrava pe care v-o prepara si v-o toarna in toate cele (dar, mai cu seama, pe calea Vazului, pe care vine 80% din informatia DIN EXTERIOR! – …si a Sufletului!!!), zi de zi si ceas de ceas, dusmanii vostri de moarte…! – voi, romani crestini si asa de naivi, asa de usor de fraierit, de catre smecherii si pacalicii Lumii asteia cumplit ticalosite si devenita irespirabila, de atatea miasme infernale!
…Beti (“incet, ca-i rece”…!), romani crestini, daca ati uitat sa va rugati Lui Dumnezeu-LUMINATORUL DE LAUNTRURI…!!!
7 martie 2011
NOTA
1-„(…)Fara indoiala, evreii sunt poporul ales. Dar ales cu ce scop? Daca ne-am lua dupa ei, au fost alesi pentru a deveni stapanii lumii, si, astfel, nu am mai putea purta nici o discutie. Atunci ar fi mai bine sa punem problema altfel, caci e dificil de definit in ce consta stapanirea lumii. Cand se va produce, potrivit evreilor insisi, constituirea Imperiului lor Mondial? Momentul acesta va fi marcat de aparitia lui Mesia. Astfel, putem conchide ca evreii sunt poporul ales, intrucat Dumnezeu a hotarat ca Mesia sa provina din randurile lor. Aici suntem cu totii de acord, evrei si crestini deopotriva, dar tot de aici porneste si controversa.
De fapt, pentru crestini, Mesia a venit deja, prin incarnarea Logos-ului in Iisus Christos. Evreii au fost cu adevarat poporul ales, anume ales pentru Incarnarea lui Dumnezeu. De indata ce acest fapt s-a produs, de indata ce si-au indeplinit misiunea, evreii au incetat sa mai fie poporul ales. Evreii pot ori sa recunoasca faptul ca Mesia a venit deja, prin Incarnarea christica, si, deci din acel moment, inceteaza sa se mai considere poporul ales, ori contesta autenticitatea lui Christos-Mesia – si, atunci, isi refuza chiar conditia de popor ales, deci calitatea de instrument ales de Dumnzeu pentru salvarea lumii – caz in care nu ar pacatui numai fata de misiunea lor, ci si fata de Dumnzeu insusi. Evreii repeta, fara incetare, ca Iisus Christos, atat timp cat se pretinde Fiul lui Dumnzeu si al lui Mesia, nu este decat un impostor. Mesia nu a sosit inca, socotesc evreii, el va veni pe un cal alb, si, in momentul acela, se va constitui imperiul Israelului, care va stapani peste intreaga lume. Cele doua pozitii sunt ireductibile. Pozitia evreilor este limpede. Ei sunt poporul ales; in consecinta, atunci cand va veni Mesia, pamantul intreg va intra in posesia lor.
Numai ca unul dintre fiii lui Israel s-a prezentat deja drept Mesia. Este adevarat, evreii l-au considerat, intotdeauna, un impostor, dar aceasta nu a impiedicat un mare numar de popoare sa-l recunoasca drept Fiul lui Dumnezeu. Acest Mesia, si nimeni altcineva, a creat, pentru aceste popoare (in sanul carora traiesc si numerosi evrei) o noua conceptie asupra lumii si o noua structura spirituala, valori noi pe o scara noua a valorilor. Blestemat pentru Israel , Mesia a creat pentru aceste popoare ordinea crestina a lumii. De aici incepe dificultatea majora. Evreii traiesc in mijlocul lumii crestine, dar ce lege respecta ei? Oare se supun legilor lui Iisus Christos, respecta atmosfera si conditiile crestine? Daca ar fi asa, atunci ar fi renuntat la legile lor, ar fi incetat sa se considere poporul ales; mai mult, ar fi incetat sa fie evrei. Or, nimic de felul acesta nu s-a intamplat. Evreii continua sa fie evrei. Cu alte cuvinte, si-au stabilit o ordine particulara in sanul altor popoare, o ordine contrara, in special, ordinii crestine, pe care o considera opera unui impostor. Rezulta, de aici, ca, respectandu-si legea iudaica, evreii trebuie, in mod necesar, sa saboteze ordinea si valorile crestine (s.n.).
Nu e vorba numai de o problema religioasa, desi este usor de vazut ca necazurile si suferintele evreilor sunt mai adanci si mai frecvente in perioadele si in regiunile in care oamenii adera la crestinism intr-un mod mai categoric, in timp ce sunt cu mult mai mici in tarile protestante, cu o religiozitate formala. In fapt, cel putin in cateva aspecte, protestantismul este forma cea mai putin crestina a crestinismului si cea mai apropiata de structura iudaica. Ceea ce dorim sa spunem este ca iudaismul si crestinismul depasesc planul strict religios, in masura in care constituie, in acelasi timp, principii formatoare ale vietii sociale.
Exista o ordine iudaica si alta crestina a lumii. Existenta paralela a valorilor crestine si a valorilor iudaice este un fapt incontestabil. Fie ca este vorba de organizarea politica a unei natiuni, de productia si circulatia bunurilor materiale sau de sensul general pe care il conferim existentei, aceste valori exista si nu le putem pune la indoiala. Oricare ar fi domeniul pe care l-am lua in discutie, evreii si crestinii sunt separati printr-o incompatibilitate organica, iar aceasta are un caracter categoric, total, definitiv. Pe baza acestei incompatibilitati ii considera crestinii pe evrei un pericol pentru ordinea lasata de Iisus Christos. Crestinismul si iudaismul sunt doua lumi complet straine una fata de cealalta; intre ele nu este cu putinta niciun fel de fuziune. Conflictul este atat de intens, incat pacea nu se va instaura decat la disparitia unuia dintre ei.
Evreii sufera, deoarece, din clipa in care au refuzat sa-l recunoasca pe Christos drept Mesia, pentru a se crampona de prerogativa de popor ales, si-au asumat misiunea de a distruge valorile crestine. Daca poporul lui Israel sufera, e si din cauza ca, dupa ce l-au dat pe Christos lumii, au refuzat sa-l recunoasca: l-au vazut, dar nu l-au crezut. Acest lucru nu ar fi fost poate atat de grav, daca alte popoare nu l-ar fi crezut. Ei bine, noi facem parte dintre cei care l-au crezut!
Prin sionism, evreii au crezut ca au gasit calea de a insela destinul. Ierusalimul continua sa fie polul magnetic al iudaismului, dar mai mult din punctul de vedere al unui iudaism mistic. Caci urarea nostalgica „La anul, la Ierusalim” nu este legata de nimic concret, ci corespunde unuia dintre acele mituri despre care vorbea Sorel, mituri care se sprijina pe evenimente care nu au avut loc niciodata, dar care polarizeaza, cu toate acestea, atentia generala, obligandu-i pe oameni sa-si conduca viata in vederea acestor evenimente, ca si cum ele ar trebui sa se produca, in mod necesar. Fara indoiala, pentru evrei, intoarcerea la Ierusalim este o realitate incontestabila, poate cea mai puternica dintre toate manifestarile iudaice.
Aceasta certitudine mistica –potrivit careia poporul lui Israel se va regasi la poalele Templului – este atat de puternic inradacinata in sufletul evreiesc, incat toata viata in diaspora le va parea tuturor evreilor ceva trecator, daca nu chiar o fictiune. In fapt, daca evreii au temple si consilii religioase peste tot in lume, nu e mai putin adevarat ca Ierusalimul ramane singurul lor loc de rugaciune si jertfa, sediul adevaratului lor templu, fata de care templele din diaspora nu sunt decat niste inlocuitori palizi. Spiritul Israelului este legat de conceptele originale ale propriilor sale dorinte si nenorociri, mai mult decat de realitate, care se destrama asemenea transparentei unei iluzii, pentru a fi, apoi, reconstruita, la nivelul fictiunii pure.
Intelegem, acum, cat de mult se indeparteaza de ideea sionista a lui Theodore Herzl realitatea iudaica contemporana. In mod sigur, daca cineva ar reusi sa adune la un loc toti evreii din lume si sa-i constituie politic intr-un stat Israel , atunci problema necazului evreilor ar fi profund modificata, daca nu chiar rezolvata pe deplin (s.n. si n.n.: Nae Ionescu s-a inselat: azi, cand Statul Israel, fondat artificial, DAR FONDAT! – exista – vedem clar ca, oriunde ar fi/s-ar situa geografic, acest popor incapatanat si profund luciferizat se crede dator, fata de ciudatul sau Dumnezeu, sa ia in stapanire lumea terestra, cu orice pret, prin oricata cruzime dementa!). Cum s-ar putea ajunge la constituirea unui stat evreu? Intrebarea merita sa fie pusa, intrucat evreii au avut, in multe ocazii, propriul lor stat. Ar fi destul de bizar sa credem ca evreii l-au asteptat pe Theodore Herzl pentru a descoperi ideea statului iudaic. Regula generala cere ca fiecare popor sa aspire, in mod natural si ne-deliberat, la viata de stat, asa cum o sugereaza imaginea moleculelor dintr-o solutie suprasaturata, pe punctul de a se cristaliza. Exact acest lucru nu l-am putut descoperi la evrei. Chiar din contra, de fiecare data cand au avut un stat, grija lor permanenta a fost de a-l distruge. Incercarea de a fixa un termen vietii lor in diaspora ar fi o nebunie, caci exact pe aceasta viata se sprijina starea naturala a evreului.
Ce cauta, deci, Theodor Herzl, ce doreste sionismul? Vor ei sa-i smulga Ierusalimului aura sa mistica si caracterul mitologic, pentru a transforma acest oras intr-o capitala moderna, cu ministere si o politie atotputernice? Este posibil. Numai ca aceasta va fi o efemera experienta in plus, ca toate institutiile iudaice de pana acum; pe de alta parte, o cetate o Ierusalimului concreta i-ar face pe evrei sa-si piarda credinta lor comuna, fundamentul vietii lor de pana acum. Sionismul ar fi rezultatul matematic al distrugerii mitului Ierusalimului. Sionismul va consacra sinuciderea neamului lui Israel ? S-ar putea sa fie chiar asa.
Daca evreii sufera, sufera pentru ca sunt evrei. Vor inceta sa mai fie evrei, in ziua in care nu vor mai suferi si nu vor putea scapa de suferinta decat atunci cand nu vor mai fi evrei. Iata o teribila fatalitate, impotriva careia nu este nimic de facut: Israel va agoniza pana la sfarsitul lumii!
Tu, Iosif Hechter, esti bolnav, tu nu mai iti gasesti locul in propria piele. Esti bolnav chiar in substanta ta; nu poti sa nu suferi; suferinta ta nu are iesire. Sa fii totusi sigur, Iosif Hechter, ca toata lumea sufera. Noi, crestinii, suferim si noi, dar pentru noi exista o scapare: mantuirea, reinvierea. Si tu speri: speri ca va veni Mesia cel indelung asteptat, Mesia pe calul sau alb, implinirea regatului lui Israel pe pamant. Inca mai speri, tu, Iosif Hechter. Continua sa speri, este tot ceea ce ti-a ramas! Cat despre mine, eu nu te pot ajuta in niciun fel, caci sunt convins ca acel Mesia pe care il astepti nu va veni niciodata. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atat ti se ceruse, in schimbul bunatatii pe care ti-o aratase Dumnezeu: ti se ceruse sa veghezi, iar tu n-ai facut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ti ca un graunte de nisip in ochi. Nu simti, Iosif Hechter, frigul si tenebrele care te inconjoara, din toate partile?”” – cf. Nae Ionescu – Prefata la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiasca . De doua mii de ani”.
Jertfa Euharistica – intre asumarea responsabila a libertatii umane si realitatea autentica a muceniciei crestine
Martiriul, jertfa si mucenicia in gandirea Bisericii noastre dreptslavitoare si in intelegerea Sfintei Scripturi reprezinta experienta mortii hotarate prin credinta, ca marturie fidela a dragostei pentru Domnul nostru Iisus Hristos. In acest sens, martirul ori mucenicul este marturisitor prin moartea cauzata si pricinuita de dusmanii credintei. In acest fel, marturisirea si moartea presupun o legatura interioara serioasa si prifunda, care trebuie privite si abordate impreuna. Puterea de a marturisi pe Iisus Hristos vine din harul Duhului Sfant, care este viu si lucra¬tor in sfintii mucenici. Cu toate acestea, lucrarea harului presupune si conlucrarea omului cu el. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma in acest sens ca “Domnul nu ingaduie totul harului, in orice imprejurare, ci porun¬ceste ca si ucenicii lui sa-si aduca si ei partea lor”. Rolul mucenicilor era astfel acela de a fi sacerdoti ai lui Dumnezeu langa altarul de jertfa si de a se ruga pentru pacatele credinciosilor. Realitatea trairii martirului si a muceniciei in relatia lui cu Dumnezeu si cu semenii sai nu este un lucru pur omenesc, ci unul divino-uman, de inalta inten¬sitate duhovniceasca. Momentul central al vietii martirului si mucenicului este acela al marturisirii lui Iisus Hristos in inima sa si in fata lumii dezlantuite asupra lui, marturisire ce este lucrare a Duhului Sfant in adancurile sufletului sau, preaplin de Dumnezeu. Este cunoscuta, in acest sens, intensitatea iubi¬rii jertfelnice a martirului si mucenicului, manifestata prin ravna si cuvintele pronuntate inaintea persecutorilor. Acestea fac proba unei experiente intime in co¬muniune de iubire cu Dumnezeu si cu oamenii.
Sfantul Ignatie Teoforul, inaintea supliciului sau, cerea ca nimeni sa nu-l impiedice de la acesta, fiind convins ca abia prin martiriu si jertfa muceniceasca incepea sa fie cu adevarat ucenic al Domnului Iisus Hristos. Ravna lui depasea cele vazute si se indrepta epectatic spre cele nevazute pentru a ajunge la Iisus Hristos. Astfel, el se ruga ca “focul, crucea, multimea fiarelor, taierile, impartirile, risipi¬rea oaselor, strivirea membrelor, sfaramarile intregului trup sa vina asupra lui, numai sa ajunga la Iisus Hristos”. Vremea iesirii sale din aceasta lume este vremea nasterii lui in Iisus Hristos. Martirul sau mucenicul, in jertfa sa pentru Dumnezeu, iese din sine pentru a-L intalni pe Dumnezeu. Fiind plin de Dumnezeu, el este anthropos in sensul profund al cuvantului, adica reunificat in sine si impacat cu intreg cosmosul care-l inconjoara. In acest fel, Sfantul Ignatie astepta ca, prin mucenicia lui, sa se reverse asupra sa lumina cea curata a lui Iisus Hristos si, odata ajuns acolo unde este Dumnezeu, sa devina cu ade¬varat om, anthropos.
Despre dimensiunea liturgica a martiriului, jertfei si muceniciei
Mucenicul, prin jertfa sa, se prelungeste in afara, intr-o miscare exta¬tica, atragand cu sine si in sine lumea intreaga, pe care o deschide spre lu¬crarea terapeutica a harului. Sangele sau devine, astfel, samanta a cresti¬nismului si putere in Iisus Hristos, care renaste permanent pe alti credinciosi spre angajamentul decisiv pe calea mantuirii. Certitudinea acestei realitati este aratata in viata si practica bisericeasca, incepand cu secolul al doilea, cand Biserica a randuit sa se puna in Sfantul Antimis si in piciorul Sfintei Mese particele din Sfintele Moaste ale Sfintilor Mucenici. Jertfa mantu¬itoare a lui Iisus Hristos, jertfa marturisitoare a martirilor si jertfa euharistica cea nesangeroasa se afla astfel intr-o intima legatura una cu alta.
In aceste conditii mucenicul se ofera pe sine insusi jertfa lui Dumnezeu, ca preot, in unire cu jertfa lui Iisus Hristos, manifestandu-si prin aceasta calitatea sa de sacerdot a lui Iisus Hristos, Arhiereul cel vesnic. Cina euharistica la care mar¬tirii sunt chemati este pregatita, drept pentru care ei nu trebuie sa o sca¬pe. Cugetarea lor era stapanita de simtul comuniunii si al cuminecarii la masa Stapanului. Pentru un astfel de ospat euharistic, trupurile lor tre¬buiau asezate pe altarul de jertfa, iar, daca nu mureau acum, viata vesni¬ca nu mai putea fi rascumparata prin moarte. Trupurile lor condamnate la ardere de tot erau, atat inainte de jertfa, cat si dupa sacrificiu, trupuri sfinte si nobile. in suferintele lor, ei sunt inconjurati de ingerii care le as¬teapta triumful reprezentand infrangerea puterilor demonice. intr-o atare ambianta, Sfintii martiri de la Lyon au indurat chinuri mai presus de ori¬ce istorisire, satana dorind mult ca ei sa rosteasca blasfemii si sa se lepede de Iisus Hristos. Pentru aceasta, spune Sfantul Grigorie de Nazianz, “jertfa lor nu este inferioara ca valoare luptelor lui Daniel, care a fost aruncat ca mancare inaintea leilor, dar care a infrant animalele prin intinderea mai¬nilor. Nu este mai mica decat cea a tinerilor in Asiria care, in foc, au pri¬mit racoare de la ingeri”.
Martiriul este astfel, pe drept cuvant, eveniment liturgic si euharistie. Prin mucenic, istoria se opreste din agitatia ei si se deschide spre o noua dimensiune care leaga trecutul de viitor, facand din cele doua un vssnic prezent. Uneori, pornind de la aceasta realitate, in timpurile persecuti¬ilor, in temnite, Sfanta Liturghie era savarsita pe piepturile martirilor si a mucenicilor inca nemartirizati. Mucenicul este in acest sens o anamneza vie, o memo¬rie comunitara, dar si o sete epectatica, aspirand spre vesnicie, dupa cum se poate observa in troparul la Sfintele mucenice: “Pe tine, Mirele meu, te iubesc si pe Tine, cautand sa ma chinuiesc, ca sa imparatesc intru Tine”. Singurul care-i poate potoli setea este Iubitul vesnic. “Eu sunt graul lui Dumnezeu, zicea Sfantul Ignatie Teoforul, si doresc sa fiu macinat de din¬tii fiarelor ca sa fiu gasit paine curata a lui Iisus Hristos.” Numai pronuntand numele Mantuitorului, ca intr-un ritual liturgic, mucenicul se umple de dragostea divina, implantand numele Lui ca o sageata in inimile celor care inca n-au dobandit curajul de a se jertfi pentru El. Actele Martirice sunt pline de exemple ale acelora care au vazut patimirea martirilor si dintr-o data s-au declarat si ei marturisitori ai lui Iisus Hristos. Mantuitorul, prin mucenic, se impune ca prezenta aici si acum si asteapta sa fie intampinat in decizia de a-I urma, urmand ca impartasirea cu El sa se faca in sange¬le propriu al martirului. Mucenicul este omul logic ori singurul intelept intr-o lume desacralizata. Sfantul Ignatie, in momentul sacrificiului sau, era convins ca abia acum incepe sa fie ucenic a lui Iisus Hristos. “Nu mai ravnesc nimic”, zice el, “din cele vazute si nevazute ca sa ajung la Iisus Hristos… Ajuns acolo voi fi om”. Miscarea lui spre Dumnezeu este angajata spre un Amin continuu. Adevarul vietii sale este rezultat din adevarul trairii lui in Dumnezeu. El actioneaza in cunostinta de cauza, fiind constient de simfonia lucra¬rii sale in Iisus Hristos. Mucenicul ca om logic, este patruns de Logosul di¬vin, Care-l transforma si-l indeamna sa devina singura fiinta rationala intr-o lume plina de nedreptati. Ca fiinta logica, nevoitorul se deschide dialogului cu Logosul, devenind astfel activ si novator, introducand es-hatonul in istorie si conducand pe oameni spre relatia de comuniune cu Dumnezeu si intre ei. Rezultatele experientei sale nu raman niciodata individuale. Dimpotriva, el se imparte intre frati, dupa cum, ulterior, s-a si statornicit traditia ca moastele mucenicilor sa se imparta la toate co¬munitatile crestine.
Relatia vie cu Iisus Hristos este resortul continutului dinamic al credintei martirilor. Mucenicul are constiinta prezentei sale in Iisus Hristos si a prezen¬tei lui Iisus Hristos in el, in experienta lui. Mucenicul traieste atat prin pati¬ma lui Iisus Hristos cat si prin Sfanta Euharistie. Domnul Hristos a fost adus jertfa “ca o oaie spre junghiere si ca un miel fara de glas inaintea celui ce-l tunde”. Asemenea lui Iisus Hristos, in suferinta sa martirica, ca intr-o li¬turghie a fiintei sale, mucenicul lui Iisus Hristos sopteste neincetat cuvinte¬le talharului de pe cruce: “pomeneste-ma Doamne cand vei veni intru imparatia Ta”. Alteori, martirul repeta in timpul patimii sale ceea ce Domnul sau a strigat pe Cruce: “Doamne in mainile tale imi incredin¬tez duhul meu”. Intemnitatii pentru Iisus Hristos participa real la jertfa unica si plina de iu¬bire a lui Iisus Hristos. Ca oameni ai credintei adevarate, mucenicii revarsa din ei insisi mireasma lui Iisus Hristos, descoperind pe Dumnezeu lumii, prin tot ceea ce face si mai ales prin suferinta lor. In acest sens crestinii din Lyon vedeau in Sfanta Blandina “pe cel ce s-a rastignit pentru ei”. La randul sau, Sfantul Ignatie Teoforul traieste starea mistica de unire cu Dumnezeu ca traire maximala a hristificarii sale: “Lasati-ma sa fiu, prin ceea ce pot ca sa dobandesc pe Dumnezeu. Sunt graul Lui si doresc sa fiu macinat de dintii fiarelor, ca sa fiu gasit paine curata a lui Iisus Hristos”. Aspiratia mar¬tirica a Sfantului se suprapune astfel peste conceptia sa euharistica. De fapt Sfantul introduce in discursul sau o confuzie voita, in ceea ce pri¬veste gandirea sa despre mucenicie si ceea ce vrea sa spuna despre euha¬ristie. Pentru el, atat Martyria, cat si Euharistia sunt “leacul nemuririi si doctoria impotriva mortii”, pentru a trai vesnic in Iisus Hristos. Ambele stari ale aceleasi experiente mistice sunt legate de participarea la invierea lui Iisus Hristos, care este premisa invierii noastre. Prin urmare “descoperirea lui Iisus Hristos in painea euharistica este recapitulata in persoana martirului” ca dorinta a Duhului lui Iisus Hristos in cel botezat. Avand in sine pe Duhul lui Dumnezeu, martirul se coace in focul harului, intr-o Cincizecime permanenta. Sfantul Policarp, de pilda, statea in mijlocul focului, nu ca un trup care arde, ci “ca o paine care se coace […] apoi a iesit, din impunsatura fa¬cuta de sulita in trupul sau, mult sange incat a stins si focul”.
Constiinta crestina din aceasta perioada martirica era ca mucenicii erau in acelasi timp profund hristici si profund pnevmatici. Acest ade¬var reiese din faptul ca mucenicii, in timpul chinurilor, aveau convin¬gerea ca “Domnul insusi era de fata si vorbea cu ei”, iar ei il marturiseau in “bucuria Duhului Sfant”, fiind in acelasi timp covarsiti de prezenta Paracletului. Aceasta perspectiva profund ecleziala prezinta martirul ca pe o taina a Bisericii Domnului Iisus Hristos, care implineste sangeros deodata jertfa si iubirea, adica tot ceea ce indica, din punct de vedere mistic, tainele in sine. Sfantul Ignatie afirma in acest sens: “cautati sa participati la o singura euharistie; pentru ca unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos si unul este potirul spre unirea cu sangele Lui; unul este jertfelnicul, dupa cum unul este epi¬scopul dimpreuna cu preotii si diaconii, cei impreuna cu mine robi; pen¬tru ca ceea ce faceti, s-o faceti dupa Dumnezeu”. De buna seama, lup¬ta si biruinta mucenicului se articuleaza in lucrarea Bisericii lui Iisus Hristos, intr-o dorinta neincetata spre dobandirea “painii lui Dumnezeu, care este trupul lui Hristos, iar bautura devine sangele Lui, care este dragoste nestricacioasa”. De asemenea, experienta martirica poate fi aplicata in¬tru totul experientei euharistice, deoarece, atat in Sfanta Liturghie, cat si in mar¬tiriu, “crestinii cu inima incredintata lui Dumnezeu se faceau partasi la rasplatirile sale vesnice”. Cuvintele Sfantului Ignatie legate de euharistie scot in evidenta ne¬cesitatea reala a trupului si a sangelui lui Iisus Hristos care sunt hrana proprie mucenicilor. De fapt ele definesc mucenicia, iar mucenicul prin faptul martiriului sau descrie un gest liturgic. In sensul acesta martiriul Sfantului Policarp este cu adevarat un imn liturgic. in rugaciunea sa, Sfantul Episcop, in apropierea mortii sale, reitereaza euharistia. El se infatiseaza pe sine ca o paine pe altar si “cu mainile legate la spate, ca un berbec ales din turma cea mare, pregatit spre a fi adus jertfa de ardere bineplacuta lui Dumnezeu, privind spre cer, a zis: “Doamne Dumnezeule atotputerni¬ce, Tatal iubitului si binecuvantatului Tau Fiu, Iisus Hristos, prin care am primit cunostinta despre Tine, Dumnezeul ingerilor, al puterilor, a toata zidirea si a intregului neam, al celor drepti, care traiesc inaintea fe¬tii Tale. Te binecuvantez ca m-ai invrednicit de ziua si ceasul acesta, ca sa am parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tau, spre invierea vietii de veci a sufletului si a trupului, in nestricaciunea Duhului Sfant. Intre care fa sa fiu primit inaintea Ta astazi, ca jertfa grasa si bineplacuta, precum m-ai pregatit, m-ai descoperit si implinit, Dumnezeule cel nemincinos si adevarat. Pentru aceasta si pentru toate, Te laud, Te binecu¬vantez si Te preamaresc prin vesnicul si cerescul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tau Fiu, prin Care, impreuna cu El si cu Duhul Sfant, ti se cuvi¬ne slava acum si in veacurile ce vor sa fie. Amin”. Dupa ce el a zis Amin si si-a sfarsit rugaciunea, oamenii insarcinati cu focul, au aprins rugul. Iar cand s-a facut o flacara mare, am vazut o minu¬ne, cei carora ni s-a dat s-o vedem, care pentru aceea am fost pastrati in viata ca sa vestim si altora cele intamplate. Caci focul, luand forma unei camasi, ca o panza de corabie umflata in vant, inconjura ca un cerc tru¬pul mucenicului. Iar el statea in mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o paine ce se coace, ori ca aurul si argintul, ce se prelucreaza in cuptor. Tot in acel moment, am simtit o mireasma placuta, ca un miros de tama¬ie sau de alte miresme pretioase”. Dupa cum se poate observa, biograful vietii Sfantului sublinia cu toata evidenta caracterul liturgic al acestei morti. Episcopul Smirnei aduce in¬aintea lui Dumnezeu o ultima euharistie, el fiind de data aceasta, painea care se aseaza pe altarul de jertfa. Moartea sa, ca a tuturor mucenicilor, este un sacrificiu euharistic adus lui Dumnezeu in Biserica lui Iisus Hristos. Totodata, trebuie subliniat faptul ca Sfantul, in supliciul sau, se uneste perfect cu Iisus Hristos si formeaza o unitate cu El, murind si inviind impre¬una cu El. Acest moment este subliniat si de Sfantul Ignatie atunci cand spune: “Este mai bine pentru mine sa mor in Hristos, decat sa imparatesc marginile pamantului. Pe Acela il caut, care a murit pentru noi; pe Acela il vreau, care a inviat pentru noi. Nasterea mea este aproape”. Ideea cen¬trala si esentiala a acestor cuvinte ramane in jurul nasterii la o noua viata, aceeasi cu a Aceluia care a murit si a inviat pentru mantuirea noastra. Mucenicul, fi¬ind urmator al lui Iisus Hristos, moare si el si inviaza intru El. Rezulta de aici ca mucenicia nu poate sa fie un echivalent al Sfintei Euharistii, dar ceea ce este tainic in euharistie se descopera si in mucenicie, adica acelasi Iisus Hristos, mort si inviat, este prezent atat in Euharistie, cat si in martir. Martyria, asadar, se justifica si se implineste comunitar, aidoma Sfintei Euharistii, ca taina prin excelenta ecleziala. Mucenicii traiesc in jertfa lor, concomitent jertfa lui Iisus Hristos dar si a intregii sale Biserici. Exista o identitate de fond intre martiriu si euharistie, care centralizeaza si fundamenteaza euharistia in Sfanta noastra Biserica. Atunci cand mai multi mucenici sunt prigoniti, deodata mai multi sfin¬ti se constituie intr-o comuniune si intr-o comunitate frateasca, realizata. de impreuna lor patimire. In felul acesta ei, in Biserica lui Iisus Hristos, atrag atentia in chip explicit asupra identitatii euharistice si comunitare a mor¬tii lor. “Jertfelnicul este gata, spune Sfantul Ignatie, voi ajunge prin dra¬goste in corul ingerilor, sa cant Tatalui, in Hristos Iisus.” La randul ei, Biserica care se zideste in jertfa si cantare euharistica, raspunde in acelasi ritm fratesc, cu ravna ei spre Iisus Hristos, implinind cererea mucenicului si recunoscand dimensiunea sacramentala a jertfei sale. Martirul Sfantului Alexandru este relevant in acest sens. In timp ce Sfantul era martirizat, crestinii laudau si cantau lui Dumnezeu si mucenicului in acelasi timp: “Bine ai venit, robule al Domnului! Sa binecuvantezi si orasul si patria noastra! Sa-ti dea Domnul rabdare, pentru a-ti ispravi calatoria”.
Prezenta plenara a lui Iisus Hristos in Sfintii Mucenici
Actele Martirice arata cu imbelsugare si prisosinta ca in suferinta lor, sfintii mucenici nu sunt niciodata singuri. Dumnezeu, cel “minunat intru sfintii Sai”, se afla permanent in ei si in toate momentele vietii lor. In martiriul Sfantului Policarp se spune ca: “cei chinuiti dovedesc tuturor ca in ceasul mucenici¬ei, prea vitejii martiri ai lui Iisus Hristos sunt ca si dezbracati de trup, sau, mai bine spus, Domnul Iisus Hristos insusi este de fata si vorbeste cu ai sai”. Tot in acest sens graieste si scrisoarea martirilor din Lyon, care subliniaza faptul ca insusi Domnul Iisus Hristos ofera, in mod vadit si evident, celor mai slabi dintre nevoitori, o putere supranaturala. “Noi toti, zice epistola, temandu-ne ca Blandina nu va putea avea curajul sa marturiseasca pe Iisus Hristos, din cauza slabiciu¬nii trupului ei, ea a implinit aceasta cu atata tarie incat cei ce o chinuiau s-au descurajat si schimbandu-se unii pe altii o chinuiau in tot felul si modul, de dimineata si pana seara; dar ei insisi s-au declarat invinsi, ne mai avand ce sa-i mai faca si se mirau ca mai poate sa respire, intreg trupul ei fiind de jur imprejur sfasiat si deschis de lovituri, ei, marturisind ca un singur chin de felul acesta era suficient ca sa-i aduca sfarsitul, fara sa mai fie ne¬voie de atatea alte multe chinuri. Dar fericita, ca un viteaz atlet, isi reinnoia puterile prin marturisirea lui Iisus Hristos”.
Daca Mantuitorul nostru Iisus Hristos – Care este ieri, azi si in veci Acelasi – are un rol covarsitor in viata martirului, trebuie subliniat faptul ca mucenicul, in suferinta sa pentru Iisus Hristos, nu este niciodata parasit de Sfantul Duh. El este acela care insufla nevoito¬rului raspunsurile in fata persecutorilor. Acest fapt face ca faptele mu¬cenicului si cuvintele sale sa fie considerate ca autentice marturisiri de credinta si evenimente liturgice, care se implinesc in acelasi timp. Biserica a consi¬derat aceste manifestari mucenicesti ca fiind lucrari si roade ale Sfantului Duh si le-a pus alaturi de Sfanta Scriptura. Cuvintele si invataturile martirilor sunt deci considerate ca fiind inspirate de acelasi Mangaietor si sunt lasate Bisericii spre folosul tuturor credinciosilor ei. Sfantul Ignatie Teoforul in epistolele sale ara¬ta ca aceste daruri duhovnicesti sunt oferite de Domnul nostru Iisus Hristos fiecarui membru al Bisericii, prin interventia directa si mijlocirea Sfintilor mucenici, care bine s-au nevoit. Ca urmatori ai patimilor Mantuitorului Iisus Hristos, mucenicii isi poarta crucea impreuna cu Domnul lor, renuntand la ei, pentru ca Iisus Hristos sa traiasca in ei. Domnul nostru Iisus Hristos este deci in ei, in viata lor, incununandu-le suferinta. Ca purtatori ai acestor chinuri, mucenicii se imparta¬sesc de slava lui Dumnezeu si imparatesc impreuna cu El de-a dreapta Tatalui. in acest sens, suferinta lor este vazuta ca act de colaborare si de conlucrare cu suferinta Mantuitorului la opera de mantuire si curatire a lumii de pacate si patimi. Din alt punct de vedere, modul martirilor de a-l marturisi pe Iisus Hristos este un botez care curata complet de pacate, realizand astfel, asemanarea cu moartea si invierea lui Iisus Hristos. Tertulian, in lucrarea sa, De Baptismo, spune ca mucenicii isi dau viata in botezul lor, practicand, in acest fel, bote¬zul sangelui. Daca in botezul cu apa credinciosul primeste iertarea pa¬catelor in botezul sangelui martirul primeste coroana si cununa vietii vesnice din mainile lui Iisus Hristos insusi. Dupa acest botez nimeni nu mai pacatuieste, spune Sfantul Ciprian al Cartaginei. Faptul ca martirul ori mucenicul s-a unit deplin si desavarsit cu Iisus Hristos in jertfa si mucenicia sa este con¬firmat si de cinstirea pe care o dobandeste dupa sacrificiul sau. Biserica a considerat dintotdeauna pe mucenici ca sunt impreuna cu Iisus Hristos si, in acest mod, memoria si toate ale lor au devenit un tezaur de mare pret al ei. Mucenicul este si din acest punct de vedere nedespartit de Mantuitorul nostru Iisus Hristos si cinstit cu multa veneratie de credinciosi. In martiriul Sfantului Policarp al Smirnei se subliniaza acest adevar: “ne inchinam lui Hristos, pentru ca el este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri ii cinstim dupa vrednicie ca pe uceni¬cii si imitatorii Domnului, pentru neintrecuta lor iubire fata de impara¬tul si invatatorul lor… Noi am dobandit apoi osemintele lor mai cinsti¬te decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul si le-am asezat la un loc cuviincios”.
Prezenta Mantuitorului nostru Iisus Hristos in viata mucenicilor este subliniata si de momentul marturisirii credintei mucenicului inaintea muncitori¬lor si a lumii pagane dezlantuite asupra lui. Aceste clipe se inscriu intr-o noua forma de viata si vietuire care va angaja intreaga fiinta a martirului in proce¬sul de transformare si metamorfozare a lumii. Dialogul sau raportul dintre mucenic si calaul sau n-au decat o singura varianta existentiala “converteste-te sau ucide-ma”. Ca ss Mantuitorul Iisus Hristos, care a marturisit cu seninatate si iubire in fata lui Pontiu Pilat, si mucenicul vorbeste judecatorului sau ca unui prieten, fara sa-l urasca. Cuvintele lui sunt ale Duhului Sfant, de aceea el propu¬ne semenilor sai un limbaj nou, in stare sa vindece necredinta, boala si suferinta cauzata si generata de pacat. De asemenea, vorbele sale determina spre o viata noua si ajuta pe cel care se hotaraste sa se converteasca si sa-l ur¬meze pe Iisus Hristos. De cele mai multe ori martirii canta, intonand cuvinte din Sfanta Scriptura, aratand prin aceasta ca viata impreuna cu Iisus Hristos si in Hristos este un imn de slava adus lui Dumnezeu. in acest sens marturisirea lor este ortofona, in contrast cu zgomotul pacatului si al mor¬tii. Prin aceste manifestari, mucenicii construiesc manifestarea cultica si imnografica a Bisericii in toata plinatatea ei. Opus finnd cuvintelor lor nu poate fi decat bles¬temul promovat de invataturile inselatoare ale paganilor, care-si au origi¬nea in viclenia si perfidia iadului. impotriva diavolului si a tuturor mijloacelor sale ucigatoare de suflet se aseaza constient si senin mucenicul si martirul lui Iisus Hristos, angajat pe calea adevarului si al dreptatii, ca sa lupte impotriva idolilor si intunecimii diavolilor.
Prin urmare, patimitorii lui Iisus Hristos, plini de forta harica si indraznea¬la sfanta se prezinta inaintea persecutorilor cu puterea lui Dumnezeu, pentru a impune in fata lumii, potrivnice credintei lor, credinta si iubi¬rea crestina, pe care le marturisesc cu propriul lor sange. Spre deosebire de lumea pacatului, faptele lor sunt logice, sunt faptele unor fiinte care traiesc in Dumnezeu si dupa poruncile lui Dumnezeu. Cu toate ca lumea ii con¬sidera nebuni si iesiti din minte, mucenicii sunt singurii intelepti si rezo¬nabili, intr-o lume intunecata de satana si deteriorata ori degradata de rau, ranitii pen¬tru iubirea lui Iisus Hristos sunt singurii luminati la minte si la chip. Pe acest ring si stadion martirii au posibilitatea sa infrunte direct si pe propriul sau te¬ren pe tatal minciunii, diavolul. Superioritatea lor rezida in faptul ca ei marturisesc pe adevaratul Dumnezeu in fata caruia “tot genunchiul tre¬buie sa se plece si al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de de¬desubt. Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu Tatal”. Pentru pagani si rau credinciosi Dumnezeu se ascunde, dar este gaasit de aceia care-L cauta cu toata inima si impli¬nesc poruncile lui. Mucenicii se desfateaza, prin urmare, de dulceata vietuirii in Dumnezeu si primesc puterea de la Iisus Hristos. in asemenea ambianta, inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor Lui, lor le este foarte usor sa schimbe viata teres¬tra pentru viata cereasca. Momentul despartirii lor de trup consemneaza pentru mucenici, inceputul unei vieti reale si al unei experiente plenare de comuniune cu Dumnezeu si cu sfintii Sai. Mucenicul doreste sa se uneasca cu Iisus Hristos, a carui imparatie nu este din aceasta lume, El fiind Dumnezeul real si personal. Trecerea sa din aceasta lume inseamna intalnirea sa cu cel pretuit, iubit si dorit atat de mult, cum se arata in troparul de la sfintele mucenice: “pe Tine, mirele meu, te iubesc si pe tine, cautand, ma chinuiesc”. Ca sa ne dam mai bine sea¬ma de aceasta nazuinta sufleteasca, ne ducem cu mintea la stramosul nostru Adam care, inainte de caderea sa in pacat, traia in comuniune cu Dumnezeu. Cu siguranta, dupa indreptarea noastra prin Iisus Hristos tot comuniu¬nea a ramas ca singura experienta valabila cu tot ceea ce poate avea ea mai intim pentru om.
“Parintii, zice Sfantul Grigorie Palama, ne-au invatat sa cugetam despre Dumnezeu trecand mai intai prin experienta comuniu¬nii”, intrucat numai aceasta forma de traire da voie omului sa-si deschi¬da cugetarea spre cel iubit. Acest aspect subliniaza faptul ca Dumnezeu nu se comporta ca o fiinta abstracta, ci ca o persoana care poate si dores¬te sa stea in relatie cu alte persoane, in comuniune de dragoste. Mai in¬tai Dumnezeu, din iubire dumnezeiasca nelimitata si nemarginita, si-a aratat dragostea sa de¬savarsita, prin coborarea lui la noi cand a luat firea noastra stricacioasa. Cuprinsi in aceasta iubire oamenii urca la Dumnezeu, raspunzand aces¬tei chemari divine inaugurate prin jertfa si invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Dumnezeu nu ingusteaza creatura sa prin cuprinderea ei in sine, ci dimpotriva, ea se imbogateste cu fiecare inaintare in Dumnezeu. Tocmai datorita acestei dispozitii sufletesti pentru viata fericita si aces¬tei disponibilitati spre comuniune, mucenicul devine omul intregii lumi si pentru toate timpurile. Sacrificiul sau reflecta jertfa lui Iisus Hristos, Domnul facandu-se si mai vizibil prin ei in lume. Desi El este necunoscut in fiinta lui, totusi este perceptibil in stralucirea sa divina, atat in faptele eroice ale placutilor sai, cat si prin sfintele lor moaste, pline de duh si de adevar. Prin Mantuitorul, mucenicul invata sa traiasca drept, sa discearna binele de rau si, in orice loc sau moment al vietii sale, el doreste sa tra¬iasca numai cu Dumnezeu. Faptul ca mucenicul isi pecetluieste crezul sau prin moarte violenta, aceasta nu inseamna ca el doreste neaparat moartea. Cu toate acestea, tre¬buie totusi sa subliniem faptul ca el este constient ca doar prin jertfa muceniceasca a propriei sale fiinte poate sa ajunga la cel pe care-l iubeste, adi¬ca la Iisus Hristos. Prin sangele sau, el pecetluieste iubirea sa si ea devine ast¬fel singurul mijloc de a fi in iubirea lui Dumnezeu si de a pecetlui aceas¬ta intimitate cu propria sa viata. Acest semn al sensibilitatii sale pline de dragoste divina este subliniat de sacrificiul sau pentru Iisus Hristos, gest care reprezinta plenitudinea iubirii sale fata de atotputernicul Dumnezeu si fata de intreaga lume. Potrivit spuselor Sfantului Clement Alexandrinul, “daca trecem la iu¬bire, martirul este fericit cu adevarat cand marturiseste iubirea divina, pe Dumnezeu si pe Iisus Hristos, pe care iubindu-L, L-a recunoscut ca frate si s-a daruit lui cu totul”.
Experienta comuniunii depline si desavarsite aici, acum si in vesnicie
Rasplata martirului este preamarirea sa in ceruri, adica trairea impreu¬na cu Iisus Hristos si in unire vesnica cu Dumnezeu. De buna seama, suferin¬ta indurata nu are comparatie cu slava cereasca de care s-a invrednicit. Mucenicul traieste in comuniune cu Dumnezeu in viata pamanteasca, iar dupa sfarsitul sau locuieste in comuniune permanenta si neincetata cu Domnul, cu¬noscand in mod desavarsit fericirea deplina in iubirea dumnezeasca. El va primi insutit ceea ce a lasat aici, imparatind impreuna cu Iisus Hristos in vesnicie. Pentru jertfa sa si pentru chinurile sale ingrozitoare si mai presus de fire, el s-a facut vrednic cu adevarat de o amintire nepieritoare, dupa cum spune Eusebiu din Cezareea. Dar mucenicii, chiar daca au ajuns in unire desavarsita cu Dumnezeu, raman totusi in Biserica in ajutorul fratilor si surorilor lor. Vietile sfinti¬lor au fost transmise Bisericii in scris ca sa arate urmasilor modul de a se conduce in viata dupa poruncile lui Dumnezeu. Astfel, “luptele atleti¬lor credintei, eroismul lor victorios in atatea incercari, biruintele pe care le-au avut impotriva demonilor, victoriile pe care le-au obtinut asupra vrasmasilor nevazuti si coroanele pe care le-au dobandit in aceste lupte” raman pentru crestini o experienta demna de urmat si o amintire vesni¬ca. Cinstirea lor este asociata cu cinstirea lui Iisus Hristos si, oriunde este prea¬marit Mielul cel nevinovat, sunt preamariti si mucenicii sai. Biserica a practicat chiar de la inceputurile crestinismului asemenea forme de cult, asa cum arata Sfantul Apostol Iacov in rugaciunea dreptilor, mult insistente si staruitoare. Aceasta manifestare interpersonala de afectiune si cinstire reci¬proca ajuta pe orice crestin sa treaca cu toata biruinta pragurile vietii, depasind si bine gestionand toate obstacolele, incercarile, piedicile si cursele ori capcanele acesteia, daca, bioneinteles, nu suntem prea comozi, lenesi si lasi, ignoranti sau aroganti… Sfantul Ioan Evanghelistul lamureste aceasta traire ecleziala cand spune: “cei 24 de batrani au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alauta si cupe de aur, pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor”. Mucenicii au trait cu adevarat in “stramtoarea cea mare” si de acolo au venit cu hainele spala¬te in sangele Mielului. Faptul ca ei cunosc stramtoarea si suferinta ii de¬termina in mod cert sa se indrepte spre fratii lor din suferinte pentru a-i ajuta. Biserica in drum spre imparatia cerurilor cheama pe mucenici in ajutor, asa cum se arata in Martiriul Sfantului Arhidiacon si intaimucenic Stefan si Policarp al Smirnei, care ne spune ca crestinii se adunau la locurile unde au fost martirizati sau ingropati mu¬cenicii si, cu bucurie si veselie, sarbatoreau ziua martiriului lor, “ca zi a nasterii, atat pentru amintirea celor ce au savarsit lupta, cat si pentru de¬prinderea si pregatirea celor ce vor lupta in urma”. Tertulian, la randul sau, aminteste ca crestinii faceau rugaciuni in fiecare an pentru cei mor¬ti, cu ocazia aniversarii nasterii lor spirituale si duhovnicesti. Potrivit acestor realitati consemnate in trecutul Bisericii si traite si astazi, crestinii dintotdeauna “se inchinau lui Iisus Hristos pentru ca este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri ii iubesc dupa vrednicie ca pe ucenici, urmatori si imitatori ai Domnului”.
Daca privim fenomenul martiric si martirologic mai in adancul lui vom constata ca experienta duhovniceasca a martirilor depaseste cu mult multumirea per¬sonala de a fi in Dumnezeu. Dragostea adevarata dupa cele ceresti si sta¬tornicia in iubirea divina antreneaza pe mucenici sa nazuiasca sa ajunga dincolo de mantuirea proprie, pana la dorinta inflacarata de a cuprinde pe toti fratii in Iisus Hristos. Daca ne reintoarcem la unitatea dintre mucenici, Biserica si Iisus Hristos, vom constata ca supliciul martiric in Iisus Hristos unifica Biserica adunata in momentul adecvat liturghiei. Cum s-a putut constata, mucenicul si martirul se aduce pe sine jertfa lui Dumnezeu in mijlocul lumii, intru care sunt si numerosi crestini, initiind astfel o adevarata anamneza euharistica. Taina lor se implineste “intru slava lui Dumnezeu” pe altarul imparatiei ceru¬rilor. Din Faptele Apostolilor si din Vietile Sfintilor stim ca stralucirea Sfantului Stefan, bucuria si zambetul fericitilor mucenici, semnaleaza tai¬nic continutul apofatic al muceniciei lor. Sfintii vad slava lui Dumnezeu si se bucura, amplificand inefabilul experientei lor. Cei ce contempla eu¬haristie sacrificiul martiric si mucenicesc pot observa si constata ca trupurile celor jertfiti pentru adevar sunt transfigurate, iar focul si chinurile nu mai au putere asupra lor. Rezulta de aici ca martirii si mucenicii fac experienta jertfei autentice si impartasirii reale de Iisus Hristos, ca prefacere euharistica. Aceasta experienta nu este alta decat “mireas¬ma placuta” pentru cei ce au patruns cu privirea dincolo de chinul lumii acesteia. De asemenea, multumind Domnului nostru Iisus Hristos pentru comuniunea cu El, martirii transmit slava experientei lor celor credinciosi care-i inconjoara si totodata intregii Biserici. Sfanta Agatonica vedea in mucenicia Sfantului Policarp “slav si maretia Domnului”, drept pentru care ea a ales mucenicia cu increde¬rea ca si cu ea se implineste taina ospatului martiric: “cina aceasta a fost implinita si pentru mine; asadar, trebuie sa iau si eu parte, spre a manca la aceasta slavita cina”. Categoric, Sfanta s-a simtit chemata spre martiriu, asa cum se simtea chemata, la fiecare Sfanta Liturghie, sa se impartaseasca, impre¬una cu obstea crestina, cu trupul si sangele Domnului nostru Iisus Hristos. De fapt, toate ac¬tele martirice si vietile sfintilor mucenici subliniaza in acelasi ton miezul ritualului liturgic al Euharistiei, multumirea si impartasirea. in martiriul mucenicilor scilitani citim ca “toti au zis: multumim lui Dumnezeu. Si astfel, impreuna, s-au incoronat cu martiriul domnesc cu Tatal si cu Fiul si cu Sfantul Duh, in vecii vecilor”. Prin urmare, Taina lui Iisus Hristos si a Bisericii Sale se implineste in Taina Euharistiei, a jertfei, a muceniciei si a martiriului, din care si de la care noi, cei delasati, comozi si delasatori avem si am avea foarte multe de invatat si de implinit. Viata martirului nu se sfarseste prin mucenicia sa, ci continua; sfarsi¬tul sau nu este o ruptura, ci o implinire. Prezenta Mantuitorului nostru Iisus Hristos in el si, deci si in noi, este o experienta ce nu se sfarseste. Crestinii primelor veacuri erau pe de¬plin convinsi ca Domnul slavei se descopera si manifesta in bineplacutii Sai biruitori si invingatori, asa cum S-a aratat biruitor in insasi moartea Sa. In acest sens, mucenicia apare ca o experienta harismatica de cea mai inalta traire duhovniceasca. “Ei au cerut viata, care li s-a dat si au impartasit-o si celorlalti”. Dupa unirea depli¬na si desavarsita cu Dumnezeu, dupa cina cea de taina, slujba lor nu s-a incheiat inca, fieca¬re dintre ei constituindu-se intr-un moment sarbatoresc de preamarire a lui Iisus Hristos. Continutul tainic al jertfei lor este pacea care, paradoxal, este transpusa sangeros in martiriu si mucenicie. “Iubind totdeauna pacea si daruind neintrerupt pacea, ei au plecat in pace la Domnul, fara sa lase mamei bi¬serici suferinta, nici dezbinare ori razboi intre frati, ci bucurie, pace, in¬telegere si iubire.” Dupa condamnarea, lapidarea si executia lor, Duhul Sfant poarta de grija si de trupurile martirilor ori a mucenicilor, pastrandu-le ca pe niste odoare de mare pret. Sfintele relicve devin sim¬bolul triumfului martiriului si a muceniciei asupra dezintegrarii, deteriorarii si degradarii. Duhul aduce in prim plan, prin ele, experienta mantuirii si a iertarii, a comuniunii si a iubirii desavarsite. In ele, fiecare comunitate bisericeasca si ecleziala contempla lucrarea plina de har a imparatiei lui Dumnezeu. Pornind de la acest adevar, la sfarsitul Sfintei Liturghii, crestinii sunt trimisi sa impartaseasca lumii darul vietii vesnice, proclamand neincetat Stapania Duhului Sfant.
Un alt aspect al perpetuarii si permanentizarii cinstirii Sfintilor Mucenicii il constituie agapele crestine din Biserica veche. Ele erau insotite de comemorarea mu¬cenicilor ca ocazii si prilejuri anamnetice de comuniune dintre crestini, mucenici si, bineinteles, Domnul nostru Iisus Hristos – „Mielul lui Dumnezeu, Cel care prin Sfanta Lui Jertfa a ridicat toate pacatele lumii”. Evident, trupurile martirilor si ale mucenicilor daruiau si ofereau aceasta po¬sibilitate de intalnire tainica, intre martiri si cei vii. Prin sfintele lor moaste, comunitatea se reunea, se consolidea si se rezidea, incorporandu-se sacramental ca Euharistie, in chinonia desavarsita a Sfintei Treimi. In asa fel ca sarbatoarea unui sfant mucenic era semnul vazut al iubirii Tatalui pentru Biserica, aidoma da¬rurilor euharistice. Prin aceasta taina, a muceniciei si a sfintelor moaste, Mantuitorul imprima tainic lucrarea harului si vesnicia ritmurilor noi ale imparatiei Cerurilor, unde materia devine nealterabila, pnevmatica si pnevmatofora, plina de sla¬va si sfanta. Trebuie sa subliniem inca odata faptul ca sfintele moaste nu au fost niciodata imagini ale unui “memento mori”, ci icoane ale formei viitoare si desavarsite ale trupului lumii acesteia, sfintit prin lucrarea euharistica, sfintitoare si sacramentala a Bisericii. Intelegem de aici ca prin aceste experien¬te ecleziale se descopera clar, limpede si lamurit dimensiunea universala a Sfintei Liturghii precum si angajamentul crestin fata de lume. In Dumnezeiasca Liturghie, la care sunt de fata Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Sfintii Mucenici si toti crestinii, sunt adunate si cuprinse toate elemente creatiei, dispuse in forma per¬fecta a Ierusalimului ceresc, sau cum se exprima foarte edificator, graitor si cuprinzator rugaciunea: “In Biserica slavei Tale, in cer a sta ni se pare”.
Prin urmare, aici si acum in incheiere, gom sustine cu toata taria si convingerea ca, traind experienta imparatiei Cerurilor prin slava hristica a mucenicilor si martirilor, Biserica contempla viata vesnica, prin intermediul sau cu ajutorul soteriologiei si eshatologiei, in cuvintele si gesturi¬le lor. Ea participa la viata nestricacioasa a Duhului inca de aici, astfel ca fiecare comunitate, angajata in sens mistic prin Sfanta Liturghie in taina marti¬riului, a jertfei si muceniciei, si in mod explicit prin incercarile si patimirile din lumea aceasta, asumate intr-un duh de credinta, cu toata responsabilitatea, rabdarea si nadejdea crestina, castiga luciditatea du¬hovniceasca, exprimata in unicul mod eclezial de a fi: “fiti tari in credinta si sa va iubiti unii pe altii”. Daca Biserica ignora aceasta paradigma martirica ori muceniceasca si se detaseaza sau dispenseaza de ea, risca sa uite propria ei natura si propria ei voca¬tie. Cu alte cuvinte, Biserica si martiriul se adeveresc reciproc. Interpretarea cea mai pro¬funda a martiriului este data in marturisirea cuvantului Bisericii despre harul eshatologic invingator si biruitor, prin care mucenicii, de ieri, de azi, dintotdeauna, se implinesc pe ei insisi viruind lumea. Martirul si mucenicul da marturie lumii pentru Biserica lui Iisus Hristos in care el ramane prin jertfa sa. Totodata, el vorbeste tuturor crestinilor si tuturor timpurilor, spunandu-le ca moartea lor nu este zadarnica, ci ara¬tand felul autentic de a fi al credinciosului, care s-a imbracat in Iisus Hristos – Domnul, Stapanul si Mantuitorul – prin sfanta Taina a Botezului – savarst de catre sacerdotul pururea slujitor si jertfitor, in numele Sfintei si Dumnezeiestii Treimi – Celei de viata facatoare, datatoare si ziditoare.
Drd. Stelian Gombos
Cateva referinte despre Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala
Vorbind despre Biserica si in Biserica – despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor… Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica – acolo unde le este locul si rostul!… Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic( ). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a “simbiozei” dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea ? prin aceasta simbioza ? deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului( ). S-a dovedit ca “simfonia” gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune in epoca medievala, la cele mai neproductive ? in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.
Biserica si Statul
Relatia Bisericii cu statul a fost statornicita de insusi Mantuitorul inca din timpul activitatii Sale pamantesti prin indreptatirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Raspunsul dat de Hristos fariseilor la intrebarea: “Se cuvine sa dam dajdie Cezarului?” subliniaza doua lucruri: recunoasterea autoritatii de stat, in cazul dat statul imperial si realitatea ne-opozitiei dintre indatoririle religioase si cele civice( ). Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autoritatii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos detine toata puterea in cer si pe pamant (Mt. 28,18) dar in acelasi timp, daca Iisus Hristos a facut cunoscuta autoritatea spirituala deplina a lui Dumnezeu asupra intregii vieti umane, El a randuit si supunerea fata de autoritatea politica indemnandu-i pe apostoli si prin ei pe toti crestinii sa se supuna autoritatii pamantesti caci este data de Dumnezeu in vreme ce Hristos nu detine putere politica( ). Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: “dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama.” (Rom. 13,7) caci “cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta( ).
Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.
S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.
Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei( ).
Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum( ). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.
Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista( ), ci in sensul transparentei Bisericii( ) si a responsabilitatii crestine( ), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.
Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Vorbind de cultura ne vedem nevoiti sa staruim putin asupra ideii de valoare fiindca determinarea culturii societatii umane se face folosindu-ne de unitatea de masura a valorii, cultura fiind, in esenta, un summum de valori. Nu este cazul sa facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie sa spunem ca acestea se impart – intr-un mod sumar – in valori mijloc, adica cele care ajuta la realizarea altor valori cum sunt valorile economice si valori scop cum sunt valorile estetice, morale si religioase( ). Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa( ). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.
In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.
Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace massmedia si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul “subcultural” este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.
In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudoculturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.
Biserica si tinerii societatii contemporane
Pe tot parcursul vietii pamantesti trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem tineri, caci una este varsta tineretii – cu aspiratiile si asperitatile ei inerente si firesti – si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!…
Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post – moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor – care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!…
Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!… Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!…
Tinerii, cu a lor tinerete spirituala – care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!… Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!… Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!…
Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!…
Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!… Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului – toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!…
Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!…
In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!…
Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi – in timp – ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”
Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!…
Biserica si drepturile omului
Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci “drepturi naturale” insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776( ). Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu “Fiinta suprema”. In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca “nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege”( ).
Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)( ).
Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu( ).
Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo( ).
Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.
Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului. In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii( ). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta “normala” daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.
Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare( ). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.
Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii – evident prin metodele ei specifice – de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.
In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.( ). Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”( )
In loc de concluzie
In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…
Rezumat
Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta cateva referinte si concepte eclesiologice, intr-un cuvant, valoarea, rolul, rostul si importanta Bisericii in viata crestinului si in viata societatii acesteia seculare, care trebuie sa stie ca Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…
Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei
Despre adevarata rugaciune, care nu trebuie sa se sfarseasca niciodata
Din seria: Mari Duhovnici Romani contemporani aflati dincolo de granitele tarii…
Interviu cu Parintele Arhimandrit Roman Braga din S.U.A. realizat de Stelian Gombos
Parintele Arhimandrit Roman Braga este un calugar ortodox roman, deosebit de oricare alt monah, pentru simplul fapt ca n-a trait viata calugareasca intr-un schit sau manastire si nici nu a cunoscut alta chilie decat celula inchisorilor comuniste, dar mai ales „camara cea de sus a inimii”! Iar daca monahismul inseamna trairea in Hristos, Parintele Roman a trait-o din plin pe parcursul intregii sale vieti, datorita smereniei, evlaviei si iubirii de Dumnezeu care l-a stapanit intotdeauna, calitati si virtuti pe care le-a dobandit atat din familie, cat mai ales de la calugarii din Manastirea Condrita, din nordul Basarabiei, in vecinatatea careia s-a nascut la 2 aprilie 1922 si, tot aici, a crescut. Ulterior a fost vietuitor al Manastirii Caldarusani, iar apoi elev seminarist la Manastirea Cernica de langa Bucuresti, unde a fost, permanent, aproape de Sfantul Ierarh Calinic – Ocrotitorul spiritual al manastirii – care adaposteste sfintele sale moaste.
Dupa desfiintarea acestei scoli, este transferat la Seminarul Central din Bucuresti, iar ultimul an il va urma la Seminarul Teologic din Chisinau. Intorcandu-se in Bucuresti, intre anii 1943-1947 urmeaza atat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie, cat si cele ale Institutului Teologic.
In anul 1948 este arestat pe motivul ca ar fi ajutat un legionar. Trimis la Pitesti, trece prin toata teroarea „reeducarii”, dar in intunericul celulei afla lumina vorbirii si impacarii cu Dumnezeu. De la Pitesti, este trimis in lagarele de la „Canal”. Acolo il intalneste pe calugarul Evghenie Hulea – o figura de pateric, conform marturiei Parintelui Roman, care l-a determinat sa intre definitiv in monahism. Este eliberat in anul 1954, dar i s-a impus domiciliu fortat in Bucuresti. Totusi, in aceste conditii, merge pe ascuns la Iasi, unde Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei il calugareste si il hirotoneste diacon, aici – la Catedrala Mitropolitana – facand buna misiune, mai ales cu tinerii.
In anul 1959 este arestat din nou, anchetat timp de un an, aducandu-i-se invinuiri inchipuite, pentru ca pana la urma sa fie incadrat in lotul grupului „Rugul aprins” de la Manastirea Antim – unde a fost coleg, in anii studentiei, cu Parintii Sofian Boghiu, Petroniu Tanase, Nicolae Bordasiu si cu Mitropolitul Antonie Plamadeala al Ardealului. Au urmat inchisoarea Jilava, colonia de munca Balta Brailei, lagarele din Delta Dunarii, cu suferinte grele, dar in acelasi timp cu o companie de elita: Parintii Benedict Ghius, Grigorie Babus, Sofian Boghiu, Dosoftei Moraru, Tit Moldovan, Felix Dubneac, vestitul profesor Tudor Popescu, omul de cultura Petre Pandrea si altii. Condamnat la 18 ani de temnita grea, lucreaza pana in anul 1964, cand, la 31 iulie, este eliberat, cu prilejul gratierii generale a detinutilor politici.
De acum inainte, incepe lungul pelerinaj al ierodiaconului Roman Braga prin toata tara, cunoscut fiind de toti dar si izgonit fiind de catre toti, din cauza faptului ca „avea tinicheaua de coada!”…
De aici nu urmeaza, totusi, ca toti „inspectorii” de la Culte erau calai. Asa se face ca tot in anul 1964, Dumnezeu il scoate in cale pe unul din cei „buni”, care-i da Episcopului Oradiei – Valerian Zaharia – aprobarea de a-l hirotoni in treapta de preot, eveniment ce are loc, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, in anul 1965.
La 1 ianuarie anul 1985, este instalat ca preot la Negresti – Oas, unde a inceput o intensa activitate pastoral-misionara si catehetica, duminica la vecernie – cu copiii si tineretul, asa incat osenii il inconjurau cu dragoste, ba chiar si securistii nu indrazneau sa intervina pe fata, de teama credinciosilor. Apoi l-au mutat silit, intr-o noapte, in localitatea Sarbi – Bihor, iar ulterior, adica in anul 1968, a fost chemat la Patriarhie si trimis ca misionar in Brazilia. In anul 1972, episcopul romanilor din S.U.A. – Valerian Trifa – il cheama la Vatra, unde isi desfasoara activitatea ca staret si duhovnic al Manastirii „Inaltarea Domnului”, iar cu anul 1988 se retrage la Manastirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, SUA.
In toate acestea insa nu a fost scos in evidenta decat primul strat al vietii Parintelui Roman. Miezul (ei) duhovnicesc trebuie cautat in anii formarii sale spirituale la manastirea copilariei sale din Condrita Basarabiei, apoi in anii formarii sale intelectuale la seminariile si la cele doua prestigioase scoli superioare bucurestene, in anii studentiei sale petrecuti, alaturi de elita intelectualitatii crestine romanesti care facea parte din gruparea „Rugului Aprins” dar, mai cu seama, in perioada modelarii si desavarsirii sale duhovnicesti de catre mentorul sau spiritual – calugarul Evghenie de la „Canal”.
Orice cinste omeneasca i s-ar acorda parintelui pentru duhovnicia sfintiei sale, ar suna ciudat, deoarece viata sa jertfita in intregime lui Dumnezeu nu o poate cinsti decat binecuvantarea Celui Caruia i s-a jertfit.
Este vrednica de lauda aceasta viata si activitate. Datorita acestor oameni minunati, spiritualitatea crestina a rezistat. Noi, cei de astazi, luati cu problemele si greutatile cu care ne confruntam, nu realizam suficient si bine cat de importanta a fost marturisirea ce au facut-o ei pentru Iisus Hristos.
Mi se pare ca pentru generatiile tinere, care nu au trait ororile comunismului, aceste marturii nu spun mare lucru. Noi suntem convinsi ca, daca mai avem astazi o spiritualitate serioasa, o avem datorita acestor batrani cuminti si minunati, din care categorie face parte si Parintele Arhimandrit Roman Braga. Si pentru a ne folosi, din punct de vedere duhovnicesc, de invatatura Parintelui Roman, am purces, cu a sa invoiala, dragoste si binecuvantare la realizarea unui interviu de suflet, pentru care ii multumesc in mod deosebit.
Asadar, parcurgand viata, opera, activitatea si biografia acestui parinte imbunatatit constat, cu uimire si admiratie, taria de caracter si verticalitatea cu care a fost inzestrat acest contemporan al nostru, in fata caruia noi nu suntem altceva decat niste oameni supusi vremurilor acestui veac.
Preacuvioase Parinte Arhimandrit Roman Braga, astazi propaganda in favoarea normalizarii anumitor pacate si patimi are consecinte si efecte profund negative asupra vietii sufletesti si spirituale a tinerilor, mai mult chiar decat propaganda ateismului din timpul regimului comunist. Ce masuri si solutii credeti ca ar trebui luate si adoptate pentru ca numarul victimelor asanumitei democratii sa fie cat mai mic, cat mai scazut?
Intrebarea este interesanta si mi-a mai fost pusa si cu alte ocazii, si ca si atunci va raspund si dumneavoastra acum, ca ar trebui sa intrebati guvernul statului (in cadrul caruia lucrati si dumneavoastra) de lucrul acesta. Sa stiti ca tinerii nu sunt vinovati cu nimic ca traiesc in aceasta civilizatie si cultura decadenta. Sa nu credeti cumva ca epoca pe care o traim noi acum este foarte diferita fata de alte timpuri din istoria crestinismului si ca ceilalti au fost privilegiati, bucurosi si norocosi ca au trait in alta epoca, iar noi suntem foarte nenorociti ca traim acum, in aceste vremuri. Ce pot spune eu este sa nu asteptati nimic concret de la scoli. Eu traiesc, dupa cum bine stiti, intr-o tara in care oamenii isi educa copiii acasa, pana la intrarea in facultate. Bineinteles ca regimul permite sa se dea numai examenele, fara ca profesorul sa-l vada pe copil la cursuri in timpul anului scolar. In America, foarte multi se feresc de scolile publice. In statul Michigan, unde locuiesc eu, un sfert din copii nu se duc la scoala, pana la studiile superioare, universitare. Cine ii poate invata mai mult si mai bine pe copii si cine este mai mult interesat de morala lor decat parintii, bineinteles, daca ei sunt niste oameni responsabili. Nu stiu, nu am auzit ca in Romania sa fie oficializat acest sistem de homeschooling, adica scolarizare la domiciliu, acasa.
Stiati ca in Statele Unite ale Americii exista o asociatie de tineri care s-au jurat sa fie virgini pana la casatoria lor? Ei poarta o insigna pe care scrie: only my wife sau only my husband (adica numai sotia mea sau numai sotul meu). Sunt bine organizati, organizeaza conferinte si dansuri ori diferite spectacole si actiuni dar sunt oameni care vor sa arate si sa demonstreze ca omul nu este un animal si ca se poate trai in abstinenta si infranare.
In alta ordine de idei, daca un copil este crescut si educat sa spuna nu raului, va reusi sa depaseasca obstacolele spirituale si ispitele de acum. Desigur ca tensiunea si presiunea este mare, insa constrangerea diavolului a fost mare intotdeauna. Tanarul trebuie invatat sa nu doreasca ce are celalalt, adica sa nu ravneasca la bunurile aproapelui sau. Colegul si-a luat masina, vreau si eu una, cel putin la fel, celalalt are un anumit computer, vreau si eu unul, cel putin ca acela. Ei, felul acesta de gandire sa stiti ca il distruge pe om, cultivandu-i invidia si egoismul. Trebuie ca tanarul sa aiba puterea sufleteasca si taria de caracter sa spuna nu. Cui? Nu pacatului pe care-l vede pe strada, ci sa-si spuna nu chiar lui insusi. Caci este mult mai greu sa-ti spui nu tie insuti, pacatelor tale, patimilor tale, dorintelor tale egoiste si posesive. Aceasta este educatia care trebuie facuta. Ea nu s-a facut niciodata in scoala. Pe asta o fac parintii acasa. Nu-i impui si nu-i torni pe gat predici, fiindca toti s-au saturat de predici, discursuri si toate de felul acesta. Ci il iei de mana si il duci la biserica, tu saruti icoana, o saruta si el, il duci la spovedanie si impartasanie, te spovedesti si impartasesti tu si atunci va face si el la fel.
Daca ai prezenta lui Dumnezeu in tine, atunci esti intr-o stare de rugaciune. Atunci omul devine rugaciune
Preacuvioase Parinte Arhimandrit, ce sa facem ca sa-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca sa-L simtim mai aproape de noi?
Trebuie sa vorbim permanent cu El. Trebuie sa-L simti pe Dumnezeu in tine, nu in afara ta, in exterior, ci in interior, in inima ta, caci inima noastra este nelimitata, infinita deoarece in ea se salasluieste Iisus Hristos, incepand de la botez. O persoana are niste dimensiuni infinite ale personalitatii sale; in adanc, in profunzime, fara limita, cu alte cuvinte persoana umana este vesnica. In adancul acesta din noi exista Dumnezeu, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel de multe ori ca „voi sunteti biserica Dumnezeului Celui Viu”. Deci sa nu deturnam ori directionam rugaciunea noastra catre un colt ori intr-un colt, fiindca Dumnezeu nu este material ori spatial ca sa-L pui intr-un colt si sa spui: acolo este Dumnezeu! Coboara-te in tine si adreseaza rugaciunea in inima ta lui Dumnezeu si vei simti prezenta Lui!
Sa stiti ca dialogul, convorbirea cu Dumnezeu iti produce si aduce sentimentul si simtirea aceasta, a prezentei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu cand ti-e foame, cand ti-e sete, spune-I lui ca te duci la Bucuresti ori la Oradea, unde ai treaba, spune-i Lui ceva pe drum, arata-I lui Dumnezeu ce frumos este peisajul, ce frumoase sunt florile sau natura. Vorbeste cu Dumnezeu de toate si despre toate. Doamne, ce sa fac, cum sa fac? Uite, trebuie sa fac asta si asta; mi-e foame, ma duc sa mananc o bucatica de paine ori sa beau un pahar cu apa… Tot ai in minte lucrurile astea, ele par la prima vedere copilaresti, puerile, insa conversatia aceasta cu Dumnezeu se preface, se transforma in rugaciune. Pentru ca ce este rugaciunea? Este o permanenta si continua comunicare a omului cu Dumnezeu, intr-un mod cat se poate de natural.
Ganditi-va ce spunea (tot) Sfantul Apostol Pavel in Epistola sa catre Tesaloniceni: „Rugati-va neincetat!”. Cum putea el sa se roage neincetat, neintrerupt, cand era o persoana foarte activa? A facut atatea biserici, a scris atatea epistole, a propovaduit „cu timp si fara timp”, a facut si avea de facut permanent, atatea lucruri. Nu putea, nu avea cum sa stea tot timpul in genunchi. Drept urmare, la asta s-a gandit el: sa ai intotdeauna in inima ta sentimentul prezentei lui Dumnezeu. De fapt, Sfintii Parinti in acest fel definesc rugaciunea: ca fiind sentimentul prezentei lui Dumnezeu. Rugaciunea nu este doar atunci cand citesti din carte. Trebuie spus tinerilor acest lucru. Nu este doar atunci cand te rogi dimineata si, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am terminat rugaciunea”. Pai, rugaciunea nu se sfarseste niciodata.
Nu-i nimic, vorbeste cu Dumnezeu copilareste, caci noi suntem copiii lui Dumnezeu. Si vorba asta copilareasca cu Dumnezeu iti aduce sentimentul prezentei familiare, intime a lui Dumnezeu in inima ta. Dumneavoastra stiti proverbul calugaresc, invocat deseori si de catre Parintele Teofil Paraian, ca „daca te rogi numai cand te rogi, de fapt nu te rogi deloc”. Daca ai prezenta lui Dumnezeu in tine, atunci esti, te afli, intr-o stare de rugaciune. Omul devine o rugaciune. Omul are o stare de rugaciune, nu clipe de rugaciune, momente cand se roaga si momente cand nu se roaga. Ar fi cumplit si groaznic. In concluzie, trebuie sa avem tot timpul simtirea lui Dumnezeu. Atunci cand spui „Doamne!”, sa fii convins si sigur ca Dumnezeu Se intoarce cu fata la tine si asteapta sa-I spui ceva. Cand esti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Cand ai conversatii, gandeste-te la ce zici. Insa, daca ai putin timp, acolo, cateva minute sau chiar intr-o conversatie cu oamenii, poti sa spui: „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!”; „Doamne Iisuse Hristoase, uita-te la noi, ajuta-ne!” sau „Binecuvanteaza-i Doamne, pe oamenii acestia!”.
Dumnezeu nu are nevoie de apararea noastra, El are nevoie de dragostea noastra
Preacuvioase Parinte Roman, unii ortodocsi merg (si) la catolici ori la protestanti, ba chiar la diferite ramuri monofizite si se roaga impreuna cu acestia. Sfintia voastra ce spuneti, este corect si bine ca se procedeaza astfel?
Eu personal nu-i impartasesc pe cei care duc si se cumineca la catolici ori pe cei care, in loc sa vina la biserica lor, se duc la protestanti, la monofiziti ori in alte locuri. Sfintii Parinti ne opresc si ne interzic sa ne rugam impreuna cu ereticii sau schismaticii, dar suntem obligati sa ne rugam pentru acestia. Sa facem rugaciuni si pentru increstinarea musulmanilor ori a evreilor. Chiar este necesara o educatie facuta copiilor si tinerilor, ca sa se roage spre a veni la dreapta credinta, cea in Sfanta Treime, pentru a crede in Domnul Iisus Hristos Mantuitorul – ca Dumnezeu si Om, toti cei rataciti de la adevarata credinta. Noi nu trebuie sa-i uram pe cei de alta credinta, nu trebuie sa ne ducem pe strada si sa ne certam cu careva dintre ei: ca la voi este asa, ca la noi este asa si pe dincolo. Un gest ori un fapt ca acesta nu are niciun efect, niciun rezultat bun. Ci, roaga-te pentru ei. De fapt, noi nu convingem si nici nu constrangem pe nimeni sa fie crestin. Vedeti, aici suntem in America si ii botezam pe multi. In America este un curent al evanghelistilor care se boteaza mereu, iar ortodoxia creste aici foarte mult. Baptistii au universitati, metodistii au universitati, colegii, licee, sunt oameni pregatiti, instruiti, destepti. Ei citesc mult, ii respecta si ii cinstesc pe Sfintii Parinti. Imi spunea unul care este ortodox convertit acum ca „am vazut Sfanta Liturghie descrisa in a doua „Apologie” a Sfantului Iustin Martirul si Filosoful, si am vazut in „Constitutiile Apostolice” vorbindu-se despre Sfintele Taine, despre modul in care se fac botezul, nunta, cununia, maslul. Atunci mi-am pus intrebarea: cand anume au disparut toate acestea de la noi? Noi nu le avem. Suntem noi in Biserica in felul acesta, sau nu suntem?”. Este interesant ca acest om, si ca el foarte multi altii, nu s-a oprit nici la catolici, nici in alta parte, ci a venit la noi, pentru ca au gasit ca Biserica primara, apostolica si cea una este aici, in Ortodoxie.
Da, am inteles ca au trecut chiar comunitati intregi la Ortodoxie…
Adevarat, asa este, au trecut (si) comunitati intregi. In Chicago avem doua comunitati care au trecut la ortodocsi, cu pastori cu tot. S-au botezat doua mii de oameni intr-o singura zi. Tot grupul care lucra la educatia studentilor in universitatile americane, un grup de evanghelisti numiti „Campus Ministry”, toti sunt ortodocsi astazi. Au facut si un film „Come back Home” (Intoarce-te sau revino acasa), cand il vezi incepi sa plangi. Toti iau Sfanta Cuminecatura din lingurita pentru prima data si incep sa le curga lacrimile pe obraz. Sa-l iubesti pe eterodox. Nu poti sa-l convingi prin discutie, ci numai Duhul Sfant il convinge si il poate aduce la adevar. Sfantul Ioan Teologul ne arata ca, daca ne iubim unul pe altul, Dumnezeu este intre noi. Numai Dumnezeu poate sa convinga si sa invinga. Vedem ca Domnul nostru Iisus Hristos nu si-a urat vrajmasii, i-a iubit si i-a certat chiar si de pe cruce. Eu recomand ca in toate rugaciunile noastre individuale sa nu ne rugam numai pentru noi si pentru familia noastra ci sa-i includem pe toti care nu sunt ortodocsi. Chipul lui Dumnezeu este in toti oamenii. Ganditi-va la fenomenul si revolutia religioasa din China. Aici sunt, conform ultimei statistici, circa o suta treiezeci de milioane de crestini, asa incat guvernul nu-i mai poate controla, este imposibil. Africa este un continent crestin. Se lasa de mahomedanism cu toata persecutia ce este acolo. Se inmultesc crestinii in Africa foarte rapid. De aici, de la noi, din America, a plecat un grup de studenti in Madagascar, in misiune. Din punct de vedere numeric, noi, ortodocsii, crestem si ne dezvoltam si in insula Madagascar. Este un mitropolit de culoare acolo, Acunda. Africa are mitropolitii ei de culoare, episcopii, toti sub ascultarea bisericeasca a Patriarhiei Ortodoxe a Alexandriei – patriarhie istorica, are scoli teologice si seminarii in Kenya, la Nairobi si in Uganda. Deci se inmultesc crestinii si aici. Desigur, merg in paralel si catolicii si protestantii – care fac misiune foarte serioasa acolo, dar vreau sa spun ca Africa nu mai este un continent salbatic.
Sunt fenomene in lume care ne arata ca Duhul Sfant lucreaza. Nu trebuie sa uram pe nimeni, chiar daca unii il urasc pe Dumnezeu si credinta cea adevarata. Dumnezeu nu are nevoie de apararea noastra, El are nevoie de dragostea noastra. Iar dragostea noastra fata de Dumnezeu trece prin om, chiar daca acel om este dusmanul tau sau chiar daca este (si) dusmanul lui Dumnezeu, el are nevoie si mai mult, cu atat mai mult, de iubirea crestinilor.
Tinerii trebuie sa inteleaga ca intr-o familie lucrurile nu pot merge bine fara ajutorul lui Dumnezeu
Preacuvioase Parinte Duhovnic, cand este bine sa se casatoreasca omul? Inainte sau dupa varsta de douazeci si cinci de ani? Astazi multi oameni spun ca, daca se casatoresc prea devreme, isi irosesc tineretea.
Depinde de mai multi factori… Te casatoresti cand esti matur. Unii sunt maturi la douazeci si cinci de ani, altii niciodata. Caci unii sunt imaturi si la patruzeci de ani. Casatoria este o mare responsabilitate. Astazi trebuie sa punem, mai mult ca oricand, accentul pe maturitate. Eu nu le recomand sa se casatoreasca celor care vor dupa nunta sa se tina de distractii si sa avorteze copiii. Sau, si mai grav, sa ia contraceptive si tot felul de alte medicamente de acest fel. Cel putin femeile care au facut un avort sau doua se pot marturisi complet, dar acelea care iau pastile nici nu stiu cati au omorat deja. Divortul este si el o calamitate. Cand te casatoresti, iti asumi un sacrificiu, o jertfa. Casatoria este o cruce, asumata. Iubirea nu este sex, nu este instinct ori placere trupeasca, iubirea este ce spune acelasi Sfant Apostol Pavel in capitolul 13 la Epistola I catre Corinteni: toate le rabda, toate le indura, nu este geloasa, iubirea nu cauta ale sale, ci ale celuilalt… Iubirea nu cade niciodata. Aceea este adevarata iubire si dragoste, cand poti sa mori pentru cineva. Daca tanarul nu este in stare sa moara pentru o fata, aceasta sa nu se casatoreasca cu el.
Preotii trebuie sa se ocupe de educatia tinerilor ce urmeaza sa se casatoreasca. Sa se anunte cununiile cu trei duminici inainte in biserica. In aceste trei saptamani preotul trebuie sa se intalneasca cu viitorii soti de mai multe ori si sa le vorbeasca despre copii, despre ce inseamna casatoria, despre iubirea care trebuie sa existe intre sot si sotie si celelalte probleme referitoare la casatorie. Lucrurile acestea le stie preotul din propria sa experienta, fiindca si el este casatorit, are sotie, copii, intr-un cuvant, familie. In America, daca tinerii nu-si anunta casatoria cu o luna, doua, inainte, nici nu ii cununa. Aici, la toate confesiunile exista cursuri de casatorie. Cursurile de casatorie din Ortodoxie au un specific al lor, nu se potrivesc in toate celelalte invataturi de la eterodocsi. Tinerii trebuie sa inteleaga ca intr-o familie lucrurile nu pot merge bine fara ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie sa li se explice ce inseamna o familie crestina, sa li se arate ca este nevoie si de infranare sau abstinenta, si de rugaciune. Lucrurile de felul acesta trebuie sa li se transmita tinerilor. Daca sunt ignorati sau neglijati, se pot casatori si la saisprezece si la treizeci de ani, ca tot una este, adica sunt la fel de nepregatiti, fiindca nu s-a ocupat nimeni de ei ca sa-i invete, sa-i pregateasca. Si, uite asa, apar divorturile si avorturile. Ma bucur ca in Romania sunt organizatii si fundatii care lupta impotriva avorturilor. In America sunt milioane de oameni angajati in aceasta lupta. Pe data de 22 ianuarie, in toate orasele din SUA se fac demonstratii impotriva avorturilor. La Casa Alba se aduna un milion de oameni, iese presedintele si le vorbeste; chiar daca el este de acord sau nu cu practica avorturilor, el trebuie sa le vorbeasca.
Fara libertatea spirituala nu poti sa gusti din libertatea exterioara
Preacuvioase Parinte Roman Braga, in alta ordine de idei, in timpul comunismului ati fost intemnitat fiindca ati facut parte din miscarea duhovniceasca „Rugul Aprins”, despre care spuneati, mai demult, ca i-a speriat pe guvernantii regimului comunist mai mult decat toate centrele de rezistenta din Carpati. Care au fost cele mai dificile si anevoioase momente in viata de inchisoare? Dar cele mai frumoase si mai inaltatoare?
Privind acum in urma, intr-un mod retrospectiv, pot spune ca inchisoarea a fost o binecuvantare. Au fost clipe grele, bineinteles. Insa, totusi, niciodata n-o sa traim acele momente de intimitate cu Dumnezeu pe care le-am trait atunci, in inchisoare. Cand vroiau sa ne spurce in Vinerea Mare, asta era o regula generala a puscariilor romanesti, ne dadeau sa mancam cane, iar noi refuzam, le dadeam gamelele inapoi, neatinse, pline. Ei, acesta era un moment foarte frumos pentru noi. In noaptea Pastilor si in ziua de Sfintele Pasti, ne dadeau varza acra cu apa, ca asa erau, foarte cinici, doreau sa-si bata joc de noi si de credinta noastra. Cand te baga la carcera vreo trei zile pentru ca ai cantat vreo colinda, te simteai fericit. Momentele acestea frumoase noi nu le-am mai avut in libertate. Desigur ca in inchisoare au fost fel de fel de oameni. Cine a fost bun afara, inainte, a fost bun si in inchisoare. Si viceversa. Inchisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a facut sa aiba o inima mai buna. Acolo, daca-l aveai pe Dumnezeu in inima si in launtrul tau, nu sufereai, nu erai afectat si nici compromis. Acolo am vazut (si) intelectuali care au cazut, sarmanii, si s-au compromis definitiv si irevocabil; am vazut si tarani simpli, care nici nu stiau sa se iscaleasca, dar aveau o frumusete sufleteasca si o tarie de caracter nemaipomenite. Atunci si acolo am inteles care este si ce este adevarata cultura, autentica, am inteles ca ea nu consta in informatia aceasta formala.
Sa stiti ca au fost momente foarte frumoase in inchisoare. Tragedia aparea atunci cand vedeam cum cadeau intelectualii nostri. La Jilava am stat cu mai multi ministri si ma gandeam cum au putut oamenii acestia sa conduca tara, cu aceasta micime de suflet si de caracter, ca acolo, saracii, isi dadeau arama pe fata, povesteau tot. Am vazut un general care a furat ceapa de sub capataiul uni taran, motivand ca nu putea sa reziste de foame. Inchisoarea a fost o scoala extraordinara, o scoala spirituala. Suferinta fizica nu conta, chiar la Pitesti, cu toate ca aici am fi dorit sa murim cu totii, numai sa scapam de chinurile reeducarii. Dar nu ne dadeau voie nici macar sa murim, ne-au luat totul, toate instrumentele cu care ne-am fi putut face rau. Pentru ca ideea lor era sa nu mori pana ce nu te murdaresti, pana ce nu spui ca ei, sa nu mori pana ce nu te compromiti. Iar dupa ce te compromiti poti sa si mori, ca e totuna.
Fenomenul acesta, din pacate, nu a fost numai in inchisoare, ci este si astazi in afara inchisorilor, in lumea postcomunista, si in Romania, si in America. Fiindca diavolul vrea ca noi sa ne compromitem, sa ne murdarim duhovniceste si, dupa aceea, putem sa murim, cu totul. In inchisorile comuniste ne spuneau: „Nu va dam drumul acasa pana nu va compromiteti. Ca iesind afara sa nu fiti eroi, ci lasi dupa care sa scuipe lumea pe strada”. Tot asa este si in toata societatea de astazi. Omul care pacatuieste nu se simte bine singur si in aceste conditii vrea sa-i atraga si pe altii in pacat si patima, ca un fel de justificare si pretext pentru constiinta lui ce il mustra.
Cum ati resimtit in inchisoare privarea si lipsirea de libertate?
Trebuie subliniata si sustinuta realitatea ca adevaratul om liber este acela pe care il elibereaza Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Deoarece libertatea fizica, exterioara, nu conteaza; nu poti (re)simti aceasta libertate exterioara, daca nu o ai pe cea interioara, dinlauntru. In tot timpul inchisorii, rugandu-te si vorbind cu Dumnezeu, nici nu simteai zidurile. Sa tineti minte ca libertatea adevarata este libertatea spirituala. Fara libertatea spirituala, duhovniceasca, si vreau sa accentuez faptul acesta, nu poti sa gusti din libertatea exterioara. Daca nu esti liber de pacat, daca tu esti rob pasiunilor tale, pacatelor tale, sclavul sexualitatii, al lacomiei, al iubirii de argint, al mandriei si invidiei ori egoismului, daca tu esti robul placerilor trupesti, poti sa ai oricata libertate exterioara, ca tot sclav ramai, pentru totdeauna. De aceea trebuie sa ne inchinam intreaga viata, in duh si in adevar, adica Mantuitorului Iisus Hristos – Domnul si Adevarul, Care Adevar ne va face pururea si vesnic liberi, si asta pentru ca El este Calea, Adevarul si Viata.
Preacuvioase Parinte Staret, va multumesc foarte mult pentru tot, rugandu-va sa ne pomeniti pe toti in rugaciunile dumneavoastra.
Doamne, ajuta! Cu multa bucurie.
OGLINZI REZONANTE
Gandirea prin suflet, in sus, intru spirit, este oglinda invizibila si rezonanta.
Intai, fereastra spre interior, apoi oglinda diafana, spre cer.
*
Ai observat ? Usa batrana se reinchide singura..
*
Coaja e mai sfanta decat miezul. Prin aceea ca a ars a se coace.
*
Sa primim poezia astfel: ca pe o muzica venind din spatiu, ci nu cea strigata, acea muzica pe care esuezi prin a o asculta dar a nu o mai auzi.. Poezia ca divinatie.
Scriu, reinvat ceea ce nervurile frunzei contin, tiparnita padurii Mame, cea dezmierdata de Eminescu drept Mama, dulce mama: O, mama, dulce mama, din negura de vremi/ prin freamatul de frunze, la tine, tu ma chemi”…
*
Oare geniul omului actual, este unul entropic, decadent, prin aceea ca omul actual, progresand tehnic, este pe contrasensul devenirii din definitia de pe munte a lui Jehova ?
Este deci exponentul Geniului Pustiu ? Nu cumva Eminescu sugera un geniu al pustiului, sau, cum iluminatul poet transilvan, Ioan Alexandru, scria in „ Vamile pustiei”? Or romanii cei vechi, ci nu batrani, cum splendid definea Calinescu, romanii genomului, paideumei, Primordiei proto- dacice …, par a se fi ascuns ( intru ocrotire in inefabil, in imponderabil, matriceal adica…?) in Mithos ? Calinescu, pe care unii l-au numit „ divinul critic”…,isi recitat propria-i poezie, pe care o consider cel putin o eroare, ciudat numita „ Eu sunt grec „! Grecii, care patrundeau prin Poarta Marii Negre, in sus, spre sanctuarele lui Za- Molxes ( sau Zal- MOSES -( Mosul Zeu, Tatal zeilor, sau – de ce nu ? Moise al Nostru..) au uzurpat ( camuflat, disimulat) – de fapt, ceva esential…, au cucerit altfel, prin „ viclenia greceasca” ( vezi Xerses al persilor….lui Zoroastru ( Zarathustra), Iranienii ! – ( Ahura Mazda, Ahriman, s.c.l.) – …o fi fost Calinescu ( fiul lui Calin,…file din poveste, eventual din greaca veche, de la Kallos, adica Frumos( Calin) latinizat vulgar …), o fi fost domnia sa adeneic un pic grec, numai ca descendentii ramificati ai celor Dintai…nu au devenit …cu totii, …greci ! Si cum am mai scris, coruptia intelesului grecesc al exclamatiei admirative Ti kallo ! ( Ce frumos !) in auzul temator al chtonicilor din sudul Romaniei…fanariotizate, anume in intelesul de …TICALOS ! Auzul acelora, intr-adevar, poate fi o perceptie a „ barbariei”, un barbarism lexical ? Altfel spus, o demonizare a conceptului Frumos, in sensul …ticalos, viclean,…” Timeo Danaos et dona ferente”, altfel spus, ne temem de greci chiar si cand ( ne) fac daruri…Sus, la Sarmizegetussa Regala, la sanctuarul- calculator astronomic, mai degraba druidic (!), sau de tip Stonehenge, mai abitir de tip Carnack !, adolescent fiind, am gasit in ruina hambarelor di situl arheologic cercetat pe-atunci de Daicoviciu,…grau carbonizat, de peste 2000 de ani !
Am pastrat o vreme intr-o eprubeta grauntele ( de la etimonul GRAU!, n) si imi pare rau ca le-am daruit cuiva, nu mai tin mine…Acel grau depozitat pentru practicile lui Deceneu, ale Marii Preotimi dacice, intru Zamolxe, fost elev al lui Pitagora !, in Egipt, ..
Stim sigur ca proto- dacii si dacii nu cultivau nici graul, nici porumbul…Meiul sau alte cereale, mai primitive…, erau pita lor. Porumbul, deci mamaliga, aveau a fi aduse mult mai tarziu, din patria sa, America de Sud de azi. Graul carbonizat probabil in urma unui asediu romanic, era adus de comerciantii greci, de la Egiptul de ei cucerit, iar in schimb, dacii plateau cu aur, miere, rasini scumpe, probabil carne ovina, etc.
Marfurile erau aduse de comerciantii greci ! Deducem silogistic, ca si …stilul de zidire, numit impropriu „ murrus dacicus”? Dar dacii – sunt sigur- copii ai Naturii Mame, stiau a construi inspirati de Munti; ei au zidarit adaugand ca element al structurii de sustinere grinzile din lemn, principalul material abundent in Dacia Mare; protodacii erau aidoma Popoarelor Soarelui din America de Sud…aveau cultul Soarelui, pe care jertfeau, vezi soarele de Andezit…Candva, cu un cutit de obsidian, Marele Preot sacrifica uman, ( ca aztecii, incasii, toltecii…) iar ritualul a fost imblanzit, trecandu-se la sacrificiul simbolic, al unui porumbel, sau poate al unui miel…mioritic …Pastoritul lor nu era de tip desertic, al Pustiei din Orientul evreilor,…ci era unul muntenesc…Comportamentul muntenesc, asadar, al Marelui Suflet Dacic, era unul arhaici si la extrema celui de tip desertic…Mielul biblic nu este Mielul – Miorul arhaic proto- dacic ! Dacii mureau razand, crezand in Nemurirea Sufletului, poate in reincarnare,…iar sincretismul este tulburator: Pastorul biblic nu este decat unul al altei dimensiuni geo- spirituale, mitologice, fata cu Pastorul Mioritic, daca reintelegem, Marele Preot, cu a sa turma- popor !
*
A medita daca la romanii neolatini, numele de DOMN nu vine de la DAIMON, necum de la DEMON, zeu cazut…Ca si nelinistitorul titlu asumat din vechime de catre Domn, cel de IO, asadar cognomenul sacru, al Ego-ului investit, sacralizat.. consacrat !?
*
Sunt ( suntem?, ca Memorie ancestrala, in toate timpurile care „ au fost”, deci vor mai fi, prin aceea ca spatiul- timp este ciclic, repetabil, circular..Este spiralic: cel mai antic semn al omului, cum vedem in ceramica veche si pe tablite…Este aceeasi spirala din sistemul planetar, din galaxii, dar si din cochilia melcului, ori din vrejul unor plante…
*
Epopeea, divinatia…Eposul, epica, povestea, naratia memoriei lumii…Epistemiologie.
Rostul originar, al mantelor, al divinatiilor, dar si al dainelor dacilor si, ciudat lucru, al nordicilor de la Marea Baltica, letonii,estonii.. Dainele ( cu invocatia sacralizanta Aina- Daina…( amintind cumva de …ADONAI!, n) erau rostite ritualic, cu scop de invatare, memorare, erau legi, adica invataturi ce se repetau pentru a fi memorate, erau LEGI, adica rudimente ale celor Dintai, din care descinde RE- LIGARE, RE-LIGIA, Refacerea Legaturii cu divinitatea. Laicizate, ele sunt azi forme corupte – anume doinele romanilor: de nastere, de moarte, de jale, de nunta, de bucurie, etc. Sunt ale starilor esentiale ale omului care transcende.
*
Ceea ce numim decadenta este impulsul primordial al Naturii „ oarbe „, un proces entropic. Artele merg pe acest drum invers,…ele cresc si apoi decad, cumva resorbite de misterul devenirii, inclusiv se autodistrug, intru reinnoire ciclica a Inteligentei Naturii.
Comportamentul creativ din Arte, este esential un gest religios, este raportarea noastra la Cer.
*
Trezoreia padurii, codrului…Tiparnita cea mare este fractalica, se auto-multiplica, inmugirind, ramificandu-se, apoi desfrunzindu-se….Iar in caderea frunzelor, moartea padurii este una cu incetinitorul, este imagine holografica, a Misterului perpetuu… Geniul poetic exprima ceea ce natura fara darul- harul cuvantului ( vorbirii) – ar vrea sa ne spuna: ceea ce tace piatra si iarba, vietatile toate,…cea ce tac semintele ( si ceea ce zeul rabda in ele !) …
Geniul este receptacul rezonant, melodios, al „ celor ce nu cuvanta”…Geniul nu poate fi PUSTIU, ci doar unui de predicat in Munte, mai aproape de Cer.
*
Inspirata poezie a lui Ioan Alexandru, a luminei line- lin- lumini, este tipic divinatorie, antica, este descantec de leac, este imblanzitor si in acest sens, Orfic rit exprimat in modernitate…Taumaturgic, vindecator pentru Psyche…
*
Imagini voalate, visele, sau poezia delirantilor…Memoria lumii, gravida de Sacru. Duh pogorat intru inaltare, Paraclet, la extrema gemelarului mitologic, Proclet…
*
Actul scrierii sinelui, ci nu cel al trans- scrierii mecanice, ale efemerului legiuitor, este un act imitatio Dei …Mimesis sacrum. Este al Verbului ( A FI !) ,care, prin adjectiv, fertilizeaza substantivul si isi asuma atributul divinatoriu, taumaturgic…
*
Suntem sincronici, rezonanti si nemarginire a lui Cogito…Uneori suntem si armonios- sintonici, adica inspirati. Atunci avem extazul clipe de a fi ca Eternitate.
*
Hedonismul, ca etapa de depasit a Erosului intru a sublima in starea orgasmica a Vietii comunicate, transmise, perpetuate…Eros si Erato, ci nu Eros si Psyche. Eros si Thanatos, dar sa nu ne fie frica, sa nu ne mai fie frica !
*
Omul a fost creat gol, adica in Goliciunea paradiziaca…Apoi a fost inventiv a se proteja, imbracand blana animalelor surori…Alegoria frunzei Evei, este mai degraba o tandrete a pudorii scribului…Oare poate fi numita – considerata goliciunea Operei Primordiale, o perversitate? Mai degraba e „pervers” substitutul , invelisul, al necesitatii supravietuirii fizice.
Actul impreunarii perechii este al Goliciunii paradiziace, intimitatea fiind a jumatatilor ce se reintregesc o clipa, SFERIC, un El si o Ea, care doar in doi redevin UNUL. Un dual care redevine Unul spre a se naste al treilea, adica Fiul… Tot astfel, la gnostici, si Sofia, asadar Inteligenta divina, relevata apoi in crestinism ca Fiul – Figlio, Teandra, Triada, Treimea… Inteligenta cosmica- emanatia divina ubicua, asadar „ lumina nevazuta” care pulseaza ( fractalic !) in Viu.
*
Va trebui sa reintelegem sintagma „ chip si asemanare”…Deviantele, defectele interpretarii pot fi doar ale traducerilor.
*
Vechii zei pedepseau omul, indiferent ca pretextul era cel al ne- emanciparii Umanului, ori al temerii lor de a nu fi …egalati, cum scrie in Geneza…( Stricaciunea oamenilor)…
E clar ca in ecuatia liberului arbitru, programului Creatorului in genomul uman, s-a perpetuat cumva irepresibil cunoasterea luciferica…Cred ca Dumnezeu iubeste opera lui vie si in legea acelui liber arbitru, iubitoare de Specie, ci nu de individ …Un Dumnezeu iubitor si care se sacrifica in propria-i opera, spre a o invia. Aici este samburele, esenta.
*
Carturarii actuali nu trebuie sa mai fie demonizati simplist, ei tind a se contopi prin revelatie, fuzionand sub-constiinta ( profanul) a cu constiinta ( constientizarea, revelation, cu sacrul imuabil.
*
Ion Creanga a fost preot si s-a raspopit. In tandem cu Eminescu, cel ce scrie ca el nu crede nici in Jehova, nici in Budha…,scepticul prefigurandu-l pe Emil Cioran…,povestitor innascut, hedonist-taranesc, hatru, ne incanta prin stil, prin alegoric, prin parabole, prin Pacala si Tandala ( apropos, e uimitor ca Tandala este, din sursa Nietszche…, personaj „ intrus in spatiul moldovenesc mai ales,…al Evreului Ratacitor, ( vezi Ion Pribeagu…), prototipul evreiesc fiind TZINDALA…!
Ion Creanga este genial in multe, din el descind oarecum Sadoveanu sau Fanus Neagu… Daca parabola cuibului de pupaza- papagalul romanesc,- este cea a materialului din care splendida pasare il construieste ( cacatul omenesc), prefer sugestia de alt sens, a unui cuib de randunica…Pasare considerata in satele bunilor mei ardeleni, una sacra; e pacat de moarte sa strici cuibul ei din tina si saliva, de sub streasina; este semn benefic ca randunica ( precum si barza) , cuibareste temporar in arealul casei tale, ori a locatiei tale.
*
Cuibul randunicii este ceva formidabil, genial: din lut consolidat cu saliva ei, garnisit cu penele de pe burta ei. In copilarie randunicile roiau in jurul nostru…Apoi au fost alungate de dioxidul de carbon…Au proliferat in schimb …ciorile de semanaturi, pradalnice prolifice si…simbolice…Descendente ale heraldicului Corb cu inel de Aur al Corvinilor massonici…Cum am spus, totul este ceea ce semnifica a fi.
Precum in metatext, asa si in…text.
*
Uneori a intrezari este mai clar decat a vedea. Sa luam prin surprindere si avem sansa unei revelatii.
*
Nu inteleg ce am vrut sa zic scriind „ zeita din ochiul stang”..
*
Cred ca de sine – constiinta, este instinctul primordial din uman. Un program, asadar.
Eugen Evu
„DEMOCRATIA LIBERALA” – CA INSTAURARE A BANDITISMULUI, TRIVIALITATII SI HAOSULUI „MULTILATERAL DEZVOLTAT” SI PROGRAMAT -continuare-
In primul rand, ideea conform careia VALORILE CULTURALE NU SE POT SUSTINE, IN MOD REAL SI STABIL, FARA VALORILE MORAL-RELIGIOASE (in cazul Romaniei – VALORILE CRESTIN-ORTODOXIEI).
Degeaba se creeaza arta si cultura, in tarile Terrei ultimului veac, cand lipsa unei coloane vertebrale moral-spirituale a umanitatii terestre impiedica formarea, armonioasa, a unui sistem axiologic valabil si sanatos. Mai rau si mai grav: fortele malefice, de care vorbeam mai sus, vor sa inverseze polii axiologici terestri, vor sa impuna, cu sila, non-valoarea drept valoare!
Evident ca pe noi nu ne mai deruteaza afirmatiile de pitecantropi, ale celor care vor sa ne convinga de nocivitatea absoluta a comunismului, demonizandu-l, in favoarea „valorilor Democratiei Liberale”. Perioada 1964-1989 nu a insemnat deloc acelasi lucru cu perioada 1945-1964. Din niciun punct de vedere. Comunismul nationalist al Epocii Ceausescu a fost, daca nu opus, cel putin ferm diferit de stalinismul de ocupatie, al anilor 1945-1958, dar si de comunismul mult prea servil imitat dupa Moscova, al anilor 1958-1964 (a se vedea ca nici macar in temnitele politice ale Romaniei, prizonierii de constiinta n-au avut beneficii reale si majore, nici dupa moartea lui Stalin, din 1953, si nici macar dupa 1958, anul cand Armata Rosie paraseste teritoriul Romaniei…Gheorghiu-Dej o fi promis Moscovei, drept multumire ca „ne-au slabit” cu Armata Rosie – lucru care NU s-a intamplat cu celelalte tari ale Tratatului de la Varsovia, pana in 1989…atunci si nici atunci! – …ca „nu se va schimba nimic, in peisaj”…!).
Si inca un lucru, care se integreaza sistemului nostru de a vedea lucrurile: comunismul, fie si in formele lui agravate, precum a fost cea stalinisto-bolsevica, nu eluda morala! Cu toata ipocrizia lui, cu tot esafodajul de politruci parazitari – sistemul comunist propunea principii morale biblice, eliminand „dreptul de autor” al… Bibliei!
Si numai in acest fel (prin pastrarea valorilor morale-religioase, chiar mascate, chiar relativ distorsionate) se poate explica de ce comunismul, atunci cand si-a ameliorat si „nationalizat” formele de exprimare, a creat valabilitatea scarii de valori culturale (pictorul Theodor Pallady, spre exemplu, a fost decretat Maestru Emerit al Artei, chiar in 1956, cu patru luni inainte de a se stinge din viata! – nu mai vorbim de Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, George Vraca sau Maria Tanase – decretati Artisti ai Poporului!). Romania lui Ceausescu a creat, recunoscut, chiar impus valori culturale autentice si nationale reale, cum au fost (si raman!) cele ale unor Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Stefan Augustin Doinas, Emil Botta, Geo Dumitrecu, Ana Blandiana, Marin Preda, Fanus Neagu, Stefan Banulescu, Alexandru Ivasiuc… – sau Camil Ressu, Dumitru Ghiata, Corneliu Baba, Sabin Balasa… – sau Mihail Jora, Martian Negrea, Dumitru Capoianu…sau Toma Caragiu, Dina Cocea, Dem Radulescu, Ion Marinescu, Amza Pelea, Emanoil Petrut, Ion Caramitru etc. (ba chiar i-a „recuperat” pe Mircea Eliade si Cioran! – …ba chiar, trunchiat, pe legionarul Gyr si pe ortodoxistul Crainic!)…Romania lui Ceausescu a initiat seriile ( de lux!) de traduceri din Shakespeare, Platon, Byron, Balzac, Flaubert, Cehov…(…iar „Democratia Liberala”, de dupa 1989, nici nu s-a obosit macar sa le definitiveze…ca nu „le renta”: Triumful Pitecantropului, prin Triumful Mamonei!!!).
Chiar Cantarea Romaniei nu poate fi judecata dupa „masurile” si dupa afirmatiile politrucilor „liberalizati”, de azi: numai noi, profesorii de Romana, putem da marturie cat de mult era protejata limba valaha, prin exercitiile de dictie, efectuate in sutele de ore de repetitie, pentru teatru, montaje, recitari…(nimeni n-a fost obligat, „cu pusca”, sa „presteze” versuri despre Ceausescu, ci…fiecare, dupa obrazul si interesul sau…!) – cat de multe aflau invataceii despre bunul-gust poetic si despre sensibilitatea si trairea poetica, autentice! (…fireste, orice lectie de estetica era insotita, de catre bunii dascali, de zeci de pamflete LIBERE, cu subiect moral-atitudinal si chiar politic!…) – …numai profesorii de Muzica pot da marturie cat de mult a insemnat acea vreme, pentru educatia bunului-gust muzical, opus imbecilizarii si anestezierii bunului-simt elementar, prin debandada anarhica, asurzitoare si dementiala, a tot felul de „zgomotosenii”, „zgaltaiosenii” si epilepsii africano-samanice, tehnici de depersonalizare „in grup/in masa”, de azi! Nu s-au strecurat nicio „Eba” sau Roberta si niciun Vanghelie, Gigica Becali sau Bercea Mondialu, in limba valahilor de atunci…cum si demnitatea politica a Romaniei a fost, atunci, in exterior (cel putin), una de exceptie…
Ca elev, student si, apoi, profesor, stiu ca vacantele de Craciun si de Paste se dadeau…EXACT IN PERIOADA SFANTA: 22 decembrie-10 ianuarie!!! – cat despre Inviere, niciodata n-am lipsit „de la apel”!
Cand venira „liber-cugetatorii” astia de democrato-socialisto-liberali, L-au „executat”, fara mila, pe Hristos: vacanta de iarna tine pana pe 5 ianuarie, lipsindu-l pe bunul crestin de Sarbatoarea Botezului Domnului Hristos!!!
…Ca profesor, inainte de 1989, aveam bucuria, la inceput de an scolar, sa vad si aud cum toti elevii (sateni si oraseni, deopotriva!) stiau nu doar hristica rugaciune catre Tatal nostru , ci si expresia ortodoxa a marturisirii Crezului… Acum, la 21 de ani dupa 1989, in …”libertatea cugetului”, naucii de copii nu mai sunt invatati de catre naucii lor de parinti nici macar…Tatal nostru!
Iar naucitii lor de „profesori de Religie” degeaba isi mai bat capul sa-i invete si educe, in Duhul Civilizatiei Europene (…zis crestine!): „Banul, doamna, se face si fara rugaciuni…tre’ sa fii smecher, domnu’…ca se rezolva marfa, dai cu pumnu’ si-i tragi in piept pe fraieri, bai taticu’!”
…Cui si cum se roaga copiii astia, la nevoie si la necaz…cum isi vor trai viata, cand va da, peste ei, greul?! Cred ca nu vor sti a zice nici macar cat un mos senil, de pe la mine, din Bucovina: „Una mie, Doamne, una tie, Doamne…”!!!
…Libertatea de a fi…Neanderthalian!!! „Democratia Liberala” de azi, daca a vazut si vazut ca Dumnezeu n-a ascultat de Nietzsche, care tot proclama ca „Dumnezeu a murit!” – „si-a luat soarta in maini”, si l-a asasinat …insasi ”Libertatea Sa”… de Satana!
…Da, au existat lingai „farisei”, lingai intelectuali (…”carturari”…dar chiar si unii dintre preoti!), dar nu-i obliga nimeni la „lins” si la „turnat”, decat lipsa lor de coloana vertebrala! Ce sa mai zicem de slugarnicia si tradarea si atitudinile violent anti-romanesti si anti-nationale ale „intelectualilor” de azi…?! Macar scriitorii Epocii Ceausescu nu inundau si nu derutau, tot si toate, cu impostura lor axiologica…pe cand azi, tocmai cei ce-ar trebui sa fie „bunii pastori”, devin „macelarii turmei”: N. Manolescu (presedintele USR!), Alex Stefanescu & Comp. vor sa-l asasineze moral-spiritual (pentru a cata oara, oare, se incearca asta, din 1883 si pana azi?!) si sa „purgheze” literatura romana de genialitatea protectoare eminesciana, pentru a-si impune icioglanii scatologici, de soiul si teapa unor Mihail Galatanu, Vakulovski, Ioana Bradea ori Cartarescu…tot asa cum patapievici, liiceni, avramesti, ungureni si cotoi vor sa impuna ganduri si simtiri si atitudini „filosofice”…anti-romanesti/anti-nationale!
…Si, in fine: noi consideram ca Epoca Ceausescu nu a insemnat neglijare si distrugere a patrimoniului culturii si civilizatiei romanesti…ci tocmai Epoca „Democratiei Liberale” inseamna instrainarea si distrugerea patrimoniului culturii si civilizatiei romanesti: nu Ceausescu a lasat manastirile Bucovinei sa se ruineze, ci, TOT SI MEREU, „Democratia Liberala”!…nu Ceausescu a instrainat tezaure si a lasat in parasire locuri sfinte, precum casele memoriale ale titanilor Duhului Romanesc, ci tot „Democratia Liberala”!…nu Ceausescu a instrainat, pe comisioane uriase, comisioane ucigase de Romanie, zestrea uluitoare, istorica, metalifera si de sanatate moral-spirituala si fizica de la Rosia Montana – ci, mereu, aceeasi „Democratie Liberala”!…si nici n-a distrus Ceausescu agricultura romaneasca, pulverizand sistemul de irigatii si lasand in parloaga sute de milioane de hectare, terfelind semnificatia sacra a TRUDEI PENTRU PAINE si inaltand osanale EGOISMULUI TEMBEL, TRADARII DE GLIE SI FURTULUI…!!! (…iar de au aparut, pe vremea lui Ceausescu, cartelele, nu a fost decat tot din pricina imprumuturilor fortate la Satana F.M.I.-ului…dar macar Ceausescu, chiar cu pretul vietii sale, a stiut sa ne scape de inrobirea la zarafii planetei, si sa lase, pentru „Democratia Liberala” paricida, 5 miliarde de dolari, in vistieria Romaniei…! – …bani buni pentru campania iliesciana, adica a unuia dintre paricizi!).
Chiar daca, pe timpul comunismului (paradoxal) nationalist ceausist nu exista ora de Religie – societatea nu contrazicea TOTAL preceptele hristice! Azi, nu doar ca, pervers, au fost inlocuiti preotii-profesori cu functionarii numiti „profesori de Religie”, ci, cu mult mai grav, intreaga societate „Democrat-Liberala” contrazice, violent, orice afirmatie a Hristosului! – contrazice elementarul bun-simt, contrazice toate preceptele Duhului si instituie Dictatura Materiei Grosiere/BANULUI, Dictatura Trivialitatii celei mai injositoare, Dictatura Haosului Moral…deci, afirma, cu surle si trambite, Imperativul Trufiei Prostiei si al Nerusinarii Satanice, Imperativul Pierzaniei de Duh!
…”Dar poti acum sa spui ce vrei, sa scrii ce scrii…acum!” – se revolta, mai ieri, cu falsa exasperare, un „amic” diasporean – cand eu incercam sa-i demonstrez ca, in Romania de azi, „Democrato-Liberala”, se dezvolta, iarasi, ba chiar mai pervers si mai „in forta”, decat inainte de 1989 – Germenii Tiraniei…!
Da, sigur ca avem „libertatea de exprimare”, care inseamna Libertatea Haosului!
…Astazi se joaca piesa: „CIRCUL VAMILOR/VAMESILOR (…nu si aia mircesco-traiano-baseasca, din Constanta!) SI SUTILOR-BULIBASI PREZIDENTIALI, CONTRA… <<LIBERTATII PRESEI>>…!” Libertatea de a Urla in Pustiu! Pentru ca, bien sûr, au avut grija „Democratii Liberali” sa impuna amoralismul, prin tot felul de anestezice televizate, de la spectacolele imbecile si pana la impunerea unor „autoritati false”, in domeniul…”amoralismului public”… (si, deci, oricare se intreaba NU ce este folositor lumii si omenirii sa scrie, ci se intreaba DACA va fi si DE CINE va fi citit… – da, si noi ne intrebam asta, dar, si daca n-am fi cititi de nimeni, ne-am teme, de Mania si Judecata Lui Dumnezeu, sa scriem indemnuri spre rau si nerusinare, catre omenire – numai si numai ca sa avem…”succes de casa”!) – …plus o autocenzura exasperanta, similara celei comuniste…si nici celei comuniste, nici celei „Democrate si Liberale” nu indraznesc sa i se opuna „carturarii”, pentru ca…viata-i scurta, nu-i asa? – si, deci, trebuie traita (fie cum o fi, dar sa simtim ca…”existam”, chiar si la modul parazitar si criminal!) – fie si cu pretul de a muri cu nasul in propriile excremente…!!! Dar, cat ai trait, ai…trait: cum si daca ai avut vreun rost pe care merita osteneala sa-l retina cineva, in posteritate…ASTA CONTEAZA CEVA MAI PUTIN, ”… – N ‘ EST CE PAS?! – BA, SPA!”
…Pentru ca, cine n-a avut parte de o educatie religioasa autentica si credibila si trainica, din adancul Duhului, cade usor in mrejele disperarii si ale trufiei, ale orgoliului si dragostei de mariri, vedetism si celebritate…si apasa, astfel, pe accelerator, cat ce poate…chit ca se duce, cu masinarie cu tot, drept in miez de prapastie… – dar macar, pana acolo, „la fund”, a fost „senzational”, nu?!
…Si iata cum s-a impus, in „Democratia Liberala” de azi, victoria EGOISMULUI PLUTOCRATIC SI MERCANTIL, a EPICUREANISMULUI si a PLEZIRISMULUI…pagan si trivial materialiste, tustrei! – mai ceva chiar decat materialismul dialectic al celor doi evrei-apostoli ai comunismului, Marx si Engels!!! – …IN DAUNA CRESTINISMULUI (…cel putin, in partile evidente ale societatii umane, nu si in manastiri, acolo unde smeritii „nevazuti” produc exercitiile de vizualizare a Nevazutului, a Duhului Umano-Divin si a Sinei Duhului Dumnezeiesc!)!!!
Adrian Botez
INTERVIU CU OCTAVIAN LUPU REDACTOR AL REVISTEI CONEXIUNI CONTEMPORANE
George ROCA: Colaboram de putin timp, dar am ramas impresionat de munca buna pe care o faceti la revista dumneavoastra. Am aflat ca aveti o lista de aproape 2000 de cititori, corespondenti si prieteni care colaborati. Mi-a placut de asemenea designul si segmentarea publicatiei virtuale pe care ati conceput-o si o conduceti. Care au fost inceputurile, de unde ati plecat? O mica prezentare va rog!
Octavian LUPU: Initial am plecat de la un blog crestin, dar lucrurile au evoluat mult de atunci, iar in momentul de fata partea „crestina” este tot mai mult pusa in minoritate deoarece nu prea multa lume trimite materiale pe aceasta tema. Atunci m-am gandit sa ii dau o linie literara mai pura, mai laica, dar cu bun simt, fara compromisuri, fara balci, fara atacuri… Ceva ce incanta ochiul si mintea. Sper sa fie si cititorii multumiti!
Nu este simplu sa scrii despre tine, sa intocmesti o prezentare care sa nu semene cu un CV bun de trimis la firme, dar impersonal in a comunica trairile launtrice si motivatia ascunsa a sufletului in dorinta de a transmite un mesaj plin de substanta potentialilor cititori. Cu toate acestea, merita sa spun cateva cuvinte despre experienta pe care am acumulat-o in ce priveste scrisul, mai ales ca izvorul gandurilor exprimate sub forma de articole, brosuri sau emisiuni radio/televizate este reprezentat in principal de ceea ce am cunoscut, experimentat si trait de-a lungul vietii.
George ROCA: Cateva cuvinte despre experienta pe care o aveti in domeniul scrisului. Care a fost motivatia dumneavoastra de a scrie?
Octavian LUPU: Inainte de a expune datele sintetice ale evenimentelor relevante pentru experienta scrisului, as dori sa subliniez motivatia pe care o am dincolo de cuvintele pe care le exprim prin scriere sau vorbire. In primul rand, cititorul sau cel care vizioneaza programele pe care le alcatuiesc reprezinta cel mai important personaj din viata mea atunci cand incep sa rostesc, sa exprim, sa astern pe hartie sau sa dactilografiez in calculator. Transfigurarea pe care o traiesc imi creeaza o comuniune launtrica ce ma determina in alegerea formei de expresie, in utilizarea sau nu a anumitor cuvinte, in accentul pe care il pun asupra unor idei in detrimentul altora. Acest lucru imi modeleaza vorbirea sufletului, fiindca in cele din urma mesajul pe care doresc sa il transmit este unul pozitiv, plin de substanta, care sa determine explozie si fuziune deopotriva in cugetul celui care citeste.
George ROCA: Cateva dezvaluiri despre viata personala… Va cer prea mult oare?
Octavian LUPU: M-am nascut in orasul de la poalele Tampei, mai precis in Brasov intr-o frumoasa Duminica de Florii, pe data de 14 aprilie 1968, la ora 5 dimineata dupa o noapte teribila pentru cea care mi-a dat viata. Poate tocmai de aceea am iubit mereu primavara si dimineata, ca anotimp si moment al zilei. Toamna si asfintitul de regula ma deprima, fiindca iubesc cu toata fiinta viata, miscarea, explozia sevei pline de substanta la inceput de aprilie. Ofer aceste detalii fiindca ele continua sa imi modeleze existenta si modul de exprimare chiar si in prezent, fiind asemenea unui „big-bang” in urma caruia am aparut si care prin forta sa de expansiune ma directioneaza inca.
Am locuit in mega-cartierul muncitoresc „Steagul Rosu”, traind in mijlocul „clasei muncitoare”, invatand la scoli obisnuite, de cartier. Am invatat astfel de timpuriu lectia dura a batjocoririi celui care cauta sa studieze, sa invete, sa aprofundeze, atat din partea colegilor, ceea ce oarecum era explicabil, dar si din partea profesorilor, ceea ce a fost de-a dreptul lipsit de justificare. De aceea, in decursul timpului am inlocuit studiul materiilor de invatamant cu ceea ce studiam in particular, de unul singur. De la inceput m-au atras „cartea” si scrisul. In prima imi gaseam inspiratia, in al doilea ma refugiam din fata unei realitati pe care intr-o forma sau alta doream sa o modelez, sa o schimb.
George ROCA: Interesant! Sunteti precis un romantic, dar mi se pare si un utopic. Continuati va rog!
Octavian LUPU: Aveam obiceiul de a vorbi cu obiectele inca de cand eram foarte mic, deoarece imi inchipuiam ca ele au un suflet al lor ce nu trebuie ranit sau distrus. Cu siguranta ca in alta cultura as fi devenit un „animist” convins. Dar aceasta dorinta de a vorbi, de a exprima, neavand un partener pe masura, m-a condus catre scris. Colindam librariile de cartier sau cele din centrul Brasovului si imi cumparam carti ce depaseau conditia mea de elev de gimnaziu si le studiam pe indelete acasa. Asa s-a nascut in mine pasiunea pentru istorie, geografie si stiinta. Lecturam din Nicolae Iorga, Xenopol sau Otetea cu o bucurie negraita. Bineinteles ca nu intelegeam totul, dar puterea copilariei nu sta in a intelege ci in a retine. Astfel, prin lecturi felurite mi-am format un bagaj de cunostinte ce aveau sa ma insoteasca mai tarziu.
De asemenea, scriam lucrurile pe care le traiam la inceput sub forma de jurnal, ulterior ca mini-eseuri. Uneori ma exprimam liber impotriva comunismului si a regimului corupt, a minciunii si fricii pe care o traiam „la colectiv” cu totii. Bineinteles ca imi era teama de ceea ce exprimam si distrugeam dupa aceea totul, dar satisfactia era imensa, pe masura.
George ROCA: Dupa cate am aflat… ati facut liceul militar. Posibil ca disciplina dumneavoastra s-a cristalizat acolo! Cum ati ajuns la o asemenea institutie de invatamant, sa-i zicem, rigida? Dumneavoastra, un romantic, un visator…
Octavian LUPU: Perioada liceului a fost extrem de dura. Desi eram o fire singuratica, la insistentele tatalui meu, fost ofiter de cariera, am incercat si din pacate am reusit la liceul militar din Breaza. Am inceput astfel o experienta pe care consider ca in mod normal nu ar fi trebuit sa o cunosc. Dar destinul nu intreaba pe nimeni, cel putin, asa consider in momentul de fata.
Cei patru ani petrecuti la Breaza (1982-1986) m-au marcat profund. Viata in comun, lipsa unui „spatiu personal”, programul orar, disciplina cazona, dar si isteria cadrelor militare din timpul perioadei decadente a regimului comunist, alaturi de ironia cruda a colegilor mi-au afectat profund structura interioara. Fiind o fire foarte sensibila, am receptionat in mod dureros loviturile primite in acel liceu, devenit un fel de „lagar de detentie” atat la propriu, cat si la figurat, pentru niste adolescenti prinsi in capcana din nestiinta sau din cauza parintilor lor.
In aceasta perioada, lipsit de cea mai elementara intimitate, am invatat sa ma ascund in spatele studiului matematicii, fizicii, dar si al istoriei. Practic, studiam inainte materiile de curs pentru a putea dispune de un timp personal, dupa care citeam si aprofundam diferitele carti pe care mi le procuram in scurtele „invoiri” sau „permisii”. Scriam foarte mult, dar ma exprimam codificat, fiindca stiam ca intotdeauna exista un „Big Brother” atoatevazator, care ne supraveghea neincetat, intrupat in ofiteri zelosi dupa avansare si colegi „binevoitori”. In vacante insa imi permiteam sa ma exprim liber in jurnale de impresii sau in mini-articole, ce stiam ca oricum nu puteau sa fie publicate. Asa am invatat arta „ascunderii gandurilor in spatele cuvintelor”, a incifrarii mesajului si a criptarii exprimarii.
George ROCA: Si totusi dupa terminarea liceului v-ati continuat studiile tot in acelasi domeniu devenind student al Academiei Tehnice Militare. Nu prea va inteleg?
Octavian LUPU: Asa este. Pornisem deja pe un drum si nu aveam de ales… Eram legat intr-un mod fatal de sistemul militar printr-un contract de scolarizare, iar contravaloarea ce trebuia a fi returnata in cazul retragerii din armata fiind suficient de mult „umflata” pentru a nu putea fi platita vreodata. Era un joc in care o data intrat, puteai iesi doar cand dorea sistemul. De aceea, trebuia sa ma conformez, sa merg cu valul. Experienta cea mai teribila din timpul „pregatirii militare” a urmat dupa admiterea mea la Academia Tehnica Militara din Bucuresti. Timp de noua luni a trebuit sa execut stagiul militar cu termen redus, lucru ilogic data fiind absolvirea unui liceu militar si admiterea la o institutie militara. Astfel, am cunoscut la modul extrem, ca infanterist, ce inseamna frigul, foamea si privarea de somn. Am fost socat sa vad ca viata din unitatile militare semana cu un film ce avea la baza un scenariu siberian, demn de un lagar de concentrare. Impresiile culese m-au determinat sa caut o cale de scapare, ceea ce ma conducea invariabil catre scris si studiu. Reuseam de multe ori „sa dispar” prin locurile pustii ale unitatii militare, si acolo in plin ger sau ploaie, sub acoperisuri improvizate, studiam carti de matematica, de limbi straine, de psihologie sau de filozofie, in special existentiala. Era greu sa ascund aceste carti in conditiile in care aveam doar o valiza la dispozitie, dar preferam sa renunt la haine sau alte la articole pentru a avea totdeauna macar o carte cu mine si bineinteles un caiet in care scriam sau imi notam impresiile. Dupa ce scriam, rupeam foile si le distrugeam. Acesta-i pretul libertatii in regimurile totalitare. Scrii, exprimi si retii in constiinta, dupa care distrugi urmele.
La Academia Militara lucrurile nu au stat mai bine. Desi eram un elev de elita, totusi nu eram bine vazut de catre cadrele „politice” ce ma solicitau sa fiu turnator pentru colegi si sa-mi lingusesc superiorii. Dupa un an, mai precis in vara anului 1988 inainte de sesiune, am fost descoperit cu o Biblie in format redus asupra mea. Imediat mi s-a inscenat un „proces” in fata consiliului profesoral si al colegilor. Este adevarat ca timp de un an de zile frecventasem aproape constant slujbele tinute de catre preotul Galeriu la biserica Sfantul Silvestru. In acea perioada am invatat sa dezvolt tehnica scrierii de eseuri pe teme filozofice si religioase, precum si arta de a vorbi in public. Aveam un jurnal consistent pe care nu l-am mai distrus si in care am consemnat toate experiente mele, precum si incercarile de natura literara.
Dupa aceste eveniment s-a decis sa fiu exmatriculat, dar dupa aceea s-a revenit asupra acestei hotarari, urmand ca in mod progresiv sa mi se scada notele la examinarile de curs, pana cand in urma presiunii psihologice „sa imi ies din parametrii”. Nu s-a intamplat insa acest lucru fiindca a intervenit revolutia din decembrie 1989, dupa care am putut pleca fara sa imi para rau si sa finalizez studiile universitare la Institutul Politehnic Bucuresti.
George ROCA: Deci v-ati transferat de la Academia Militara la Institutul Politehnic. Ce facultate ati absolvit? Unde ati fost repartizat… sau unde v-ati gasit un loc de munca?
Octavian LUPU: Am absolvit Facultatea de electronica si telecomunicatii in anul 1992, dupa care am avut ocazia de fi angajat la un institut de cercetare si timp de 8 ani sa avansez in directia cercetarii stiintifice. In paralel am continuat sa studiez intens lucrari de literatura si teologie, iar in plus am avut ocazia de a publica mai multe articole in care analizam impactul introducerii diferitelor tehnologii de comunicatii, in special al telefoniei mobile si Internet-ului. Am constatat in scurt timp ca partea care ma atragea in expunerile pe care le faceam nu era cea tehnica, pe care mai totdeauna o puneam „in fundal”, ci componenta umana, de comunicare, de transmitere a viziunii si gandirii catre potentialul cititor.
George ROCA: Deci ati facut nu numai cercetare tehnica ci si una care studia esenta umana, legaturile omului cu divinitatea, cu mediului inconjurator, cu impactul pe care il creeaza asupra acestuia. Cateva motivatii va rog, sau exemple?
Octavian LUPU: Cu titlu de exemplu, incepeam sa scriu un articol pur tehnic si dupa cateva randuri vorbeam despre impactul asupra utilizatorului, incercam sa intru in dialog cu cititorul, analizam canalul de comunicare creat prin intermediul a ceea ce exprimam s.a.m.d. Un astfel de articol, destul de amplu ca volum, a fost „Crestinismul si Societatea Informationala”, care s-a bucurat de o buna audienta in acea perioada, mai precis in cursul anului 1996 si ulterior. De indata ce a aparut Internet-ul, am avut sansa sa pot descarca materiale si carti de a caror existenta nici macar nu stiam. In mod special am fost atras de literatura motivationala fiindca imbina laolalta elemente componente din cadrul psihologiei, teologiei si filozofiei.
Dupa anul 2000 am decis sa parasesc terenul „cercetarii” prost platite si in proces de disparitie din Romania, si am inceput sa lucrez ca inginer de telecomunicatii. Timpul dedicat pentru activitati „extra” s-a restrans considerabil, dar am devenit mai selectiv si mai eficient in utilizarea lui. Astfel, am reusit sa alcatuiesc mai multe brosuri din diferitele articole pe care le-am scris si am inceput sa le distribui pe Internet si sub forma de materiale tiparite avand titluri in genul: „Vindecare prin Cuvant”, „Experienta vindecarii spirituale”, „Putere pentru ziua de azi” si „Pasi prin credinta”. In paralel, am avut ocazia de a participa sau chiar de a realiza emisiuni radiofonice, cum ar fi „Scoala Cuvantului” si „Jurnal de studiu”. In plus, am sustinut mai multe prelegeri publice pe teme de natura spiritual – motivationala, dintre care unele au fost inregistrate si distribuite prin Internet. Ocazional am participat si la emisiuni de televiziune dedicate impactului tehnologiilor moderne de comunicare asupra societatii contemporane.
George ROCA: Foarte interesant! Sa inteleg ca a urmat o noua deviere de la munca pe care v-ati ales-o si pentru care ati suportat timpuri grele de educatie cazona si ani multi de scoala. Cum ati ajuns la „Jurnal de studiu” si la revista „Conexiuni (Crestine) Contemporane”?
Octavian LUPU: In perioada in care am participat la emisiunile radiodifuzate (2005 – 2010), am considerat utila realizarea unui blog dedicat tematicii abordate in cadrul acestora, precum si distribuirii transcrierilor rezultate in urma sustinerii emisiunilor. Abordand o maniera de „full scripting” pentru realizarea emisiunilor, materialele generate aveau consistenta unor articole si prin urmare pagina „Jurnal de studiu si rugaciune” pe care am realizat-o a ajuns sa aiba un volum destul de mare in scurt timp. In plus, acest blog continea si diferite eseuri sau articole pe teme de natura spiritual-motivationala.
O etapa majora in evolutia acestui blog a constituit-o demararea colaborarii cu jurnalistul Octavian Curpas din Phoenix, Arizona – USA, in cadrul unui schimb de articole si promovare reciproca pentru publicatiile „Phoenix Magazine” si „Bruxelles Mission”. Dupa un an de colaborare mi-am dat seama ca blog-ul „Jurnal de studiu” nu mai corespundea tematicii – mult mai extinse – a articolelor publicate, fapt pentru care am schimbat dramatic structura site-ului, tehnologia de realizare si denumirea, care a devenit „Conexiuni Crestine Contemporane”. In aceasta perioada articolele pe care le-am publicat acolo au fost preluate si distribuite in cadrul diferitelor publicatii electronice, cum ar fi: „New York Magazine”, „Romanian Times”, „Gandacul de Colorado”, „Saltmin”, „Agero Stuttgart” s.a.
In acest context al presei virtuale, am avut ocazia deosebita de a va cunoaste si pe dumneavoastra, si de a extinde aria colaborarii si schimburilor de articole. Tematica publicatiei electronice pe care o editez a fost imbogatita, fapt pentru care titlul ei a devenit „Conexiuni Contemporane” (www.conexiunicontemporane.ro), iar platforma software a fost adecvat modificata pentru a pune in evidenta continutul mult diversificat si pe autorii care contribuie cu articole. Alaturi de accesibilitatea facila din partea cititorilor in baza unei clasificari tematice usor de intuit, publicatia „Conexiuni Contemporane” permite promovarea autorilor si reliefarea continutului furnizat. Astfel exista un sistem de rating al accesarilor pentru fiecare autor, acesta dispunand de o pagina de prezentare, iar profilul fiind completat cu diferite date de performanta in functie de numarul de articole publicate si de accesari. In momentul de fata sunt peste 150 de autori inregistrati in furnizarea diferitelor articole, iar numarul lor este in crestere. Desigur ca pe multi i-am cunoscut prin intermediul dvs. prin articolele pe care mi le-ati trimis spre publicare.
George ROCA: Colaborez cu peste 20 de reviste, dar sincer sa fiu, printre cele preferate este si „Conexiuni Contemporane”. V-am explicat la inceputul acestui interviu de ce. Consider ca este o publicatie „cuminte”, placuta la citit, atractiva… Ce planuri de viitor aveti?
Octavian LUPU: Nu as putea spune ca merita sa iti faci prea multe planuri pentru viitor, fiindca totdeauna realitatea, in vesnica ei schimbare, te va determina sa modifici sau chiar sa abandonezi ceea ce ti-ai propus. Cu toate acestea, intentia mea este de a continua scrierea de articole, eseuri si materiale pe teme spiritual-motivationale, in principal fiindca orientarea experientei mele de viata este in aceasta directie. In plus, am experimentat realizarea de articole ce exprima confluenta diferitelor curente spirituale majore din istoria lumii si a corespondentelor ce pot fi stabilite intre acestea. Astfel, am explorat „taramul” conexiunilor dintre crestinism si alte curente majore in genul taoismului, budismului si islamului. Am in pregatire astfel de abordari si in raport cu alte curente disparute in negura istoriei in genul maniheismului, zoroastrismului, mazdeismului etc.
In final, de ce ma intereseaza toate aceste lucruri? De ce sa investesti timp si efort pentru ceva ce nu iti aduce nici un fel de remuneratie materiala? Raspunsul pe care pot sa il dau decurge din faptul ca am inteles importanta fundamentala a urmatoarelor valori ce merita sa fie promovate intr-o lume care inca isi mai cauta reperele:
– in primul rand, bucuria de a trai si de a invinge dificultatile, de a nu abandona niciodata lupta vietii;
– mai departe, libertatea de a exprima ceea ce gandesti sau simti in adancul fiintei tale, fara sa iti fie teama de eventualele consecinte actionand in deplin acord cu propria ta constiinta;
– si nu in ultimul rand, acceptarea si promovarea diversitatii de viziune asupra existentei, vietii si rostului pentru care suntem pe acest pamant.
Este posibil ca fragmentul de memorie al experientei mele sa ajunga astfel sa se integreze in memoria infinita a universului prin ganduri pe care nu le-am lasat sa treaca fara a fi consemnate, prin file de jurnal rupte, dar ale caror idei au rasarit cu si mai mare putere atunci cand iarna totalitarismului a trecut, sau prin simtaminte care transcend finitul in nemarginire, asemenea raului care in cele din urma se varsa in ocean…
A consemnat,
George ROCA
17 februarie 2011
Sydney – Bucuresti
Viata crestina nu e viata sportiva
Interviu cu pastorul Dorin Gherman din Hunedoara
R.: Bine te-am gasit, frate pastor Dorin Gherman.
D.G.: Bine ati venit, ma bucur de vizita voastra.
R.: As dori sa ne spui cateva cuvinte despre tine. Cine este Dorin Gherman?
D.G.: M-am nascut in 1953 in Cincis Hunedoara. Am copilarit si am facut scoala in satul natal, apoi la Teliuc si apoi la Hunedoara la liceul care acum se numeste Iancu de Hunedoara. Am lucrat vreo 20 si ceva de ani in diferite locuri, am avut meserii in domeniul mecanicii si la 35 de ani m-am intors la Dumnezeu. La un an dupa aceea am inceput studiile la Facultatea de Teologie a Institutului Biblic Baptist de la Oradea, care acum este Universitatea Emanuel si am ajuns apoi pastor. Mai am si alte domenii de lucrare despre care voi vorbi la timpul potrivit. Un lucru important este ca m-am casatorit in 1993 cu Lili, avem doi copii, Cristina care are 16 ani si Elena care are 14 ani si prin harul lui Dumnezeu, facem lucrarea Lui cu totii.
R.: Ne-ai spus ca in prima parte a vietii tale ai trait departe de Dumnezeu. Ce te-a determinat sa te intorci la El?
D.G.: Totul a inceput cu o vizita pe care am primit-o, intr-o seara de Craciun, din partea unui grup de tineri de la diferite biserici din zona, de la Teliuc, din Hunedoara care au venit cu colinda la mine. M-au impresionat prin atitudine, prin tinuta, prin conduita. Am avut impresia unui grup de tineri deosebit de bine educat, oameni de bun simt, m-au impresionat si ca atare am acceptat invitatia lor de a le intoarce vizita. Asa am ajuns pentru prima data, in primavara lui 1983 la biserica Maranata din Hunedoara. A fost pentru prima data cand am calcat intr-o biserica evanghelica si acolo era o intalnire de tineret. Am ramas cu aceeasi impresie despre tineretul crestin care mi-au facut-o si cei care m-au vizitat acasa. Mai mult decat atat, am ramas si cu impresia unei manifestari artistice deosebite, mi s-a parut un spectacol, asa am perceput eu atunci evenimentul respectiv ca pe un spectacol foarte reusit si datorita acestor bune impresii, m-am adresat eu lor de data asta, cu rugamintea sa ma mai invite cand mai au ocazii asemanatoare. Nu dupa multa vreme m-au invitat din nou, trebuia sa vina cineva din Statele Unite, un fost mare violonist de concert. Am fost foarte curios sa intalnesc o asemenea persoana, asa ca am acceptat invitatia fara sa stau pe ganduri si cand am ajuns acolo am fost zguduit de marturia acelui om care, intr-adevar, a fost una din personalitatile scenei mondiale care a cantat inclusiv la Casa Alba pentru presedintele Kennedy si care a marturisit o intamplare din viata lui referitoare la sotia lui care s-a imbolnavit de o boala incurabila. Dumnezeu a lucrat in asa fel incat aceasta femeie a fost vindecata in mod supranatural. Din momentul acela, omul nostru cu vioara a inceput un alt fel de viata si si-a pus vioara in slujba lui Dumnezeu. Atunci am fost pentru prima data fata in fata cu Dumnezeu si am inceput sa-mi pun intrebari, sa-mi fac probleme, tin minte ca m-am gandit ceva de genul ca daca Dumnezeu exista si face asemenea lucruri, atunci eu trebuie sa vad ce fac cu viata mea. Am decis sa urmez pe Domnul Isus Cristos pentru ca omul despre care vorbesc nu s-a limitat la marturia aceasta cu privire la sotia lui, ci a avut si o predica evanghelistica de o mare forta si m-a convins ca trebuie sa ma impac cu Dumnezeu. Dar omul uita experientele cu Dumnezeu foarte repede. La fel s-a intamplat si cu mine, dupa un timp, impresia aceea puternica de la inceput s-a atenuat si au mai trecut inca 5 ani pana cand m-am hotarat definitiv sa vin la Dumnezeu si asta mai mult datorita faptului ca viata mea se indrepta catre nicaieri, vedeam ca nu reusesc sa fac nimic din ce imi propuneam, din ceea ce doream pentru mine. Au fost 5 ani fara niciun fel de realizare (nici macar o treapta de salarizare n-am reusit sa obtin in acesti 5 ani) si atunci, pe fondul unor intalniri din timpul verii cu o parte din tinerii pe care-i cunosteam de la biserica, m-am hotarat sa ma duc din nou la biserica si de data aceasta hotararea a fost ferma si definitiva. Asta s-a intamplat in 1988, apoi in 23 aprilie 1989, L-am marturisit pe Domnul in apa botezului care a avut loc la biserica Sfanta Treime din Deva. Eu am ramas ca membru la biserica din Teliuc, din satul vecin.
R.: Care a fost reactia familiei, a prietenilor, cum au primit ei vestea convertirii tale?
D.G.: In ce priveste familia, cred ca termenul cel mai potrivit este ca au respectat decizia mea, nu neaparat le-a facut o mare placere faptul ca eu am ales o cale care pentru ei era straina, era ceva inedit, ceva nou, ceva ciudat, poate. In ce-i priveste pe prietenii mei, unii dintre ei au fost socati… intr-o prima faza convertirea mea a afectat relatiile care le aveam cu diferiti oameni, cu unii din cei care-mi erau chiar apropiati ca prieteni. Nu eu am dorit ca efectul sa fie de felul acesta (deranjant pentru ei), eu am dorit sa-mi pastrez mai departe prietenii si nu am dorit sa rup relatiile, pentru ca atunci cand te convertesti trebuie sa o rupi cu lumea, nu cu oamenii. In final, incetul cu incetul, relatiile s-au restabilit, pentru ca au observat si ei ca n-am ales o cale a fanatismului, a absurdului, au observat ca ceea ce faceam era diferit, dar nu era neaparat deranjant din punctul lor de vedere sau chiar negativ.
R.: Ai spus ca ai primit botezul in primavara anului 1989, daca am inteles bine. Asta a fost inainte de Revolutie.
D.G.: Da
R.: Ai intampinat probleme in societate, la serviciu, in afara de familie si prieteni? Cum era vazut un crestin neoprotestant pe vremea aceea in societatea romaneasca?
D.G.: Bineinteles. In momentul in care iei o decizie ferma pentru Dumnezeu, nu se poate sa nu ai probleme cu lumea si am avut si eu. Vestea convertirii mele a deranjat foarte tare pe cei din comitetul de partid de la locul de munca unde lucram. Exact in perioada cand eu incepeam sa merg la biserica si ma hotaram tot mai ferm sa urmez calea asta, ei voiau sa ma faca membru de partid. Au fost socati cand au auzit ce hotarare am luat si am primit chiar cateva avertismente foarte serioase. Mi s-au facut reprosuri, mi s-a spus la un moment dat ca-mi fac familia de rusine (tatal meu lucra in aceeasi sectie si el) dar, asa cum si relatiile cu prietenii pana la urma s-au intors pe un fagas normal si relatia cu cei care aveau o anumita pondere ierarhica la locul de munca s-a remediat in timp.
R.: Cum s-a schimbat viata ta dupa intoarcerea la Dumnezeu? Care este diferenta dintre viata traita cu Dumnezeu si cea dinainte sa-l cunosti pe Dumnezeu?
D.G.: Orice crestin intelege lucrurile astea. Orice crestin stie ce inseamna sa traiesti cu Dumnezeu si ce inseamna sa traiesti fara Dumnezeu. Cu atat mai mult atunci cand vii – cum se spune – din lume, intelegi diferenta mai bine. Cei care cresc in biserica sunt scutiti de multe din lucrurile lumii care nu ispitesc la fel de tare ca pe unii care au crescut departe de Dumnezeu si care si-au petrecut toata viata lor in lume. Ceea ce trebuie sa subliniem aici e faptul ca viata crestina nu e viata sportiva. Nu ne intoarcem la Dumnezeu doar ca sa renuntam la fumat si la bautura. Un crestin trebuie sa traiasca cu Dumnezeu si asta s-a intamplat cu mine. Efectiv, mi-am incredintat viata in mana lui Dumnezeu pentru ca El sa ma conduca. Inainte ma conduceam singur si dupa convertire I-am spus Domnului: „Doamne, acum condu-ma Tu! Acum hotaraste Tu, in locul meu, ce anume trebuie sa fac eu!” Si, bineinteles ca nu e foarte usor pentru cineva fara experienta sa inteleaga bine voia lui Dumnezeu, sa afle calauzirea Duhului Sfant. Dar daca esti devotat, daca esti cu totul incredintat in mana lui Dumnezeu, El te ajuta. Dorinta mea asta a fost: ca de acum incolo sa merg cu Dumnezeu, sa nu mai umblu singur si cred ca cel mai important lucru care s-a intamplat dupa ce m-am intors la Dumnezeu a fost acesta, ca nu m-am mai condus singur si am cautat intotdeauna calauzirea Duhului Sfant pentru viata mea. Un om care Il are pe Cristos este capabil sa intoarca si obrazul stang, este capabil sa cedeze si camasa, este capabil sa mearga o mila in plus, el nu se mai gandeste la ziua de maine si inainte de a judeca pe altii se judeca pe sine. Toate lucrurile acestea pe care Domnul Isus le spune in predicile Lui devin realitate pentru omul care este ucenic al Domnului Isus Cristos.
R.: Povesteste-ne cateva din experientele tale cu Dumnezeu.
D.G.: Viata crestinului este o continua experienta cu Dumnezeu. Nimic din ce traieste crestinul nu poate fi separat de sintagma asta: experienta cu Dumnezeu. Sunt, totusi, anumite lucruri in care mana lui Dumnezeu se vede mai clar si, acuma de ce sa n-o recunoastem, avem de multe ori derapaje, avem in anumite situatii, momente sau trairi in care luam viata pe cont propriu si eu cred ca e foarte interesant ce se intampla cu crestinul atunci cand se indeparteaza de Dumnezeu si cand realizeaza lucrul acesta. Realizeaza ca, de fapt, ceea ce traieste el nu este viata crestina. Si cand spun viata crestina subliniez inca odata aspectul acesta: ea nu trebuie confundata cu viata sportiva. Bineinteles ca experiente cu Dumnezeu au fost multe, incepand cu felul cum am ajuns sa fiu parte in lucrarea lui Dumnezeu, apoi continuand cu modul miraculos in care Dumnezeu a rezolvat unele probleme ale mele si ale familiei, ma refer la probleme chiar materiale, de ce nu? Sunt multiple modurile in care Dumnezeu a lucrat in viata mea, mi-e foarte greu sa selectez si sa reproduc cateva dintre ele.
R.: Ai fost chemat sa fii o voce care-L vesteste pe Dumnezeu. Impartaseste-ne cate ceva din lucrarea pe care o faci.
D.G.: Dupa ce am absolvit cu diploma de licenta Institutul Biblic Emanuel Oradea am lucrat inca un an in atelierul in care lucrasem pana atunci, dupa care un fost coleg de scoala, care era deja pastor, m-a rugat sa vin sa-l ajut in lucrarea pe care o avea in cateva sate din jurul Hategului. Fratele Florin Dobos, cred ca este bine sa il numim, m-a chemat in lucrarea pentru bisericile de tara. El mai avea biserica de la Simeria in pastorire. Am inceput sa lucrez impreuna cu el, in cercul lui pastoral. Mergeam in bisericile de la Ciopeia, Barasti, Bucium si Maceu apoi in anul 2002 am fost ordinat ca pastor al bisericii din Ciopeia si pastoresc in continuare biserica asta. Biserica a fost initial o biserica de persoane in varsta si era totusi o biserica tanara in sensul ca era recent intemeiata si era o lucrare destul de grea. Aveam de a face cu oameni care au trait pana la o varsta inaintata in lume si care s-au intors la Dumnezeu pe sfarsitul vietii lor si nu e tocmai usor sa lucrezi cu categoria asta de persoane. Sunt oameni care in societate nu prea mai au multe de spus dar ale caror defecte se vad lesne. Incepand cu anul 2001, pe atunci nu eram inca pastor titular al bisericii, au inceput sa se apropie de biserica in urma unor lucrari evanghelistice pe care le-am derulat, romii din sat. Localitatea Ciopeia e alcatuita din romani si din romi. Lucrarea aceasta in randul romilor a avut niste aspecte deosebit de interesante, in sensul ca oamenii astia s-au intors la Dumnezeu in numar mare. Daca biserica, la inceput, avea 26 de membri, acuma are peste 50 si majoritatea nu mai sunt romani in varsta ci romi de toate varstele, tineri si batrani si se poate face acolo o lucrare deosebita, o lucrare care are si aspecte specifice, ma refer la faptul ca e o lucrare transculturala. Trebuie sa abordezi o cultura diferita si nu e un lucru usor atunci cand nu ai experienta de felul acesta, cand esti pus in fata sarcinii pe care o ai de indeplinit dintr-odata. Am avut si eu probleme la inceput pana cand le-am inteles bine felul de gandire si obiceiurile si bineinteles ca mai sunt inca lucruri de rezolvat in comunitatea asta. Ma refer aici la cei care frecventeaza biserica si pot sa spun acum cu bucurie ca majoritatea satenilor de etnie roma frecventeaza biserica si chiar sunt membri.
In afara de lucrarea pastorala, sunt implicat si in alte lucrari si cred ca cea mai importanta lucrare dintre toate pe care le fac este lucrarea din Penitenciar. Este vorba de programe educationale derulate in Penitenciarul de la Barcea Mare sub egida Fundatiei „Stanca Veacurilor”. De mult m-a interesat lucrarea de evanghelizare in Penitenciar, misiunea in Penitenciar si prin anii 90 am intrat acolo de cateva ori impreuna cu un grup de la Alba Iulia. Incepand cu anul 2004 am inceput sa facem o lucrare sistematica, organizata, prima data cu un grup intocmit spontan, un grup din Hunedoara in special, dar si din imprejurimi. As aminti aici pe sora Marioara Marcoi care a avut initiativa acestei lucrari si ea a fost intermediarul intre grupul nostru si conducerea Penitenciarului si cea care a obtinut pana la urma dreptul de intrare in Penitenciar, aprobarea respectiva. In anul 2005 am fost solicitati de Fundatia „Stanca Veacurilor” sa ne alaturam lor si am facut lucrul acesta pentru ca ei aveau acreditare guvernamentala pentru genul asta de lucrari si acum lucrurile au inceput sa se clarifice: ceea ce facem noi acolo sunt programe educationale pe suport biblic. Dificultatea lucrarii sta in faptul ca trebuie sa realizam niste programe care sa faca fata mai multor cerinte. Pe de o parte sunt cerintele celor care se afla in Penitenciar si care, de multe ori, nici ei nu inteleg prea bine ce doresc si ce vor, ei vin sa exploreze si trebuie sa fim foarte atenti ce le oferim, ce le aratam, ce le punem in fata. Dar mai exista si o alta cerinta si anume a celor care administreaza Penitenciarul, care conduc locul acela. Trebuie sa lucram in asa fel incat sa raspundem acestor cerinte omenesti, atat ale celor din conducerea Penitenciarului cat si ale persoanelor aflate in detentie, dar in acelasi timp trebuie sa tinem seama de faptul ca suntem crestini si nu putem sa spunem orice oamenilor cu care vorbim acolo. Nu ne deranjeaza sa facem programe educationale, nu ne deranjeaza sa discutam despre orice, dar suportul ideologic al tratarii subiectelor de catre noi este Scriptura. Lucrul acesta il declaram de fiecare data in prezentarea programelor pe care le propunem, pentru ca dorim sa se stie, de la bun. In rest, a fost o experienta deosebit de interesanta pentru mine, sa constat ca se poate vorbi despre educatie cetateneasca, despre educatie familiala, despre educatie religioasa, se pot trata probleme emotionale, probleme de relatii, probleme de orice fel cu care populatia penitenciara se confrunta, toate astea in lumina Scripturii. Sa vorbesti despre patrie si patriotism, de exemplu, dar in termenii Scripturii si sa faci si evanghelizare, in acelasi timp. Este un lucru deosebit de interesant, un lucru care provoaca. Aceasta categorie de persoane cu care lucram acolo e o categorie speciala si avem de a face inclusiv cu oameni de la care te poti astepta la orice. Trebuie sa fim foarte atenti cum desfasuram lucrarea acolo, sa fim foarte atenti ce spunem, sa ne controlam perfect pe noi insine, sa tinem in acelasi timp situatia sub control la fata locului. La inceput a fost destul de dificil. Acum avem ceva experienta in lucrarea aceasta si n-as putea sa spun ca nu mai exista probleme, dar dupa ce ai petrecut cativa ani in lucrarea asta deja poti sa o abordezi mai in cunostinta de cauza decat la inceput. Bineinteles ca nici acum nu ne putem permite sa fim relaxati in sensul negativ al cuvantului. Nu ne putem permite sa mergem nepregatiti, nu ne putem permite sa lucram superficial. Tot ce facem trebuie sa fie la nivel profesional. Avem relatii cu Sistemul Penitenciar, cu Administratia Nationala a Penitenciarelor, cunoastem pretentiile acestor foruri, ei vor o oferta sociala din partea noastra si noi trebuie sa fim capabili sa le-o oferim. Dar, bineinteles ca aceasta oferta sociala trebuie sa fie venita din partea unor crestini, din partea unor oameni credinciosi. Cate ceva despre echipa cu care lucrez: tot timpul am avut 20-25 de colaboratori, unii dintre ei au fost alaturi de mine inca de la inceput, pe altii i-am pierdut pe drum intre timp. Sunt foarte satisfacut si sunt fericit ca pot sa colaborez cu astfel de oameni. Sunt frati de-ai nostri, credinciosi din biserici din Hunedoara, biserici din Calan, Simeria, din Tara Hategului. Avem de asemenea sprijinul tuturor bisericilor din Comunitatea Bisericilor Baptiste de Hunedoara. Fundatia „Stanca Veacurilor”, de la bun inceput, a abordat comitetul Comunitatii Bisericilor Baptiste Hunedoara pentru ca aceasta Fundatie are simtul responsabilitatii si respecta tot ce inseamna autoritate, tot ce inseamna buna randuiala si a vrut sa puna in tema bisericile din zona in ceea ce priveste lucrarea pe care o desfasoara pe meleagurile acestea. Ma bucur de sprijinul Comunitatii Bisericilor Baptiste Hunedoara, dar exista si biserici din alte denominatiuni care sprijina aceasta lucrare in mai multe feluri.
E o lucrare complexa, o lucrare deosebita care apoi a fost extinsa si in scoli, ma refer la programele de prevenire a delicventei juvenile care pornesc de la experienta castigata in Penitenciar si folosesc aceasta experienta in favoarea copiilor, a adolescentilor, a tinerilor din scolile municipiului Hunedoara. Lucrarea consta in prelegeri si prezentari de materiale audio-video in cadrul orelor de dirigentie. Categoria de populatie scolara este aceea a elevilor de gimnaziu si a elevilor de liceu. Am fost deja in 11 scoli din Hunedoara si imprejurimi cu lucrarea asta. La fiecare clasa avem 3-4 pana la 6 intalniri. Avem si aici experiente deosebit de imbucuratoare. Avem si altele mai putin imbucuratoare pentru ca lucrarea, de fiecare data, intampina si obstacole. Pana acum Dumnezeu a fost cu noi si ne-a ajutat ca sa trecem peste aceste obstacole. Lucrarea in scoli se duce tot pe conceptia crestina despre lume si viata. Vorbim copiilor despre diferitele probleme legate de acest fenomen al comportamentului antisocial si il analizam prin prisma conceptiei crestine despre lume si viata. Nu putem sa mergem la scoala cu Biblia sub brat si nu putem sa facem acolo prozelitism pentru anumita denominatiune, dar putem, pastrand regulile institutiei scolare, sa vorbim copiilor intr-un mod mai deosebit despre probleme cu care ei se confrunta si…
R.: Sa le oferiti o alternativa?
D.G.: Da, suntem in masura sa le oferim o alternativa in ce priveste problematica lor. De exemplu putem sa le vorbim despre aspectele economice ale vietii intr-un spirit crestin, sa vorbim despre bogatie si saracie din punctul de vedere al Scripturilor, sa vorbim despre probleme de familie, probleme de educatie din acelasi punct de vedere al Scripturilor. Au fost programe care, luate in suma, putem sa spunem ca au avut un succes deosebit. Si speram sa mergem mai departe cu ele, dar in acelasi timp trebuie sa recunosc ca e necesara o permanenta innoire, trebuie sa gasim mereu idei, pentru ca nu putem sa ne repetam, nu putem sa venim cu aceleasi lucruri odata, de doua ori, de trei ori la aceeasi clasa, trebuie sa ne improspatam modul de a duce la sfarsit aceasta lucrare.
In afara de aceste doua aspecte ale lucrarii la care iau parte, mai e si aceea care mie imi place intr-un mod deosebit si anume lucrarea la catedra. Predau la un Colegiu biblic in Deva si imi face o deosebita placere.
R.: Referitor la aspectul acesta: a preda. Ce reprezinta pentru tine? E o pasiune sau e o vocatie?
D.G.: Cred ca e si una si alta si cine se angajeaza intr-o lucrare cu oamenii trebuie sa aiba si vocatie si trebuie sa aiba si pasiune pentru ceea ce face. Si eu cred ca Cine iti da vocatia pentru o anumita lucrare iti da si pasiunea ca sa o faci. Pentru mine, a comunica altora lucrurile care prin harul lui Dumnezeu am reusit sa le invat este un lucru deosebit. Consider ca este si in avantajul meu personal pentru ca atunci cand citim sau ne sunt explicate anumite lucruri, le uitam. Daca la un moment dat ajungem sa practicam lucrurile respective, incepem sa le intelegem, dar putem spune ca am invatat cu adevarat anumite lucruri numai atunci cand incepem sa invatam pe altii lucrurile respective. Pentru mine a preda este un prilej de a invata.
R.: Din punctul de vedere al pastorului, care crezi ca sunt cateva din problemele cu care se confrunta crestinii de astazi?
D.G.: Cred ca una dintre problemele Bisericii de astazi este aceea a raportului ei cu societatea in mijlocul careia traieste si aici in ce ma priveste, consider ca biserica trebuie sa-si indeplineasca rolul ei misionar, Biserica trebuie sa faca ucenici dar, in acelasi timp, Biserica are un rol social si sub alt aspect, in sensul ca trebuie sa-si exemplifice marturia prin actiuni care sa fie folositoare societatii. Asta o spun din punctul de vedere al unui pastor care, intamplator sau nu, este prins si intr-o lucrare prin care societatea este abordata, inclusiv in compartimentul ei institutional. Deci, prin ce facem noi sub egida Fundatiei „Stanca Veacurilor”, abordam de fapt institutii ale Statului. O alta problema este interna, a Bisericii. Si anume aceea a echilibrului, a stabilirii unui raport corect intre forma si fond. Aici trebuie sa enumar cateva principii: Biserica crestina consta in anumite lucruri care sunt eterne. Lucrurile care sunt eterne sunt, de exemplu, relatiile: dragostea nu va pieri niciodata. Din punctul acesta de vedere nu se face nici o schimbare. Apoi, Biserica inseamna si anumite lucruri care sunt valabile atata timp cat exista lumea asta. Care sunt valabile pana la sfarsitul veacului si ne referim aici, de exemplu, la structuri. Biserica va trebui sa aiba mereu comitet, sa aiba mereu prezbiteri, pastori, diaconi, sa aiba o anumita organizare. Aici din nou vorbim despre lucruri care nu se pot schimba. Ele sunt stabilite prin Biblie. Dar exista si lucruri care trebuie schimbate din timp in timp si ma refer aici la lucrurile de forma. Eh, necazul in unele dintre bisericile noastre este ca, in timp ce unii vor sa schimbe totul, altii nu vor sa schimbe nimic. Trebuie inteles, odata pentru totdeauna, ca nimeni nu are secretul functionarii perfecte a Bisericii. Nimeni nu poate sa isi aroge dreptul de exclusivitate in ce priveste organizarea si conducerea serviciilor Bisericii. In privinta asta, bineinteles ca lucrurile trebuiesc discutate, fiecare trebuie sa inteleaga ceea ce n-a inteles, fiecare trebuie sa fie dispus sa poarte dialogul.
R.: Ne referim aici la functionarea interna a Bisericii sau la diferentele dintre denominatii?
D.G.: Ne referim la ce se intampla in cadrul fiecarei biserici. In ce priveste diferentele denominationale, astea sunt o problema care, cel putin deocamdata, nu consider ca am autoritatea sa vorbesc despre ele, pentru ca exista o miscare ecumenica de foarte multa vreme si care inca a ramas la stadiul dialogului. Inca nu a reusit sa faca nici un pas inainte, practic, decat ca a reusit sa aduca la aceeasi masa pe reprezentantii diferitelor confesiuni.
R.: Poti sa ne spui daca crezi ca exista solutii pentru problemele de genul acesta?
D.G.: Bineinteles. Problematica asta nu este fara rezolvare. Si rezolvarea este Cristos, ca pentru orice problema a Bisericii, de altfel. Necazul consta in faptul ca suntem oameni si nu ne lasam intotdeauna dominati de Cristos, nu depindem intru totul de Cristos. Daca depindem intru totul de Cristos, atunci reusim sa-i iubim pe semenii nostri, reusim sa facem totul in Biserica pentru proslavirea lui Dumnezeu, pe de o parte si pentru zidirea fratilor si surorilor, pe de alta parte. Problema este, insa, ca trebuie sa-i iubim pe oameni si apostolul Pavel, intre doua capitole in care vorbeste despre darurile Duhului Sfant, introduce acel capitol 13 din Epistola intai catre Corinteni in care vorbeste despre dragoste. El prin asta ne arata ca dragostea este solutionarea oricarei probleme care presupune contradictii. Cred ca asta este solutia pentru problemele din interiorul Bisericii ca si pentru problemele de abordare a societatii. Daca ii vom iubi pe oamenii din jurul nostru, vom stii cum sa interactionam cu ei si cum sa-i abordam si vom stii sa ne facem datoria fata de ei.
R.: Spune-ne cateva cuvinte despre asteptarile pe care le ai de la viitor, cateva planuri.
D.G.: In plan personal, preocuparea mea este sa reusesc o cat mai buna indeplinire a misiunii pe care am, doresc sa ma perfectionez profesional, doresc ca lucrarea pe care o fac sa fie facuta cu profesionalism, sa nu ramana la stadiul unui lucru de diletant. Este clar ca nici societatea nu mai accepta oferte care sunt mostre de diletantism. In ceea ce priveste lucrarea mea pastorala, doresc ca problemele bisericii mele, care sunt specifice, sa-si gaseasca o rezolvare cat mai corecta si pentru asta ma pregatesc, pentru asta citesc, pentru asta observ, fac studii personale, cercetari personale, pentru ca, in final, sa dovedesc ca Dumnezeu poate mentine in existenta o biserica mixta, ca si alcatuire etnica, o biserica biculturala. Cam astea sunt preocuparile mele si cam la asta ma gandesc atunci cand vine vorba de asteptari de viitor.
R.: Poate cu alta ocazie am putea sa vorbim mai multe despre specificul lucrarii cu romii si, poate chiar despre relatia Biserica-Stat. Deocamdata, un gand final pentru cititorii nostri, un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu.
D.G.: Doresc ca aceia care nu s-au impacat inca cu Dumnezeu sa vina cat mai grabnic la Cristos, pentru ca El asteapta oameni truditi, oameni impovarati. El asteapta pe pacatosi si El a venit in lumea noastra ca sa caute si sa mantuiasca pe cei pacatosi. In ce-i priveste pe fratii nostri, doresc ca Dumnezeu sa le daruiasca maturitatea necesara si Dumnezeu sa lucreze in asa fel incat sa le fie cat mai clara fiecaruia dintre ei chemarea lor si misiunea lor, pentru ca apoi sa poata sa abordeze lucrarea cu toata responsabilitatea si sa faca lucrarea in asa fel incat Dumnezeu sa fie multumit si oamenii sa fie mantuiti.
R.: Spune-ne un pic despre viata sportiva de care ai pomenit de vreo doua ori.
D.G.: M-am referit la faptul ca sportivii nu beau si nu fumeaza. Dar nu inseamna ca toti sportivii astia care nu beau si nu fumeaza sunt crestini. Viata crestina inseamna mai mult decat atat. Astea sunt doar doua dintre lucrurile care trebuie avute in vedere, dar esentiale nu sunt acestea. Esentiale sunt renuntarile, esentiala este jertfa, esential este devotamentul pentru Dumnezeu, esentialul este sa te abandonezi in bratul Domnului Isus Cristos. Lucrul acesta este greu de realizat pentru aceia care au un eu foarte pronuntat, un eu foarte activ si foarte revendicativ.
R.: Multumim pentru gandurile impartasite, multumim pentru timpul acordat si sa speram ca ne vedem cat mai curand ca sa vorbim mai multe despre temele abordate. Fii binecuvantat!
D.G.: Si eu va multumesc pentru ca m-ati avut in vedere si m-ati abordat si pentru vizita pe care mi-ati facut-o si va spun si eu: Domnul sa va binecuvanteze si sa va ajute sa faceti o lucrare frumoasa.
Elena Reinerth
Refugiat in Iugoslavia
Inca o zi se apropie de sfarsit. Soarele a coborat spre zenit. Lumina amurgului imbraca totul in tonuri de roz, liliachiu, rosu si albastru. In aceasta seara stau de vorba cu nea Mitica. Amintirile lui curg asemenea unei ape involburate. Trecutul prinde din nou viata sub ochii nostri. Prezentul dispare, invaluit in cuvintele prietenului meu, despre oameni si intamplari din vremuri de altadata.
De la Panciova la Banovici, via Covacita, Iugoslavia
Multe s-au petrecut dupa ce s-a schimbat regimul politic in Romania si comunistii au luat puterea. Nea Mitica a decis atunci sa plece din tara. Impreuna cu alte sapte persoane, el a trecut granita pe la sarbi. Cei care l-au ajutat sa fuga din Romania au fost legionarii, cu toate ca amicul meu nu facuse parte niciodata din gruparea lor.
Pe vremea aceea, cand a parasit nea Mitica, Romania, in Iugoslavia era presedinte Tito. Nea Mitica, odata ajuns in Iugoslavia, a facut trei zile puscarie la Panciova. Aceasta era cea mai veche puscarie din tara vecina, Iugoslavia, ramasa de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi nea Mitica a fost mutat la Covacita, unde a stat doua saptamani. De acolo, acesta a fost trimis la Banovici (Bosnia / Hertegovina), unde a ramas un an si cateva luni, timp in care a lucrat la cantina inchisorii.
Clandestin in trenul de Franta
Pe refugiati, asa cum era si el, autoritatile ii trimiteau la munca pe toata durata sederii lor in Iugoslavia, insa nu pe degeaba. Acestia primeau o suma de bani pentru ceea ce faceau. Dupa o perioada, sarbii ii expediau pe cei mai multi refugiati inapoi, in tarile de unde venisera sau pur si simplu, ii alungau in est, la intamplare, in tari la fel de sarace.
De exemplu, isi aminteste Nea Mitica, pe unii romani, sarbii ii trimiteau in Bulgaria, pe bulgari in Romania, pe altii in Ungaria, cum se nimerea. Asa se face ca printre romanii ajunsi in Bulgaria era un anume Grigore Coroiu. Pe acest om, autoritatile au vrut sa-l repatrieze. Disperat, acesta s-a aruncat de la etaj si s-a ranit grav – si-a rupt toata gura. In aceste conditii, cei cu putere de deicizie l-au pus pe Grigore in tren, cu destinatia Franta. Coroiu nu avea bilet de tren, calatorea clandestin. Cand il intrebau controlorii de bilet, el deschidea gura si cand acestia il vedeau cum arata, se speriau si treceau mai departe, il iertau ca facea blatul.
Grigorie Coroiu, un roman din Canada
In felul acesta, Grigore Coroiu a ajuns in Franta, iar de aici mai departe, in Canada. Aici, Coroiu s-a numarat printre colaboratorii lui nea Mitica. Omul era simpatic si in special cei mici, copiii lui nea Mitica, se simteau confortabil in prezenta lui. Grigore Coroiu stia sa gateasca la fel de bine ca un bucatar profesionist. Pe Grigore il strica insa faptul ca era un impatimit al ruletei si pierdea astfel, toti banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc.
“Da, domnilor, Pierre Rosetti este francez”
Un alt caz asemanator a fost cel al lui Pierre Rosetti, roman trimis in Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor ca el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au chemat pe cei de la ambasada franceza pentru a-i stabili lui Pierre nationalitatea. Ambasadorul si-a dat seama imediat ca Pierre nu era francez. “Nu ai nicio legatura cu Franta”, i s-a adresat acesta romanului, “dar pentru ca stiu ca bunicul tau (n.r. este vorba de C. A. Rossetti) are o statuie in Bucuresti, nu iti voi opri accesul in tara noastra. Esti liber sa mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: “Da, domnilor, Pierre Rosetti este francez”. Si astfel, bulgarii l-au trimis pe romanul nostru in Franta.
“Lumineaza-te si vei fi. Voieste si vei avea”
Iata cum, datorita unui monument in piatra, un refugiat roman a reusit sa ajunga in Occident. Si aceasta pentru ca ambasadorul Frantei stia de statuia lui C. A. Rosetti, amplasata in piata cu acelasi nume din Bucuresti.
Turnata in bronz in anul 1902 in cadrul Scolii de arte si meserii din Bucuresti, statuia de care este vorba a fost realizata de W. Hegel. Opera de arta il reprezinta pe C. A. Rosetti asezat intr-un fotoliu, intr-o atitudine de meditatie. Pe frontispiciul monumentului este fixata o placa de bronz rotunda, frumos ornamentata, ce poarta urmatoarea inscriptie: “C. A. Rosetti. 1816-1885. Lumineaza-te si vei fi. Voieste si vei avea.”
Pe soclu se gasesc doua basoreliefuri din metal ce reproduc momente din activitatea patriotica a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat “24 ianuarie 1859”, iar al doilea se cheama “9 mai 1877”, evocand proclamarea independentei de stat a Romaniei.
O stampila dintr-un cartof si cerneala
Grigore Coroiu si Pierre Rosetti si-au vazut visul cu ochii. Dar a ajunge in Occident era cea mai mare speranta a oricarui refugiat. Asa ca romanii au inventat tot felul de metode ingenioase pentru a “scapa” spre Vest. De exemplu, nea Mitica nu a uitat cum o grupa de romani s-au dat drept “nemti”, tocmai pentru ca nadajduiau ca in felul acesta vor fi trimisi in Germania. De aceea, ce s-au gandit romanii? Si-au fabricat documente false, pe care au pus o stampila contrafacuta, confectionata tot de ei dintr-un cartof si cerneala.
“Neamtul e tot neamt”
Sarbii si-au dat imediat seama ca lucrurile nu sunt asa cum par, dar romanii nu s-au descurajat si au continuat jocul. In concluzie, compatriotii nostri se trezeau in fiecare dimineata devreme si se spalau cu zapada, sub ochii uluiti ai gardienilor sarbi. Era ger, insa nu conta – ei strigau toti odata, in germana: “Unu, doi, trei” si se spalau cu zapada. Dupa ce i-au urmarit astfel cateva zile, sarbii au spus: “Neamtul e tot neamt”. Cu alte cuvinte, oricat de frig e, indiferent daca ploua, ninge ori e soare, neamtul are disciplina lui. Ce era deci sa mai faca in locul acela cu romanii nostri, mai ales ca se convinsesera acum ca era vorba de nemti adevarati? Asa ca sarbii i-au pus in tren cu destinatia Germania.
Ce urmeaza?
“Asa s-au petrecut lucrurile”, isi incheie Nea Mitica istorisirea si ramane dus pe ganduri. “Greu sau usor, pana la urma fiecare si-a facut un rost in tara de adoptie”, continua prietenul meu. “Au mai fost si altele, pe care o sa le afli la momentul potrivit. Sacul meu cu amintiri e plin”, incheie el. Stiu ca odiseea sa nu se opreste aici. Intr-o alta ocazie imi va spune cum s-a descurcat el insusi ca refugiat la sarbi, cum a facut fata greutatilor, cum a razbit sa ajunga in cele din urma, in Canada. Dar asta este deja, o alta poveste.
Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
Revista ARMONIA - Saltmin Media 