Tag: Dumnezeu

CÂND DIAMANTELE SE FISUREAZA…

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

 

Adrian Botez, Cartea profetiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sarat – 2010

 

RECENZIE:  de Constantin Stancu

 

Adrian Botez prezinta sensurile existentei în volumul de versuri Cartea profetiilor, acele sensuri care lumineaza fiinta, o înnobileaza si deschide noi perspective sufletului dornic de initiere.

Este un curaj spiritual ca în vremuri din urma, vremuri de cadere, sa marturisesti despre profetie, despre taina ei, despre perpendiculara pe gând, pentru a da forta gândului.

Poemele scriitorului vin dintr-o convingere profunda în valorile crestine, asimilate prin prisma personalitatii sale, modelate de suferinta proprie, de boala proprie, de luminarea care lumineaza pe oricine cauta matricea, esentele – dimensiunea Cristica.

Toate sunt dinamizate prin mijloace literare aparent clasice, atinse de formele moderne ale revoltei artistului, împinse la ultima limita: MANE, TEKEL, FARES („Numarat, cântarit, împartit”).

Zicerea aceasta de veghetor se structureaza unitar în patru parti: Cartea profetiilor, Cartea glasurilor, gesturilor si tacerii, Cartea descântecelor, Cartea apocalipsei. Este o structurare cu semnificatii, sunt patru Evanghelii canonice, fiinta de lânga divinitate are patru fete, lumea are patru dimensiuni, patru sunt directiile pamântene pentru a focaliza în directia verticala a credintei.

Profetia este despre cel nascut într-un timp precis, despre judecata, înger, zi-noapte, Hristos-Viata, flori sub cenusa, armonia divina, lucratoare.

Dinamica lumii vine din zicere, din gest, din marturisirea simbolica si una liniara, culminând în tacere ca marturie deplina a celui care zice luminos. Iar glasurile sunt glasurile apei, liliac cu gara pustie, om, moarte, arta, moartea si forma suprema a zicerii: tacerea, motiv preluat din Scriptura (Cartea Ezechiel), cu profunde trimiteri spre viitor.

Descântecul, ia locul psalmului în Tinutul Carpatic, e leganarea naturii, a muntilor, atingerea umbrei de brad, tristetea realitatii, prezenta Divina…

Ultima carte este cartea pedepsei, dar si descoperirea perfecta a lui Hristos, bazata pe stâlpii de rezistenta a creatiei: vointa, ordinea, iubirea, cântecul la margine de lume.

Mesajul de ansamblu a întregului volum este arborescent, trimitând la copacul vietii si al mortii, la copacul cunoasterii binelui si raului. Versul penduleaza între tandrete si imprecatie, aduna cuvinte luminoase si vorbe de lut, uneori de noroi, revolta artistului în fata caderii este reala, bucuriile simple umplu poemul, marile motive ale culturii române sau universale sunt prelucrate atent si necesar într-o profetie necesara. Din acest punct de vedere Adrian Botez îsi asuma riscul de a merge la limita, acolo unde poemul poate exploda în vocale sau consoane. Exista la acest poet energii pozitive, dar si unele negative, profetia nu este una comoda, scriitorul are menirea de a zice, de a tacea, de a marturisi cumva adevarul si frumosul, de a accepta judecata divina, ca ultima instanta, depasind instantele umane… Se pune o presiune extraordinara asupra celui care trebuie sa zica lumii taine. E vremea împartirilor, a cântaririi inimilor, a numararii celor dedicati… Dumnezeu este activ în poem si-n lume… O mâna, brusc, scrie pe inima ta verdictul din care nu poti iesi, sentinta-cerc din care nu poti evada, cuvinte venite din alta lume pentru lumea aceasta în petrecere, în fast si glorie mundana…

Simplu, poetul dedica acest volum familiei, celor de lânga el, persoanele din Edenul de totdeauna, este semnul întoarcerii la zicerea primara…

„nimeni nu a mai vazut atâtea/punti de lumina – între/peticele întunericului lumii – nimeni/ nu a mai vazut atâta/speranta – între cei care deja/plecasera capul – pentru izbitura/finala/” – Despre cel nascut atunci, acolo…

Desi cartea se deschide profetiei, aceasta este concreta, vine prin om ca zicere divina.

Sunt puse în lumina necesitatea jertfei, carnea care doare, povara dureroasa, în acest drum pe pamânt doar Hristos, calauza…

Viziunea poetului se împleteste cu cea a profetului: „da va veni – curând – din nou/vremea – când vei privi – deodata – cu/toate cele patru/fete ale/ nasterii tale – în mistica/tara din nori – cum/numai Dumnezeu – acum/mai poate/” – Cu toate cele patru fete

Poemul este dens, simbolistica profunda, strabate istoria credintei si istoria lumii, vazatorul devine desavârsit, cum numai Hristos ESTE. Vederea aceasta în patru dimensiuni este de natura divina, poetul o prinde în cuvinte, atrage atentia asupra viziunii, e posibil ca omul sa vada pâna la urma, daca îsi asuma starea perfecta, în adevar…

În economia zilelor exista o saptamâna a patimilor care frânge ritmul vietii, una de sapte zile, atunci lumina atinge spinii cununii lui Isus, neînteles atunci, neînteles acum, dar lumea a fost armonizata prin El: „împlinit este miezul în meri/chiar înainte ca mugurii sa-si/astâmpere frica vadirii/” – Saptamâna patimilor

În lume exista lucruri desavârsite, floarea are o taina a albului desavârsit, învierea vine din izvoare, e o nunta mistica în nori, comoara armoniei divine se marturiseste în nunta, în fecioara…: „copaci Gradinii, rastigniti în floare,/împrumutatu-ti-au si mâini si sânge,/iar Învierea vine din izvoare –/dar nimenea de Tine nu s-atinge!/Maria a razbit printre zavoare:/în noaptea-sfânta-a Florii – nu mai plânge!” – Taina florii.

Este un glas al apei, apa curgatoare de la lume la lume…poetul scrie pentru creatie în ansamblu, e un scris cosmic, literele sunt îngeri…

Zicerea metafizica este prezentata în poemul Rezolvarea metafizicii, launtru care este taina, toti dau din umeri, nu înteleg, dar sunt intrigati de metafizica interioara a omului atins de har…

Si mereu, argumentele artistului sunt din natura, liliacul da masura. În aceste poeme se simte lirismul unui poet patruns de vers: „scaparând misterios – malitios/liliacul – cutie cu bijuterii/ acest animal purtând blana tuturor/constelatiilor primaverii – s-a suit/dintr-un singur salt/pe ramura/arcuita – a cerului/” – Liliac

Poemele au grafia moderna a celui care se revolta pe realitatea imediata, cuvinte fara litera mare, versul frânt, modelat de durerea nespusa, dar în prezenta numelui divin scris corect cu litera mare, aduce în mod clar la stilul vechilor profeti, care dadeau cinste Creatorului, iar în limba ebraica veche, se stie, existau cuvinte speciale, folosite doar pentru a marturisi pe Dumnezeu, era ceva tainic, devotiunea celui care scria era perfecta, smerita, o smerenie necesara, pentru ridicarea din noroiul vorbelor zilnice…

Sunt unele poeme care au versuri grele de plumb, putini scriitori au capacitatea de a întinde zicerea poetica pâna la limita, cuvintele par a nu avea doza de lirism necesara pentru a se aseza în structura poemului dupa rigoarea literara general acceptata.

„voi ramâne ca un avorton azvârlit de/curva de ma-sa – abandonat la/containerul de gunoi –pâna la/Judecata de Apoi/…” – Recapitulare de statut. Acest exemplu ar putea intriga pe unii critici, sau lumea academica, dar, evident, Adrian Botez, pornind de la modul de a fi a unui profet, merge pâna la capat în volumul acesta, exemplele sunt preluate din Vechiul Testament, din scrierile proorocilor mari sau a proorocilor mici, influenta este penetranta, acolo imaginile sunt mult mai socante, pentru a se pune în lumina voia divina. De fapt, specific scrierilor profetice, este modul de a privi lucrurile, prin Ochii lui Dumnezeu si, atunci, se poate observa nivelul caderii, a pacatului care face ravagii în fiinta umana. Pentru poet, însa, este necesar a se reaseza pe viziunea crestina a Noului Testament, de a vedea lucrurile prin Ochii lui Hristos, iar Adrian Botez depune acest efort vizionar, trimitând mereu la Mântuitor, ca Salvator Universal. Dar, pâna la urma, totul este perfectibil…

Volumul merita un studiu mai atent, temele, motivele, zicerile si tacerile artistului sunt calculat puse în opera, chiar daca exista un dezechilibru al starilor în unele zone, instinctul de vazator al lui Adrian Botez nu-i da pace, este instinctul poemului încarnat…

Sunt legaturi de cuvinte care dau forta poemelor: catedrala nerostitului cântec, nu e pace: e prea multa departare, miros de zei la masa, streasina de suflet, miros de stea, buzele arzând de tacere, furtuni de pasari, cutremure de verde, e atâta bezna în gândul zilnic, matematica ordine a cântecului…

Vine vremea: MANE, TEKEL, FARES! Poetul nu pune pe nimeni sa i se închine, este fulger si devotat al Luminii de Spada, cade universul real care împiedica privire, apoi se deschide panorama, de dincolo de realitatea imediata…

Volumul se încheie cu preludii vechi, din lumea veche: „diamante se fisureaza – pe linia/melancoliei: e gata/ alunecarea luminii în/ scrâsnet/” –Preludii hiperboreene

Temele finale se dezvaluie: nunta, cavalerii eterni, moartea fara de nume moarte, profetul pierdut, speranta, eonii… Profetul îsi gaseste locul într-o lume fara de profeti, poemul l-a preschimbat, lumea este eonul…

Adrian Botez tine sa-si regizeze volumul înserând câteva opinii asupra scrisului sau, sa lase un scurt „Curriculum Vitae” , argumente pentru o cunoastere mai apropiata a scriitorului pierdut în profetii, regasit în poeme, echilibrat de spiritele iubirii.

Mircea Dinutz scrie: „Ambitios, profund, cu gust pentru textul cu anvergura carturareasca, Adrian Botez respira lejer în aerul tare al ideilor…”

Roxana Sorescu, cercetator stiintific principal I, Institutul de Istorie si Teorie Literara „George Calinescu” – Bucuresti; noteaza: „ În critica literara româneasca nu exista, deocamdata, lucruri de acest tip. Prin lucrarea SPIRIT SI LOGOS ÎN POEZIA EMINESCIANA, dl. Adrian Botez este un precursor. Pe drumul pe care înainteaza se vor buluci multe persoane, ce vor confunda bolboroseala extatica, cu foarte severele discipline, care sunt Mistica si Initierea…”

Despre Spiritele Iubirii (Serafimii), Adrian Botez are revelatia: „peste iubirea de Dumnezeu – doar/misterul adânc: Dumnezeul Fetelor/Trei/”…

 

Note:

(1) Adrian Botez, Cartea profetiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sarat – 2010

 

(31 mai 2011)

 

***

Sfânta zi de Duminica

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

de Corina-Lucia Costea

 

E duminica dimineata. Am decongelat de cu seara un pui. Stau în fata lui si ma gândesc cum sa-l împart. Nu ca n-as fi facut de mii de ori treaba asta…dar niciodata nu am uitat vacantele în care vedeam scena asta la Seica Mare, lânga Sibiu, la una dintre matusile mele (sora cu tata). Dina avea de hranit 8 guri…6 copii, ea si sotul ei…la care ne mai adaugam si eu si sora mea (în unele vacante), dar si o fetita din casa de vizavi, care nu voia sa manânce singura. Un pui la 11 guri, nu e simplu, dar nu se ridica unul de la masa nemultumit ori flamând. Erau vacante când eram 12, ca venea si baiatul de la Oradea.

“Baiatul de la Oradea” era sufletul ei.

Când nu împlinise 15 ani, pe Dina o trimisera parintii, din Oltenia, la Bucuresti, la o sora mai mare, sa urmeze scoala de infirmiere. Sora cea mare era asistenta la spitalul ORL si cu atâta se oferise si ea sa-si ajute familia: scolarizând-o pe cea mica. Tentatiile orasului au fost mari! Nu stiu cum, dar la un moment dat, tatal meu, care era pe vremea aceea înca student, la Craiova, a primit o scrisoare, de la asistenta, ca Dina era însarcinata si nu vrea sa spuna cu cine. Cum sa-si anunte parintii, care-si pusesera atâta nadejde în copiii lor?

Tata lua primul tren spre Bucuresti si, dupa o noapte de conversatii, mai dure si mai înlacrimate, afla de la Dina ca cel care profitase de naivitatea ei fusese un tânar de la scoala de ofiteri…caruia nu-i stia nici numele.

La prima ora, când se da raportul la unitatea militara, comandantul o puse pe Dina, care mergea tremurând cu tata de mâna, sa-l identifice pe cel care o lasase însarcinata. Toti erau în pozitie de drepti. Dina se opri în dreptul lui. Era fiul unui învatator din Oradea, un copil crescut cu mare drag si cu respect pentru oameni, dar care, în anturajul bucurestean uitase tot ce parintii l-au învatat. Pâna spre seara, sosi si domnul învatator.

Eu nu stiu toate amanuntele, pentru ca era un subiect tabu în familia noastra, dar mereu exista binevoitori, care mai spun câte ceva. Treaba e ca acel copil a fost înfiat de bunicii lui, de d-nul învatator, si crescut la Oradea.

În vremea acestor evenimente, la Scoala de ofiteri, era, ca soldat în termen si Costica, de loc, de lânga Sibiu. Fusese de serviciu, la poarta, când se facu „identificarea”. Interesându-se „de caz” mai departe, afla ca i se facusera analize, dupa nastere, copilului si se dovedise clar, ca acel copil era al tânarului indicat de fata. Oradeanul pierdu, dupa acest “incident”, cariera militara, dar nici nu voise sa se casatoreasca cu Dina.

În ziua eliberarii, Costica, soldatul sibian, rupse din registrul de la poarta, pagina pe care notase actele de identificare ale Dinei si ale tatalui meu, din ziua când venisera la unitate. Desi era cu un cap mai mic (în înaltime) si cât 1/3 din greutatea fetei, se înfatisa la poarta asistentei, cautând-o pe lehuza. Dina era singura acasa. Iesise în curte si, necunoscându-l, vorbisera prin gard. Ce i-o fi spus, ce nu i-o fi spus, Dina îsi facu rapid bagajul si pleca cu Costica…”undeva, lânga Sibiu” (asa-i lasase scris, pe bilet, asistentei).

“Draga cumnate…îi scrisese Costica prima scrisoare, tatalui meu…am ajuns cu bine acasa, la Seica Mare. Mama a primit-o bine pe Dina. Si Dina pare multumita. Nu suntem bogati, dar îl avem pe Dumnezeu. El ne va ocroti si ne va face sa razbim prin toate ale lumii…”

Si acum îmi amintesc, atât de viu, casa lor: o casa cu dragoste.

Costica era pictor naiv. Poarta casei era pictata cu o scena de vânatoate. Holul surprindea dansul ielelor, în voaluri sau goale, pe malul unui râu. Prima încapere, sufragerie si bucatarie si dormitor al parintilor si camera de zi…pastra mereu un aer proaspat, cald, ca o îmbratisare. Urmatoarea camera, spre stânga, era “ de baieti”, iar ultima “de fete”. În curtea casei era atelierul unchiului meu si camera în care pastra plantele medicinale. Cel mai mult îmi placea sa umblu încaltata cu sabotii lui de lemn, pictati (cum au olandezii, pentru care avea sute de comenzi).

Tot satul ramasese mut când iesisera, în prima duminica, la biserica: Costica, cu Dina si cu mama lui. Dina era o frumusete. Înalta, voinica, cu un par negru, lucios, ce-i trecea de fund, adunat într-o coada groasa, pielea alb-sidefie, buzele mereu rosii si umede, ochii mari, verzi.

Si-au urmat copiii: una, doua, trei, patru fete…apoi un baiat si înca o fata. Dupa sase-ba chiar sapte nasteri, medicul, pe raspunderea lui, îi lega trompele.

Dupa a patra fetita, deja se simteau greutatile materiale. Tatal meu, nu ne avea înca pe noi si îi trimitea lunar, cumnatului sau, “un mic ajutor” (fara sa stie nevasta si socrii); ba chiar îi propusese mamei sa o înfieze pe cea mai mica. Dar Dina s-a opus. Si-a taiat coada si si-a vândut parul, doar sa nu o dea.

Înainte de Sarbatorile de iarna, când era însarcinata cu baiatul, a primit prima scrisoare de la întâiul ei nascut, de la Oradea. A lesinat, de emotie, cu scrisoarea-n mâna, pe zapada, lânga poarta.

“Draga mama, scrisese N. printre altele, bunicul mi-a spus ca mai am surori, ca ai alti copii. Pe mine m-ai uitat? Stii ce înaltime am? Ce note iau la scoala? Tata spune ca sunt frumos, ca tine…”

Plânse Dina o noapte întreaga. Când s-au ivit zorile, Costica îi spuse mamei sale: “Sa nu o trezesti! Ma duc la Oradea, dupa copil!”

Si a venit Costica, la d-nul învatator. I-a povestit si i-a aratat poze cu Dina, cu fetele, cu casa lor si l-a implorat sa lase baiatul sa-si vada mama. Acum aflase si unchiul meu ca, la împlinirea vârstei de 10 ani, bunicul a hotarât sa-i spuna lui N. adevarul despre parintii lui. Tatal sau natural, nu era, asa cum stia el, bunicul lui. N. a voit sa-i scrie mamei sale si bunicul nu s-a opus. Aflase de la tatal meu adresa Dinei, caci tatal meu îl vizita, de câte ori avea ocazia: “Si el e nepotul meu!”

În Ajun, când Dina împodobea bradul, cu fetele, în casa intrara “musafirii de la Oradea”!

N-am avut Craciun mai frumos în viata mea! povesteste si acum N….la aproape 60 de ani ai lui. Era stiut: când mergeam eu la Seica, eram rasfatatul mamei!

În vacante ne gaseam de multe ori cu el, acolo, sau venea el la noi, cu 1-2-3 dintre fratii lui de la Sibiu.

Nu voi uita niciodata sentimentul pe care l-am avut în casa lor: ca poti sa ai, material vorbind, tot ce vrei, daca lipseste dragostea care uneste…tot degeaba.

Ma uit cu tristete la puiul din fata mea…în câte parti sa-l tai?

Îl iau de-o aripa si-l pun întreg în tava.

 

Timisoara,05.06.2011

 

Despre o bunatate ca a lui Dumnezeu

On By nelursIn Biblia, Credinta, IncurajareLeave a comment

DAVID SI MEFIBOSET

 

Scurta Meditatie din 2 Samuel, 9.1-11.

 

Împaratul David a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul ca sa ma port cu el cu o bunatate ca bunatatea lui Dumnezeu?” Si Tiba a raspuns împaratului: „Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare. (…) Si Mefiboset a mâncat la masa lui David, ca unul din fiii împaratului.” (2 Sanuel, 9)

 

Pe aceeasi tema am scris meditatia: „Frumusetea lui Dumnezeu este Bunatatea”. Caracterul si frumusetea lui Dumnezeu ne sunt dezvaluite de însasi bunatatea Sa, imensa si proverbiala!

 

Am auzit o povestioara care spunea ca Sarpele cel vechi, Diavolul, ar fi fost întrebat de ce e asa de rau, cum de el face mereu numai rau si aduce multe necazuri oamenilor. Acesta ar fi raspuns: – Cum, va mirati? Oare nu asta e starea mea normala, nu acesta e caracteul meu? Oare nu asta e slujba mea?

Insa omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Deci bunatatea este o stare naturala a omului si ne-am astepta sa fie bun, sa-i semene mai mult lui Dumnezeu.

Vedem cum o singura muscatura a Sarpelui a fost de-ajuns sa-l schimbe pe om atât de mult, încât sa-si arate mai mult rautatea „mostenita” de atingerea Sarpelui, decât bunatatea, ca trasatura definitorie a Creatorului care l-a plamadit dupa chipul Sau.

Spre deosebire de noi, carora ne sare tandara imediat ce nu ne convine ceva, când suntem calcati pe batatura mândriei, Dumnezeu are îndelunga rabdare si îndelunga îndurare fata de neascultarea omului pacatos coplesindu-ne adesea prin bunatatea Sa.

Psalmistul David spune „Caci mânia Lui tine numai o clipa, dar îndurarea Lui tine toata viata: seara vine plânsul, iar dimineata, veselia.„ (Psalm 30.5).

 

Inainte de a se numi Pavel, celebrul apostol era cunoscut sub numele Saul din Tars. In acea vreme – desi era evreu din evrei, un om foarte educat, care avea si cetatenie romana si studiase cu marele învatat Gamaliel -, îl gasim printre cei care prigoneau biserica lui Dumnezeu participand la omorârea evreilor care credeau în Isus Cristos si în învierea Lui, cum este relatat cazul martirului Stefan, omorât cu pietre (Faptele apostolilor, 6-7).

Stefan, plin de Duhul Sfant,  si-a manifestat bunatatea fata de calaii lui, strigând înainte de-a-si da duhul: „Doamne, nu le tine în seama pacatul acesta!”

[pullquote]

<Cuvântul lui Dumnezeu se raspândea tot mai mult, numarul ucenicilor se înmultea mult în Ierusalim, si o mare multime de preoti veneau la credinta. Stefan era plin de har si de putere si facea minuni si semne mari în norod. (… ) …Oameni tari la cerbice, netaiati împrejur cu inima si cu urechile! Voi totdeauna va împotriviti Duhului Sfânt. Cum au facut parintii vostri, asa faceti si voi. (…) Ei au început atunci sa racneasca, si-au astupat urechile si s-au napustit toti într-un gând asupra lui. L-au târât afara din cetate si l-au ucis cu pietre. Martorii si-au pus hainele la picioarele unui tânar, numit Saul. Si aruncau cu pietre în Stefan, care se ruga si zicea: „Doamne Isuse, primeste duhul meu!” Apoi a îngenuncheat si a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le tine în seama pacatul acesta!” Si, dupa aceste vorbe, a adormit. > Fapte 6-7

[/pullquote]


Daca Satana îl schimba mult pe om, îndemnându-l mai mult spre rau, prin prezenta lui Dumnezeu în viata si inima sa, omul se va schimba în bine. Are loc un proces de  renastere a vietii prin Duhul Sfânt, vointa si dorintele  i se vor schimba implinind voia lui Dumnezeu, iar lucrurile le va face în mod majoritar pe placul Domnului. Si astfel, bunatatea isi va face simtita tot mai mult prezenta in vietileunor asemenea oameni.

De aceea David preocupat sa faca voia Domnului,  intreaba: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul ca sa ma port cu el cu o bunatate ca bunatatea lui Dumnezeu?”. David vrea sa-si reverse bunatatea, dar nu orice bunatate, ci una ca a lui Dumnezeu si peste cei la care oamenii s-ar astepta cel mai putin.

La fel s-a intâmplat si cu Saul din Tars. Daca îl vedem pe Saul alaturi de cei care-l omorau pe Stefan, si apoi îl însotim pe drumul Damascului când umbla în cautarea celor credinciosi sa-i progoneasca, constatam ca trece prin punctul de inflexiune de unde incepe transformarea sa. Isi schimba deindata atitudinea atunci cand se confrunta cu glasul divin  care-i zice: „Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti? Tremurând si plin de frica, el a zis:  „Doamne, ce vrei sa fac?” „Scoala-te”,  i-a zis Domnul,  „intra în cetate,  si ti se va spune ce trebuie sa faci.”

Ascultand de glasulDomnului („Doamne, ce vrei sa fac?”) si urmându-L, viitorul apostol Pavel acum intra pe drumul credintei în Isus Fiul lui Dumnezeu!

De-acum, harul lui Dumnezeu si adevarata viata l-au umplut de dragoste si de bunatate pentru semeni, pentru cei pierduti în pacat si în deznadejde. De-acum  are o inima ca a lui Dumnezeu, care a dat ce a avut mai scump pentru om si omenire: pe Fiul Sau Isus, lasându-L sa-Si dea viata pe Crucea ridicata  intre Cer si Pamant,  ca Jertfa de ispasire pentru pacatele mele si ale tale, pentru ale intregii omeniri.

Pavel, nu numai ca a scris 14 epistole catre biserici, dar a facut câteva calatorii misionare, lungi si grele, ajungând pâna în Europa, la Filipi. Unii au numit acel ceas: Ora astrala a Europei.

Atunci, în acele locuri, prin propovaduirea lui Pavel s-a auzit pentru prima data vestea cea buna a Evangheliei, a rascumpararii  prin credinta a omului din starea veche, pacatoasa, infaptuita de Jertfa adusa de Isus, si multi au fost adusi la viata împreuna cu Hristos ( Efeseni, 2. 1-10).

Pavel scrie celor din Roma: „Insa nadejdea aceasta nu insala, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani, 5.5)

Multumim Domnului Isus ca slujitorii Cuvantului Sfintei Scripturi au dus vestea buna a Evangheliei si mai departe, ajungând si la noi innoindu-ne simtamintele si viata. Avem in inimi dragostea lui Dumnezeu, primita prin Duhul Sfant care ne-a fost dat, atunci cand am crezut!. Glorie Domnului!

Faptele omului firesc, bune, sunt considerate de Dumnezeu ca o „haina manjita”: „Toti am ajuns ca niste necurati, si toate faptele noastre bune sunt ca o haina mânjita „– Isaia, 64.6).

David din copilarie a umblat cu Dumnezeu si I-a preamarit Numele si  in Psalmii pe care i-a scris. Un loc unic avand  Psalmul 23, – Domnul este Pastorul meu.

In razboiul cu filistenii, ca tânar adolescent, calauzit de Duhul lui Dumnezeu si increzându-se in puterea si ajutorul Lui, David îl infrunta pe uriasul Goliat, înaintea caruia toti oamenii firesti tremurau numai vazându-l încins în armura-i mareata care-i ascundea trupul, cu coiful pe cap si cu sabia în mâna!

[pullquote]

David a zis lui Saul: „Robul tau pastea oile tatalui sau. Si când un leu sau un urs venea sa-i ia o oaie din turma, alergam dupa el, îl loveam si-i smulgeam oaia din gura. Daca se ridica împotriva mea, îl apucam de falca, îl loveam si-l omoram. – 1 Samuel, 17)

[/pullquote]

In Numele Domnului, tânarul David il infrunta cu mult curaj pe  gigantul Goliat, : „Si-a luat toiagul în mâna, si-a ales din pârâu cinci pietre netede si le-a pus în traista lui de pastor si în buzunarul hainei. Apoi, cu prastia în mâna, a înaintat împotriva filisteanului…”- 1 Samuel, 17

Omul schimbat de Dumnezeu poate face fapte marete atât in ochii oamenilor, cât si in ochii lui Dumnezeu!

 


“Domnul Isus in predica de pe munte le spune ucenicilor: „Tot asa sa lumineze si lumina voastra înaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune si sa slaveasca pe Tatal vostru care este în ceruri.” -Matei, 5.16


Dumnezeu asteapta sa vada in crestini bunatate, o bunatate ca a lui Dumnezeu, jertfitoare. O bunatate vazuta de faptele omului credincios, care sa-l coste. El doreste sa avem si noi aceeasi mila fata de aproapele nostru.

Asa cum David l-a invitat permanent la masa sa de rege pe Mefiboset, cel olog de picioare, si Dumnezeu ne invita permanent la Cina Sa, la partasia cu El acum, dar si in eternitate:

„Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el,  si el cu Mine. „ – Apocalipsa, 3.20

[pullquote]

Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta în Dumnezeu si aveti credinta în Mine. În casa Tatalui Meu sunt multe  locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi întoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi. – Ioan, 14.1-3

[/pullquote]

Dumnezeu doreste ca la masa noastra imbelsugata sa ia parte si cei aflati in nevoi. Sa intindem o mâna de ajutor si celor care au nevoie si sunt in lipsa.

Mai mult, Isus conditioneaza intrarea noastra in imparatia lui Dumnezeu de aceste fapte ale neprihanirii, facute de omul renascut la o viata noua impreuna cu Isus:

 

“Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toti sfintii îngeri, va sedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va desparti pe unii de altii cum desparte pastorul oile de capre; si va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împaratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniti binecuvântatii Tatalui Meu de mosteniti Împaratia care v-a fost pregatita de la întemeierea lumii. Caci am fost flamând, si Mi-ati dat de mâncat; Mi-a fost sete, si Mi-ati dat de baut; am fost strain, si M-ati primit; am fost gol, si M-ati îmbracat; am fost bolnav, si ati venit sa Ma vedeti; am fost în temnita, si ati venit pe la Mine.” Atunci cei neprihaniti Îi vor raspunde: „Doamne, când Te-am vazut noi flamând si Ti-am dat sa manânci? Sau fiindu-Ti sete si Ti-am dat de ai baut? Când Te-am vazut noi strain si Te-am primit? Sau gol si Te-am îmbracat? Când Te-am vazut noi bolnav sau în temnita si am venit pe la Tine?” Drept raspuns, Împaratul le va zice: „Adevarat va spun ca, ori de câte ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neînsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut.”


DACA AS VREA SA PREDIC

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

de Adrian Botez

 

daca as vrea sa predic – n-as gasi ce sa

spun: as bâigui câteva vorbe

stinghere – si-apoi as tacea – rusinat

într-un colt de minune

 

n-am umblat lumea în lung si în lat

n-am pasit prin iarba – prin roua si-n soare – alaturi de

mari multimi de oameni – framântând

cu sfânta socoteala – în picioare si între pumni

pamântul

 

nici marile n-am înfruntat – în

fratii ale spumei talazului – nici în

fata pestilor uriasi nu m-am minunat

nici sub fâlfâitul cumplit al pasarilor vazduhului – rasarite din

neantul apei – nu m-am închinat

 

n-am cântat seara la focuri înalte

încercând sa ispitesc cerul si-ale lui

de aer mult si-ndesat – porti enigmatice – si

sipete scumpe si rare – cu multa

si îndelunga chibzuinta – dumnezeiesc

ferecate

 

n-am stapânit popoare fara de numar – închinându-le

lunii si soarelui – si nici piramide

n-am durat – în amurg

 

nu m-au vizitat – mari si mici – pasarile dumbravii – în

diminetile începutului lumii – si

n-am schimbat vorbe si nevinovate

ori cam desucheate

flecareli – flacarui – cu îngeri

seara – dupa ce-n siruri

nesfârsite – vitele se retrageau

de la adapat – lasând loc curat de

hodina – pe prispe si-n jurul

fântânilor – huhuind – din adânc – cu

glasul batrânilor

 

si – mai ales – n-am întrebat muntii despre ceasul

tacerii – iar piscul mi-a ramas fratele de sub trasnet – dar

mut si podidit de

spumele verzi ale sfioseniei padurilor – de spumele

albe – ale-ndraznelii izvoarelor : acolo sus

între tancuri – stau – nevazute – cumplit templele – carora doar

când si când – în cutreierul vesnic al

mintii – le jertfesc

ori – dimpreuna cu nevazuti preoti sau

genii de noapte – în taina pietrei stelare – cioplesc si de zor

zugravesc – cu tunet si foc

icoanele zeilor fumegosi – salbatici ascunsi – furiosi cât si

temeliile zbatute-ale lumii

radacinosi – naivi si barbosi

 

…si nici macar Dumnezeu nu m-a

chemat – ca pe-un ciumat – din când în când – sa

ma ispiteasca din

cuvânt – sa-mi descheie

sufletul – acolo – deasupra

cerurilor – si sa privesc – stând – de-mprumut si

în joaca – pe tronul lui

oceanele si câmpiile lumii – ca

pe niste locuri de tot sfinte – numai bune de

arat – cu privirea – cu

mintea – si – gemând de lung dor – pregatite spre

a fi însamântate – prin

alba de nesomn – nazuinta

 

n-am lasat vreodata foarfecele croirii de lume

cu gura deschisa – temându-ma ca-i voi

fi – eu însumi – mereu

hrana a nesatulei lui lacomii – sau ca

printre buze de fier – îl voi face-a rosti

ce nu se cuvine – cu prea multa

nemasurata si nerusinata pofta – prin nesabuinta mea

el va naste – numai începuturi de lume – monstri pe cioate

sprijiniti – orbi zurlii

muti – surzi si

sanchii

 

ce-as putea spune mai nou – la

cotirile fluviilor? – ele n-au nevoie de

glasul meu – pentru a-si

schimba – în rastimpuri – pozitia lunecosului

trup – sa nu le amorteasca apele – deltele

sfinte – si sa nu se lase napadite de bolile

stimelor – când istete – când

trist cântatoare – în noaptea

nelinistii

 

ce-as putea rosti în fata

popoarelor – care se misca – tacute – în

umbra si dupa umbra Lui Dumnezeu – ascultând

noapte de noapte – crugul stelelor – spre

a sti – a doua zi – cu ce rugaciuni sa-si întâmpine

cirezile faptelor?

 

sa stau – ca sub ploaia de roua a

lunii – sub propria-mi sudoare-n amiezi

si sa-nvat sa-nserez : e singura predica

folositoare si dezmierdat potrivita

oaselor mele – pe cer plutitoare

oaselor mele – prin care

trec aer sfânt si nemaiauzite cântece – si peste care

din când în când – se rasfata-a minune si-a

rasarit de proaspata lume – o

floare

***

http://adrianbotez.com/Poezii.html

MIC TRATAT DE POMANA

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

 

 

Cea mai mare problema cu cersetorii, este ca nu iti cer doar o data. Este suficient sa le dai o singura data, ca nu mai scapi. Esti abonat la danie. Este suficient sa ti se inmoaie odata inima, de jegul, imbracamintea rufoasa, fata palida si rugatoare, a unui cersetor specializat, ca esti inregistrat imediat in baza lui de date, fotografiat, profil, fata,  amprentat, si luat in evidenta, pentru pomana, in eternitate.

Cat esti tanar, puternic, si toata lumea iti sta la picioare, nu are prea mare importanta. Ii dai un covrig, odata, sau in fiecare zi, si traiesti o viata, cu satisfactia ca ai pus bazele unui bine divin incomensurabil.

Dar cand incep sa te cam lase puterile, cand lupti cu fiecare pas, sa mai pui unul, inainte, si cand de atata efort, ramai si fara suflu, si fara glas, si se tine dupa tine, cu “pravoslavnicul” “da-mi si mie…”, un cersetor tanar, cu ulei hidraulic in vine, chiar daca se preface bolnav, ori pe moarte, zau ca iti vine, ca mie, sa nu ii dai nimic, cum nu ii da, poate, nici popa, saracul, la gandul de cata putere zace pe lumea asta, se preface a fi neajutorata si umila, si iti scoate limba in gand, dupa ce ti-a furat din buzunar,  pana si mila.

Zic unii ca banutul dat unui cersetor deschide portile raiului intreprinzatorului care investeste in danie. Cat eram tanar, eram perfect de acord cu aceasta zicere. Cand ma tarasc in fiecare zi, ca sa imi pot agonisi cele ale traiului, si cantaresc de 10 ori pomana, cui, si de ce, si cat, sa dau, banutul acela, dat unui tanar in putere, chiar daca pare copil,  care cerseste, imi ramane in mana ca o piatra de moara. Si il  las pe masa din fata altarului.

Il ia preotul? Bine. Il fura tanarul intrat dupa mine in biserica? Si asta e bine. Il ia cel caruia ii prisoseste, sau cel care isi bate joc de el? Bine si asta.

Dar sa se stie: eu l-am pus in palma lui Dumnezeu.

 

 

2 iunie 2011

 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Mihai ILIE  – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”-  Bârlad

(elev in clasa a XI-a)


 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

 

 

Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi pline de grâne, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate în rod. Râuri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamânturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o împartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita România. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, România.

Patria mea înseamna mai mult decât cadrul pitoresc si binecuvântat în care s-a nascut poporul român, mai mult decât râul, ramul, codru si marea. Înseamna locul în care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe lânga dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei români. Ca orice român care îsi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamânturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvântul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, România ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.

Frumusetea gândurilor despre patria mea România sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut întemeietorii si stramosii României. În viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin îndeplinirea îndatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.

Dar patrie nu înseamna doar privirea îndreptata spre trecut si prezent. Patrie înseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamânturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o României curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu înconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.

România mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvântata!

Ma gândesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamânt si nu ne-am lasat inima sa ni se pagâneasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta în Dumnezeu.

Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!

Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

România visurilor mele, din copilarie si de mai târziu, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna! Am în suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E România mea!

În opinia mea, un bun român care-si iubeste patria, România, respecta si se îngrijeste sa puna în practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamânturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri în veacul vecilor…”

Mihai ILIE

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

2 iunie 2011

DOI FRATI…ÎMPARATI!

On By nelursIn Art, CultureLeave a comment

de prof. dr. Adrian BOTEZ

 


…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI, pe care-i nascuse zbaterea apelor si luncilor Siretului si Trotusului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, si zâmbetul lui era peste putinta de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântatoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text aparut în “Prodromos“, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celalalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.

…Asa ar putea începe o poveste, care sa le si placa, cine stie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “sa placa”, ci “sa se tina minte”!

…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare si Bun a vrut ca, în aceeasi casa, din aceeasi localitate, Adjud – sa se nasca doua Duhuri de Înalta Lumina ale Neamului Românesc: fratii DAN si EMIL BOTTA.

S-au nascut într-o familie de medic – tatal fiind Theodor Botta – si al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – Aglae – al carei tata, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahar, din Sascut!) – era corsican de origine. Adica, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împaratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din nascare, s-a numit, destul de vaticinar, desi se tragea din nobilimea marunta : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNA”!). Din câte stim azi, totusi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUSMAN al lui Napoleon…Cine stie daca bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!

…Dar sa ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…

DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naste, însa, într-o zodie a discretiei ucigase de renume – dovada ca, azi, putini români stiu ca Emil Botta a avut un frate. Un frate nascut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucuresti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îsi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focsani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Urmeaza, apoi, studii universitare clasice (limba latina si limba greaca) la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, fiind dublu licentiat în Educatie Fizica si Sport. Publica în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participa la conferintele grupului Criterion si este cooptat în comitetul de redactie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de directie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrabiti, pe când cadeau zapezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediaza frivol si abandoneaza misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumusetii, Incantatiei si Fervorii:

“(…)Straluceste în orgia
Viorie de pe mare
Luna palida, în zare,
Luna din Infern, sotia
Sufletelor în pierzare.

Tipa-n volburi largi lastunii,
Umbra creste ca o floare,
Ca o floare-ametitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca alba, moare.

De departe suna cornul,
Cornul serii, cornul marii,
Cornul surd al întristarii,
Cornul marii, cornul serii,
Cornul jelei si-al pierzarii!

(Cornul marii, cornul serii)

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toata generatia tânara interbelica…”Sunt, TOTI, în vesela si iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sa raspunda. Pentru ca nu este drept ca sa fie dat uitarii, numai pentru ca a avut adânci si sincere crezuri si întelegeri legionare – sa fie aproape complet dat uitarii un atât de sever si iluminat Poet, un eseist eremit, întelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …si un Înger Traducator, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) si Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade si alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirica a lui Edgar Allan Poe si din germana diamantina a lui Goethe sau din portugheza conchistadorica a lui Ferreira de Castro… – …un mare si harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: Dan Botta (ca si fratele sau, Emil, fireste!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI SI MAGI AI CETATII DACICE A MARAMURESULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului, din Maramures” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului sau dupa tata a fost confirmata de Christofor Bathory (în 1579), înrudita fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”, cum s-a înselat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – rasinareanul Emil Cioran: “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade, idem.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Si, iata dezvaluirea eliadesca, despre Dan Botta, pe care l-a înteles cum nimeni nu l-a înteles si l-a vazut înconjurat de Lumina Taborica a Fixarii Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever si mai straluminat Paradis – cel al ARTEI:

“Nu stiu daca în afara de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parca, în timpul vietii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei si Poem în curs – 1968) . Pâna în 1942, când l-am vazut ultima data, nu publicase. Îmi spunea ca nu vrea sa publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o drama (<<Alkestis>>) si un dialog platonicean (pe care nu stiu daca l-a publicat) (“…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzica, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.

În fond, pentru el, reale – si deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, asa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toata eruditia greco-latina pe care o implica, nu era rezultatul unei “învataturi” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reala când începea sa-si reveleze structurile ei profunde; adica, atunci când ochiul mintii începe sa desprinda, înapoia aparentelor, imaginile eterne, figurile mitice. Patrundeai misterul unei nopti de vara când izbuteai sa ti-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilena: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când si-ardica struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-as cununa… “

Cosmosul întreg îsi dezvaluia atunci întelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simpla cunoastere a fenomenelor cosmice – caci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri si drame stravechi, care faceau deja parte din istoria spirituala a omului. Mai precis: a omului balcanic, întelegând prin acest termen etnic-geografic toata Europa rasariteana, din Marea Egee pâna în Muntii Tatra. Dan Botta avea mare slabiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntasera de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii si romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacra, pentru ca pe plaiurile si muntii acestia oamenii întâlnisera pe Apollo si Dionysos, pe Orfeu si Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – si odata cu el, peisajul. Lumea aceasta, care asteapta vrajita de mii de ani, era si lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu putin înainte de despartirea de Eliade si, nu mult, si de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade si i-a soptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Ca p-aici îi loc strein…>>”.

Si iata dovada alduirii ca initiat zalmoxian, ÎMPARAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de catre Magul Mircea Eliade: “<<Loc strein>>, relua el dupa câteva clipe, loc de verdeata si de odihna…>>. August 1942. Era printre cei care întelesesera” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

***

…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoastere publica generoasa, fie si numai prin faptul ca a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare sociala incomparabil mai larga decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, daca l-a vazut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parca venea de la Mumele si Vâlvele Pamântului. Rolurile Ion Nebunul, din Napasta lui Caragiale – precum si Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodata, de nimeni altul: doar sa…”înconjori”, reverentios, pe lânga Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!

…Se naste, cum am zis, în aceeasi familie de medic si de urmasa a corsicanilor vendettei, ca si Dan – …se naste, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – si prinde ceva mai multa viata decât Dan: pleaca “pe partea cealalta”, în 24 iulie 1977, începutul calatoriei mistice fiind la…Bucuresti!

… Visând, de mic copil, sa devina actor – fuge de acasa, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, pe care îl va absolvi în 1932. Dupa ce joaca pe scenele mai multor teatre bucurestene si din provincie, devine actor al Nationalului bucurestean. Interpreteaza rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.

Apoi, lumea cinematografica, din epoca asa-numit “comunista”, îi va oferi destul de multe sanse expresive, pentru a-si valorifica talentul si maniera de interpretare unica (Se aprind facliile(1939), Viata nu iarta, 1958, Eruptia, 1958, Când primavara e fierbinte, 1961, S-a furat o bomba (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pasi spre luna( tot în regia lui Gopo), Padurea spânzuratilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Rascoala, 1965, De-as fi… Harap alb, 1965, Sah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirica unica, pusa, mereu, sub semnul tragicului, dar si al mastilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofa ultima, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.

Poetul a facut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratati”, din care s-au desprins si filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai putin orfic decât Dan – si mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu pâna la…Minulescu!) al generatiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Masti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv si Blând… – aveau un adevarat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existentialiste, dar, totul, prins într-o hora carnavalesca, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a mortii, în consonanta cu filosofia Trairismului interbelic. E un poet al mastilor, eul lyric se devoaleaza prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a mortii si a neputintei.

…Orice actor de geniu (si EMIL BOTTA a fost!), care traieste în mijlocul harmalaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem ca Fratele cel Negru se autodefineste ireprosabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului catre Simion Dascalul si catre Bureti… – prin CUC, pasarea singuratatii, dar si a reversibilitatii metanoice – …dar si “ondina” fascinanta si pururi misterioasa, a Mareelor Codrului, “stima” care atrage (daca ar putea, LUMEA ÎNTREAGA!), catre Misteriile Funebre si Regenerator-Soteriologice ale Codrului si ale lui Isis-Cybelle.

Dinspre “sleirea” si “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” SI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICA A REVELATIEI, prin LOGOS–Cuvânt-cu-Cuvânt si “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELATIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… – dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucuta” – spre “…stele fumegânde si FOCURI CRESCÂNDE…”!):

“am înlemnit
la vederea cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita, sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc sa-l încânt
cu vânt cucu vânt.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucuta
îi dau sa bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamânt
arunc peste el
si stele fumegânde
si focuri crescânde …
eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii” (Fachir)

…”FAQR” înseamna, în araba, si “sfânt”, si “sarac cu punga si bogat cu Duhul” – adica, ÎNTELEPT! ÎMPARAT AL DUHULUI…!!!

…Românul, de etnie evreiasca, Andrei Oisteanu – face un studiu despre…ne-întelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oisteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA  SI “LECTIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizeaza si pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur si simplu, nu ne intereseaza: si Edgar Allan Poe era dipsoman si narcoman, dar, prin asta (ca si Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreaga generatie, aceea a simbolistilor “romantico-postromantici”!), si-a dovedit, mai curând, dispozitia martirica fata de Arta, decât vointa de autodegradare prin viciu!

Este, fireste, si cazul lui EMIL BOTTA!

…Nu-l putem parasi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oisteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic si soteriologic, în Dorul lui fara Satiu, pentru a fi si ramâne, noi si tot Neamul Nostru Românesc, alaturi si “trairind” întru Magii nostri adjudeni:

“De un dor fara satiu-s învins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu din adînc,
un ochi rapitor de Himera
ar vrea sa ma prade.
Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino în spatii,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu ma alina
si parca-as visa o planeta pierduta.
E atîta nepace în sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins…
Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu…”

…Speram ca aceasta “sete meree”, de necuprins, sa nu se stinga, niciodata, pentru noi, “Vechea Garda” (dar cu Credinta în Dumnezeu si în Viitorul Neamului Românesc!) – si, mai ales, tragem nadejdea sa-i “învinga” si “pururi n-aiba pace” si “nimic nu-i stinga, nimic nu-i aline”, pe aceasta “planeta de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât …Nestinsul si Nealinatul DOR DE ABSOLUT! – pe cât mai multi dintre cei ce vin, dupa noi, sa…”schimbe Garda”!!!

…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI… – …si, cine stie, poate vor mai fi!

 

 

Timpul meu cu Domnul

On By nelursIn BibleLeave a comment

La început a fost Cuvântul …


Meditatie din Evanghelia dupa Ioan (Ioan, 1.1)

 

de Ana Tatar Andras – anatatarandras.wordpress.com


 

Începutul zilei este foarte important. Vreau sa petrec timp cu Domnul la începutul zilei.


[pullquote]

„La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. În El era viata, si viata era lumina oamenilor. Lumina lumineaza în întuneric, si întunericul n-a biruit-o.” (Ioan, 1.1-5)

[/pullquote]


Timpul meu cu Domnul este un mare schimb „valutar“.

Departe de lume, ascunsa de privirea altora, eu schimb…

– oboseala mea cu Taria Lui

– neputinta mea cu Puterea Lui

– întunericul meu cu Lumina Lui

– problemele mele cu Solutiile Lui

– poverile mele cu Eliberarea Lui

– frustrarile mele cu Pacea Lui

– nelinistea mea cu Calmul Lui

– sperantele mele cu Promisiunile Lui

– durerile mele cu Balsamul Lui vindecator

– întrebarile mele cu Raspunsurile Lui

– confuziile mele cu Cunostinta Lui

– îndoielile mele cu Siguranta Lui

– slabiciunea mea cu Atotputernicia Lui

– imposibilul meu cu Posibilul Lui

– viata mea trecatoare cu Vesnicia Lui.

Inima mea tînjeste dupa un loc, departat de lume, un loc unde totul este în

siguranta, un loc în care sa ma simt iubita si apreciata asa cum sunt. Mi-am

gasit acel loc la picioarele Domnului.

Stau în liniste si pace pâna îmi vorbeste, pâna Îl aud cu mintea si cu inima.
Îti doresc ca timpul tau cu Domnul sa fie bucuria ta cea mai mare.


 

UNELE RISCURI ALE ÎMBELSUGARII TALENTULUI

On By nelursIn CultureLeave a comment

 

 

„POEZII DE DRAGOSTE – ANTOLOGIE” – de IONUT CARAGEA

 

Recenzie: prof.dr. Adrian BOTEZ

 

 

…Scoasa de Editura FIDES, din Iasi, în 2010, antologia scriitorului româno-canadian, IONUT CARAGEA, intitulata, cu simplitate (nu stim si cu câta modestie…): Poezii de dragoste – 148 de pagini (cu o foarte incisiva cultural-problematizanta Prefata, de Corneliu Leu) – nu este, în niciun caz, ceea ce pretinde a fi, un oarecare inginer de la U.S.R. (care, deocamdata, are mari dificultati cu cititul pe orizontala…al Prefetei lui Corneliu Leu – asa ca, „mai va” pâna la verticala, de Coloana Infinita, a Poeziei!!! – …de aceea si apar, pe blogul inginerului userist, alegatii aberante, referitoare la secvente…”din alte filme” – vizionate de domnia sa, în realitate ori în…cosmarul imposturii!: „Ionut Caragea nu e un simplu grafoman, mai exact e grafoman, dar nu simplu (…). Poetul începe sa delireze despre <<mitra genunii>>, <<paingul orb>> si alte tîmpenii (…)” [1]etc. – … ce întelept era latinul: „Si tacuisses, philosophus mansises!” – …dar de unde „întelepciune”, la un individ care n-are de-a face cu literatura/arta, decât pentru ca e Directorul de imagine al U.S.R. si, implicit, tuterul/belferul dlui acad. prof. univ. dr. N. Manolescu, seful U.S.R.?![2]) – …însa, din pacate, antologia pe care o privim, în aceste momente, nu este nici ceea ce si-ar fi dorit, în mod sigur, autorul – si, fireste, nici tocmai ceea ce ar fi asteptat cititorul.

…Exista, în acest volum inegal valoric, splendori impresionante, dar si pulberi… – serafic-rafaelite imagini izbavitoare de Duh:

– cf. Album, p. 24: „ma sfinteam în iordanul pulpelor tale”, sau „naiva” (în sensul fermecator, post-impresionist, al lui Henri-Julien-Felix-Rousseau „Le Douanier”!), sfios-crestina Întrebare retorica, p.70: „oare o poezie/fara tine si fara mine/nu se va simti parasita/de dragoste?”, inteligente si dinamice crochiuri lirice: “vom face dragoste în rime/îmbratisate/încrucisate/pâna când toate noptile/vor fi albe” (cf. Nopti albe, p. 87),

–…sau lirice tablouri luxuriant-expansiv-orientale, pline de o religie pagâna si candida a iubirii : “locuiesc într-o camera/cu pardoseala mozaic de saruturi/înca-ti mai simt mirosul talpilor si dogoarea” (cf. Phantom limb, p. 90), ori adevarate kenoze (goliri de “ego”, de sinele terestru) heraldice ale iubirii: “Priveam infinitul de la umbra sânului tau,/pescarusii zburau prin manunchi de fuior,/pe umarul stâng îti plana un cocor, pe dreptul Soarele îsi tragea rasuflarea” (cf. Priveam, p. 92) – sau

-…alcatuiri de mitologii “ad hoc”, dar…vechi, gratioase, fermecatoare si frumoase precum lumea si…sirenele/ondinele/stimele: “deseori iubita mea cânta/la miez de noapte/vrajeste pescarii” (cf. În alta viata am fost un râu, p. 118) –

-alegorii si elegii erotice, ipostazieri hieratice, de o melancolie atât de înalta, încât te face sa te cufunzi în Sinea Cosmica: “iubito,/m-ai învins si ma declar iubit/zâmbesti filigran la coltul gurii de aur/îmi arunc ghearele ancora în spatele tau/vântul îti bate în pânze valuri te poarta/departe ia-ma cu tine arata-mi/cum se înseala o moarte” (cf. Aripi de pesti, p. 30) – sau, chiar,

-întregul poem de debut al volumului, poem impresionant, prin delicatetea sa romantic-suprarealista – Am rupt o foaie de hârtie, p. 23: „dintr-un caiet/dintr-un oarecare caiet/am rupt o foaie de hârtie/dupa ce am lasat-o plina de semne/am strâns-o în palme cu ura/si mi-am îndreptat privirea spre cos/si parca…/si parca ceva/ca un fosnet de frunze/ca strigatul unui copac trecut/prin nu stiu câte generatii de prese/si parca ceva îmi spunea/sa nu ma grabesc/si-atunci am desfacut încet-încet/acel cocolos de hârtie/si… înauntru/iubita mea statea/cu capu-ntre genunchi/si plângea”) – sau expresionista si covârsitoarea panoramare cosmico-lirica a iubirii, din poemul În inima orasului, p. 66: “Eu si femeia din lacrimi/Ne desfasuram viata/În fata marelui ecran celest/Undeva în arcuirea Lunii/Ne confesam gândurile clandestine”… –

…dar si alunecari spre banalul pretios – cum e cazul sintagmei “iubirea mea focoasa” (cf. Întinderi abisale, p. 68: “as vrea sa fie-un traznet iubirea mea focoasa/si tunetul sa urle sub talpa mea mizera”),

…reusite experimente, de tip sorescian – întru acordarea viziunii poetice, la modernitatea tehnologica a veacului XXI, dar neparasind, nicio clipa macar, tezaurul arhetipalitatii mitice a umanitatii:

“au fost odata ca niciodata/doi ioni împovarati de iubire/stationau fiecare pe orbita lumeasca/ei stiau unul de altul si încercau sa sfideze/teoria relativitatii se întâlneau în vise/îsi descarcau sufletele împarteau trupuri si stari/centrul de greutate era în inima lor” (cf. Ion si Ioana, p. 72) – sau: “sa învatam sa piratam iubirea/copyrightul unui sentiment extrem de costisitor/s-o tragem la indigo în loc sa mirosim liliac/sa îi poruncim sa ne faca pe plac/fara prea mult efort/cu maxim de confort” (cf. Sa învatam sa piratam iubirea, p. 96)…

…dar si regretabile ratari, spre frivolitate în jocul rimelor si insuficient control al semanticii (si insuficienta observatie a „istoriei” evolutiv-involutive a semanticii cuvintelor!):

a- “cu timpul aurul se schimba-n tinichea/si dragostea ti se va parea lichea” (cf. Inel de logodna, p. 61), sau: “Cu toate dorintele te voi cuprinde/Pâna la a doua runda” (cf. Îndragostit de cursa lunga, p. 64), sau: “eu sunt în jungla un leut – coama zburlita” (cf. Iubita de la capatul lumii, p. 76), sau: “iubi (n.n.: sic!),/acuma desavârsesc arta” (cf. Iubita mea, martiana, p. 80), sau diminutivari interzise, tacit, prin legea bunului-gust, de poezia ultimului veac: “Iubi-te-voi iubeata, iubire, iubareata/Draguta mea draguta” (cf. Iubi-te-voi, iubito, p. 84) etc. – sau ramâneri/întârzieri, lipsite de farmecul stampelor ori de aromele vechimii, în secolul al XIX-lea: “Sa te-alerg pe malul marii,/Sa-ti spun soapte dulci de-amor/si în clipa sarutarii/sa sfidam natura-n zbor…” cf. Te-am dorit, p. 103) – mici blasfemii si eclectisme religioase, destul de grosiere (ce pot fi, s-ar zice – “trecute cu vederea”, în zile precum cele ale veacului XXI…dar, în sine, foarte stânjenitoare, pentru viziunea româneasca a Dumnezeirii!): “este acum o fata marie/însamântata de dumnezeul ce se reîncarna în mine/a nu stiu câta oara” (cf. Tanti, tanti, p. 104) –

b-ori chiar alunecare spre „banlieu” si spre „ahturile” tiganesti-lautaresti (dar nu de secol al XIX-lea si nu „à la Miron Radu Paraschivescu”!), ale Demiurgului-Poet ; spre pilda, Ah, Ioano, p. 44: „ah, si ce pometi,/sinceri si glumeti (…) ah, si sânii tai,/plini de vânatai,/ah, si ce buric,/fara siretlic,/ah, si ce mai spate,/de-o sa am pacate,/ah, si ce mai brate/or sa ma înhate” etc.).

Toate aceste ratari sunt riscuri deja asumate „din nascare”, ale manifestarii dinamice a unui talent (prea) îmbelsugat, iar nu excrescente monstruoase, nefiresti – pentru Poezia oricarui Autentic Poet.

…Noi stim foarte exact, acum (dupa ce i-am citit, lui IONUT CARAGEA, câteva volume de excelenta Poezie!), la ce înaltimi suverane se ridica talentul lui IONUT CARAGEA – si, tocmai de aceea, ne cuprinde nostalgia, vazând cât de neglijenta i-a fost selectia poemelor. O „antologie”, cel putin asa ar fi de dorit, ar trebui sa adune-culeaga (…cu extrema raceala axiologico-chirurgicala, cu nemiloasa luciditate, folosind instrumente delicate precum firele pânzei de „paing”…) – bijuteriile cele mai orbitoare ale „coroanei”, ale antecedentelor carti… – carti, poate, scrise prea impulsiv/intempestiv, la temperaturi maladive…si, deci, purtând, agatate de metalul pretios – inevitabilele zguri. Dar, din pacate, multi scriitori, chiar dintre cei universal consacrati, îsi rateaza „auto-retrospectivele”, nu stau la distanta optima, fata de „tabloul” creatiei lor trecute, atunci când îsi executa selectia pentru „marea sinteza orfica”. Si, atunci, devin firesti scurgerile de aluviuni, peste chipul Giocondei…Ar fi de preferat, zicem noi (dupa experienta unor serii de „vizite” pe sub „simezele” retrospective ale poetilor lumii) ca niciodata, vreun Poet, sa nu fie încercat de luciferismul „auto-antologarii”: antologiile sa i le faca, totdeauna, fara exceptie, doar…posteritatea cititor-admirativa!

…Dar, ceea ce este indiscutabil, este îmbelsugarea Harului, la IONUT CARAGEA. De aceea, nici nu sunt atât de suparator-agresive, „ratarile de selectie”. Cine are un talent viguros si stufos, aproape furibund, precum IONUT CARAGEA, este firesc sa produca, pe lânga admiratia fata de sublimul coroanei avântate spre stele, si umbra: îti mai tragi sufletul, în conul de umbra al ne-izbutirii, pentru câta sufocare cu Frumos te-a obligat sa absorbi, prin bietele tale doua nari si doua pupile, strangulate-îngustate, ca la feline, de atâtea navale de lumina orbitoare.

…Totusi, pe viitor, trebuie facut ceva pentru a-l pune de acord pe (prea)plinul de Har-Poetul Princiar, IONUT CARAGEA – cu micii (sau mai marii) demoni ai deraierilor semantice (si chiar de „gust”!). Solutia am dat-o, deja, dupa opinia noastra: IONUT CARAGEA sa nu-si mai pritoceasca/alcatuiasca, în singuratatea auto-admirativa, propriile-i antologii… – ci sa lase posteritatea sa-i „cearna” si…”discearna”, întreaga Poezie. El, IONUT CARAGEA, sa se lase în voia fluviului Creatiei Orfice, adica, sa faca ceea ce TREBUIE sa faca orice poet, pentru ca este SINGURA LUI MISIUNE: SA-SI SCRIE „DICTEURILE DIVINE”, cu frenezie (neîntrerupta de zvârcoliri, ispitiri si curiozitati narcisiace!), sa consemneze TOTUL, el, Martirul Scrib Cosmic, aflat în ek-stasis! – …si sa-si faca aceasta datorie, fata de Dumnezeu si Univers, cu uluire de vesnic copil, întru vesnic regenerata prospetime a sfâsierii sacrificiului hristic.

NOTE

1– Cât de multa buna-credinta etaleaza inginerul userist, fata de IONUT CARAGEA, se poate vedea în modul cum amesteca valoarea (sau, sa zicem: nonvaloarea…daca asa crede ignorantul în ale literaturii, domn’ inginer!) cu… numele sau colectia unei edituri?! Îl citam pe dl inginer: “În ilustra editura si colectia ei Eidos (exista un brand în jocurile pe calculator numit asa) au aparut autori ca Florin Tupu, Virgil Poiana, Nicolai Ciobanu, Teofana Botosineanu“. Azi, draga domnule, daca dai bani “câti se cuvine”, poti fi publicat, si handicapat mintal sa fii, pâna si de…Editura Institutul European! – …si, invers: oricât talent sau, cine stie, chiar genialitate, ai avea, daca nu te-ai pus bine, din vreme, cu “hahamul”, ramâi sa te publice Editura din Cârligatii din Deal! Spre exemplu, Iulia Hasdeu, geniala fiica a lui B.P.Hasdeu, a fost publicata, înainte de 1989, la Editura Litera, vestita, pe atunci, ca fiind “ultimul refugiu” al celor neagreati…culturnico-politic (…si, de atunci, nu s-au schimbat prea multe si nici fundamental!).

 

2-Si superficialul „elefant” Alex Stefanescu are o tentativa de critica (jumatate de pagina),  în care confunda critica literara, cu referiri/atacuri (de o penibila vulgaritate!) la persoana: “Ionut Caragea etaleaza o masculinitate feroce” etc. Cam multa “atentie”, acordata, de “barosanii” din U.S.R., dlui IONUT CARAGEA – …pentru ca apoi, perfect logic, sa se afirme…”grafomania”-nimicnicia scriitorului româno-canadian…!!! Pai, domnilor boss-useristi, decideti-va, pentru Dumnezeu: daca e atât de neimportant, ca scriitor, de ce va preocupa si chiar va întreceti, care mai de care, sa-l spurcati pe IONUT CARAGEA, din toate puterile voastre?! Ceva nu rimeaza…si IONUT CARAGEA “cum a fost, asa ramâne” – adica un AUTENTIC si îngrijorator (pentru voi!) de talentat si cavaleresc-combativ (deci, periculos!) scriitor/ARTIST!

Relatia cu Pastorul cel Bun

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Isus a zis: „Eu sunt Pastorul cel bun”

Meditatia din  Evanghelia dupa Ioan: Ioan 10.14

[pullquote]

„Isus a zis: Eu sunt Pastorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele si ele Ma cunosc pe Mine.“

[/pullquote]


de Ana Tatar Andras – anatatarandras.wordpress.com


Oile se bucura de o relatie speciala cu pastorul. Pentru noi acest lucru înseamna ca în loc de citirea altor stiri sau mesaje interesante, adevaruri obiective, credinciosul prefera cuvintele Domnului pe care doreste  sa le aplice la viata de fiecare zi.
Domnul cunoaste oile Lui, adica El stie toate preocuparile noastre. El stie  ce alte valori sunt în viata credinciosului. El cunoaste personalitatea fiecaruia si viitorul fiecaruia. El cunoaste numele meu si al tau.

Oile îl urmeaza pe Domnul. Nu numai ca oile aud vocea Pastorului, ci doresc sa fie cu El, de aceea Îl urmeaza. Ele stiu ca Pastorul le pazeste de cel rau si le hraneste. Cine aude vocea Pastorului, are discernamântul sa recunoasca vocile straine. Sa urmezi pe Domnul înseamna sa mergi prin credinta (nu doar prin vedere), prin  credinta în orice situatie te duce (sau îngaduie) Pastorul. Îti doresti sa fii cu Pastorul? Te bucuri sa-L urmezi?

Urmeaza-L cu bucurie pe Pastorul cel bun!

Domnul le da viata vesnica. Viata vesnica este o viata de calitate, unde totul capata un nou înteles. Cine are viata vesnica are un simtamânt de satisfactie si împlinire,  siguranta si securitate, ca nimic nu-l poate clatina. Viata vesnica este o experienta prezenta cu implicatii în eternitate.
În veac nu vor pieri. Ele vor fi pentru totdeauna cu Pastorul.

Nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Nici o alta persoana, nici o putere, nici chiar moartea, nu ne poate separa de Pastor.

Te bucuri tu de o relatie speciala cu Pastorul?

Ai tu valorile Lui?

Cât de aproape Îl urmezi?

Cât de bine te întelegi cu oile din alte pasuni?

Crezi ca protectia si purtarea de grija a Domnului sunt cu tine în fiecare clipa?

Fie ca vocea Pastorului  sa fie auzita de tine în fiecare clipa!

 

 

 

 

 

Lola

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

Bunicul a fost inspector financiar. Bunica, casnica.

Intr-o vreme, au avut o gospodarie bogata intr-una din plasele Timisoarei. La Jamu Mare.

Cresteau pe langa casa porci, si vaci. Laptele, ca si belsugul vietii, era atat de abundent, incat, saturand si gurile flamande ale celor care veneau la poarta, si cereau, surplusul era dat la porci.

Dar cea mai frumoasa amintire a bunicului, din acea vreme, era legata de un caine. O catelusa. Alba, cu pete negre. Lunga, si cu picioare puternice, si scurte  Se pripasise intr-o buna zi in ograda lor.

Bunicul, vazand-o, a strigat: Lola! Si catelusa si-a ridicat capul, si a privit fix in ochii stapanului. Lola i-a ramas numele.

Intelegea totul ca un om. Era suficient ca unul din stapani sa-si faca aparitia in curte, ca Lola venea intr-un suflet, isi ridica capul, si il privea in ochi, pentru a-i ghici dorintele.

Fereasca Dumnezeu sa dea un strain sa intre in curtea lor! Lola l-ar fi sfasiat pe loc. Era neagra in cerul gurii de rea cu cei veniti cu intentii necurate. Porcii, chiar, si vitele, ii stiau de frica. Si nu odata avusesera de-a face cu coltii ei, cand se incaierau, sau dadeau sa strice cate ceva prin ograda.

 

Intr-o buna zi, bunicul a plecat spre banca, cu servieta lui de piele maronie, cu doua inchizatori cu cheie, doldora de bani. in mana, sa predea la casierie o mare suma de bani. Deschizand poarta, Lola i s-a incurcat printre picioare, si a iesit si ea. Bunicul s-a bucurat ca nu este singur. Lola! Vino Lola cu mine! Si catelusa l-a privit in ochi, si a latrat bucuroasa, urmandu-l, cu codita ridicata ca un steag..

 

Ajuns in banca, bunicul s-a asezat la rand, la Casierie. La Casa i s-a cerut un act de la Directia Financiara. Si bunicul a plecat intr-un suflet la Financiar, sa  obtina acel act, si sa se reintoarca apoi sa predea banii.

 

Dupa un ceas si ceva, bunicul se reintorcea in banca, cand  brusc, si-a dat cu palma peste frunte. Servieta cu bani! Am lasat-o jos, langa casa, inainte de a pleca  la Financiar. Bunicul a plecat in goana catre banca.

Un functionar al bancii, zarindu-l de departe, a inceput sa strige disperat:

–         Domnul inspector! Domnule inspector!

–         Ce este? Ce s-a intamplat?

–         Veniti, va rog frumos, repede, la casierie, caci catelusa dumneavoastra parca e turbata! Nu se poate apropia nimeni de casierie! Si sunt atatia clienti la rand! Am incercat sa o indepartam, dar nu am reusit!

Bunicul s-a grabit, si intr-adevar, langa ghiseul de casa, era Lola. Si la zece -12 metru de ea  distanta, o multime de oameni astepta, neputincioasa, ca Lola sa le permita sa se apropie de ghiseu. Langa Lola, servieta cu bani a bunicului. Neatinsa. Cine ar fi putut sa o atinga, cu cel mai  darz cerber langa ea?

 

Asa era Lola.  Credinta la datorie.

 

Au urmat bombardamentele. Suflul unei bombe a lovit casa bunicilor. O parte din acoperis a fost smuls. Un colt de zid a cazut. Bunicii s-au refugiat in graba, luand cu ei numai hainele de schimb, si niste bani. In zorul plecarii, au uitat de Lola

Dupa o vreme, s-au reintors sa mai ia o parte din mobila de pret ramasa in casa.

Intrand in curte, au zarit-o, culcata pe pivnita, pe Lola. Mai traia.

Lola! A strigat bunicul. Si cainele a ridicat capul, si a privit fix in ochii stapanului, pentru a-i ghici dorintele. Dar trupul nu a mai avut putere sa si-l ridice.

Lola ramasese in curte, desi putea oricand sa plece prin ulucile gardului, sfaramate de suflul exploziei.. Ramasese sa-si astepte stapanii, si sa apere curtea, si casa. Fara mancare. Fara apa.

Zadarnic i-au dat bunicii apa si hrana. Lola nu mai avea putere sa manance. Zadarnic au chemat un veterinar.

Lola a murit intinsa deasupra pivnitei, privindu-si stapanii, pana ce ochiul dinspre cer nu a mai clipit.

Si i-am dat apa, domnule inspector! Au spus venicii. Si i-am dat mancare. Dar Lola nu manca decat din mana stapanilor.

 

La 91 de ani, a murit si bunicul. Departe de Jamu mare. In Craiova. Inaintea bunicii chiar, se poate ca prima fiinta care l-a intampinat sa fi fost un caine. Bunicul sa fi strigat: Lola! Si Lola sa-l fi privit fix in ochi, pentru a-i ghici cea mai mica dorinta.

 

31 mai 2011

 

 

Vocea Pastorului

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Isus a zis: „Eu sunt Pastorul cel bun”

 

Meditatia din  Evanghelia dupa Ioan, 10:1-21 si Psalmul 23


de Ana Tatar Andras – anatatarandras.wordpress.com


 

Cum traiesti Psalmul 23, astazi?

Citeste ca  întrebare fiecare verset al Psalmului 23 (scris de imparatul David).
[pullquote]

Isus le-a mai zis: „Adevarat, adevarat va spun ca Eu sunt Usa oilor. Toti cei ce au venit înainte de Mine sunt hoti si tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt Usa. Daca intra cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra si va iesi si va gasi pasune. Hotul nu vine decât sa fure, sa înjunghie si sa prapadeasca. Eu am venit ca oile sa aiba viata, si s-o aiba din belsug. Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun Îsi da viata pentru oi. (…) Eu sunt Pastorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, si ele Ma cunosc pe Mine, asa cum Ma cunoaste pe Mine Tatal si cum cunosc Eu pe Tatal; si Eu Îmi dau viata pentru oile Mele. Mai am si alte oi, care nu sunt din staulul acesta; si pe acelea trebuie sa le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, si va fi o turma si un Pastor.„ ( Ioan, 10. 7-16)

[/pullquote]

Domnul este Pastorul meu?

Nu voi duce lipsa de nimic?

El ma paste în pasuni verzi si ma duce la ape de odihna?

Îmi învioreaza sufletul si ma povatuieste pe carari drepte din pricina Numelui Sau?

Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de nici un rau, caci Tu esti cu mine?

Toiagul si nuiaua Ta ma mângâie?

Tu îmi întinzi masa în fata potrivnicilor mei?

Îmi ungi capul cu untdelemn?

Si paharul meu este plin de da peste el?

Da, fericirea si îndurarea ma vor însoti în toate zilele vietii mele?

Si voi locui în Casa Domnului pâna la sfârsitul zilelor mele?

Doamne, multumesc ca ma înveti sa nu ma tem ca Tu esti cu mine. Este asa de usor sa ma tem. Ajuta-ma sa cred ce mi-ai spus prin Psalmul 23.

Cum te învioreaza Domnul astazi?

 


SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Adrian Botez


SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE


de ce sa ne tot mâncam numai unii pe

altii – în lumea asta atât de înghesuita si

strâmta? – de ce sa nu înfulecam – cu

nadejde si pofta

mistica – din noi

însine?

 

atâta grasime de

lene avem în suflete – atâta

carne de vointa

nevoita – în toti muschii

constiintei – încât

ne-ar mai ajunge de

hrana – pentru înca o

viata

 

dar Dumnezeu ne asteapta

deocamdata – sa ne consumam

ce ne-a dat fiecaruia

aici

 

sa mâncam – deci – din noi

însine – cu smerenie si

luare-aminte – ca si cum

ne-am împartasi din carne de cer – ca si cum

ne-am sopti rugaciunea fierbinte – din

urma – fumegând

proaspata – cu toate aromele negustate ale

lumii de-apoi – ca si cum

deja am fi ajuns – printre

icoanele bisericii – sa

stralucim a sfintenie – plina de toata

amânata de milenii

lumina

***

 

PROGRESIE ARITMETICA

 

tineri – oameni – chinuiti de

sexul lor – toti – trupuri nepotrivite cu

boala: Duhul – mereu mult mai

chircit – decât oricare dintre

zvârcolirile delirante (extravagante si

penibil acceptate – cu înghitituri de

maxima umilinta) – ale

trupului

 

tineri – oameni – cautând unde

nimic nu exista – sau

cel mult un spasm nocturn – tot mai

cetos si ambiguu sematic – si-apoi

iar – neantul întrebarii fara

buza de raspuns

 

carnea se supara aprig – de

atâtea sincope ale

simturilor si ale

pustiitei constiinte bolovanoase (poti

sa îneci – cu ea în sac – toti câinii din

ograda lumii) – carnea cade – cortina de lepra

în spatele careia

rânjeste – pedant si

triumfal – bonom suficient – scheletul

 

…scheletul

concluzia – ca miza ascunsa de seful

tripoului lumii – scheletul – concluzia care

de mult – se asteapta pe sine – într-un

joc masluit – de la-nceput – pâna la

sfârsit

 

…nu aplaudati – la iesirea din scena

trisorii

***

 

DOR DE STINGERE

Marelui Român – lui IOAN MICLAU

 

Doamne – stinge-ma undeva

între ape mari – cu tarmuri ametitor

departate – tarmuri pline de

lacrimi

 

stinge-ma – Doamne – sub un cer – care

sa-mi faca sufletul sa plânga de

bucuria înaltului – zborului

sufocarii cu mult mai larg si

mult mai departe

 

stinge-ma – Doamne – într-un

amurg în care – înca

nevazute – toate stelele sa-mi

cânte – toate izvoarele sa-mi

sopteasca – toti îngerii sa-mi

lumineze – despre o lume

în care durerile sfâsietoare si

nelamurite – sa se faca-prefaca – precum

soarta sfintilor – în bucurii

sfâsietoare si

atotlamurite

 

…Doamne – deasupra fluviilor

marilor si oceanelor – deasupra

tuturor cerurilor – bat clopotele – bat

noul ritm al inimii mele

sarmane – al inimii mele care a prins

curaj – a prins dor – necuprins

dor – sa se stinga – în

inima Ta

***

 

UN VAGABOND

 

vagabond – ducând în cârca o cocoasa:

rele gânduri – rele vremi – în traista strânse

…a fost om – e-o aratare lasa

trup de umbra – cu priviri prelinse

 

nu e sigur ca-i din lume – e vânat

nu-i doar singur: e pustiu de ce va fi

se-ncordeaza a pastra un loc curat

pe-unde pasu-i totdeauna sovai

 

când si-a frânt în’untru curcubeul?

când din jaruri stinsu-s-a cenusa?

asta stiu doar domnii cei de ceara

 

cei cu sufletul far’ de feresti ori usa:

l-au strivit – gonit din casa si din fire

de-si lasa si cer si soare-n parasire…

***

 

VREMURI FARA CEAS

 

pasari vremuiesc cu glasuri sure

vremea nu mai stie cum sa fie

vântul bate parca sta sa-njure

o lume livida – vinetie

 

asteptam sa fie iarna – -a câta oara ? –

urmele sa ni se stearga în zapezi

…cârd de gânduri – cârd de ciori coboara

facând întuneric bezna la namiezi

 

am uitat sa-ntorc vreun ceas sa mearga

stau la geam si-astept vreun om sa treaca:

nimeni nu s-arata – doar o barca

 

scârtâie-ntre nori prafosi ca o teleaga…

…Dumnezeul lumii e cenusa

n-a lasat pe nicaieri vreo usa

***

 

NEPUTINTE MISTICE

 

bat clopotele neputinta lumii

de-a-si duce-n linisti trai cuviincios

bat clopotele nestiinta lumii

de-a gasi-n ceasuri miezul cel gustos

 

degeaba plâng în batatura pomii

degeaba-si risipesc apele-argintii:

de peste tot se furiseaza domnii

vampirii-si tot ascut la luna dintii

 

ce nobila-i Gradina cu-a ei îngeri… –

de peste tot vin incendiatorii

de esti Hristos ori numai om – tot sângeri

 

culegi din praf preaînjosite glorii…

…drept în orbite îti înfig faclia

n-apuci sa-i vezi: îsi fac doar meseria

***