Octavian CURPAS

Dumitru Sinu, alias Nea Mitica, simpaticul si fascinantul meu prieten, neobosit în dezvaluirea celor mai strasnice momente din viata lui din exil, nu-si revarsase nici pe departe „sacul plin cu amintiri”; ma avertizase înca de la prima noastra întâlnire ca viata lui este un adevarat roman si iata ca spusele lui îmi dovedeau de fiecare data câta dreptate avusese! Îi priveam cu admiratie fiecare gest, fiecare traire si tresarire a muschilor fetei, fiecare licarire din privirea lui agera si inteligenta, pe parcursul relatarilor pline de miez si tâlc, minunându-ma de felul în care transmitea informatia si reusea fara prea mult efort sa captiveze pe cel ce-l asculta si sa-l încânte. Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-ti descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija si potrivita contextului, astfel încât timpul scurs în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt pentru câte ar fi avut de spus… Asa s-a întâmplat si atunci când mi-a povestit despre Nichita Tomescu, un personaj care a jucat un rol deosebit în viata plina de inedit si aventura pe care nea Mitica a trait-o dupa plecarea din tara.

„De acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti spun nepoate!”

Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viata lui nea Mitica a început sa-si schimbe cursul si sa serpuiasca sinuos pe cararile necunoscutului… Aici, prietenul meu l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucuresti care reusise si el sa scape din ghearele comunistilor si pornise în lumea larga pentru a-si fauri o noua viata.

De cum l-a remarcat pe nea Mitica, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutatori si ageri, cautând sa-i patrunda fiinta; s-a apropiat de dânsul si l-a întrebat: „De unde esti?”. „Din zona Sibiului” – i-a raspuns calm prietenul meu. „Aha, banuiam eu ca esti ardelean!” si a continuat pe un ton întrebator si foarte circumspect: „Cine sunt astia cu tine? Sunt comunisti?” „Nu, sunt refugiati. Pe noi ne-au trecut legionarii granita” – i-a raspuns nea Mitica, cu aceeasi fata senina si cu bine cunoscuta cumpatare ardeleneasca. Cu ochii mari de mirare si surprins de raspunsul ardeleanului, Nichita Tomescu a Întrebat imediat: „Pai legionarii treceau granita?”. „Da”, i-a raspuns zâmbind nea Mitica. Lovindu-se cu palma peste frunte, si parca reprosându-si pentru aceasta carenta de informare, avocatul a exprimat cu o unda de regret în glas: „Oooo, cum n-am stiut asta?!”

Dupa primele minute de conversatie, intuind caracterul puternic si cinstit al lui nea Mitica, l-a batut prieteneste pe umar si i-a spus zâmbind: „Auzi tu, de acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti voi spune nepoate. Nu se stie când vom mai avea nevoie unul de altul”. Si asa au facut!

„Cu asta înveti cea mai formidabila meserie!”

Profesorul Ionescu, un alt refugiat bucurestean care era împreuna cu nea Mitica în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: „Mai Mitica, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu din Transilvania iar el din Bucuresti?”. „Pai el m-a facut nepotul lui”, i-a raspuns zâmbind prietenul meu. Atunci profesorul a început sa-i dezlege câteva din misterele ce-nvaluiau personalitatea celui cu care, parca îi era harazit sa se reîntâlneasca mereu de-atunci înainte, pe traiectoria pe care nea Mitica o va urma în exil…

„Cu asta înveti cea mai formidabila meserie. ?sta joaca la cai”, i-a spus Ionescu, destainuindu-i câte ceva din trecutul avocatului Nichita Tomescu, cunoscut ca unul care „aranja” cursele de cai în Bucuresti, sport cunoscut din cele mai vechi timpuri ca fiind o ocupatie importanta pe care o practicau în timpul liber oamenii bogati. Nichita Tomescu îi platea pe cei care aveau potential sa câstige si paria pe calul care stia ca o sa iasa învingator. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc si ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna.

Nea Mitica si Nichita s-au reîntâlnit în Franta, la Paris. Acolo s-a constituit o asociatie a studentilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era presedintele acestei asociatii. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu abilitate în cadrul asociatiei care se voia a fi strigatul exilului românesc catre cei ce nu-si uitasera obârsia, neamul si valorile culturale.

Neuitându-si hobby-urile, si în Franta, Nichita a început sa joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, asa cum facea odinioara la Bucuresti. Întotdeauna cu adrenalina în concentratii crescute, avocatul îsi vedea de drum luptând pentru telul vietii sale si în acelasi timp amintindu-si mereu de radacinile din care se tragea, de tara în care se formase ca om si ca profesionist.

Desi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind posibilitatea realizarii atât profesional cât si pe tarâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiati acolo si care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemâna împotriva comunismului, au decis sa paraseasca Franta, în momentul în care a început razboiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat sa ia aceasta decizie a fost teama de dominare a comunismului în Europa. Asa ca, au traversat Atlanticul plecând în spre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au parasit atunci Franta au fost, bineînteles si nea Mitica si „unchiul” sau, avocatul Nichita Tomescu…

Tainele prieteniei si secretele „succesului”!

Începuta în Iugoslavia la închisoarea din Panciova si continuata la Paris, prietenia lui nea Mitica cu avocatul Nichita Tomescu a ramas constanta, ba mai mult, s-a intensificat dupa ce au ajuns la Montreal.

Nea Mitica mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat care stia sa ajunga acolo unde îsi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul si risca totul, si care stia sa-si directioneze actiunile în directia tintita. Asa a ajuns Nichita Tomescu sa practice avocatura, la Montreal. Devenise în scurt timp un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienti din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist, beneficiind si de o minte ascutita, împletita armonios cu un fler deosebit în meseria sa, fapt care l-a facut celebru pe avocatul român. La un moment dat ajunsese sa reprezinte mari mafioti.

Nichita avea doi prieteni apropiati: pe nea Mitica si pe Radu Bumbaru. Când ieseau cu el la o cafea sau la o cina, le povestea ore în sir despre „secretele” succesului sau. „Cel mai greu este sa platesti un judecator” – le spunea el. „Daca nu stii cum sa o faci, poti sa-ti pierzi meseria”. Si Nichita le povestea ca pentru a mitui un judecator el cauta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferintele si pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica un judecator care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta si a-si atinge scopul. Niciodata nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-si rezolva cazurile, era inteligent si agil, si astfel faima lui a crescut si clientela s-a extins în rândurile mafiotilor care-l preferau pe avocatul român pentru rezolvarea unor cazuri delicate.

De exemplu, trei italieni furasera un vagon care transporta rom. L-au arestat pe unul dintre ei. Mafiotii au mers la Nichita si i-au spus: „Nu conteaza cât ne costa. Noi vrem sa-l scoti afara pentru ca trebuie sa dam o alta lovitura mai mare, în alta parte si numai el ne poate ajuta”. Si Nichita a fost angajat!

„Bine, mai Nichita, dar cine plateste?”

Sirul destainuirilor lui nea Mitica despre avocatul bucurestean a continuat si ma captivase atât de mult încât uitasem cu desavârsire de trecerea timpului. Stateam si-i analizam mimica în timpul relatarilor si observam cum muschii fetei se contracta sau se destind, functie de momentele pe care reusea sa le ilustreze cu o precizie si minutiozitate rar întâlnita. Pe masura ce discutia noastra se adâncea, îmi dadeam seama cât de mult si-a pus amprenta asupra vietii lui Dumitru Sinu personalitatea lui Nichita Tomescu.

„Mergeam cu el la restaurant si ne spunea sa comandam ce dorim”, a continuat nea Mitica si uitându-se în gol, parca se reîntorcea în timp, retraind momentele petrecute împreuna cu Nichita Tomescu. „Noi întrebam: bine, mai Nichita, dar cine plateste?” la care avocatul raspundea cu un zâmbet complice: „Lasa, ca este deja aranjat!”.

„Când plecam din restaurant, la o masa de lânga iesire erau niste mafioti, care la vederea noastra se ridicau în picioare si-l salutau pe Nichita, facând o reverenta în fata acestuia”, a spus nea Mitica si în ochii lui am zarit pentru o clipa o altfel de stralucire… „Vedeti mai, cine a platit?”, le raspundea avocatul iesind din restaurant. Mafiotii îi plateau masa ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal. Era un subiect tabu.

„Unde-s banii?”

Nea Mitica s-a oprit un moment din povestit; l-am vazut cum se lumineaza la fata si izbucneste apoi într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea interesantului si simpaticului meu prieten si nu reusea sa-mi povesteasca în ritmul în care îsi aducea aminte de acele vremuri. L-am urmat si eu cu un zâmbet, asteptând nerabdator sa aud continuarea povestii lui Nichita Tomescu.

Îsi amintise de Radu, un român pe care-l chema asa, dar care era poreclit „Radu Spital” pentru ca era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, la care lucrau zece români, printre care se numara si nea Mitica.

„Radu Spital” împrumutase bani cu dobânda de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1000 de dolari, apoi 5000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobânda mare, pe termen scurt si îi returna la timp. Pâna i-a câstigat încrederea. La un moment dat i-a spus evreului ca are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitata, iar Radu a disparut cu banii. Autoritatile canadiene l-au prins si l-au bagat în puscarie. Nichita Tomescu a fost angajat sa-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când si-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm si cu un zâmbet plin de carisma, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecata: „Pai dânsul, ca avocat, nu stia ca nu are voie sa împrumute bani cu o asemenea dobânda?” Si astfel l-a scapat Tomescu pe „Radu Spital” de ani grei de puscarie.

Înainte de proces însa, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: „Bine, bine, eu te scot din puscarie, dar unde-s banii?” Radu i-a raspuns spasit: „Mai Nichita, tu ma întrebi asa ceva? Doar de la tine am învatat: pe ei, pe ei, pe ei!” (adica pe cai). „I-am cheltuit la cursele de cai”.

„De atunci a ramas o vorba printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitica, încheind episodul „Radu Spital”, din povestea lui despre Nichita Tomescu.

Aflasem de la prietenul meu amanunte despre jocurile lor: Nichita miza uneori si pe sume exorbitante, cea mai mare suma ridicându-se la 100.000 de dolari. Erau bani foarte multi la vremea aceea.

„Tu nu stii nici cine a fost Cicero!”

Cel mai interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost acela în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palma logodnicei sale pentru ca aceasta i-a spus: „Mai Nichita, tu nu stii nici cine a fost Cicero!”. Înfuriat la maximum, indignat de afrontul care i se adusese prin acuza ce i-o atribuise logodnica sa, Nichita i-a raspuns rosu de furie: „Eu am dat lucrarea de licenta din Cicero si tu ai neobrazarea sa ma insulti si sa-mi spui ca nu stiu cine a fost Cicero?” si i-a tras o palma zdravana, ca sa-l tina minte.

Fata l-a dat in judecata si la proces, judecatorul i s-a adresat: „Domnule Tomescu, am înteles ca v-ati revoltat ca v-a spus domnisoara ca nu stiti cine este Cicero. Va rog sa ne spuneti ce stiti dumneavoastra despre Cicero?”. Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o ora despre marele filozof. Judecatorul a fost impresionat si a afirmat: „O astfel de pledoarie nu am auzit pâna acum”, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsa, slava Domnului, i-a raspuns zâmbind: „Pai unde ai fi vrut sa auzi, la Montreal? Asa ceva nu auzi decât în Europa”. Era un tip foarte spontan si îndraznet. Apoi, judecatorul s-a întors catre fata si i-a spus contrariat: „Sa stii ca ai scapat ieftin cu o palma. Cum ti-ai permis sa spui ca acest om nu stie cine a fost Cicero?”.

„Toata lumea în genunchi!”

Nea Mitica s-a oprit la un moment dat din povestit; tacea si se uita într-un punct în care numai el stia ce vede… Asteptam cu sufletul la gura sa vad ce urmeaza pentru ca îi simteam emotia si i-o observam în tremurul abia perceptibil al barbiei, dar si în cele doua boabe de roua care se chinuiau sa nu se rostogoleasca din ochii prietenului meu si care aveau, de data aceasta, o stralucire aparte.

Calm, cu o atitudine solemna si admirativa, nea Mitica mi-a povestit apoi o întâmplare de suflet petrecuta în locul de închinare al românilor ortodocsi din Montreal, biserica ortodoxa pe care o frecventa cu regularitate si el si avocatul bucurestean. Era locul în care se întâlneau când le permitea timpul si îsi povesteau bucuriile si necazurile inerente ale vietii traite departe de tara.

Într-o zi în care se afla în acea biserica alaturi de alti confrati români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: „Toata lumea în genunchi! În dimineata aceasta aveti în mijlocul vostru un sfânt”. Lumea a amutit pentru câteva secunde si toti cei care erau în biserica au cazut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotrus având o vârsta venerabila si intimidat fiind de atitudinea surprinzatoare a lui Nichita Tomescu. Acesta avusese placerea sa-l cunoasca pe onorabilul domn Cotrus pe vremea când facea scoala la Brasov. Toti românii din Montreal îl cunosteau pe Nichita Tomescu, asa ca, nu au fost prea surprinsi de gestul acestuia. Stiau ca în ciuda faptului ca era plecat de ani buni din România, ramasese un adevarat patriot si un mare iubitor de cultura.

„Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Trecusera deja câteva ore bune de când stateam si povesteam cu domnul Sinu. Nici n-am simtit cum a trecut timpul si cum povestile adevarate ale pretiosului meu prieten mi-au captivat atentia si m-au facut sa traiesc alaturi de dânsull emotia amintirilor. Stiu, da stiu, ca sirul amintirilor lui înca nu a ajuns la capat. L-am privit atent si am simtit ca mai vrea sa-mi spuna ceva.

„Nichita Tomescu era un tip foarte cult si vorbea franceza mai bine decât canadienii”, mi-a spus nea Mitica la sfârsitul întâlnirii noastre. „În momentele lui de liniste scria. Avea niste poezii extraordinar de sensibile. Îmi pare rau ca nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte ca una din ele spunea: „Când plecam din lume nu luam cu noi nici greutatea scamei”…

Un mare jucator la cursele de cai, acest Nichita Tomescu! Fusese o patima a lui care durase foarte multi ani. Într-o zi însa a spus: „Gata, de acum n-am sa mai joc” si n-a mai jucat. „Era un om puternic!”, a încheiat nea Mitica si în ochii lui se putea vedea limpede nostalgia anilor trecuti si se puteau citi sentimentele care-l legasera atât amar de vreme de avocatul Nichita Tomescu, omul care i-a marcat puternic existenta si de la care a avut ce învata de-a lungul timpului…