Visuri şi amintiri, aşternute cu dibăcie într-un testament de suflet

ExilulRomanescRecenzie la

<EXILUL ROMÂNESC LA SFÂRŞIT DE SECOL XX – “Paşoptişti” români în Franţa Canada şi Statele Unite>

de Octavian Curpaş

Dibăcia unui scriitor se “simte” din primele pagini ale unei cărţi. Nu-i vezi “sudoarea frunţii”, dar îi simţi dăruirea. Pătrunzi în adâncul ei, asemenea unui ocean de cuvinte şi citeşti cu nesaţ frumoasele buchii aşternute acolo. Lumea lor se află în faţa ta, a scriitorului şi a personajelor. Trăieşti odată cu ele evenimentele din perioada parcursă, “vizitezi”  locurile bătute de paşii lui Dumitru Sinu (30 noiembrie 1926 – 2 ianuarie, 2013), în cazul nostru, şi respiri aerul american. Da, ai pătruns pe “Pământul făgăduinţei”, aşa cum a făcut odinioară personajul. Dar, înainte de a-l cunoaşte pe veritabilul personaj Dumitru Sinu, trebuie sa-ţi îndrepţi atenţia asupra scriitorului. Distinsul domn Octavian D. Curpaş este autorul acestui  “testament de amintiri “. Aşa cum spuneam la început, numai dăruirea, pasiunea, dorul de locul natal şi binenţeles oportunitatea cunoaşterii lui Dumitru Sinu, l-a făcut să scrie această minunată carte. Profesionalismul si-a spus cuvântul şi astfel, într-un timp Continue reading “Visuri şi amintiri, aşternute cu dibăcie într-un testament de suflet”

Liliana BOTEZ – REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE PRIN OCHII UNUI PERSONAJ „UNIC, INCONFUNDABIL”

BOTEZ-Liliana-X-wbExilul românesc la mijloc de secol XX – Paşoptişti romani în Franţa, Canada şi Statele Unite (carte scrisă de Octavian D. Curpas) reprezintă surprinderea unui fenomen cu efecte complexe atât la nivel de comunitate umană, cât mai ales la nivel de individ, şi anume – exilul, ca formă de evadare dintr-o Românie în care “protagoniştii” nu se mai regăseau.

Cartea este atât o prezentare desăvârşită a fenomenului de „emigrare”, cu tot ce implică el, mai ales la nivel sufletesc, cât şi o sinteză a unor întâmplări, istorisiri despre oameni care au avut curajul de a se dezrădăcina, de a lua drumul străinătăţii. Dumitru Sinu – personajul cheie, fără de care nu ar fi existat savoarea acestei cărţi – ne invită, prin intermediul scriitorului, să îi cunoaştem colegii şi prietenii de-o viaţă, părtaşi la exil.

Români din Banat, Ardeal, Bucovina, Oltenia, Muntenia ori Dobrogea, cu profesii dintre cele mai diverse – ingineri, medici, sportivi şi altele asemenea – construiesc reperele geografice, economice, politice, poate, dar mai ales, reperele umane, sociale, emigrând în ţări precum Franţa, Iugoslavia, Spania, Italia, Maroc, Canada sau SUA, unde îşi iau viaţa de la capăt. Continue reading “Liliana BOTEZ – REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE PRIN OCHII UNUI PERSONAJ „UNIC, INCONFUNDABIL””

SEBESUL DE SUS – mit „Onkel Mitica” durchs Land der Erinnerungen –

Octavian D. Curpas

Übersetzung aus dem Rumänischen von Gabriela Calutiu Sonnenberg

Januar 2012

 

Motto:

Ich glaube wir sind aus Sehnsucht geboren. Daher verfolgt uns überall dieses erhabene Gefühl, ein Leben lang. Ich bin auf dem Dorf geboren, dort wo auch die Ewigkeit ihre Wurzeln hat. Aus diesem Grund bin ich keineswegs verlegen.

                                                                             Aurel I. Borgovan – „Sehnsucht nach dem Heimatdorf”

 

63 Exiljahre haben es nicht geschafft, die Erinnerung an das Heimatdorf Sebesul de Sus (Sebesch gelesen) aus dem Gedächnis von Dumitru Sinu zu löschen. Es ist schließlich der Ort in der Umgebung von Hermannstadt in dem er seine Wurzeln hat. Trotz seiner weltweiten Reisen und zahlreichen Begegnungen mit allerhand Menschen strahlt sein Gesicht in unverwechselbarer Freude sobald die Mitbewohner aus Sebes in irgendeinem Gespräch erwähnt werden. Obwohl er schon im Jahre 1948 seine Heimat verließ um sein Glück in der großen weiten Welt zu suchen, hortete er sorgfältig all seine Erinnerungen aus der Zeit davor. Diese befinden sich entweder in seinem Gedächtnis, oder in zahlreichen Heften, akkurat handschriftlich festgehalten und sortiert. Wenn man ihn darum bittet lässt er jederzeit gern die Vergangenheit Revue passieren.

Das Dorf von gestern, die Erinnerungen von heute

Zum Thema Heimatdorf habe ich mich mit „Onkel Mitica” lange Zeit unterhalten. Jedes Mal wenn das Dorf ins Gespräch kam, tauchten neue Erinnerungen auf. Seine Fähigkeit sich bis ins kleinste Detail an Sachen zu erinnern, die vor so viel Zeit passiert sind grenzt an ein Wunder.

Im Herbst 1948 entzog sich Dumitru Sinu zum ersten Mal der Feldarbeit und überließ den Dorfbewohnern das Einbringen der Ernte, indem er die Heimat verließ. Bis heute kann er sich noch ganz genau an jedes einzelne Familienmitglied erinnern, sei es auch noch so klein oder entfernt verwandt. Mit Zufriedenheit registriert er auch, dass seine Tochter, die jetzt in Frankreich lebt, genauso wie er selbst das Heimatdorf ins Herz geschlossen hat. “Es macht mich glücklich zu wissen dass Sandra mein Elternhaus zurück gekauft hat und, nachdem sie es renovieren ließ, zusammen mit ihrer Familie die Ferien dort verbringt. Für sie ist es viel einfacher; schließlich leben sie viel näher dran.”

In Sebesul de Sus gab es keine Siebenbürger Sachsen und auch keine Ungarn. Die Härte des Lebens am Fuße der Karpaten hielt viele davon ab, sich in der Gegend niederzulassen. Nichtdestotrotz weist die Bauart der Häuser einen gewissen Einfluss des deutschen architektonischen Stils auf. In Talmesch (rumänisch Talmaciu) – ein naheliegender, größerer Ort – gab es jede Menge Sachsen. Für einige hatte Onkel Mitica´s Vater ein paar Häuser errichtet. Zusammen mit seinem Bruder, Ion Sinu hatte er auch das Kulturheim im eigenen Dorf gebaut. Die Dachziegel kamen aus der kleinen Ziegelfabrik, die von seinem Großvater mütterlichereits, Ion Stanila, genannt Der Ziegler, betrieben wurde.

Onkel Niculita, der väterliche Großvater war genau das Gegenteil seines mütterlichen Opas: weise und großzügig schenkte er allen Leuten seine Achtung und half gern vielen Mittbürgern in Not. „Sogar die Sachsen hoben ihren Hut vor ihm”. Onkel Niculita´s Ehefrau kam aus Talmesch, eine geborene Ritivoi. Sie stammte aus derselben Familie wie Ion Ritivoi, der, laut Mitica, wahrscheinlich der fleißigste Mensch der Welt war. Auch dieser hatte einige Jahre im Ausland verbracht um Geld für seine Familie zu verdienen, kehrte jedoch irgendwann zurück. Die Familie Ritovoi besaß ein besonders großes Haus in Talmesch, welches später nationalisiert und in ein Schulinternat umgewandelt wurde.

Um dieselbe Zeit war Sebesul de Sus eine selbständige Gemeinde, geführt von einem Bürgermeister, der als Birau bezeichnet wurde; sein Stellvertretender war ein Pristav, heute würde man Vize dazu sagen. Für die ungestörte nächtliche Ruhe sorgte ein Boactar, wärend die Wache über die Felder von einem Vornic übernommen wurde. Der Pârgar war zuständig für die Überbringung der Nachrichten; er übte sein Metier mit Hilfe einer Trommel, aus dessen Schläge jeder Versammlung auf dem Dorfplatz voraus gingen. Für die Niederkunft, zum Zähne ziehen und um Krankheiten zu besprechen gab es die Hebamme (rumänisch Moasa). Man verfügte sogar über einen eigenen Purcar (Schweinezüchter) und einen Caprar, der auf die Ziegen aufpasste (Capra heißt auf rumänisch Ziege)!

Der Bürgermeister war der führende „Haushälter” im Dorf. Onkel Mitica Sinu erwähnte einen Ioan Manduc, der das Amt des Bürgermeisters 30 Jahre lang ausgeübt haben soll. Er war einer der meistgeachteten Bürgermeister der Gegend. Mit tadellosem Organisationstalent hatte er eine Menge Wissen von den siebenbürger Sachsen übernommen und konnte die Dorfbewohner wunderbar motivieren. „Er schämte sich nicht zuzugeben, dass er die Kunst des Haushaltens bei den Sachsen gelernt hatte” – erzählt der 56 jährige Marius Traian Dumitru aus Hermannstadt, Manduc´s Enkel.

Der gemeinschaftliche Boden wurde mit Hingabe und Ernsthaftigkeit sorgfältig verwaltet. Alle lebten in Frieden miteinander und bearbeiteten gemeinsam den kargen Boden, unter nicht gerade günstigen klimatischen Bedingungen. Sie züchteten Vieh, aber sie waren auch gute Handwerker. Die Varnita (rum. Var bedeutet Kalk) erzeugte den nötigen Kalk für die Wände und Maurerarbeiten. Dazu verfügten sie noch über die bereits erwähnte Ziegelfabrik des Großvaters, dann das Mahlwerk (rum. Piua), dessen Aufgabe sowohl das Getreidemahlen wie auch die Ölgewinnung war. In der Wachswerkstatt wurde Bienenwachs geschmolzen und zu Kerzen verarbeitet. Das steinerne Mühlrad diente der Erzeugung von Essig und Apfelsaft. Auf ewig den alten Traditionen des Hermannstädter Randgebiets getreu, fehlte es ihnen an nichts Überlebenswichtigem!

Nachdem die Kommunisten die Staatsmacht an sich gerissen hatten, galt der Ort nicht mehr als eigenständige Gemeinde; er wurde als einfaches Dorf in die benachbarte Gemeinde Racovita eingegliedert. Nun hatten die Sebeser keinen eigenen Bürgermeister mehr und mussten für jedes klitzekleine Verwaltungspapier einen Ausflug in der Nachbarschaft auf sich nehmen.

Die Bewohner dieser zwei Dörfer – Sebes und Racovita – hatten ohnehin kein gutes Verhältnis miteinander. Schon seit ungewisser Zeit herrschte dicke Luft, angeblich aufgrund einiger Taten der Racoviceni, die jedoch im Laufe der Jahre von Allen vergessen wurden. Laut Onkel Mitica „waren die Racoviceni für uns so etwas wie die Russen für die Rumänen. Sie kamen, holzten den Wald ab, nahmen die Steine aus dem Flussbett und fuhren dann wieder weg!”

Da gibt es noch eine alte Geschichte, an die sich Onkel Mitica erinnert. Opa Niculita hatte ihm von einer Frau erzählt, die die Ohrläppchen ihrer Tochter durchbohren ließ, um ihr Ohrringe anzustecken. Üblicherweise zog man einen seidenen Faden durch die Löcher, um zu verhindern dass diese sich wieder schlossen; man hing auch einen kleinen Wachsklumpen daran, um sie zu beschweren. Da aber die genannte Frau gerade in diesem Augenblick kein Wachs zur Hand hatte, nahm sie einfach ein Stück Polenta. Die Racoviceni dachten sich ein spöttisches Lied dazu aus, sehr zum Leidwesen der Sebeseni : Iese Buha din coliba / Cu cercei de mamaliga… („Kriecht die Eule aus dem Nestchen/ Mit Polenta an den Läppchen…”). In Sachen Humor ist der Folklore unübertroffen! Ob fröhlich oder traurig, für ein Gedicht waren sich den Leute nie zu schade.

Wann immer er mit dem Dorfleben anfängt, streut Onkel Mitica eine bunte Mischung lokaler Sprüche und ehemaliger Redewendungen ins Gespräch ein. Auch die Bräuche und Traditionen kommen nicht zu kurz. Als wahre Speicher unserer spirituellen Identität werden sie wohl von keinem von uns jemals vergessen werden.

Volksfeste und -bräuche aus Sebesul de Sus

Als begeisterte Anhänger volkstümlicher Bräuche, die in dieser Gegend Rumäniens durchaus verbreitet waren, hielten die Bewohner von Sebesul de Sus große Stücke auf das kulturelle Erbe ihrer Vorfahren. Möglicherweise trug auch die Abgeschiedenheit dieses schwer auffindbaren Ortes, verborgen im Schoße des majestätischen Berges Suru (der Schimmel), zur Erhaltung genannter Traditionen bei. Wie dem auch sei, Anfang des zwanzigsten Jahrhunderts war das Pflegen bestimmter Bräuche und Feste nach einem ganz bestimmten Muster eine Sselbstverständlichkeit.

Wenngleich auch heute einige dieser Gepflogenheiten am Leben erhalten werden, die Pracht und Schönheit jener guten alten Zeiten, als Dumitru Sinu noch ein Kind war ist nicht mehr im gleichen Maße vorhanden. Im Alter von 85 Jahren erinnert er sich noch mit großer Freude an die Volks- und Religionsfeste des damaligen Sebes. Jedes einzelne davon wird von ihm vorgetragen, als ob er aus einem Buch vorlese. Das ganze lebendige Treiben erwacht geradezu bildlich vor seinen Augen.

Palmsonntag

„Unter Leitung unseres Popen (sein Name war Tatu), seiner Gattin, und unseres Lehrers Stoia bildeten wir Kinder am Palmsonntag eine Prozession. In den Händen zarte Ruten, aus Trauerweide geschnitten, gingen wir zum Dorfeingang; der Pope und der Lehrer führten die Kolonne an, die Frau des Popen kam hinterher. Wir sangen: Sehet, die wärmenden Tage/ folgen dem eisigen Sturm./ Die Sonne des Palsonntags komme/ der Palmsonntag strahle darum./ Die Lerchen erfüllen den Himmel/ und Jesus mit seinem Gefolge/ bringt Liebe und Sanftmut vorbei./ Durch sein Gewand auf dem Boden/ den wahren Weg kündigt er an. Am frühen Morgen des Palmsonntags, um 6 Uhr, ging Popa Tatu in die Kirche und richtete an die heilige Maria ein eigens dafür gedachtes Gebet um die Vergebung aller Sünden der Dorfbewohner zu erreichen. Nach der heiligen Messe nahm jeder eine heilige Weidenrute mit nach Hause. Es galt als Vorschrift, dass man am Palmsonntag unter anderen auch Fisch zu Mittag essen musste.

Vor Ostern, während der heiligen Fastenzeit, gab es bestimmte Regeln, die beachtet werden mussten: gleich bei der Beichte brachte man zwei oder vier Eier mit (besonders ältere Leute und Frauen taten das). In der Woche zwischen Palmsonntag und Ostern sammelte sich das ganze Dorf täglich in der Kirche, jeder musste in die Beichte gehen und jeder bekam die heilige Weihe. Die Karwoche, war als Reinigungswoche der Ordnung gewidmet. Ähnlich einer schönen Frau, putzte sich die Kirche heraus und schmückte sich mit den schönsten Kleidern, um Ostern entgegen zu schauen. Dasselbe galt für jedes einzelne Haus im Dorf. Am Gründonnerstag wurde die heilige Messe der 12 Evangelien abgehalten. Speziell am Karfreitag war das Fasten extrem streng. Auf diese Weise, innerlich und äußerlich gereinigt, erwartete die Sebeser das Fest der Wiedergeburt.

Das heilige Osterfest

Wer einmal die Nacht der Wiedergeburt in Sebes erlebt hat, konnte das niemals vergessen: schon außerhalb des Dorfes vernahm man das Glockenläuten und das rhythmische, rituelle Schlagen der Toaca (eine Art Holzbrett, ein Aufruf zur Aufmerksamkeit). Mit donnernder Stimme rief der Pope: Ihr Herren, öffnet die Tore des Himmels und lasset Seine Heilige Hoheit eintreten! Gefolgt von Kommt und nehmt Euch das Licht! Nachdem er den Altar erreichte, wand er sich zur Gemeinde: Freut Euch alle, die Ihr gefastet habt und auch die, die es nicht haben! Dann ging jeder mit seinem Kelch nach vorne, nahm sich vom heiligen, im Wein getränktes Wafer etwas mit, deckte es mit einem sauberen, handbestickten Tuch ab und trug es nach Hause…

Währenddessen sangen der Chor und die Gemeinde Christus ist aufgewacht! Onkel Mitica erinnert sich an ein paar unglaublich schöne Stimmen aus seinem Dorf, die von Vasile Nicula oder die des Vasile Badila.

Der Frühling brachte immer das Fest des Heiligen Gheorghe mit sich. Da sammelten sich die noch ledigen Söhne des Dorfes und flochten Kronen aus Tannenzweigen. Diese hängten sie an die Tore der Häuser, wo Mädchen wohnten, die gerade mit dem Schulabschluss fertig waren. Dies war ein Zeichen: sie planten, am Abend nochmal vorbeizukommen, um die Mädchen mit Wasser zu bespritzen (verspricht Reichtum im Leben).

Es folgten die Pfingsten. Zu dieser Gelegenheit hielt man im Anschluss an die übliche Sonntagsmesse eine zusätzliche Predigt. Darin bat man um eine heile Rückkehr der Hirten und Schafsherden aus den Bergen. Zwischen Ostern und Pfingsten feierte man das Fest des Maßes. Hiermit verabschiedete man sich feierlich von den Schafherden, die von nun an zu den Almen in den Bergen getrieben wurden. Auch wurde mit jedem Schafbesitzer die genaue Menge an Milch abgemessen, die ihm weiterhin im Herbst zustehen würde. Die Berge und die ganzen Täler der Umgebung hallten, wenn der große Tisch festlich gedeckt war und die anmutigen Tänzer eifrig ihre Schritte vorführten! „Wie könnte man nur so etwas jemals vergessen?”, fragt mich Onkel Mitica und lächelt.

Weihnachten

Zu Weihnachten waren wir Kinder und Jugendliche die glücklichsten von Allen”, erzählt Dumitru Sinu. Am Weihnachtsabend versammelten wir uns am Dorfeingang und übten schon die Weihnachtslieder. Diejenigen, die im unteren Teil des Dorfes wohnten, übernachteten bei Gheorghe oder bei Dumitru. Die „Mittleren” quartierten sich bei Vasile oder Aurel ein, und die aus dem oberen Teil bei Bucurenciu. Pro Haus sammelten sich etwa zehn bis fünfzehn Kinder.

Um vier Uhr in der Früh, am Weihnachtstag, band jeder seine Stofftasche an einem Stock, schulterte sie und ging aus dem Haus, um an den Türen der Dorfbewohner die Geburt Christi anzukündigen. Jeder tat sein Bestes und sang nach Kräften Deine Geburt, Jesus Christ oder Heilige Maria, Du Unbefleckte, denn wir wussten dass die Mühe sich lohnen würde: man gab uns Äpfel – genannt Roscove (die Rötlichen), Birnen und Nüsse,

2-3 Stück Würfelzucker, Trockenobst. Manch einer gab uns sogar 2-3 Heller. Wir wussten, dass es sich sowohl bei Toma Tomitii, wie auch bei den Maniocs nicht lohnte vorbeizuschauen, denn entweder hielten sie ihre Tore verschlossen, oder gaben uns bloß ein Stück Kohle.

Wenn wir mit Singen fertig waren, ging einer von uns ins Haus und grüßte artig. Sobald alle Häuser aus unserm „Revier“ fertig abgeklappert waren, machten wir uns auf dem Weg nach Hause. Du hättest uns sehen sollen, wie wir beim Geschenke auspacken jubelten! Außer uns vor Freude steckten wir die ganze Familie an; die freute sich mit, sozusagen über unsere Freude.”

Ähnlich wie vielerorts in Siebenbürgen (rumänisch Transilvania) gingen am Weihnachtsabend die heiratsfähigen Jugendlichen von Tür zu Tür und sangen ihre Weihnachtslieder. Die Gastgeber bereiteten für sie ein geflochtenes Rosinenbrot, geräucherte Würste und Katenschinken vor. Manchmal gaben sie ihnen auch Geld. Wenn Mädchen im Haus wohnten spielte die Musik ein paar Tanzlieder extra dazu und man blieb halt ein bisschen länger. Die üblichsten Weihnachtslieder waren der Viflaimul und der Irod.

Die Jugendbande traf sich in den Weihnachtstagen in einem der größeren Häuser, aß und trank von den geschenkten Vorräten und feierte mit Gesang und Tanz die ganze Zeit über. Oft wurde die Nacht zum Tage gemacht. Die Gruppe wurde von einem eigenen Birau und Pristav geführt, die für die Organisation zuständig waren. Der Wein kam aus der Târnave Gegend (auf Deutsch Scharosch), die Lebensmittel aus dem Dorf. Die Mädchen bereiteten das Essen vor. So konnten die Jungen beobachten, welche von den Mädels sich am besten als Braut eignete. Jeder junge Mann hatte drei Holzspieße mit seinem Namen drauf. Einer davon war für Schnaps, der andere für Wein und der dritte für Bier. Mit Strichen auf den Spießen hielt man die Rechnung fest. Erst später, zum Heiligen Johann bezahlten sie für den Verzehr…

„Die Weihnachtsstimmung, die einmalige Atmosphäre die um diese Zeit das Dorf Sebesul de Sus umgab, all diese Bräuche und Traditionen, alleine der Geruch nach Sarmale (Krautwickel), Räucher- oder Leberwurst, sowie die Aromen des hausgebackenen Kuchens, all dies sind Sachen die ich niemals vergessen werde“ – erzählt Onkel Mitica.

Er hat mir noch vieles über das Dorf mitgeteilt, doch ich bin sicher, dass es noch jede Menge Dinge gibt, die erwähnenswert wären. Er weckte bei mir die Neugier. Ich begann mich für Sebesul de Sus zu interessieren und hoffte auf eine Begegnung mit dem rumänischen Dorf von heute, mitten im dritten Millennium. Mich reizte der Vergleich mit Onkel Mitica´s Erinnerungen. Dumitru Sinu schien ein seltener Zeitgenosse aus dem letzten Jahrhundert zu sein, dessen Spuren ich unbedingt erkunden musste.

Sebesul de Sus heute – mitten im Sommer 2011

Ich konnte der Versuchung nicht widerstehen, das Dorf Sebesul de Sus näher kennenzulernen. Die Reise in Mitica Sinu´s Heimatdorf blieb keineswegs ein Traum von mir, wenngleich ich nicht persönlich dahin reisen konnte, sondern ein befreundeter Reporter. Es war der Sommer 2011.

Sebesul de Sus ist nicht nur ein ruhiger Ort auf Erden, sondern auch ein äußerst gastfreundlicher. Im reinsten Sinne ist es ein typisch rumänisches Dorf, seit Ewigkeiten lediglich von Rumänen bewohnt. Es gab hier praktisch keine Einflüsse von außen, keinerlei Wirkung anderer Kulturen und Volksgruppen, die in Siebenbürgen durchaus zu Hause sind (insbesondere Deutsche, Ungaren, Szekler).

Ende des Zweiten Weltkrieges gab es eine große Auswanderungswelle, die auch diesem Ort einen beträchtlichen Bevölkerungsschwund bescherte. Über ein Viertel der Dorfbewohner verließ das Land. Die Daheimgebliebenen verstanden es gut, die über Generationen vermittelte Lebensart weiter zu pflegen. Die Schönheit und Natürlichkeit des Lebens am Fuße des mächtigen Berges Suru wurde wie selbstverständlich geschätzt und erhalten, trotz aller wirtschaftlichen, sozialen und politischen Widrigkeiten, die Rumänien wie ein Fluch immer wieder heimsuchten. Sie überstanden die Nationalisierung, die Kollektivierung und die Genossenschaften. In den letzten 21 Jahren erlebten sie eine Form des Kapitalismus, die in Rumänien seltsame Blüten trägt, „ein Hurdu-Burdu-Kapitalismus“, wie Iustina Cercel – eine verschmitzte Nachbarin – das Ganze spöttisch bezeichnet.

Zwischen Friedhof, wo das Dorf beginnt und dem anderen Ende leben 312 Familien; dazu gesellen sich weitere 38, die am Wald zu Hause sind und etwa 20-25 Zigeunerfamilien, die ihre Häuser auf gekauften Grundstücken gebaut haben. Diese führen ihr eigenes, ungestörtes Leben und mischen sich nicht in den Angelegenheiten anderer Dorfbewohner ein. Hauptsächlich beschäftigen sie sich mit Waldfrüchte- und Pilze sammeln, sowie mit dem Holvertrieb.

Am oberen Ende des Dorfes, im Tal der Hebamme wurden einige moderne Villen errichtet. Nahe am Waldrand gelegen, in einer traumhaften Naturkulisse, dienen sie vielen reicheren Stadtleuten als Wochenendhäuser. Anwälte, Ärzte und Geschäftsleute fanden hier ein ruhiges Fleckchen Erde, vor den gezackten Gipfel der anmutigen Fogarascher Berge.

Das Dorf verfügt über Wasser- und Gasleitungen, aber hier und da stehen in den Höfen immer noch die alten Brunnen. Sebesul de Sus ist eine beliebte Adresse für Ferien auf dem Bauernhof (Agrotourismus).

Sogar die Europäische Union hat einige der Projekte finanziell unterstützt. Insbesondere die neue Zugangsstraße, die das Dorf mit der Nationalstraße verbindet entspricht den höchsten europäischen Standards. Es besteht Hoffnung, dass die Erneuerung der Infrastruktur weiterhin andauern wird, dank EU-Unterstützung. Allerdings handelt es sich hierbei um einen sehr langwierigen und kostspieligen Prozess.

Sieben private Läden dienen der Versorgung vor Ort mit wichtigen Lebensmitteln. Dazu ein Motel, eine Terrasse und ein Restaurant. Es gibt sogar eine Nachtbar, die von den jüngeren Bewohnern gern angenommen wird.

Das Kulturheim, neulich renoviert, weist immer noch Spuren des Baustils seines Erbauers, Ion Tiglaru’, Onkel Mitica Sinu´s Großvater; das Dach ist mit Ziegeln aus seiner Manufaktur bedeckt.

Ein Großteil der heutigen Sebeser übt einen handwerklichen Beruf aus. Sie sind entweder Maler, Maurer oder Konstrukteure und führen somit die Tradition Ihrer Vorfahren weiter. Indem sie durch Ihre Arbeit Respekt und Achtung vor guten Leistungen und vor den anderen Menschen beweisen, bleiben sie der Tradition treu. Viele züchten auch Vieh; man kann in den Höfen Schafe, Ziegen, Pferde und Kühe erspähen. Von den früheren Ziegel-, und Ölbetrieben, sowie von der alten Mühle ist leider nichts mehr übrig. Auch die damit verbundenen Handwerke sind leider längst ausgestorben.

Viele Jugendliche arbeiten im Ausland, aber sie kehren zurück und bauen schöne Häuser, beziehungsweise renovieren die alten Gebäude. Lediglich diejenigen, die nach dem Zweiten Weltkrieg die Heimat verlassen haben sind nicht mehr zurückgekommen. Ab und zu besuchen sie noch das Dorf, doch das Wiedersehen reißt alte Wunden auf. Die Schmerzen, die ihnen durch den Kommunismus zugefügt wurden, können sie nie mehr vergessen.

Im kommenden Jahre steht ein besonders wichtiges Fest an: alle Bewohner des Dorfes, auch die die nicht mehr da wohnen, sind auf dem „Treff aller Dorfsöhnen“ eingeladen. Sandra, Onkel Mitica´s Tochter wird mit Sicherheit teilnehmen! Jährlich besucht sie das Eltern- und Großelternhaus. Obwohl sie selbst zu hundert Prozent Franzosen sind, lieben ihre Kinder die Schönheit dieses Ortes und die offene Art seiner Einwohner. Ihre Mutter hat es geschafft, ihnen die Liebe zur Heimat Ihres Großvaters erfolgreich zu vermitteln.

Im Laufe des Jahres 2011, noch vor dem sommerlichen Fest des Heiligen Ilie wurden in Sebesul de Sus zehn Paare vermählt. Mit einem statistisch ermittelten Wert von elfeinhalb Hochzeiten im Jahr kann sich der Ort als jung bezeichnen. Die Sebeser blicken zu Recht mit Optimismus in die Zukunft, denn das ist für rumänische Verhältnisse viel. Das Dorf verfügt über Kindergarten und Grundschule. Ab der fünften Klasse werden die Kinder per Schulbus ins den Nachbarort Racovita gefahren.

Die orthodoxe Kirche, die etwa 1000 Personen fasst, wurde neulich renoviert. Der Pope hütet Das Goldbuch, wo man die Namen aller Beteiligten an den Renovierungsarbeiten vermerkt hat. Auch Onkel Mitica Sinu ist mit einem recht großen Geldbetrag eingetragen: er hat die Innenmalereien finanziert.

Es gibt auch eine Monographie über das Dorf; der Autor, Dumitru Stanila ist der Vater der Professorin Luciana Stanila, eine Dorfstochter, die außerordentlich hohe akademische Ehren genießt. Sie ist Doktorin der Medizin und lehrt an der Medizin- und Pharmazieuniversität Iuliu Hatieganu in Klausenburg (Cluj-Napoca). Aufgewachsen ist sie in dem Haus gegenüber von Onkel Mitica´s Elternhaus und ist, genauso wie er, eine begeisterte Unterstützerin. Mit der Familie Sinu verbindet sie eine langjährige Freundschaft. Ihr Elternhaus wird von einer ärmeren Familie bewohnt.

Die meisten Dorfbewohner, speziell die Älteren können sich gut an die Familie Sinu erinnern. Von den vier Brüdern lebt keiner mehr in Sebes: Iosif (genannt Sâvu) wohnt in Hermannstadt (Sibiu) und Onkel Mitica in den Vereinten Staaten. Die Brüder Ion und Nicolae sind beide verstorben. Nur noch einige fernere Verwandte sind in Sebesul de Sus weiter ansässig.

Wer mehr über Onkel Mitica´s Familie erfahren möchte, setzt sich in Verbindung mit dem ältesten Dorfbewohner, Vasile Ionascu, ehemaliger Kirchenschreiber (rum. Crâsnic),. Im hohen Alter von 96 Jahren lebt er zusammen mit seiner jüngeren Frau, einer 86-jährigen. Natürlich erinneren sich beide an Ihre Jugend und an die Sinu´s! Onkel Niculita und Tetea Tiglaru’, sowie Onkel Mitica und seine Brüder gehörten damals zum Gesamtbild des Dorfes. Beide hoffen auf ein Wiedersehen mit Dumitru und Sâvu (Iosif) Sinu auf der großen Versammlung im nächsten Jahr!

Vasile kriegt zwei Renten: eine von der Kirche und eine als Kriegsveteran. Seiner Meinung nach war alles immer gut; auch unter den Kommunisten und auch jetzt. Er hat mit dem Leben seinen Frieden geschlossen, ist weise und zufrieden geworden. Im Krieg hat er gekämpft und war vom Reichtum der damaligen Ukraine geradezu verblüfft, als dort die Hilfe aus Amerika antraf. Die rumänischen Kampfeinheiten waren den Deutschen auf der Spur und folgten ihnen weiter. So überquerte Vasile das Tatra-Gebirge und erreichte die Tschechoslowakei. Als der Krieg zu Ende ging, kehrte er zu Fuß nach Hause zurück… Die Geschichte seiner Heimkehr hört sich an wie eine endlose Geschichte voller Qualen. Ein Wunder, dass er dieses hohe Alter noch erreicht hat!

Fräulein Iustina Cercel ist eine quirlige, sehr schlaue Bewohnerin des Dorfes. Als ehemalige Buchfhalterin der Kooperative im nahe liegenden Ort Avrig (Freck) erhält sie heute, mit 76 Jahren eine angemessene Rente. Doch sie widmet sich auch dem Haushalt, hält zwei Ziegen und ein Pferd, arbeitet auf dem Feld und genießt am meisten das Heumachen im Sommer. Zusammen mit ihrem Bruder, Rusalim, bewohnt sie ein Haus aus dem Jahre 1935, gebaut in sächsischem Stil, das früher mal eine Bäckerei war. Beide erinnern sich gern an Onkel Mitica.

In Sebesul de Sus stehen viele Häuser verschlossen und verriegelt, denn ihre Besitzer sind im Ausland. Einige sind leer, mit den ganzen Erinnerungen darin gehortet. Sie warten auf ihre Herren, wer weiß wie lange…Andere werden noch von irgendeinem Familienmitglied bewohnt. Es sind Menschen, die älteren Menschen, die ihren Kindern nicht ins Ausland folgen wollten. Sie lassen sich nicht entwurzeln.

So geht es auch der Mutter von Ian Radu, einer der Sebeser, die sich wie viele Andere in Detroit, Michigan niedergelassen hat. Ligia Podorean, aus Spanien und Dumitru Capatâna aus den Vereinten Staaten haben vor kurzem das Dorf besucht und versprachen Hilfe bei den Vorbereitungen für das Fest im Jahre 2012.

Die Höfe sind in Sebesul de Sus generell groß. Sie bestehen meist aus zwei Gebäuden, dazwischen ein großes Tor, welches sich zum Innenhof öffnet. Die Höhe des Torbogens und die Breite der großzügig geschnittenen Höfe erlauben den Eintritt und das Wenden eines Pferde- oder Bullengespanns. Ganz hinten, am Ende des Hofes befinden sich die Scheunen, Ställe, Schuppen und der Garten.

Nicht weit weg vom Dorf befindet sich der Wasserfall Chiisoara, die Badestelle schlechthin, ein Ort an der mit Sicherheit auch Onkel Mitica als Kind gespielt hat. In zwei Kilometer Entfernung vom Dorfeingang findet man die Eisenbahnhaltestelle Sebesul de Sus. Gleich dahinten fliesst der Alt (rum. Olt) und gleich 500 Meter weiter befindet sich einer der neuesten und modernsten Wasserkraftwerke des Landes. So ungefähr sieht es in und um Sebesul de Sus im Sommer 2011 aus…

Wenn es um seinen Heimatort geht, spricht Mitica Sinu viel vom einzigen Bruder der noch am Leben ist, Iosif.

Wer Kirchen baut, errichtet Herzburgen – Iosif Sinu

Iosif Sinu wurde am 4.Juni 1923 in Sebesul de Sus geboren. Er ist das dritte Kind der Familie Sinu, drei Jahre älter als Onkel Mitica. Abgesehen von ihm ist er der einzige, der noch lebt. Er wohnt in Sibiu und führt dort ein ruhiges Leben, umgeben von seinen geliebten Erinnerungen. Auf sein erfülltes Leben ist er sehr stolz und erinnert sich gerne an all die Bauten, die er gekonnt und voller Freude errichtet hat.

Schon als Jugendlicher erlernte er den Maurerberuf, ein traditionelles Handwerk aus seinem Heimatdorf. Als geachteter Häuserbauer war sein Vater damals im gesamten Hermannstädter Rundgebiet sehr angesehen, bekannt und beliebt. Sogar die Sachsen, die bekanntlich ihr Süppchen eher allein kochen, hatten ihn gerne und respektierten ihn. Schade dass er in einem absurden Unfall, im Alter von gerade mal 75 Jahren, sein Leben verlor – erzählte mir Iosif Sinu neulich in einem Telefongespräch. Er hätte ruhig weiter leben können. Es passierte während seiner Rückkehr vom Viehmarkt, aus Freck. Als das Gespann plötzlich vor einem Hindernis anhielt, fiel er Kopfüber aus dem Wagen; ein Rad fuhr genau über seinen Hals. Vergeblich versuchte seine verzweifelte Frau ihn wiederzubeleben. Er hatte im Himmel einen Termin…

Mann kann getrost sagen, dass der Sohn das Handwerk seines Vaters in Ehre weitergetragen hat. Sein Leben lang übte er es weiter aus, mit sichtbarem Erfolg. Nachdem er sein Studium als Konstrukteur abgeschlossen hatte, wurde ihm oft die Bauaufsicht für viele wichtige Großprojekte im Hermannstädter Raum übertragen. Eines seiner Meisterwerke – denn Iosif Sinu hat Dinge gebaut, die diese Bezeichnung durchaus verdienen – ist das berühmte Kloster Sâmbata de Sus, eines der schönsten Bauten seiner Art im Komitat Fogarasch (rum. Tara Fagarasului). Dazu gesellen sich zwei Kirchen in Heltau (rum. Cisnadie), eine andere in Stolzenburg (rum. Slimnic) und die Kathedrale in der Gheorghe Dima-Straße von Hermannstadt – allesamt Kunstwerke, die ohne seine Erfahrung und sein Talent niemals so entstanden wären. Mit allem was er in seinem Leben erreicht hat ist er zufrieden. Er verbringt sein Lebensabend in liebevoller Umgebung, stolz auf seine kostbaren Erinnerungen zurückblickend.

Geheiratet hatte er natürlich auch. Seine Frau, Arthemiza, die Tochter des Anwalts Vasile Chivu, war ein herzliches Mädchen mit tadelloser Erziehung, aufgewachsen in intellektueller Tradition (Ihre Mutter war Lehrerin). Durch die Ankunft der zwei Kinder Gabriel und Corina wurde ihr Glück als Ehepaar vervollständigt. Sie starb am 13. Oktober 1995. Arthemiza hatte eine Schwester, Daniela, die in Großnikopel (rum . Turnu Magurele) als Ärztin praktizierte.

Die zwei Kinder von Iosif und Arthemiza sind nach Deutschland gegangen; beide sind Ärzte und wohnen in Frankfurt. Gabriel ist Anästhesist – sagt Iosif Sinu – verheiratet; seine Frau übt den gleichen Beruf wie er aus. Corina, meine Tochter, ist Zahnärztin. Ihr Mann, ein Siebenbürger Sachse ist Ingenieur. Ich erfahre von Iosif Sinu, dass im Moment der Auswanderung seiner Kinder, deren Onkel, Mitica in Paris wohnte. Für den Anfang sind sie zu ihm nach Frankreich gezogen. Doch es gab Schwierigkeiten bei der Anerkennung Ihres Abiturs. Demzufolge entschieden sie sich, weiter nach Deutschland zu ziehen. Dort studierten sie Medizin. Meine Tochter, Corina verdankt Ihr Medizinstudium ihrem Onkel, Mitica – sagt Iosif Sinu. Er ist derjenige, der Ihre Schritte in diese Richtung leitete.

Zusammen mit Iosif Sinu unternahm ich eine Reise durch die Familiengeschichte… Bei ihm, wie auch bei seinem Bruder, fand ich dieselbe Hochachtung für Eltern und Großeltern, allen voraus das Bild ihres Vaters, dessen Ehrlichkeit, Begabung und Zuneigung die Söhne tief geprägt hat. Dann die Großeltern, damals allerseits geachtet und bekannt, eine Erinnerung wie ein kostbarer Talisman, tief in ihren Herzen verborgen. Im Gespräch mit Onkel Iosif erfuhr ich auch wie Tiglaru’, der Großvater mutterseits, seinen Beruf als Ziegelmacher in Russland während des Krieges erlernte. Dort wurde er in die Einzelheiten dieses Handwerks eingeweiht und so konnte er nach der Rückkehr in senem Heimatort eine eigene Fabrik gründen. Er war ein wohlhabender Mann, allerdings etwas streng, beendet Iosif Sinu die kurze Schilderung seiner Familie.

Im Laufe meiner zahlreichen Gespräche mit Dumitru Sinu durchblätterten wir eine Menge schriftlicher Anmerkungen über Sebesul de Sus und seine Einwohner. Alles findet sich darin wieder. Es schien mir schier unmöglich dermaßen viele Informationen in einem einzigen Menschenleben aufzuschreiben, sorgfältig zu sortieren und ordentlich abzuheften, je nach Thema, Bereich und zeitlichem Rahmen. Als ob er meine Gedanken lesen könnte, begann er über seine Schlaflosigkeit zu erzählen…

Schon als Kind konnte ich nicht schlafen!”

„Pro Nacht schlief ich immer nur ganz wenig. Diese Eigenart zieht sich unverändert durch mein ganzes Leben. Möglicherweise handelt es sich um eine Krankheit, obgleich ich eigentlich noch nie richtig krank gewesen bin. Sogar die Krätze, die alle Kinder im Schulinternat befallen hatte, machte vor mir halt! Meine Sicht, meine Zähne, mein Gehör, all das ist mit mir alt geworden… Noch heute weiß ich, wie ich damals für mich und für meine Brüder die Nachtlager im Schuppen auf Heu vorbereitete. Wie schnell waren alle eingeschlafen! Nachdem sie kurz miteinander sprachen –wir vermissten unsere früh verstorbene Mutter sehr – schlummerten sie davon. Ich konnte nicht! Mich quälte der Gedanke an Mutti, die Erinnerung war ganz frisch, obwohl ich sie eigentlich nicht viel gekannt habe. Dann stand ich auf und ging nach draußen. Wenn der Himmel klar war, zählte ich die Sterne. Bei 20 blieb ich stehen; weiterzählen konnte ich noch nicht, also sagte ich „noch eins“ und „noch eins“ und „noch eins“… In meiner Vorstellung war meine Mutter bei den Sternen und blickte auf mich herunter.”

Weise und liebevoll, besorgt um die Schlaflosigkeit seines jüngsten Sohnes riet ihm sein Vater jeden Abend vorm Einschlafen, ein Kreuz auf seinem Kissen anzudeuten… Das Kind gehorchte folgsam und, statt zu beten, rezitierte es dazu: „Kreuz im Himmel, Kreuz auf Erden, Kreuz an der Stelle wo ich schlafe”… Herrgott nochmal, bete anständig! – erwiderte sein Vater und ärgerte sich über Opa Niculita, der seinem Sohn solchen Unsinn beigebracht hatte. Der Kleine fügte hinzu „Lieber Gott, verzeih all die Sünden von Mutter Eva, Mutter Ana und von meiner Schwester“… Der Vater wiederum sprach „Vater Unser, gib´ uns Gesundheit!“ und Mitica ergänzte: „den Rindern, dem Pferd, dem Büffel, den Schweinen, den Hühnern, den Katzen…”, bis sein Vater es satt hatte und den Bengel ins Bett schickte: „Schlaf dich aus, du Kleintaugenichts! Nicht einmal das Gebet kriegst du richtig hin!

Später, nachdem er diese Schlaflosigkeit mit sich in die weite Welt trug fand Dumitru Sinu auch ein Gegenmittel, indem er sich einfach in der faszinierende Welt der Bücher zurückzog. Er las enorm viele Bücher und nutzte die extra freie Zeit um seine eigenen Erinnerungen niederzuschreiben. Seine Ehefrau, Nicole gestand, dass er dreißig Mal in der Nacht das Licht anknipste und etwa sieben Stunden pro Tag mit Lesen verbrachte. Auf diese Weise gelang es ihm, eine beeindruckende Menge an Notizen und Anmerkungen zu sammeln, Hefte voller Gedanken und Erinnerungen.

Auch ein blindes Huhn findet mal ein Korn!”

Seine älteren Brüder nannten ihn ständig der Kleine, der Ungeschickte, Flitzer, der Schlaflose. Manchmal übertrieben sie und behaupteten er sei so viel Wert wie eine gefrorene Zwiebel, oder er wüsste nicht mal wie man die Bullen führt, und schon gar nicht wie man sie reitet. Natürlich war er darüber verärgert.

Das spornte ihn später an sich selbst und den Anderen zu beweisen, dass er gar nicht so unbegabt war. Als erwachsener Mann zeigte er, dass er durchaus in der Lage war, seine Ziele zu erreichen: ein erfülltes Leben, glücklich und zufrieden mit seinem eigenen Weg.

Zwar hat er nicht studiert, denn die Zeiten und seine materiellen Möglichkeiten waren damals ungünstig. Doch er ergänzte seine mittlere Reife aus einem Hermannstädter Lyceum durch eine Menge Lektionen aus der Schule des Lebens. Als Autodidakt lernte er aus den Erfahrungen anderer und umgab sich mit wertvollen, gebildeten Menschen, mit denen er gut mithielt. Die Anhäufung von Allgemeinwissen und seine natürliche Neugier trugen zum Formen seines Charakters bei und machten aus ihm einen Menschen von beneidenswertem Bildungsgrad. Doch all das wäre nichts wert ohne seine stete Bemühung, vor allem als rechtschaffener Mensch durchs Leben zu gehen.

Ohne Aufforderung schenkte er vielen Bedürftigen Hilfe und Unterstützung; seine Großzügigkeit ist sowohl im Familienkreis wie auch Dorf bekannt. Sein Lohn kam vom lieben Gott!

Nachdem er jahrelang in Frankreich, Kanada und den USA hart gearbeitet hatte, konnte er sich schließlich den Traum seines Lebens erfüllen. Er ist jetzt stolzer Besitzer dreier Hotels in Amerika: eines in Long Beach, California, das andere in Reno, Nevada und schließlich eines in Phoenix, Arizona. Das letzte trägt den Namen CORONADO. Rückwerts gelesen heißt das auf rumänisch so gut wie Oh, Ja, Glück ( O, DA, NOROC)!

Mitica Sinu gibt zu, dass er eine Menge seines Erfolges dem Zufall verdankt, doch: „Auch ein blindes Huhn findet mal ein Korn!” bemerkt er verschmitzt. Er kann es nicht lassen, die lustigen Redewendungen, die aus seinem früheren Leben inmitten der damaligen Dorfgemeinschaft stammen, immer wieder zu benutzen…

Seit wann waren sie nicht mehr in Sebesul de Sus? – fragte ich Onkel Mitica. “Es sind schon zehn Jahre vergangen, seitdem ich 2001 das Dorf besuchte”, antwortete er mir. Und welche Gefühle er beim Betreten des Dorfes, nach so vielen Jahren, hatte?

”Sie kamen mir alle so fremd vor, und ich war ihnen genauso fremd. Es war nicht mehr das Rumänien von früher…”

 

Octavian D. Curpas

Phoenix, Arizona

O carte a aventurii, cutezantei si-a dorului de-acasa

“EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX- Un alt fel de «pasoptisti» români în Franta, Canada si Statele Unite”

Editura “Anthem”, Arizona, SUA

octombrie 2011

Surprinzându-ne placut, Octavian Curpas ne ofera, în miez de toamna, o carte scrisa într-o maniera diferita de cea cu care suntem obisnuiti, o îmbinare reusita între relatarea de tip jurnalistic, reportericesc si analiza profund-psihologica a unei palete largi de profile umane si istoriile lor de viata. Dupa cum reiese chiar din subtitlul ales cu grija de catre autor, „un alt fel de «pasoptisti»” – în totalitate reali -, apartinând primului val de refugiati politic din România postbelica sunt eroii lucrarii de fata si, mai mult decât atât, câtiva dintre ei traiesc înca în Statele Unite.


La prima vedere se prea poate sa avem iluzia gresita a unei însiruiri de relatari rebele apartinând unui personaj inedit, acest nea Mitica plin de surprize, prototipul cutezatorului neinhibat de explorarea necunoscutului si al autodidactului, avid de cunoastere, încrezator în forta sa fizica dar mai ales în taria psihica de a depasi obstacolele care îi bareaza vizibil drumul spre împlinire. În realitate însa, Octavian Curpas, neobositul jurnalist de ieri, scriitorul cu acte în regula de azi, reuseste într-un mod original sa realizeze o radiografie a emigratiei românesti la mijlocul secolului XX, supunând atentiei cititorului o categorie interesanta de emigranti, tributari cutezantei si spiritului de aventura, rabdarii si asteptarii, dorintei si neputintei, euforiei si negrei disperari în momentele de grea cumpana, în aceeasi masura. Ei sunt cei care-au avut curajul si taria psihica de a descinde din tarâmul ierbii verzi de-acasa pe meridianele lumii, cautându-si frenetic calea si luptând cu bratele, inima si mintea pentru realizarea dezideratelor lor – la prima vedere fantasmagonice. Eroii cartii sunt prietenii lui Dumitru Sinu, alias nea Mitica, exemple reale de curaj si abnegatie în straduinta lor de a ascede într-un alt fel de spatiu, în care principiul meritocratic nu tine cont nici de origini, nici de clasa sociala.

Nea Miticavinovatul principal al dezvaluirilor întâmplarilor structurate de catre Octavian Curpas în cele 30 de capitole -, este doar axa în jurul careia se rotesc povestile adevarate ale unor români îndrazneti, inteligenti, neînfricati, care, odata ajunsi în lumea noua se zbat sa-si realizeze visele cu truda mintii si a bratelor, si chiar reusesc. Pe scheletul unor însemnari facute de nea Mitica pe parcursul celor peste 63 de ani de pribegie si relatarile sale trunchiate despre oameni care i-au marcat viata, autorul, priceput în extragerea informatiei de la interlocutor (sa nu uitam, Octavian Curpas detine un portofoliu însemnat de interviuri realizate de-a lungul carierei sale jurnalistit) si neîntrecut documentarist, tese într-un mod original, frânturi din viata apropiatilor lui Dumitru Sinu în pânze de carte-document, o completare originala adusa istoriei emigratiei românesti.


Întâlnirea dintre autor si viitorul sau subiect de carte are loc în holul unui hotel din Phoenix, Arizona, purtând numele CORONADO, care citit de la cap la coada si adaptat contextului, ne conduce spre sintagma – O, DA, NOROC! – putând fi considerata leit-motivul vietii exilatului care spera în steaua norocoasa; aici începe sirul relatarilor ce stau la baza scrierii acestei carti. Oare norocul ce radiaza prin toti porii hotelului Coronado este oare doar al lui Mitica, sau al nostru, al cititorilor, care avem ocazia sa patrundem astfel în tainele vietii emigrantilor, poate, nu de putine ori invidiati de catre unii dintre noi? În opinia mea, este un câstig pentru toti cei care vor citi pe nerasuflate o carte scrisa cu truda, responsabilitate si daruire, incubând o munca asidua de documentare din surse scrise (multiplele trimiteri la istoria românilor din perioada postbelica) si în aceeasi masura din sursa vie, directa – autorul folosindu-se abil de informatii prelevate direct de la unii dintre eroii înca în viata (Tiberiu Cunia, Luciana Stanila, Doina Nicula, copiii doctorului Traian Stoicoiu).

Nea Mitica deruleaza pe ecranul sufletului foiletonul vietii de emigrant în mai multe episoade, în care apar doar cele mai importante dintre cele vreo 460 de  persoane cu care s-a intersectat de când a parasit România. Acesti adevarati artizani ai riscului si-amici fideli ai aventurii (în sensul bun al cuvântului), sunt luptatori ai revolutiei pentru mai bine, într-o lume noua, fie ca aceasta este Franta, Canada sau Statele Unite ale Americii. Farmecul si ineditul respira prin filele cartii scrise cursiv, gratie talentului si stilului scriitoricesc specifice autorului, frumos armonizate cu îndrazneala de a scrie despre personaje reale, interesante si foarte diverse. Interlocutorul sau, nea Mitica, îi faciliteaza patrunderea subtila în istoriile de viata ale unui complex de profile umane, pe care le slefuieste în atelierul literar, prezentându-le sub forma unor adevarate modele, ziditoare de cetati de suflet românesc pe trei continente: Europa, America, Africa.

Mai mult sau mai putin cunoscuti, eruditi sau oameni simpli, dar plini de spirit, prietenii lui nea Mitica sunt caractere otelite de viata în exil, dar cu sufletele înrourate mereu de dorul de acasa: oameni cu doua patrii, dar cu un singur suflet – sufletul de român! Vasile Târa – un bistritean cu studii la Sorbona, Costica Vâlceanu – scriitor de cancelarie al elitelor culturale canadiene, Dan Isacescu – simbolul aventurierului pribeag printre closari pe malul Senei, Sandu Ionescu – prototipul businessman-ului autentic, exponentul românului harnic si-al patriotului postbelic în persoana lui Ion Ritivoi – liberalul de încredere al lui Bratianu sunt doar câtiva dintre cei despre care putem citi în paginile cartii. Nu intentionez pe toti sa vi-i dezvalui, dar nu-i pot trece cu vederea pe Tiberiu Cunia – care astazi traieste la Syracuse, New York si pregateste pentru tipar cel mai complet Dictionar Explicativ al Limbii Aromâne -, sau pe Eugen Stefanescu al carui nume-l poarta un domeniu împadurit din Guineea – expert FAO, timp de 26 de ani în Africa. Nu este de neglijat figura proeminenta a doctorului Traian Stoicoiu – românul al carui bisturiu a adus vindecarea multor candieni din Calgary si unul dintre cunoscutii lui Constantin Brâncusi si-al adevarului despre operele sale.

Dupa ce a parcurs cartea, Tiberiu Cunia marturiseste: Desi multi dintre noi au plecat pentru libertate si o viata mai buna, am fost si multi care am plecat cu gândul de a reveni în tara. Generatia noastra nu a putut face altceva decât sa tina vie, în strainatate, în constiinta lumii, o viziune a unui popor subjugat de o dictatura comunista. Poate ca, dupa ce voi termina dictionarul, as putea scrie o intro recenzie, comentarii asupra personajelor si a evenimentelor pomenite de Mitica. Nu ca este important sa dau si o alta imagine a lor, dar, într-un fel, mi-ar face mare placere (mie, daca nu cititorilor!), sa traiesc din nou, în amintire, timpurile din trecut. Ori, mult mai mul decât atât, sa scriu o lucrare în care sa se vada interpretarea mea, a atmosferei din mijlocul refugiatilor de atunci, a dorintelor si simtamintelor ce-i animau atunci, dorul de tara, de familie si visele ce le aveau, ce-i obsedau…

Condeiul scriitorului nu lasa sa treaca neobservate nici valorile nationale ramase acasa, având un exponent remarcabil în persoana doamnei profesor doctor Luciana Stanila, unul dintre deschizatorii de drumuri ai pepinierei de medici si specialisti în stiinte medicale – Universitatea de Medicina si Farmacie Iuliu Hatieganu din Cluj Napoca. Luciana Stanila este o fiica a Sebesului de Sus, din Marginimea Sibiului, vecina si prietena a lui Dumitru Sinu, care si azi, când vorbesste despre ea îi spune Lucica. De fapt, toate povestirile adevarate ale lui nea Mitica sunt reflectarea evidenta a spiritului românesc ramas viu în sufletul sibianului cutreierând continente în cautarea desavârsirii.

Nea Mitica! Însusi diminutivul folosit de prieteni pentru Dumitru Sinu avertizeaza cititorul ca are de-a face cu un personaj îndragit, care inspira simplitate si apropiere, ingeniozitate si spontaneitate. El este exponentul descurcaretului, iar numele, chiar i se potriveste de minune! Nu trebuie sa-nvat nicio meserie! – afirma Dumitru Sinu atunci când, departe de tara, apropiatii îi strecurau subtil ideea ca i-ar prinde bine sa stapâneasca o meserie. Dar lui nu i-a pasat de spusa nimanui – meserie n-a învatat, dar s-a descurcat – a cutreierat lumea, a muncit si-a reusit sa-si faca un rost, sa aiba o familie minunata, sa detina propriul hotel, sa deschida sufletul si punga atunci când este cazul si, mai ales, nu a uitat niciodata ca este român!

Copil orfan de mama de la trei ani, crescut în spiritul sanatos al omului simplu de catre tatal si bunicii sai – oameni harnici si cu frica lui Dumnezeu din Marginimea Sibiului, ajunge ca la vârsta maturitatii sa ia o decizie capitala pentru viitorul sau, apucând drumul strainatatii. Iugoslavia, Italia, Franta, Canada, Statele Unite! Iata drumul exilului urmat de Dumitru Sinu! Munca si risc, dezamagire si împlinire sub umbrarul norocului, toate-si dau mâna, si-mpreuna i-aduc satisfactia finala! Prieten cu toti cei de la care a avut de învatat – chiar dac-au fost români, evrei, tigani sau alte natii, Mitica Sinu s-a descurcat si despre toti el vorbeste frumos.

N-a avut posibilitatea sa urmeze scoli înalte, desi, Doamne, cât i-a placut cartea! Dar a stiut si-a vrut mereu sa învete, sa cunoasca si sa se înconjoare de prieteni eruditi, se trezea de 30 de ori pe noapte si citea sapte ore pe zi, dupa cum marturiseste însasi Nicole, canadianca de origine franceza ce-i este soata de-o jumatate de secol si pe care o catalogheaza ca fiind cea mai românca dintre canadience, pentru ca a a dorit si a reusit sa stapânesca, în numai sase luni, limba româna. «Acasa» a lui nea Mitica este o oaza de liniste ratacita în forfota orasului, o casa spatioasa, fara pretentii exuberante, dar cu mult gust si foarte primitoare, calda, din peretii careia parca razbate mirosul cernelii si aroma dulce a amintirilor – ne spune autorul. Îi este biblioteca plina de carti valoroase, apartinând literaturii române si universale; citeste beletristica, istorie, filosofie, despre vietile scriitorilor si marilor învatati ai lumii. Dar nu-si uita obârsia si neamul.

Descins în lumea noua din Sebesul de Sus, din Marginime, nea Mitica ramâne cu amintirea satului în suflet. Îsi aduce aminte, pâna în cele mai mici amanunte, de locuri, de oameni, de obiceiuri si traditii de care-i este dor. Consatean cu Goga si Cioran, asa se considera Mitica, pentru ca si cei doi colosi ai culturii românesti au aceleasi radacini, puternic înfipte-n tinuturile Sibiului. Nu degeaba, în conversatiile sale îndelungi cu autorul, nea Mitica recita cu patos versurile poeziei Casa noastra, devenite chiar forma de salut între cei doi parteneri de dialog: De ce-ti stergi ochii cu camasa,/ Ori plângi, vecine Niculaie?… Cu siguranta, Dumitru Sinu plânge, asemeni tânarului sau vecin, Octavian Curpas, atunci când îsi amintesc, acolo, sub soarele fierbinte al Arizonei, de glasul mamei care spune, asemeni prototipului uman elogiat în minunatul poem al lui Goga – Si parc-aud pocnet de bici / Si glas staruitor de sluga / Rasare mama-n coltul surii, Asaza-ncet merindea-n gluga… /Înduiosata, ma saruta / Pe parul meu balan, pe gura : / «Zi Tatal nostru seara, draga, / Si sa te porti la-nvatatura»

Facând referire la rostul vietii, nea Mitica are un veritabil model de gândire filosofica, în însusi Luceafarul poeziei românesti, Mihai Eminescu, caci el afirma: “Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare! Si, printre altele, pentru faptul ca a spus:  «Poti zidi o lume-ntreaga / Sa darâmi orice ai spune / Peste toate o lopata / De tarâna se depune» – si-apoi continua, atentionându-ma subtil -: Niciodata sa nu uiti lopata lui Eminescu! Nea Mitica mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vietii: «La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii astia, ce parere au despre moarte si daca s-au gândit vreodata la realitatea mortii. Ramân surprins când constat ca majoritatea dintre ei nici nu se gândesc ca într-o zi vor muri; poti sa faci orice în viata aceasta pentru ca pâna la urma tot la lopata lui Eminescu ajungi!” Adevarat si foarte bine punctat!

Multe s-ar mai putea spune pe marginea acestei carti-document, însa doresc sa va las sa-i dezlegati misterele prin placerea lecturii… Octavian Curpas a adunat mereu în jurul sau, benevol, truditori pe tarâmul cuvântului carora le-a promovat neconditionat scrierile si le-a încurajat latura creativa, sustinând propagarea permanenta a suflului cultural românesc pe toate meridianele lumii. Desi ne-a obisnuit cu interventiile sale jurnalistice prin prestatia-i neobosita în ziarele si revistele din diaspora pe parcursul mai multor ani – si a facut-o bine -, iata ca aceasta carte îi întregeste imaginea cu aceea de carturar priceput, dându-ne posibilitatea de a cunoaste tainele unei lumi în care el însusi vietuieste: o lume a necunoscutului în care daca patrunzi esti nevoit sa te adaptezi, sa-ti modelezi viata si sa-i îmbratisezi principiile, dar fara sa poti vreodata sa-ti uiti radacinile.

Georgeta Resteman

Cluj Napoca, octombrie 2011

Cartea „Exilul românesc la mijloc de secol XX”

Despre cartea „Exilul românesc la mijloc de secol XX; Un alt fel de pasoptisti români în Franta, Canada si Statele Unite” de Octavian Curpas, editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011

de Anca Negru

Aceasta carte se încadreaza undeva la confluenta a trei mari domenii: documentul istoric, memorialistica si beletristica surprinzând cu nonsalanta si dezinvoltura într-un stil jurnalistic aparte elemente din toate cele trei arii de cunoastere mai sus-mentionate.

Este document istoric prin faptul ca noteaza acte istorice si vine cu date, evenimente, situatii ale exilului românesc si diasporei respective, este memorialistica pentru ca amintirile lui nea Mitica (Dumitru Sinu) sunt liantul, motorul, pretextul si conglomerantul întregului excursus, este beletristica pentru darul de a povesti, adica pentru povestirile cu sarmul lor implicit prezentate în aceasta opera.

Cartea debuteaza prin întâlnirea cu personajul-liant si a celor secundare (exilul, prietenii de exil, satul românesc, traditiile, România si românii) subîntelese mai întâi, abia apoi redate, descrise în amanuntime atât în privinta vietii, cât si a carierei lor (p. 5 „Nea Mitica, pe numele sau Dumitru Sinu, parasise România în 1948. avea sa îmi povesteasca însa, mai târziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care vazuse lumina zilei, într-un sfârsit de toamna târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie?”).

Cartea este structurata dupa personajele ce sunt descrise (personaje-capitol) sau teme-capitol (satul, traditiile) sau presarate pe parcursul întregii carti memoriile personajului principal, Dumitru Sinu.

Fiecare capitol este o suma de povestiri din care se desprind lectii de viata, cogitouri asupra existentei.

Povestirile se înlantuie unele de altele, iar autorul omniscient le „prevesteste”, urmând fiecare ita de poveste, stiind-o, încadrând-o în sirul nuvelistic al cartii.

Trecutul devine astfel ca un fluviu evenimential, factic si uman, iar revenirile în prezent nostalgice.

Povestirile sunt punctuale, factice, spuse, culese si alese cu talent de povestitor, cititorul trecând dintr-una într-alta ca într-un labirint de povestiri.

Povestirile vin cu detalii istorice relevante, dar si cu umor ceea ce adauga o anume savoare lucrarii (e.g. „o stampila nemteasca facuta dintr-un cartof si cerneala”, „Da, domnule, Pierre Rosetti este francez” etc).

Totusi, apar unele explicatii redundante sau facile („alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille)”), repetari de informatii uneori binevenite pentru reîmprospatarea memorie, alteori agasante, venite la prea scurt timp (e.g. Capitolul XV Titi Filip, iar în capitolul XVI, p. 100 „Unul dintre ei, Titi Filip, stia si greaca si cu o grecoaica s-a casatorit”), expresii repetitive („orasul luminilor”, „tara frunzei de artar”, „ortaci de pribegie”, „limba lui Voltaire”).

Personajul si personalitatea lui nea Mitica prinde contur cu fiecare povestire: autodidact, încapatânat, insistent în a-si urmari visele, loial, devotat, iubitor de carte si cultura, plin de umor, hotarât etc, întreaga lucrare debordeaza de spiritul lui atât de frumos.

Cartea „Exilul românesc…”de Octavian Curpas este o lucrare în care realitatea, memoria si documentul istoric se integreaza în armonia cuvântului, ca pentru a da o mai mare frumusete povestirilor, ca pretext de a face literatura.

 

TITI FILIP – Fost campion pribeag prin lume

De vrei sa-ti începi cartea, mai Mitica, atunci vei scrie asa: vei începe cu Constantin Filip (Titi) din Bihor, campionul român la înot pe spate, capitanul echipei de polo din Oradea în 1945-1946, cu mine adica! – îi spunea Titi Filip lui Dumitru Sinu, într-o convorbire telefonica ce se consumase cu ani în urma între cei doi prieteni, atunci când nea Mitica se gândise ca ar fi bine sa aseze în file de carte, toate amintirile sale din viata de refugiat.
   Cu tatal medic si mama evreica, nefiind dispus sa suporte consecintele originii sale semite, într-o societate ostila, condusa de comunisti, Titi Filip îsi cauta norocul în lumea libera, pribegind pe trei continente si încercând sa-si împlineasca destinul departe de România. 
   Dezradacinarea unui campion
    Titi Filip s-a nascut la Oradea. A fost sportiv de performanta, un priceput înotator pe spate. Alaturi de fratele sau, Gicu Filip  juca polo pe apa la echipa Crisul  Oradea. Îi povestise lui Dumitru Sinu, de multe ori, despre viata de sportiv: Îi bateam pe bucuresteni cu 10 la 2 sau 25 la 5. Fratele meu le mai dadea mingea, dar ei, da’ de unde, tot nu marcau! Bucurestenii tot bucuresteni sunt! Iar când noi strigam spre public: «Traiasca! Traiasca! Traiasca!», ne raspundeau cu «Een! Een! Een!» – cuvânt ce înseamna «traiasca», pe ungureste. Ne agreau bucurestenii!
    Tatal sau, medic recunoscut în Oradea acelor timpuri avusese de suferit de pe urma comunistilor (sotia lui era evreica); se refugiase la Timisoara cu toata familia, dar aici Titi si ai sai se simteau dezradacinati: Refugiul mi-a fost greu…tatal meu era doctor, dar dupa ce-ti strici cuibul… – îi povestea Titi lui Dumitru Sinu.
    La un moment dat se hotaraste sa paraseasca România si ia calea exilului. Fratele sau, Gicu (George) Filip, medic de profesie, pleaca si el din tara si se stabileste în Germania. Nea Mitica Sinu nu mai stie nimic de el, doar ca este în viata si ca locuieste în Germania.
    Paradoxal, vietile lui Titi Filip si a lui nea Mitica se intersecteaza, dincolo de  granitele tarii, de mai multe ori. Se cunosc la Paris si se împrietenesc. Niciunul dintre ei nu avusese vreo meserie în România. De multe ori Titi, mai în gluma, mai în serios îi spunea amicului sau: Mai Mitica, daca am avea si noi o meserie….
    Parisul parca i-a adunat pe toti prietenii lui Mitica la un loc. Mai apoi, fiecare dintre ei si-a luat zborul spre directia trasata de linia  propriului destin… Dupa Paris, Mitica Sinu si Titi Filip se reîntâlnesc în Canada, la Montreal si Vancouver… 
      Când ceri bani si te trezesti cu… portocale!
    „Îmi amintesc de Titi când ne întâlneam toti prietenii, la Montreal. Când primea o scrisoare sarea în sus si cânta: Mi-a venit scrisoarea / Mi-a venit adresa! -, bucurându-se ca un copil” .
    El astepta o scrisoare anume, care pâna la urma a si sosit: avea o matusa la Montreal, dar nu-i stia adresa; sosise acum, odata cu scrisoarea. Fiecare emigrant încerca sa-si gaseasca drumul, cautând puncte de sprijin într-o tara în care nu cunostea pe nimeni. Însusi faptul de a sti ca ai o cunostinta, cât ar fi de îndepartata, cu care sa poti lua legatura atunci când ai nevoie, sau pur si simplu pentru a nu te simti atât de singur, conta foarte mult! Viata refugiatilor nu a fost niciodata nici simpla si nici usoara. În momentele în care disperarea pune stapânire pe tine, o vorba buna, un sfat, oricât de neînsemnat, valoreaza mai mult decât orice pe lume.
    Nichita Tomescu, avocatul bucurestean despre care povestise nea Mitica, când a aflat ca în sfârsit, Titi si-a gasit matusa i-a dat un sfat util: Auzi, când îi ceri bani, nu-i ceri pentru tine ci pentru prieteni. Spui ca ai mai multi si îi mai spui în ce situatie suntem… ca nu prea avem de lucru, ca o ducem greu…
    Bucuros ca îsi gasise matusa, oradeanul nostru, plin de speranta, îi face imediat o vizita. Era aproape sigur ca întâlnirea cu ruda sa îl va salva, îi va deschide o cale, poate chiar îi va da ceva bani… Când s-a întors, Dan Dinescu, un alt confrate, l-a întrebat: Mai,Titi, ai adus sau n-ai adus bani? V-am adus fiecaruia câte-o portocala –, a fost raspunsul lui Titi, în timp ce scotea niste portocale dintr-o plasa ponosita – stiti ce mi-a zis matusa? «Titi, eu fac orice pentru tine. Dar banii-s tare rari, si-aici» – si mi-a dat, spre consolare, câteva portocale…
    Dan Isacescu, românul care ajunsese în Franta într-o cutie fixata artistic între rotile unui tren, cel care statuse printre closarii din Paris pe malul Senei, foarte indignat, îi spusese: De ce le-ai luat? De ce nu i le-ai trântit în fata? În naivitatea lor, toti au crezut ca Titi va fi ajutat de acea matusa. Se înselasera însa si erau constienti de faptul ca nimeni altcineva, decât ei însisi se puteau ajuta: neamurile sunt neamuri, dar pâna la bani!
      Despre meserie cu mult umor
    Titi Filip era cel mai spiritual dintre prietenii cu care se înconjurase Mitica Sinu. Inteligent, agil si cu abilitate în vorbirea mai multor limbi straine – pentru ca  stia bine engleza, franceza, germana, maghiara si greaca – era de cele mai multe ori sarea si piperul întâlnirilor lor.
    Avea darul de a te scoate din starile mai putin placute si a te bine dispune atunci când erai catranit: “Când jucam la bursa, venea de multe ori si Titi si ma întreba: Mitica, ai facut ceva la bursa?- Da, am pierdut 7.000 de dolari – îi raspundeam, iar el ma corecta în momentul imediat urmator, spunându-mi: Mai, n-ai pierdut 7.000 de dolari, tu ai pierdut 7.000 de pui pane!”- râse Dumitru Sinu, amintindu-si ca tare îi mai placea sa manânce oradeanului!
    Pe vremea când muncea la taiat de lemne în padurile canadiene, împreuna cu Dumitru Sinu, Radu Bumbaru si Cornel Popa (acesta din urma fiind cel care cumparase o parcela de padure pentru defrisare si valorificarea lemnului), Titi, le zicea: Mai, eu vin cu voi la padure, dar sa nu ma lasati sa-mi tai piciorul!  Le dadea astfel de înteles ca el munceste, dar trebuie sa manânce bine, ca sa faca fata…
   Indiferent unde se muta, Dumitru Sinu continua sa tina legatura cu prietenii sai cu care vorbea la telefon ore în sir. Astazi îsi aminteste ca era deja în Arizona când   începuse sa-si adune la un loc toate amintirile, si-i destainuise lui Titi Filip într-o îndelunga convorbire telefonica, intentia de a scrie o carte a exilului.
    Daca vrei sa scrii ceva despre mine, atunci scrie ca «meseria» mea a fost aceea a unui «disperat», eu nu sunt ca Radu, un optimist. Poti mentiona si poezia pe care am scris-o la Vancouver: «La Vancouver în Canada / Ploua ziua, ploua noaptea / ploua, poate ma înec / Da-o dracului, ca plec! / Nu mai stati, români  flacai / Colindati lumea prin vai /Faceti ca si Decebal / Cu caruta sau pe cal». Si nu uita sa descrii zapada canadiana si nici cum dormeam toti sapte la Montreal într-o camera, sa nu uiti!
    Acea disperare a lui Titi era justificata, pentru ca el, performerul sportiv al unor vremuri trecute, baiatul de doctor, caruia nimic nu-i lipsise, se trezise într-o  lume noua, diferita de cea lasata acasa, în care, neavând o meserie era nevoit sa se descurce cum putea… Dar era harnic si nu se dadea la o parte atunci când era vorba de munca.
    Cum nu se putea sa se încheie o discutie cu nea Mitica decât pe un ton vesel, îi zise în finalul acelei convorbiri: Ia stai înca un pic sa-ti zic una de la Bihor si în secunda urmatoare a si început sa cânte cât îl tineau plamânii: «Cum dai mama laptele / Tri li li li li / Trei pitule, domnule! / Cum dai mama smântâna / Tri li li li li / Tot asa ca vecina! / Lasa-l mama si mai jos / Nu pot domnule, ca-i gros!»
    Sa tot ai un asemenea prieten, care sa nu te lase niciodata sa te-adâncesti în umbra gândurilor tale si sa-ti aduca mereu buna dispozitie! Dar viata cu cararile ei încurcate, uneori ne tine departe de cei pe care-i iubim, pentru ca-si urmeaza cursul firesc. Asa s-a întâmplat si cu Titi.
      O noua viata pe „continentul negru”!
    La Vancouver Titi Filip a întâlnit-o pe Elfy (Elfyca, pe numele întreg), o blonda foarte frumoasa, grecoaica, fiica unui capitan de vas. Pe lânga greaca, limba ei materna, Elfy vorbea limba engleza si franceza. Cunoscând bine limba greaca, având el un sarm aparte, lui Titi nu i-a fost greu s-o cucereasca pe frumoasa elena. Mai târziu, cei doi s-au casatorit. Se potriveau de minune, formând un cuplu de invidiat.
    Viata lui Titi s-a schimbat radical dupa casatorie, si-a modificat total traiectoria si prioritatile au fost altele. Au parasit Canada si s-au mutat într-o tara din Africa. Titi si-a gasit imediat un serviciu la primaria orasului în care s-au stabilit.
    Elfy i-a daruit mai apoi un copil, o fetita, careia i-au dat numele Ileana. „Fetita de-atunci – îmi spune Dumitru Sinu – astazi este femeie la casa ei, casatorita cu un grec, împreuna cu care s-a stabilit în Grecia”.
    Dar viata în Africa presupune anumite riscuri si nenorocirea a facut ca Elfy sa se îmbolnaveasca de tuberculoza si sa se stinga din viata, înainte de vreme, pe pamânt african.
    Odata cu plecarea din Canada, legatura dintre Titi Filip si Dumitru Sinu s-a întrerupt. Primea din când în când doar vesti despre evenimentele importante din viata lui Titi.
    Dupa înmormântarea sotiei sale, Titi i-a trimis lui nea Mitica o scrisoare în care îi relata ceea ce se întâmplase, încheind cu tristete: Mai, Mitica, un popa rus a oficiat înmormântarea si eu nu întelegeam nimic… Era frig… iar eu o tineam pe Ileana de mâna…De-atunci, Dumitru Sinu nu mai stie nimic de prietenul sau, sportivul pribeag pe trei continente…

Octavian Curpas

 

Ratiunea de a fi a românului cu doua patrii – marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX
Un alt fel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite
autor, OCTAVIAN CURPAS

Arareori am parcurs cu asemenea usurinta aproape trei sute de pagini dense si pline de neprevazut. Impresionantul volum de informatie, prelucrat cu vadit talent gazetaresc de autorul Octavian Curpas, nu poate trezi decât admiratie si respect. Curiozitatea e oricum gâdilata din start, odata cu citirea titlului, care spulbera orice îndoiala cu privire la dimensiunile respectabile ale acestui proiect ambitios.
Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fara aportul domnului Dumitru Sinu – Mitica –, exponent al unei generatii întregi de români care au parasit România la mijlocul secolului trecut. Gratie notitelor sale si memoriei prodigioase exista de pe acum acest adevarat „catalog de români destoinici” care se citeste cu sufletul la gura. Responsabil pentru stilul jurnalistic antrenant, inconfundabil, Octavian Curpas pune accentele la locul potrivit si ne transpune într-o lume pestrita, populata de personaje din cele mai interesante. Amanuntele biografice din viata numerosilor români emigranti pomeniti aici sunt intercalate cu anecdote din vietile lor, totul relatat în fraze clare si curate, în eficientul stil specific reporterilor de calitate. „Portionata” în capitole scurte, purtând titluri cu impact maxim, informatia se succede în cascade care creeaza dependenta, îndemnând la citirea mai departe: un text fluid.
Desi sesizam ades tragismul unor situatii fara iesire, atotprezentul umor relativizeaza impactul, punctând cu sare si piper si descretind fruntile. Întregul volum e o marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire al inimosilor protagonisti. Nu-i de mirare ca un irlandez din anturaj declara la un moment dat ca: „Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!” Dintre toti, admiratia deosebita o merita Mitica Sinu, cel care „avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el”. Învatatura de baza pe care ne-o lasa mostenire, dupa o viata plina de lectii interesante este aceea ca „Pe toate nu poti sa le ai, ca n-ai unde le pune!”
Treizeci de capitole se succed ca un adevarat tablou al puternicului exod de refugiati spre Occident înregistrat în anul 1948, acest adevarat pasoptism al secolului XX. Nu doar experienta personala, ci si imensul volum de informatii adunate din carti dau greutate celor relatate. Octogenarul Mitica Sinu iubeste atât de mult cartile încât pâna si sotia lui e descumpanita, pentru ca aprindea lumina de 30 de ori pe noapte si citea cam sapte ore pe zi. Lucru care nu stirbeste cu nimic dragostea si devotamentul de care da dovada canadianca Nicole Sinu, „cea mai românca dintre canadience”, o femeie de exceptie.
Pâna si hotelului pe care îl poseda în Phoenix, Arizona i-au ales un nume cu tâlc: CORONADO; citit de la coada la cap suna pe româneste tonic: O DA NOROC! Dar norocul e doar o parte din darurile care i-au fost propice lui Dumitru Sinu în viata.
Fidel motto-ului corectitudinii si acuratetei desavârsite, ramânând nepartinitor, autorul Octavian Curpas lasa totusi sa transpara printre rânduri afectiunea si admiratia pe care i-o poarta prietenului drag de pe acum. Poate cele mai miscatoare pasaje în acest sens sunt cele dedicate satului si meleagurilor natale din preajma Sebesului de Sus. „Locurile de la poalele Moasei n-ar fi fost însa atât de frumoase fara însufletirea pe care le-o dadea o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat.” Rapusi de dor, unii chiar s-au întors înapoi din exil. Declaratia plina de patos a unuia dintre ei este mai elocventa decât orice demonstratie stiintifica: „Când te apuca dorul de vatrar, de troaca în care framânta mama pâinea si de scârtâitul fântânii nu mai rezisti si-atunci te întorci acasa”.
Dupa cum remarca autorul, trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica… specifica oamenilor cu doua patrii. „Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitica o imagine realista asupra României zilelor noastre”, spune Octavian Curpas.
Revenit într-o vizita în România în anul 2001, octogenarul Mitica Sinu remarca lucid: „…Erau toti straini, si eu eram strain pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odata…”
Si exact aici, în fraza care încheie cartea, se afla miezul si ratiunea de a fi a acestei antrenante aventuri literare: nevoia de a completa o lacuna istorica în sensul continuitatii memoriei noastre de neam. O placuta lectura!

Gabriela Calutiu- Sonnenberg, Spania, Octombrie 2011

 

SANDU IONESCU – Un businessman cu scânteie

“Sandu Ionescu este cel mai prosper om de afaceri din generatia mea – rosteste cu admiratie Dumitru Sinu. Locuieste în Elvetia si este multi milionar. I-a placut sa munceasca si a stiut cum sa se organizeze dupa ce a prins cheag”. Îi priveam mimica în momentul în care a început sa-mi vorbeasca despre Sandu Ionescu si am citit în ochii lui aprecierea pe care o avea fata de omul si businessman-ul Ionescu.
    Nea Mitica l-a cunoscut pe Sandu Ionescu în Iugoslavia. Era din Constanta si nu se codea sa munceasca, era deosebit de harnic. “Îmi amintesc cum în Iugoslavia eram mai multi care încarcam un vagon, printre care si Sandu Ionescu. Vazând lentoarea cu care se misca la munca o seama dintre noi, le-a spus celorlalti, fara sa se sfiasca: Plecati, mai, ca voi numa’ ne încurcati! Ramaseseram doar trei: Sandu Ionescu, Mihai Pop si eu, si noi am încarcat mai departe vagonul.”
    Drumurile lor s-au intersectat dupa aceea în Italia si mai apoi, la Paris. În Franta a urmat cursurile universitare si a absolvit Facultatea de Silvicultura. Universitatea unde îsi facea studiile Ionescu, la Nancy, îi avea la acea vreme ca studenti si pe Eugen Stefanescu si Tiberiu Cunia, alti doi români, intelectuali elitisti cu care nea Mitica a avut o relatie de prietenie deosebita.
    Parisul a fost pentru Sandu Ionescu, la fel ca si pentru alti emigranti români, locul în care a învatat, si spun asta nu numai din punctul de vedere al licentierii lui în silvicultura, ci prin prisma formarii lui ca viitor om de afaceri: mintea-i mergea, harnic era, agilitatea nu-i lipsea, de curaj, nici nu se pune problema ca i-ar fi prisosit, asa ca avea toate prerogativele pentru a deveni un adevarat businessman.
    Rutina dintr-un birou parizian combustibilul unei noi afaceri
    La Paris, Sandu Ionescu avea un loc de munca într-un birou, dar nu în domeniul în care îsi terminase studiile. Munca de birou i se parea fada, nu simtea ca i se potriveste deloc. Într-o buna zi s-a hotarât sa renunte la acest gen de munca si a facut-o într-un mod inedit, care a constituit ulterior piatra de temelie pentru prima lui afacere proprie: a mers la birou îmbracat într-o salopeta, cu o galeata si o perie, hotarât sa spele geamurile cladirii în care era sediul societatii la care lucra.  Când seful lui l-a vazut l-a întrebat mirat: Pai cum te-ai deghizat asa? Dar el chiar nu se deghizase, simtise el ca munca de rutina din birou nu se potriveste cu zelul pe care-l avea, si i-a raspuns ferm si fara nici cea mai mica urma de inhibitie: Nu m-am deghizat, acesta sunt eu! Ieri am fost deghizat, aici la birou. Eu de azi înainte o sa spal geamuri.”
    Cladirea în care lucrase avea sapte etaje. Simtindu-se stapân pe situatie, cu fermitate a început sa negocieze cu fostul sau sef si i-a facut o oferta de lucru pentru a curata geamurile cladirii: Uite, acesta este pretul meu pentru spalarea geamurilor acestei cladiri. Daca doresti, ti le spal pe toate. Daca nu, nu e nicio problema, plec mai departe!  Si astfel, Sandu Ionescu îsi începe prima afacere, spalând geamurile cladirii pe frontispiciul careia era scris Trocadero. 
   Prosperitate = munca + seriozitate + rigurozitate
   Era o afacere foarte buna, investitia era minima si profitul bunicel.  A contractat încet, încet, lucrari si la alte institutii, a achizitionat echipamente profesionale si afacerea lui Sandu Ionescu a luat amploare. Avea contracte cu cladiri de birouri, scoli si alte institutii la care facea curatenie de la A la Z si îsi câstigase deja un segment important de clienti, care-i apreciau  seriozitatea si calitatea muncii, si, nu în ultimul rând, apreciau omul. Adusese 22 de femei din Portugalia sa lucreze pentru el. Si nea Mitica venise din Canada, sa lucreze o perioada pentru Sandu Ionescu, în Franta. Spala podelele la câteva scoli si treaba mergea foarte bine.
“Sandu avea de lucru apoi la niste apartamente de lux. Trebuiau lacuite. Eu aveam trei prieteni nemti, în Canada. I-am sunat si le-am spus ca le-am gasit de lucru la Paris. Si-au lasat lucrul în Canada si au venit la Paris. Prietenii mei din Franta spuneau: Câta încredere au avut în tine nemtii astia! Sa-si lase job-urile din Canada si sa vina aici pe vorba ta?!  Pai, astia-s prietenii mei, le-am spus eu” – povesteste nea Mitica.
      “L-am iubit pe Sandu mai mult ca pe toti, pentru ca el era ca tata – spunea Dumitru Sinu –. Tatal meu, când îsi platea muncitorii, baga mâna în buzunar si cât scotea, atâta le dadea. Îi platea foarte bine. Asa era si Sandu Ionescu”.  Dupa ce terminau lucrul le dadea masina si mergeau în vacanta. “Am fost si în Italia, la Salvatore, un prieten de-al meu, împreuna cu nemtii. Am facut toata Italia. Cât timp am lucrat la el ne-a dat bani sa mergem în Spania, sa vizitam Grecia…” Ramasese cu multe amintiri placute nea Mitica si învatase o sumedenie de lucruri de la Sandu Ionescu, care i-au fost de folos mai târziu, când el însusi avea sa detina propria-i afacere. 
Când însa business-ul luase mare amploare si a ajuns sa faca foarte multi bani, fiscul din Franta s-a pus pe urmele lui, deoarece nu prea platea impozit pe profit. Nimeni nu se astepta ca o persoana sa faca atatia bani cu acest gen de afacere, de aceea, nu l-au impozitat la început.
    Daca stii sa te organizezi, poti câstiga oriunde
    Având o sotie elvetianca, Sandu Ionescu paraseste Franta si se stabileste definitiv în Elvetia. Dar nu se opreste din a munci si a se dezvolta, continuând afacerile si pe pamânt elvetian. “Era baiat destept, avea acea scânteie care i se aprindea în minte si-l ajuta sa-si gaseasca repede drumul de urmat”, îmi spune nea Mitica.
    În Elvetia, Sandu Ionescu detine mai multe afaceri prospere.  Are patru baieti si o fata.  Fiecaruia le-a dat câte un milion de dolari. Fiica lui Sandu Ionescu este proprietara celui mai elegant restaurant din capitala Elvetiei. S-a casatorit cu un italian care este bucatar.
    Copiii mostenesc  sau dobândesc pe parcurs îndemânarea parintilor în mânuirea si conducerea afacerilor, daca sunt educati în acest spirit. Si copiii prosperului om de afaceri nu s-au culcat pe laurii rezultatelor parintelui lor, ci au început, fiecare, sa-si organizeze viata, pornind însa de la un capital consistent pus la dispozitie de catre Sandu Ionescu. Câti copii aflati în situatia lor nu sunt la fel de norocosi ca ei, însa fie ca nu au vâna de afaceristi, fie ca pur si simplu duc o viata de lux, multumindu-se cu ceea ce au facut parintii lor! Nu oricine se naste cu spiritul afacerilor în sânge!
        Prietenia bate timpul
    “Îmi pare rau ca nu l-am vizitat niciodata în Elvetia – îsi exprima regretul Dumitru Sinu. Când am plecat din SUA si am locuit la Saint Gervais, eram foarte aproape de orasul în care se locuia el, în Elvetia. Dar nu ne-am dus sa-l vizitam. Am tot amânat si am zis: Las’ ca mergem saptamâna viitoare… si tot asa, pâna ne-am întors în America… El nu stia ca noi suntem în Saint Gervais, cu siguranta ca ar fi venit la noi!”
    În urma cu sapte ani, Sandu Ionescu l-a vizitat pe nea Mitica, aici, la Phoenix, Arizona. Au petrecut zile frumoase împreuna, au vizitat orasul si împrejurimile, au povestit nesfârsite ore, parcurgând cu drag amintirile trecutului lor comun, si-au împartasit gândurile, bucurându-se din plin unul de prezenta celuilalt. Au abordat toate subiectele posibile, pentru ca amândoi detin un bagaj de cunostinte care-i onoreaza, o cultura generala solida.
    “Sandu e un om cult – afirma nea Mitica -. Vorbeste bine franceza si germana si se descurca în engleza. În plus, el a stiut sa se organizeze. Mare lucru e sa nu pierzi vremea, sa înveti tot timpul câte ceva, sa cunosti cât mai multe limbi straine. Descurcatul acesta e un mare lucru! Trebuie sa stii sa te axezi pe ceea ce e folositor si sa ai si putin noroc!”.
    Iata cum gândeste Dumitru Sinu la cei 85 de ani ai sai, dându-mi de aceasta data exemplul unuia dintre prietenii sai apropiati. Afirmatiile sale sunt bazate, cu certitudine, pe propria experienta de viata, în primul rând, dar si pe cea a cunoscutilor sai, de la care si el a învatat în permanenta câte ceva.
   Mi-ar fi foarte greu sa-l întreb pe Dumitru Sinu pe care dintre prietenii sai îl considera cel mai bun. Nu am vazut niciodata un om care sa vorbeasca cu atâta placere si admiratie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat si pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fara sa vad nici macar un strop de invidie sau de ranchiuna.
    63 de ani de exil înseamna mult pentru un emigrant: învataminte trase din propriile întâmplari de viata, evaluarea fiecarui individ cu mare atentie si selectarea adevaratilor prieteni, înseamna sa stii, sa vrei si sa poti sa întinzi o mâna de ajutor atunci când cel de lânga tine are nevoie si asta pentru a putea primi la rândul tau, pentru ca niciodata nu stii ce-ti aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reusit sa se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a calit si l-a întarit si în care a reusit sa se înconjoare de foarte multi oameni care si-au dobândit în fata sa, statutul de PRIETEN. Daca ar fi sa polemizam pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona si a-i evidentia toate caracteristicile, implicatiile, avantajele si uneori, dezavantajele, asa ca las la latitudinea fiecaruia dintre dumneavoastra alegerea prototipului uman care sa întruneasca toate cerintele pentru a-l ridica la rangul de prieten.
    Daca prietenii lui Dumitru Sinu au fost multi sau au fost putini, numai Domnia Sa stie, dar în discutiile îndelungi pe care le-am purtat împreuna, mi-a vorbit despre cei mai apropiati si mai însemnati dintre ei…

Octavian Curpas

Când dragostea la prima vedere dureaza o viata de om

  „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemanarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta, cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si împlinirea celor uniti în taina casatoriei. O casatorie din dragoste a fost si cea dintre nea Mitica si Nicole, sotia sa. Cu toate ca lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urma, amintirile lor sunt înca vii. Sa ne întoarcem deci, în timp si sa le aflam povestea.
 „Tu vei fi sotia mea!”
    La începutul anilor ’60, când relatiile interumane functionau, când oamenii traiau printre alti oameni si nu închisi în camerele lor în fata unor monitoare si dependenti de telefoane mobile, iubirea aparea simplu, în orice moment al zilei si în cele mai ciudate împrejurari. Oamenii se întâlneau fata în fata, discutau si se priveau în ochi minute în sir, iar dragostea înflorea, firesc. Amintesc spusele lui John Maxwell (n. 1947) referitor la relatiile interumane: Cel mai nesemnificativ cuvânt – Eu. Cel mai important cuvânt – Noi. Cele mai importante doua cuvinte – Va multumesc. Cele mai importante trei cuvinte – Totul este iertat…
   Într-o asemenea zi, în urma cu o jumatate de secol, nea Mitica a întâlnit-o pe Nicole, viitoarea lui sotie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemanator cu „Safeway-ul” american din zilele noastre.  Mitica venea de la serviciu si s-a oprit la acest magazin sa-si cumpere alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil ca a fost o dragoste la prima vedere, pentru ca Mitica a intrat în vorba cu ea si dupa primele schimburi de cuvinte în limba franceza, i-a spus: „Tu vei fi sotia mea”. Oamenii care stateau si ei la rând, au considerat ca Mitica are chef de glume, au început sa vocifereze, pentru ca abuza de timpul lor, tinând-o ocupata pe casierita, cu snoavele lui. Dar nea Mitica s-a întors spre ei si le-a spus hotarât: „Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea! Este mult mai important decât ceapa voastra, sau ce vreti voi sa cumparati!”
   El – 37, ea – 19
   Discutia din supermarket fusese totusi atât de serioasa, încât trei luni mai târziu, în ianuarie 1964, nea Mitica s-a casatorit cu Nicole. Si daca Nicole si Mitica sunt împreuna si astazi, este pentru ca sufletele pereche se intersecteaza pe neasteptate, se recunosc dintr-o privire, se completeaza fara cuvinte, iar legatura dintre ele învinge orice obstacol si traieste vesnic.
   Desi a fost scurt, drumul celor doi pâna la altar a fost pavat cu mai multe obstacole. Întelegând ca relatia celor doi tineri este cât se poate de serioasa, parintii fetei au început sa ridice diverse obiectii. Prima a fost legata de diferenta de vârsta dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.
  „ Tu esti curata ca lacrima!”
  Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemenea majoritatii francezilor, avea radacini adânci în catolicism, iar pretendentul era ortodox. Daca biserica ortodoxa accepta destul de usor casatoria între doua persoane de religie diferita, catolicii erau mult mai exigenti si cereau convertirea obligatorie a lui Mitica la religia catolica. Procesul de convertire, anevoios si lung, presupunea o dispensa papala, sustinerea unui examen amanuntit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolica si abia apoi se putea oficia casatoria.
   Pentru Nicole, care era o fata tânara si curata, cu frica lui Dumnezeu, era important sa se casatoreasca religios. Obisnuia sa ajunga zilnic la biserica si sa se spovedeasca în fiecare duminica. Într-o zi, parintele i-a spus: Nicole, eu nu stiu de ce vrei sa te spovedesc în fiecare zi. Tu esti curata ca lacrima.
Preotul spune ca baiatul acesta este un om de caracter
    A urmat o perioada de incertitudini legate de faptul ca nea Mitica era de o alta nationalitate, iar familia lui Nicole nu avea posibilitatea sa-l cunoasca asa cum si-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nici o legatura sau cunostinta comuna care sa-l recomande calduros pe nea Mitica si sa-i convinga pe parintii lui Nicole, ca el este om serios, bine intentionat si cu un caracter integru.
   Dar nea Mitica, român hotarât si descurcaret, gasise în acel moment, solutia salvatoare pentru a obtine mâna alesei lui. A discutat cu parintele Popescu, preotul ortodox de la biserica româna din Montreal, un om educat si manierat care vorbea fluent limba franceza si l-a rugat sa le faca o vizita parintilor fetei acasa. Zis si facut. Preotul a stat la o bere cu tatal lui Nicole si în acest timp i-a povestit acestuia despre nea Mitica.
   Parintii lui Nicole au fost placut impresionati  de ceea ce au auzit. „Daca si preotul spune asa cuvinte frumoase despre baiatul aceasta, înseamna ca este un om de caracter”, si-au spus ei, renuntând sa se mai împotriveasca în vreun fel, casatoriei celor doi. Dragostea adevarata pe care i-o purta lui Nicole, dar si istetimea lui, precum si mâna de ajutor, întinsa la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitica un drum spectaculos în doi – el, alaturi de domnisoara Nicole. 
   Trei luni mai târziu   
   Au urmat planurile de nunta. Traditia spune: Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mâna mirelui. Evident ca parintii miresei au dorit si au încercat sa organizeze ceremonia la biserica de care apartineau, încercând sa respecte vechile obiceiuri care spun ca orice fata onorabila trebuie sa poarte rochia alba de mireasa si voalul în fata comunitatii care a vazut-o crescând si sa plece de acasa cu binecuvântarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolica.
   Dar catolicii au refuzat sa oficieze casatoria, deoarece nea Mitica era ortodox si din pacate, nu faceau nici o exceptie de la regula. Asa ca nea Mitica si Nicole i s-au adresat din nou parintelui Popescu, care le-a oficiat cununia religioasa în traditia ortodoxa, în Biserica Ortodoxa din Montreal. Trecusera deja trei luni de la discutia pe care viitorii miri o avusesera în supermarket.
   Dispensa papala
   Adevarata provocare a aparut dupa ce nea Mitica s-a însurat cu domnisoara Nicole, în religia ortodoxa. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost un soc puternic pentru ea. În plus, faptul ca biserica catolica nu le-a recunoscut casatoria, le-a determinat si pe rudele ei sa ia o pozitie defensiva. Ca urmare, rudele nu o considerau casatorita pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, traditiile si regulile scrise si nescrise în comunitatea franceza. Asa ca, Nicole era deprimata si plângea toata ziua, iar nea Mitica ajunsese în culmea disperarii, pentru ca nu mai stia ce sa faca sa o împace si cum sa îi intre în voie.
   Pe atunci Papa era asaltat cu cereri de dispensa papala pentru casatorii între catolici si credinciosi din alte religii. În cele din urma, Pontiful a decis sa recunoasca valabilitatea casatoriei între un credincios catolic si unul ortodox, iar lucrurile au intrat în normalitate.
   Dupa aceasta reconciliere între cele doua biserici – catolica si ortodoxa -, duhovnicul lui Nicole a venit sa anunte tânara familie ca îi poate casatori. Dar nea Mitica l-a refuzat, spunându-i: „Crezi ca îti dau eu acum bani sa ma casatoresti, daca nu m-ai casatorit când am avut nevoie? Eu sunt casatorit la ortodocsi. Acum e prea târziu”.
   Cum sa înveti româneste în sase luni  
   Cu toate ca existau multe diferente culturale între ei, Mitica a gasit o cale de a aplana divergentele, speculând calitatile native ale sotiei sale. Nicole avea o curiozitate înnascuta si era avida de informatii noi. Mitica citise mult si discutând cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase si despre cartile pe care le citise, a reusit cu timpul sa-i trezeasca si ei pasiunea latenta pentru studiu. Dându-si seama de curiozitatea si inteligenta ei, Mitica a început sa-i vorbeasca despre România, iar Nicole îl asculta vrajita, si-l ruga sa-i traduca tot timpul câte ceva din limba româna. În tot acest timp, Mitica era curios sa vada daca sotia sa va reusi sau nu, sa învete limba româna.  Nimeni nu i-a dat sperante, ba mai mult l-au descurajat, spunându-i ca va fi o minune daca va putea s-o învete vreodata pe Nicole limba lui natala. Si totusi, în ciuda previziunilor apropiatilor, dupa doar 6 luni, frantuzoaica Nicole vorbea româneste.
   Nimeni nu mai întâlnise o asemenea capacitate de acumulare, atâta inteligenta si talent. Asa ca românii au început sa bârfeasca si sa faca supozitii. Credeau ca nea Mitica i-a mintit si ca parintii lui Nicole sunt, de fapt, români, altfel ea nu ar fi putut învata româneste atât de repede, sau ca Nicole provine dintr-o familie cu radacini românesti, pentru ca prea a învatat ea repede si binisor limba româna.
   Surpriza fusese mare, dar Nicole învatase româneste din dorinta de a cunoaste aceasta limba vorbita de omul de care-si legase viata. A învatat dintr-un manual, a început cu verbe, cu propozitii scurte si a continuat cu fraze ceva mai complicate. Dupa aceea i-a fost mai simplu, pentru ca a luat contact cu românii si îi întreba pe toti ceea ce nu întelegea. Un cunoscut de-al lui Mitica, doctorul Georgescu spunea: Eu sunt casatorit  de 12 ani si sotia mea, care e ca si Nicole, tot din Quebec, n-a învatat sa spuna nici «Noapte buna».
   În însusirea unor cunostinte conteaza probabil vointa, dragostea si putinta!
    „Drum bun!” si „Somn usor!”  
   Mitica îsi aminteste ca în acea perioada, Nicole obisnuia sa spuna seara, la culcare: Drum bun! în loc de Noapte buna! Lui i s-a parut distractiv acest lucru si n-a corectat-o niciodata. Asa spunea în multe seri, iar dimineata, când sotul ei pleca la servici, Nicole îl petrecea cu urarea: Somn usor! El zâmbea. Era ceva inedit si amuzant, Mitica considerând a fi un joc de cuvinte. Îsi dadea seama ca ea confunda sensul celor doua urari, dar  n-o corecta, pentru ca îi placea sa o auda cum  rosteste o propozitie în locul celeilalte. Pâna într-o zi, când Mitica, întorcându-se de la munca, si-a gasit sotia suparata foc pe el. „Ce ai de esti asa suparata?” a întrebat Mitica nedumerit. Lasa-ma în pace! Saptamâni întregi sa nu-mi spui ce înseamna «drum bun» si sa ma lasi sa le inversez…?”, i-a replicat Nicole. Probabil îsi daduse si ea seama ca nu e usor sa înveti o limba straina atât de repede. Totusi Nicole a învatat rapid, fiind ambitioasa, iar Mitica a cizelat-o si a ajutat-o sa fie mai încrezatoare si mai sociabila. A prezentat-o în societate si a ajutat-o sa-si faca prieteni pe viata, printre românii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole si-a dat seama cât de descurcareti si inventivi sunt românii. De asemenea, ea a apreciat bucataria româneasca, traditiile si obiceiurile noastre, iar muzica româneasca i s-a lipit de suflet imediat.
   „Ma duc dupa bani”  
Mitica nu a avut probleme de adaptare dupa casatoria cu Nicole, în primul rând pentru ca el vorbea fluent franceza, pe care o învatase chiar acolo, în Franta, una dintre tarile în care locuise anterior. Experienta de viata, cunostintele acumulate si puterea de munca erau atuurile lui nea Mitica.
   Mitica si Nicole au trecut prin zile bune si zile grele, ca toate cuplurile care traiesc împreuna atâtia ani. Câteodata le-a fost greu pentru ca nu au avut bani, el negasind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare data. Încet, încet, Nicole si-a dat seama ca are în el un sprijin, ca este un om de încredere si a înteles ca totul va fi bine.  Mitica facea ce facea si obtinea pâna la urma o slujba. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia si în Franta,  el si-a gasit de lucru. Uneori se mirau si cunoscutii, pentru ca vremurile erau grele, multi se plângeau ca stau degeaba, dar Mitica se descurca. Ei nu-si gaseau  de munca, pe când el avea mereu unde sa lucreze.
   Perseverenta lui Mitica se datora exemplului parintelui sau, de la care stia ca n-ai voie sa cedezi. Îsi aminteste ca, în copilarie, obisnuia sa-l întrebe pe tatal sau: „Tata, iar te duci dupa lucru?”, pentru ca pleca mereu de acasa, îsi cauta de lucru. Si tatal raspundea: Nu ma duc dupa lucru, gura tatii. Ca de lucru am si acasa. Ma duc dupa bani. 
   Generatia urmatoare 
   Lui Mitica i-au placut copiii. Si-ar fi dorit sa aiba cât de multi. El n-a avut preferinte când a fost vorba despre copii, nu si-a dorit baiat sau fata, ci a vrut sa aiba un copil sanatos. Dumnezeu i-a daruit o fiica, imediat dupa casatorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Sandra s-a nascut la Montreal si seamana la fire cu tatal ei – este mereu vesela si se bucura de viata. Este casatorita, locuieste în Franta si are doi copii. Mitica si Nicole au si un fiu, Nicolae (40 de ani, nascut în Los Angeles). De regula, baietii seamana cu mamele lor, asa ca, Nicolae este o fire mai interiorizata,  mostenind-o mai mult pe mama sa.
   A trecut timpul, dar Nicole si nea Mitica se iubesc si acum, la fel ca în prima zi. Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limba ce nu e nici româna si nici franceza. Este limba îndragostitilor. Pentru ca, asa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.

 Octavian Curpas

 

The Romanian Exile of the 20th Century

Written with a philological subtleness, “The Romanian Exile of the 20th Century” (author Octavian Curpas) transposes the readers into the lives and the vast array of emotions immigrants feel while being uprooted from their own sweet yard, whose smell of flowers and folk songs of youth will ever reverberate in their minds. The trip of self-discovery is sprinkled with ambitions, pitfalls, frustrations, despair and inner-struggle as well as with achievements and rewards. From Sibiu, my own native region to LA, my own adopted City of Angeles, Dumitru Sinu aka Mitica (Mike) has seen it all and has, through trials and tribulations, achieved the much desirable- American Dream. A story of love, hard work, and determination!

Aura Imbarus, PhD Los Angeles, California

Author of Pulitzer Prize memoir entry “Out of the Transylvania Night”.

Parisul – piatra de temelie la edificiul succesului!

Iugoslavia – sedere scurta la Panciova si Kovacica, un an si câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurta,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru doua luni si în final la Torino, de unde a plecat în Franta, la Paris. Aceasta traiectorie a urmat-o viata din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea granitelor României si pâna la popasul ceva mai lung, pe care l-a facut în Franta; traseul anterior ajungerii în tara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare.
De data aceasta mi-a vorbit nenumarate ore despre Franta, despre Paris si despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am stiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitica, timpul parca încremenise si ramasese, cuminte, într-un coltisor, atârnat de talpile batatorite ale amintirilor…
„Parisul  e o boala!”
„Parisul e o boala!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitica discutia pe care o asteptasem cu nerabdare de ceva vreme. Stiam ca de data aceasta întâlnirea noastra va fi una de exceptie, ca destainuirile lui vor fi incitante, pline de farmec si inedit, si ca aveam sa aflu reale raspunsuri la întrebarile ce se mi se învalmaseau în minte, înca de la începutul cunoasterii noastre.
Despre Paris s-a scris enorm si s-au spus multe! Au curs râuri de cerneala pe kilometri întregi de hârtie si înca s-ar mai putea scrie, pentru ca niciodata nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris si care sa nu se fi îndragostit de orasul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima data, pâna la intelectualul de marca, la oamenii politici si de cultura  sau chiar ilustri presedinti de stat.
Benjamin Franklin (1705-1790) spunea, facând referire la Franta: Fiecare om are doua patrii: patria mama si Franta!, presedintele american fiind un mare admirator al acestei tari si un înfocat iubitor al Parisului.
Franta a  fost  întotdeauna poarta deschisa a Occidentului spre lumea noua; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul si în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valorosi ai Europei. Când vorbeau despre Franta, americanii le spuneau confratilor lui Voltaire: Noi am facut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am facut biblioteci cu numele lui, am tradus cartile lui în engleza, am dat numele lui unor strazi… Replica francezilor  venea însa imediat, precum taisul unei sabii ascutite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!
„Cineva spunea ca exista un singur oras în lume unde poti sa traiesti si mai ales unde sa poti învata ceva si acela este Parisul. Parizienii te lasa sa faci ce crezi, ce poti, stiu însa ca le lasi si lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, da-le o casa superba si dupa trei zile s-au saturat de iarba! Înapoi la Paris! Parisul este mai rau ca drogul! Arata-mi un om care a vazut Parisul si nu ar vrea sa se întoarca acolo!” – a continuat relatarea barbatul înca plin de viata, care începuse, încet, încet sa mi se destainuie. Si avea mare dreptate! „Englezii au facut Londra pentru ei, francezii au facut Parisul pentru o lume întreaga!” Frumos, nu-i asa?
„Mai bine spalam vase la Paris, decât sa omorâm iepuri în Australia!”
„În gara din Torino nu mai erau multi emigranti din grupul din care facusem si eu parte. Plecasera aproape toti în Chile, Argentina, Brazilia, Australia si doua grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o ora trebuia sa plecam, si eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitica Sinu hotarâse ca destinatia urmatoare sa fie Australia! Erau destui emigranti români care luasera aceasta decizie si el nu statuse mult pe gânduri si li se alaturase.
În acea ora însa, pe peronul garii din Torino s-au zbatut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se framântase îndelung si lucrurile au luat cu totul si cu totul alta întorsatura, iar directia în care viata lui urma sa se îndrepte a suferit modificari majore. Paris scria pe fruntea lui Mitica! Desi trecusera decenii de când se petrecusera aceste momente din viata lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitica le retraia cu aceeasi intensitate: Ba, Mitica, ce cautam noi la serpariile alea din Australia, mai ales ca tu-i ai pe Bunesti, esti un baiat muncitor si descurcaret; mai bine spalam vase la Paris decât sa omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai putin de o jumatate de ora de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce facea parte din grupul lor, li s-a alaturat, au rupt biletele pe care le aveau,  si-au luat ramas bun de la ceilalti confrati care mergeau spre Australia
si s-au grabit sa ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franta.
Toate drumurile duc la…Paris!
„Din fericire detineam o schita trimisa de Vasile Târa si Eugen Stefanescu, acesta din urma fiind un inginer silvic român care studiase la Paris si pe care l-am reîntâlnit câtiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai usor sa trecem granita si am ajuns la Briancon, în Franta. Ne-am dat seama ca am trecut frontiera, vazând  în mâna unei fete care pastea vacile, o carte în limba franceza – mi-a spus râzând nea Mitica. Descoperisem micul oras francez Briancon, la imediata trecere a granitei dinspre Italia, o cetate medievala asemanatoare cu orasul Sighisoara, din tara noastra. De fapt aveam sa aflu mai târziu ca un maresal în armata franceza, dar si inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit si fortificat o multime de orase din Franta; construise aceasta cetate catre sfârsitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluata si raspândita apoi în întreaga Europa, ajungând chiar si în Transilvania; dovada este cetatea Alba – Iulia.”
Am înteles, în continuare, ca grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceza si românii au fost tratati omeneste: au primit mâncare si bautura, urmând procedura franceza privind regimul refugiatilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoara de franceza, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au asezat la masa, profesorul Ionescu ma rugase sa spun Tatal nostru în limba franceza si dupa ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugaciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronuntasem pin!  Ne-au luat apoi sireturile de la ghete si centurile, ca nu cumva sa ne sinucidem si dupa ce-am urmat regulile prevazute în legile francezilor si-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de sedere în Franta, valabil pentru trei luni”.
Nea Mitica îsi amintea cu lux de amanunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu si ne-am îndreptat bucurosi spre gara sa luam trenul spre Paris!”
Vous connaissez monsieur Vasile Târa?
În tren au avut parte de o surpriza placuta: conductorul trenului, un francez cu o figura calma si în ochii caruia se citeau bunele intentii, dupa ce a constatat ca sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Târa? Nea Mitica  i-a dat raspunsul imediat, surprins placut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagarul sârbesc si se împrietenisera, avea de la el schita de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Târa si cum acesta îl încântase, cu cât de multe stia; vorbisera mult despre comunisti si despre România! Îl fascinase românul!
Când trenul a ajuns la Paris, acelasi conductor de tren a telefonat parintelui Zapârtan de la Misiunea greco-catolica româna, pe care îl cunostea, anuntând sosirea românilor. Parintele acesta era omul care deschidea caile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitica si al prietenilor sai!
Frânturi de viata la Paris, pe strada Ribera
Misiunea greco – catolica unde urma sa ajunga nea Mitica împreuna cu însotitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toata lumea faptul ca în acel lacas binefacerea era la ea acasa, ca domnul Zapârtan era parintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îsi dadeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflati la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera!
Nume ilustre ale diasporei române din Franta erau alaturi de parintele Zapârtan, si un exemplu elocvent este diplomatul si istoricul de exceptie, Neagu Djuvara; toti concurau la sprijinirea activitatii acestei cetati de suflet românesc.
Parintele Zapârtan împreuna cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziana: „Ei ne-au platit biletele, si-apoi parintele ne-a dus la Misiunea greco-catolica; am facut o baie si am dormit în biblioteca. De-abia asteptam sa întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isacescu, pe logodnica lui Mimi Stefanescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitica, continuând epopeea pariziana.
Definitia fericirii în exil sau prima dimineata la Paris
„În dimineata acelei zile a fost prima data când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred ca l-as fi putut avea daca plecam în Australia”, si-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îsi continuau nestingherite cursul…
„Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat doua sute de franci si-apoi ne-a vorbit despre viata de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amanunte despre viata pariziana, sugerându-le sa tina cont de ele pentru a se putea integra, adapta si a-si face un rost; erau sfaturi pretioase de care chiar aveau nevoie, pentru ca îi astepta o altfel de viata, cu reusite si esecuri, cu bucurii si necazuri, în acelasi timp…
Si amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru ca ecranul sufletului sau se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…
   Anton Stefanescu si „Sârma ghimpata”!
S-a întâlnit nea Mitica la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse înca din tara, asa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l stia de la Cluj; pe altii îi întâlnise în lagarele în care poposise înainte de a ajunge în Franta si unul dintre ei era Anton Stefanescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (dupa cum am mentionat în capitolul anterior). Apoi au continuat sa se vada în Italia, dupa trecerea frontierei, pentru ca întotdeauna se întelesesera foarte bine. La Paris se întâlneau din nou si amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare ca destinele celor doi se intersectasera si acolo!
De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolica ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici sa-si povesteasca întâmplarile petrecute în intervalul în care nu se vazusera si sa-si depene amintirile. Din cercul lor de prieteni facea parte si un alt Stefanescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiati, care a trait o experienta dura în încercarea sa de a parasi România. Mitica l-a întrebat de toti, a aflat cum reusise Anton sa ajunga în Franta si, la rândul sau, i-a istorisit cele întâmplate în viata sa de la ultima lor întâlnire încoace.
În cele din urma, Anton a parasit Franta si s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpata”. Dupa titlu, e lesne de înteles ce subiect a abordat!  Si acum regreta nea Mitica faptul ca n-a onorat invitatia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns si acolo!
   Dumitru Stefanescu – un vis spulberat dupa gratii!
Din România pornisera sa treaca granita la sârbi trei prieteni: Anton Stefanescu, Mimi (Dumitru) Stefanescu (nu erau rude, doar o pura coincidenta de nume) si Petru.
Mimi Stefanescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci tinta lui era Parisul! Pe drum însa, Anton Stefanescu s-a ranit la un picior. Îi curgea sânge si le-a zis celor doi tovarasi sa-si continue drumul fara el, riscau prea mult! „Eu am sa ma bandajez la picior, îmi rup camasa si o sa-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, si a ramas acolo, sa-si oblojeasca rana. Ceilalti doi si-au continuat drumul. La un moment dat au crezut ca au ajuns în Italia si s-au oprit. Ghinionul lor a fost ca se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinsi de catre sârbi si-au fost închisi.
Mimi Stefanescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris si mama la Bucuresti. Sa nu produca îngrijorare acasa, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslava si trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucuresti.
Pâna la urma sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în tara a produs un adevarat soc pentru mama pe care pâna atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Si totul s-a întâmplat în acea perioada în care mama lui aflase ca nu e la Paris, ci este închis la Bucuresti.
Anton Stefanescu, cu toate ca era ranit, avusese însa si noroc, trecuse granita în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitica si apoi a plecat la Paris.
O prietenie pe viata – Sonia si Alexandru Bunescu
Reîntâlnirea cu Sonia si Alexandru Bunescu a adus o nespusa bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter si a lui nea Mitica, în aceeasi masura. Se cunoscusera în lagar, în Iugoslavia.
„Ne-am bucurat când ne-am revazut si cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânsii, la hotelul la care locuiau; daca la doua saptamâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunosteau pe toti de la Misiunea greco-catolica, dar si pe multi altii: pe Neagu Djuvara, pe doi fosti ministri ai Guvernului Antonescu si carora se spune ca Antonescu le-ar fi dat multi bani când au emigrat. Cei doi ministri erau George Cretianu – fost însarcinat cu afaceri al României la Paris si Constantin Visoianu – fost Ministru al Afacerilor Straine.
Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a marturisit ca pentru toata lumea, prietenia lui cu acesti oameni constituia un mister. Atunci când curiosii îl iscodeau, Mitica le raspundea pe-un ton glumet: „Un pahar de apa face minuni!” – caci datorita unui pahar de apa oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia si Alexandru Bunescu.
Mai târziu, nea Mitica l-a întâlnit pe doctorul Taranu, pe care îl stia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut si alte persoane si personalitati: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Metianu – pe unii datorita destinului, iar pe altii gratie familiei Bunescu, cu care a ramas prieten toata viata.
Când a parasit Franta si s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia si Alexandru Bunescu, pe lânga faptul ca i-au platit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitica si o scrisoare de recomandare catre Milica Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era si cel care administra finantele cunoscutului industrias român, Nicolae Malaxa.
„Am fost un norocos, dar si tupeul a contat!”
Era un norocos nea Mitica, acesta este adevarul! Avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el: „Multi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu sa-i cunosti pe toti astia? Avusesem norocul sa fiu în anturajul multor oameni importanti, asa mi-a fost scris. Am avut însa si tupeu! De exemplu, odata l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea si i-am spus: Dumneavoastra ati servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea ma aflam într-un orasel din Anglia, iar el era la Londra.  Si Tilea mi-a spus fara sa stea pe gânduri: Vino repede la Londra sa ne cunoastem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat detinatorului uneia dintre cele mai mari si mai prospere companii din Franta, care, ulterior, i-a oferit de lucru.
S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marca si a stiut cu dibacie sa le ramâna aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teama sa munceasca, dar cartile l-au fascinat mereu; era avid de cunoastere si studia cu sârguinta, iubea compania celor învatati si facea fata cu brio discutiilor lor.
 „Nu trebuie sa-nvat nicio meserie!”
La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era rusine sa spele vasele într-un restaurant, ba dimpotriva, era chiar multumit ca nu statea la mila celor mai înstariti sau a bisericilor la care altii mergeau cu mâna-ntinsa. Când cei care-l cunosteau îl îndemnau sa-nvete o meserie, Mitica le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o sa ramân vreodata fara lucru!”
Si în acest context mi-a povestit o alta întâmplare de care-si amintise: cunoscuse o frantuzoaica cu care se împrietenise. Tatal fetei s-a oferit sa-l învete meseria de bucatar. „Numai sosuri erau vreo doua-trei sute! Paul, tatal prietenei mele fusese bucatar la una din camerele parlamentului francez”.
Mai târziu însa, când a ajuns în Canada, a regretat încapatânarea, refuzul sau, pentru ca acolo erau la mare cautare cunoscatorii bucatariei traditionale franceze si cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucatarii sositi de la Paris. Dar lui Mitica nu i-a placut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situatiile noi care-i puneau la încercare inteligenta si spiritul, si care-i ofereau apoi, satisfactii. Era descurcaret, îndraznet! Si asta l-a ajutat în viata cel mai mult si i-a adus succes.
Festival românesc la sala Odeon din Paris
Comunitatea româneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti români aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari – o adunare impresionanta de români aflati în afara granitelor si care, în acea zi memorabila, au petrecut împreuna momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost parintele Zapârtan, un om de aur si un mare român! Ce n-a facut parintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o fraza care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reusit sa le faca pe toate si atunci a facut mamele! – si n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sala plângeau! Dupa ce s-a linistit lumea, parintele si-a continuat emotionanta prelegere si apoi a început sa cânte: O inima de mama! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci si au ramas cuminti, acolo…“
Suflete de copii
Omul pe care-l aveam în fata îsi amintea acum, cu ochii vii si plini de emotie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: dupa cuvântul de deschidere al parintelui Zapârtan, a tinut un discurs în limba franceza ilustrul Neagu Djuvara.
Mircea Eliade, cel mai cunoscut si iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri si-al celor ce-au urmat, într-o maniera elevata si de neconfundat, a vorbit despre mama, lasându-i pe cei din sala fara grai.
Apoi alti si alti confrati au vorbit, despre cea mai apropiata fiinta de sufletul fiecaruia dintre noi, dupa propriile simtaminte iar sufletele lor – atunci si acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, caci toti aveau o mama!
Petrecere româneasca pe bulevardul Saint Michel
„Dupa serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuseram la Odeon”, continua nea Mitica povestirea despre ziua aceea memorabila. Au spus poezii despre mama, au cântat, au plâns si-au râs în acelasi timp, pentru ca n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilariei, de care multi si-au amintit cu nostalgie.
Dan Isacescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenti sa se gândeasca la o poezie, la un cântec sau sa rosteasca o fraza despre mama; cum inteligenta fara de spirit este ca si mâncarea fara sare, Isacescu a încercat sa destinda atmosfera si a spart gheata, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Stia sa anime atmosfera si sa aduca zâmbetul, chiar si pe fetele cele mai posace.
Au continuat ore în sir sa cânte si sa recite, sa-si depene amintirile copilariei, cu acele întâmplari nevinovate sau boacane, ce n-au ramas nepedepsite de catre cele care le-au dat viata. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n doua, caci într-o dupa amiaza prelungita pâna târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-ma maica cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, sa nu plânga.
Ascultându-l pe nea Mitica nu puteai sa ramâi insensibil si sa nu dai timpul înapoi, retraind momentele inocentei, când mama, eterna mama, te tinea la piept, te mângâia si te-nvata de bine, te pregatea ca într-o zi sa poti sa te numesti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anisori când mama îi plecase, sus, la ceruri.
„Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”

Octavian Curpas

 

 

 

 

 

 

 

Trei instantanee cu copii, parinti si bunici din România, la început de secol XX

Arizona. Veri fierbinti, cu fruntile noptilor mângâiate de adieri pale de vânt si lumina diminetilor, limpede si clara, inundând fiecare coltisor al orasului molesit de caldura… Într-una din aceste dimineti stralucitoare si calde, îmi amintesc ca l-am cunoscut pe nea Mitica. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul orasului Phoenix, unde trebuia sa ma întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotarât sa astept în fata receptiei, pâna la aparitia sa. În timp ce rasfoiam nerabdator niste pliante care se aflau la dispozitia vizitatorilor, atentia mi-a fost atrasa de o conversatie în limba franceza, între un domn si o doamna prezentabila, amândoi mai în vârsta. Pareau de-ai casei, asa ca m-am apropiat de ei, cu gândul sa le cer câteva informatii. Foarte amabil, barbatul a început sa-mi prezinte facilitatile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atentie. Mike, asa îl chema, vorbea cu o intonatie afectiva, un accent oarecum strain. Când l-am întrebat de unde este, mi-a raspuns: „Din România”. „Ce mica e lumea”, mi-am  spus, si din acel moment, nea Mitica – asa cum m-a rugat sa-i spun – mi-a devenit prieten. Am fi vrut sa mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma sa dureze destul de mult. Dar am convenit sa luam masa împreuna, ceea ce s-a si întâmplat dupa vreo doua ore.
Un prânz cu nea Mitica
La ora stabilita am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitica ma astepta deja. Ne-am asezat la o masa si am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog placut, deschis, care parca prevestea ca vor mai urma multe astfel de întâlniri între noi. Asa a si fost! Din vorba în vorba, am ajuns la vremurile de demult. Observasem înca de la început, ca-i place sa vorbeasca mai putin despre sine, preferând sa aduca în discutie oameni, locuri si evenimente din alte vremuri. Intuiam ca ceea ce voi afla va fi interesant si pentru mine, dezvaluirile sale vor fi inedite. Eram sigur ca pe parcurs, îmi va vorbi, câte putin, si despre el.
Dupa ce locuise ani buni în Canada s-a decis sa vina în SUA. El si sotia sunt patronii hotelului în care ne-am cunoscut,  si au doi copii:  Nicolae si Sandra. Pe Nicolae îl si întâlnisem, de altfel, la receptie, unde îmi spusese ca vorbeste putin româna. Nicolae e pictor si am avut ocazia sa admir în holul hotelului câteva tablouri de-ale sale. Sandra este casatorita cu un francez si locuieste de peste 25 de ani în Franta. Aveam în fata mea un român, care vietuia de multi ani dincolo de granitele României, si caruia îi simteam dorinta sincera de a-mi dezvalui lucruri, poate nestiute de nimeni, despre viata si experienta sa din exil.
„Satul meu, gradina dulce”
Nea Mitica, pe numele sau Dumitru Sinu, parasise România în 1948. Avea sa îmi povesteasca însa, mai târziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care vazuse lumina zilei, într-un sfârsit de toamna târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926.
Lui nea Mitica îi este dor de locul unde s-a nascut si a crescut. Îi place mult sa recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au patruns si mi-au ramas în inima pentru tot restul vietii: „Satul meu, gradina dulce,/ Din tine nu m-as mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la sezatoare”.
Gradina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se afla la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebesul de Sus, judetul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natala, ci si de toate locurile din apropierea Sebesului de Sus, a caror frumusete mioritica nu a putut-o uita, nici pâna acum: Avrig, Talmaciu, Racovita. Cu toata fascinatia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu razbate o umbra de tristete, atunci când îmi spune:  „La noi în sat au fost trei nenorociri…”
     „Ce-i omul…”
Mai întâi, îsi aminteste de un consatean care s-a stins din viata si a carui poveste îsi lasase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateias (Dumitru Stanila). Tetea Dumitru îi fusese vecin, locuia peste drum de casa lui nea Mitica. Plecase sa faca bani în America si s-a întors de acolo bolnav. Cu banii agonisiti si-a cumparat pamânturi si acareturi, dar averea i s-a risipit curând pe doctori si pe leacuri. „Ce-i omul…”, îmi spune, amintindu-si cum au suspinat, ani de-a rândul, batrânele din sat. Au ramas în urma sa-l plânga, sotia si trei copii: Mitica (Dumitru), Ion si Nicolae. Unul dintre baieti, Mitica, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicina din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stanila, a devenit profesor universitar, în cadrul aceleiasi facultati. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat, în spirit si în duh, averea irosita a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu…
Familia lui nea Mitica
Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astazi, Dumitru Sinu rasfoieste cu amaraciune câteva file din viata familiei sale. Din negura vremurilor, o alta amintire dureroasa prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitica avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea  sase luni, Iosif – sase ani, Nicolae – opt si Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, si micuta Ana a plecat sa-si întâlneasca mama în ceruri. „Napoleon avea o vorba: Moare o persoana – o tragedie. Mor 100 – o statistica”…
Cu un tata mai mult plecat la lucru, copiii au ramas în grija bunicilor. Si vietile lor sunt de luat în seama: bunicul din partea mamei, Ion Stanila, a cazut prizonier la rusi. Acolo a învatat sa faca tigla si caramida. Dupa aceea, si-a construit el însusi, propria fabrica de tigla si caramida. Era un barbat frumos, înalt, însa foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar altii – nebunu’, ori  Tiglaru’, dar nu pentru ca era prost, caci mai degraba, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea dupa bani la tatal lui nea Mitica, nenea Niculita… În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitica si fratii sai îi treceau zilnic pragul, iar ea îi tinea în poala si le dadea de mâncare. „Bunica era ca o sfânta”, adauga el.
Bunicul dupa tata, era un om blajin, caruia toti îi spuneau nenea Niculita. El îsi lua în brate nepotii si le cânta. Nenea Niculita a stat lânga patul de moarte al mamei lui nea Mitica, nora sa, si a vazut-o cât s-a zbatut înainte sa-si dea sufletul. Nu vroia sa moara! La vremea aceea, bunicul a scris în ceaslovul sau: „Da, Doamne, la toti si la toate / Cinci minute de liniste înainte de moarte”. „Mama e totul, spune nea Mitica. Daca îti moare mama, orice si oricâte ti se vor întâmpla în viata, nu le mai simti. Ce altceva ar putea sa ti se întâmple mai rau de atât?” Apoi Mitica Sinu îsi continua sirul amintirilor care-l ravasisera vizibil.
„O frumoasa floare vine”
Însa raul nu întreaba pe nimeni, atunci când vine… A treia nenorocire, pe care nea Mitica n-o poate uita, s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria si Ion). Maria a trecut în lumea dreptilor tânara, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoza. La înmormântarea ei a fost si nea Mitica, care îsi mai aminteste si acum versurile-bocet compuse si cântate atunci de baietii si fetele din sat. Asa se obisnuia, când murea de tânar cineva din sat, fetele si baietii cântau despre viata mortului: „Veniti, feciori, de la foc / Caci am fost toti la un loc/ Si voi, fetelor, veniti / La nunta mea de priviti. // Ma marit tânara floare / Cu moartea cea rapitoare / Bucura-te, cimitire / Ca o frumoasa floare vine, / Dar nu vine sa înfloreasca, / Ci vine sa putrezeasca”. Cumplita durere lovise familia Vulc…
Copilul orb
Dupa câteva luni, lui Ion Vulc îi moare si sotia, iar apoi, la scurta vreme, baiatul, Ion. Mai ramasese doar Ana dintre cei trei copii. Ana îsi pune pirostriile cu Gheorghe Bobanga, dar nu are parte de fericire. La o vânatoare de mistreti, acesta pleaca dintre cei vii, într-un accident, împuscat fiind din greseala, de catre un coleg. Sotia lui, Ana, era pe-atunci însarcinata. Când îi naste fiica, batrânul Vulc se duce sa o vada la spital, bucuros ca are un urmas, care-i va duce mai departe numele. Aici însa, doctorul îl întâmpina cu vesti rele: „Bucuria-i mica, omule, caci copilul s-a nascut orb!”. Nepotul lui Ion Vulc a învatat, totusi, o bruma de carte, stie sa scrie în alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille), si mai stie sa cânte la acordeon.
Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastra. Timpul parca statuse în loc si eu nu ma mai saturam ascultându-l pe Dumitru Sinu, noul meu prieten, care-mi povestise atâtea, despre cele de demult. Si era doar începutul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhala, cu totul noua pentru mine, mi se dezvaluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi rascolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilariei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odata ca niciodata”…

Octavian Curpas

TIBERIU CUNIA – 63 de ani în exil, o cariera stralucita si-un premiu „von Humboldt”!

Preocuparile din ultima vreme referitoare la viata românilor care au parasit România imediat dupa instaurarea regimului comunist, constituind fara îndoiala primul val de refugiati politic declansat cu repeziciune în anul 1948, m-au condus spre informatii interesante si la identificarea unor persoane cu istorii de viata palpitante. Destainuirile lui nea Mitica Sinu mi-au stârnit curiozitatea de a afla cât mai multe lucruri despre viata si activitatea contemporanilor sai, a celor care asemeni lui au avut taria sa-si înfrunte destinul, urmând calea exilului. Asa am reusit sa intru în contact cu profesorul Tiberiu Cunia, aromân de origine, refugiat din România în toamna anului 1948. În prezent, la venerabila vârsta de 85 de ani domnul Cunia vietuieste în statul New York si înca mai are preocupari care-l onoreaza. Este interesant de urmarit ascensiunea unui om pasionat de stiinta si nu numai, spre o cariera încununata de realizari impresionante, dar si de cunoscut preocuparile sale curente, privind pastrarea si conservarea culturii si limbii neamului sau, aromânii. 63 de ani de exil, urmând o traiectorie sinuoasa, presarata cu temeri si inedit, cu întristare si exaltare, cu reusite si esecuri s-au scurs într-o maniera în care, optimistul si temerarul luptator a iesit învingator în fata tuturor piedicilor. Dumitru Sinu are ocazia sa-l cunoasca pe Tiberiu Cunia în anii pribegiei, drumul sau spre libertate si împlinire urmând o traiectorie comuna, pe alocuri, cu cea a profesorului Cunia. si astazi cei doi pastreaza legatura si îsi deapana la telefon mai ales, ore în sir, amintirile… Domnul profesor Tiberiu Cunia se bucura de un statut cu care putini dintre confratii nostri români sau de alte nationalitati se pot mândri: detinator al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiintifica desfasurata în domeniul silviculturii si membru de onoare al Academiei de stiinte Agricole si Silvice din Bucuresti. Drumul catre împlinire profesionala nu a fost simplu, a necesitat munca, daruire, sacrificiu si rigurozitate, dar toate acestea nu aveau sanse de reusita daca nu erau facute cu pasiune si seriozitate.

Primii 22 de ani…

S-a nascut la 10 ianuarie 1926 la Edessa, în Grecia, într-o familie de aromâni. La câteva luni dupa nasterea sa, familia lui paraseste Grecia refugiindu-se în Cadrilaterul românesc, la Bazargic (în Bulgaria de astazi), unde ramân pâna în 1940, când soarta le deschide drumul catre Constanta. Dupa studiile primare si gimnaziale pe care le absolva la Bazargic, urmeaza cursurile liceului „Mircea cel Batrân” din Constanta. Fiu de învatator de oras si în acelasi timp al unui neam cu o istorie zbuciumata, apartine unei clase sociale neagreate de regimul comunist de-abia instaurat, iar intrarea pe un loc fruntas (al doilea pe lista de admitere) la Facultatea de Silvicultura – pe-atunci parte integranta a Politehnicii bucurestene -, nu-i aduce decât necazuri. Înca din 1946 când îsi începe studiile universitare, se raliaza miscarii de rezistenta anticomuniste, oripilat de alegerea sa injusta, în lipsa si fara a-si depune vreo candidatura, în structura de conducere a Uniunii Nationale a Studentilor Români, organism controlat în totalitate de catre comunisti. Refuza categoric functia si devine un înfocat luptator anticomunist: prin structura sa si prin apartenenta la neamul aromânesc, fiind în plus si-un „razvratit cu gura mare”, atrage suspiciunea ce rezida în urmarirea de catre securitate a fiecarei miscari pe care o face. Prigoana comunista îl determina ca dupa 15 mai 1948, când au început arestarile masive în rândurile studentilor, sa se ascunda pentru o perioada în Bucuresti, pe la diverse rude sau prieteni ai sai si-ai familiei. Are curajul sa se prezinte la doua examene din sesiunea din vara a anului II universitar, dupa care se ascunde în muntii Arefului, în Arges, o scurta perioada. Cum securitatea avea peste tot informatori si se faceau descinderi si arestari în masa, precautia, flerul si, de ce nu, sansa îl directioneaza din nou spre Bucuresti, unde-si pregateste de aceasta data plecarea peste granita. Grupul de studenti din care face parte alaturi de Genu (Eugen) stefanescu, Sandu Ionescu (ambii prieteni si „ortaci” de pribegie ai lui nea Mitica Sinu) si Tiberiu Ionescu, toti colegi de facultate si prieteni nedespartiti, planuise sa treaca la sârbi pe la Turnu Severin, traversând Dunarea înot. Tiberiu Cunia însa nu stia sa înoate si cu toate ca prietenii sai încercasera sa-l pregateasca, va ajunge la sârbi pe uscat, trecând granita prin Banat, sprijinit de oamenii rezistentei.
Nesiguranta vietii ultimilor ani petrecuti în tara era urmata de-acum de un alt fel de nesiguranta, pentru ca perioada ce o va traversa se afla sub semnul pericolelor si al deciziilor ce trebuiau luate imediat, fara ezitare. Norocul îsi putea spune cuvântul, dar la fel de bine putea fi inexistent. Însa Tiberiu Cunia a avut principii de viata bine determinate si fundamentate cu precizie de matematician, pe logica. Toate actiunile sale si reusitele lor au avut un important suport în exercitiul de vointa si acceptare, pe care l-a rezolvat întotdeauna cu demnitate. si-a dorit o altfel de viata, si-a trasat liniile directoare, a urmat algoritmul pe care mintea sa stralucita si l-a plasmuit si a luptat pentru a-si realiza dezideratele: „Am acceptat rezultatele actiunilor mele fara sa ma plâng. Ceea ce nu poti schimba trebuie sa accepti. Astfel, am avut totdeauna, ceea ce numim peace of mind, adica linistea sufleteasca. Acest lucru m-a ghidat întotdeauna. Când am fost sfidat de problemele vietii, am încercat sa le schimb. În aceasta consta vointa omului”.

Începuturile exilului si supliciile lui – Iugoslavia

Începutul anilor de pribegie se afla sub sceptrul unor elemente de gândire logica, care l-au ajutat sa patrunda încrezator în universul unei altfel de lumi, sa înceapa lupta pentru o altfel de viata, pe care si-a dorit-o, si-acum avea posibilitatea sa construiasca, piatra cu piatra, caramida cu caramida, edificiul spre care tintea.  În Iugoslavia, domnul profesor Cunia petrece sase luni, în diferite lagare de concentrare si de munca fortata. Dupa o perioada scurta de detentie la închisoare la Vârset si Biserica Alba, a ajuns în lagarul de concentrare de la Kovacica, de unde dupa aproximativ o saptamâna a fost trimis cu un grup la munca, în minele de carbuni de la Banovici. Aici s-a întâlnit cu doi dintre colegii de facultate – Genu stefanescu si Tiberiu Ionescu – care reusisera sa treaca Dunarea înot (Sandu Ionescu fusese repartizat cu un alt grup, în alt lagar de munca). Desi conditiile de lucru si traiul erau acceptabile, fiecare dintre cei aflati acolo se gândea la o modalitate de evadare si de urmare a drumului ce avea sa-i conduca spre prosperitate. „Oficialitatile iugoslave se purtau ca niste comunisti veritabili, convinsi” – relateaza profesorul Cunia, pentru ca de-abia italienii si francezii i-au considerat pe refugiatii români „amici ideologici”, în calitatea lor de opozanti ai comunismului. Tiberiu Cunia reuseste sa evadeze, împreuna cu câtiva „colegi”, dar sunt prinsi si închisi la Tuzla. Dupa o luna au fost mutati în Voivodina, aproape de granita cu România, la Zrenianin. sederea la Zrenianin a fost mai lejera, ziua se puteau plimba în interiorul lagarului, puteau socializa, se puteau cunoaste mai bine. În lagarul de la Zrenianin cunoscuse o seama de oameni luminati, aproape de care timpul a trecut mai usor si o oaza de cultura regasita în prezenta unor persoane speciale, i-au facut viata mai usoara. Printre acestia se numarau: unul din discipolii lui Nae Ionescu – ilustrul mentor al titanilor Noica si Cioran – de numele caruia nu-si aminteste, ci doar de discutiile pe teme filosofice pe care le avusesera, avocatul Cristescu, cu care se stia din închisoarea de la Tuzla, muzicianul Musat, Crihan, omul politic basarabean care avusese un rol decisiv în alipirea Basarabiei la patria mama în timpul Primului Razboi Mondial. La un moment dat Tiberiu Cunia este trimis cu un grup de refugiati la granita cu Italia, sa munceasca într-o fabrica de caramida, la 30 de kilometri de granita italiana, lânga Mala Bukovica. sansa de a pleca mai departe spre Vest capata noi valente si grupul de români face planuri de evadare. Ramâne în asteptarea unui moment favorabil, care vine de la sine într-o buna zi, când un lucrator de la fabrica îi ajuta sa paraseasca lagarul: „Am pariat din nou pe sansa si am câstigat” – accentueaza domnul Cunia. Dupa ce granicerii iugoslavi îi deposedeaza de toate bunurile valoroase ce le mai detineau, ajung pe pamântul italian. Parca cineva din umbra mânuise mersul lucrurilor asa fel încât refugiatii sa poata trece „bariera rosie” spre lumea libera. Sa fi fost o comanda politica a sârbilor? Sa fi fost o conditie pusa de Occident lui Tito? Nu se stia, important era faptul ca pentru prima data dupa sase luni de incertitudini, Tiberiu Cunia si camarazii sai se simteau liberi cu-adevarat. Însa, pentru fatalistul Cunia începea o perioada care statea sub semnul unei întrebari firesti: „De ce am ajuns aici? Ce voi face? Daca nu ma temusem de spaimele vietii de lagar, îti dai seama ca acum, cu atât mai putin, astfel de întrebari m-ar fi speriat. Iar acum, cu mentalitatea mea fatalista, ma pregateam sa înfrunt o realitate pe care n-o puteam controla, desi stiam ca multe, multe lucruri pot depinde de mine! Vremea probei venise!”

Trieste – Cinecitta – Grugliasco (Torino) – noi cordonate spre Vest!

Se stia în cercurile intelectualitatii românesti din diaspora ca Franta este idealul occidental pentru desavârsirea studiilor multora dintre refugiatii acelor timpuri. sase luni de viata în lagarele iugoslave fusesera si pentru Tiberiu Cunia prilej de meditatie, atât cât se putea medita în acele conditii de incertitudine, pentru faurirea unor idealuri de viitor. Primul pas era facut: scapase de Iugoslavia si ajunsese în Italia, care nu era altceva decât o poarta deschisa spre viitor. În Italia trece succesiv prin mai multe lagare, începând cu cel de la Trieste, apoi la Cinecitta, lânga Roma si, în fine, la Grugliasco, lâmga Torino. Era împreuna cu Genu stefanescu si Tiberiu Ionescu – Sandu Ionescu facând parte din alt lot. Profesorul Cunia îsi aminteste acest episod: „Într-o seara, împreuna cu Genu stefanescu si Tiberica Ionescu am luat trenul italian spre frontiera franceza; eu eram cu o mandolina în mâna, ca sa aratam cumva, ca suntem turisti – mandolina pe care o cumparasem în Italia, la Trieste, cu banii primiti de la fratele meu din Viena. Am trecut prin spatele postului de observatie fara sa fim luati în seama, si, peste munti, urmând tot timpul directia spre vest, am ajuns la o sosea, în Franta. Haladuiam pe prima sosea franceza din viata noastra, în cautarea unei directii”…

Franta – proba de minte, inima si… noroc!

Ajunsesera în Franta, se simteau si mai liberi decât pâna atunci. Sperantele tinerilor studenti români atingeau acum alte valente pentru ca stiau ce doresc, îsi cunosteau potenta intelectuala si doreau, mai mult ca orice, sa reuseasca. Trec cu bine etapele întocmirii documentelor de emigrare dupa ce stau 24 de ore în închisoare, conform legilor franceze în vigoare, câstiga simpatia granicerilor si politiei locale iar apoi, cu bilete de tren spre Paris în buzunar si cu o adresa unde puteau gasi sprijin în capiatala franceza, urca în primul tren spre „orasul luminilor”, faurindu-si planuri marete pentru un nou început. Dupa doua saptamâni petrecute în conditii insalubre, alaturi de „closarii’ de pe malurile Senei, dar cu un acoperis deasupra capului si masa asigurate, tinerii au fost mutati din caminul apartinând „Armatei Salvarii” – locul care le fusese recomandat la intrarea în Franta -, într-un alt gen de camin, cu conditii mult mai omenesti, unde au primit ajutoare de la IRO (International Refugee Organization) si au stat pâna la plecarea la Nancy, pentru continuarea studiilor universitare. S-au bucurat de ospitalitatea franceza, au fost înscrisi la scurt timp la facultatea de la Nancy si au beneficiat de bursa – norocul a fost de partea lor, pentru ca era în valabilitate o întelegere între Franta si România, anterioara venirii comunistilor la putere, prin care statul francez acorda un anumit numar de burse de studii tinerilor eminenti. „România care ne alungase si ne obligase sa trecem printr-un teribil purgatoriu, tara care, daca am fi ratat evadarea, ne-ar fi primit cu catusele pregatite – acum, ajunsi departe de ea si împotriva vointei sale, ne-a ajutat involuntar” – mentioneaza Tiberiu Cunia în amintirile sale. Cu bune si cu rele în mijlocul diasporei franceze, tinerii studenti ai scolii Superioare de la Nancy au ocazia sa întâlneasca pe parcursul celor doi ani petrecuti între Nancy si Paris, nume mari ale culturii României postbelice: „Noi românii eram grupati în jurul bisericii ortodoxe române de pe Rue Jean de Beauvais, în jurul centrului catolic de pe Rue de Ribéra, în jurul unui centru de ajutorare a românilor refugiati etc. Nu vreau sa vorbesc despre dezbinarile si luptele fratricide din interiorul nostru; nici despre tulburarile ocazionate de casatoria fostului rege Carol cu Elena Lupescu si oficiata la Paris de catre parohul Martinian Ivanovici, ci despre relatiile cu românii de acolo – ca marele savant Mircea Eliade, renumitul sculptor Brâncusi, Printul Nicolae, politicienii Negruti si Penescu, profesorul Petre Sergescu (fostul rector al meu de la Politehnica din Bucuresti, care ne-a invitat de mai multe ori la el acasa), comandantul legionar Vasile Iasinschi si multi, multi altii de care nu-mi mai amintesc…”. Tot la Paris se întâlneste cu nume de seama ale diasporei aromâne, cu care, 30 de ani mai târziu, va pune bazele primului Congres International de Limba si Cultura Aromâna. Dar în aceasta perioada are loc un incident care-i lasa un gust amar: „Ora 25”, romanul de succes al scriitorului român Virgil Gheorghiu a fost lansat si la Nancy. Cei patru studenti „forestieri” români – pentru ca la câteva saptamâni dupa ce Tiberiu Cunia, Eugen stefanescu si Tiberiu Ionescu ajunsesera la Paris, a aparut si fostul lor coleg, Sandu Ionescu, de care se despartisera în Iugoslavia -, bucurosi ca fusesera prezenti la lansare, l-au cautat pe Virgil Gheorghiu pentru a-l saluta. Erau mândri fiidca un român avusese de un asemenea succes. Gheorghiu însa n-a vrut sa stea de vorba cu ei, le-a întins o fotografie cu un autograf si asta a fost tot: „…Te duci la cineva cu dragoste si te vezi respins! Ne-a lasat un gol în suflet. Noi, refugiatii români dezvoltaseram în Franta un fel de esprit de corps, o mentalitate de clan, de simtaminte de frati. De aceea, primirea extrem de rece a lui Virgil Gheorghiu ne-a dezamagit extrem de mult. De altfel, am auzit mai târziu de la cei din Paris care traisera cu el împreuna mai mult timp, ca dupa ce devenise celebru Gheorghiu se ferea sa-i mai vada…”.

Student la Nancy

„Asa cum n-am întrebat destinul de ce ma persecuta, la fel nu-l întrebam nici de ce ma ajuta. Luam lucrurile asa cum erau. stiam ca viata mea va fi plina de situatii necunoscute si-mi propusesem sa nu cheltuiesc energie gândindu-ma la ceea ce nu exista înca. Eram însa în permanenta pregatit sa raspund din punct de vedere psihic, în primul rând, oricarei situatii. Daca nu primeam bursa? Ei bine, nu stiu acum ce as fi facut, dar precis ca nu m-as fi speriat. As fi cautat o solutie si în mod cert as fi gasit-o” – frumos gândea Tiberiu Cunia la cei 23 de ani ai sai, când devenise student bursier al scolii Superioare din Nancy!
Student la scoala Superioara din Nancy, tânar, optimist, liber si dornic de realizare, Tiberiu Cunia pune aici bazele viitoarei sale cariere. Era constient de sansa pe care o avusese dar la fel de bine stia ca drumul spre desavârsire profesionala nu va fi usor. Depaseste cu abilitate greutatile privitoare la limba franceza, pe care o stia binisor dar nu-i cunostea expresiile idiomatice. Nu-i este usor sa-si ia cursurile pentru ca la vremea aceea nu se gaseau sub forma tiparita, fiind nevoit sa copieze, seara de seara, cursurile de la colegii francezi. Vacantele, fiind necuprinse în renta bursiera, era nevoit sa lucreze pentru a avea din ce trai, si astfel dupa primul an, în vara lui 1950 lucra lânga Biarritz la o fabrica de cherestea, împreuna cu Tiberiu Ionescu, la debitarea manuala a scândurilor. Pentru un viitor inginer silvic era chiar utila aceasta practica, direct în productie. si importanta acestor ani petrecuti în scoala franceza de silvicultura s-a simtit mai târziu, dupa ajungerea în Canada. Astazi câti studenti gândesc, oare, asa? si câti efectueaza o astfel de practica si nu duc la facultate doar „dovada scrisa” a „trecerii” lor printr-o fabrica, ajungând ingineri fara ca macar sa stie ce este acela un „fierastrau”? Dupa al doilea an de studii si o luna de turnee prin marile paduri franceze, Tiberiu Cunia îsi ia examenele de absolvire si, cu diploma în buzunar, se întoarce la Paris. sansa, într-adevar, fusese de partea lui si de aceasta data!

La rascuce de drumuri: „Alea jacta est!”

Odata revenit la Paris, Tiberiu Cunia se gândea la gasirea unui loc de munca. În domeniul forestier, Franta îi oferea prea putine variante, stiuse de la bun început ca aici va putea studia si mai putin se gândise sa ramâna pentru a munci. Era un om liber, „cetatean al lumii”, cum îi placea sa spuna si era momentul sa-si aleaga drumul spre o cariera. Împreuna cu colegii sai, se orienteaza spre FAO, forul international care repartiza specialistii din întreaga lume, spre tari mai putin dezvoltate. Depun documentele necesare si în final se hotarasc încotro s-o apuce: Tiberiu Cunia si Eugen stefanescu pleaca spre Canada, Tiberiu Ionescu în Maroc, iar Sandu Ionescu ramâne în Franta, dar nu va practica niciodata silvicultura, orientându-se spre un alt domeniu, în care prospera si, mai târziu, fiind casatorit cu o elvetianca, se muta în Elvetia, unde traieste si azi.
Uneori, în viata apar momente în care trebuie sa iei deciziile rapid, fara sa te gândesti prea mult la urmari. Tiberiu Cunia depusese la FAO solicitarea pentru obtinerea unui loc de munca si între timp auzise ca americanii înfiintasera la Strasbourg o universitate pentru studentii refugiati din Europa de Est. Profitând de oportunitate, se înscrie aici pentru un doctorat în matematici. Paradoxal, când deja era cu biletul de vapor pentru Canada în buzunar si avea toate aprobarile pentru emigrare, primeste si de la Strasbourg înstiintarea ca este acceptat cu bursa. Din nou se afla într-un moment de rascruce: de unde sa stie care-ar fi fost decizia corecta? „De multe ori ma întreb care mi-ar fi fost viitorul, daca acceptam bursa. Mi s-ar fi schimbat cariera, viata, casatoria, copiii, totul… Am plecat spre Canada si nu m-am mai uitat înapoi. Alea jacta est! – cum spunea latinul – zarurile au fost aruncate!”

Canadian International Paper Co: „Te angajam, dar trebuie sa începi de jos!”

Iata cum a fost întâmpinat tânarul Cunia în prima zi de munca la Canadian International Paper Co! Nu era o problema, era obisnuit de-acum cu sistemul occidental si stia ca este doar o perioada de provizorat, necesara pentru ca angajatorul sa se edifice asupra capacitatii sale intelectuale si profesionale. Ajunsese în Canada, la Halifax, întâmpinat de prieteni cu care tinuse legatura. socurile nu i-au lipsit, de cum a pus piciorul pe pamânt nord-american. „De la Halifax, am luat trenul pâna la Montreal unde, la gara, ne asteptau prietenii. Mi-aduc aminte când la coborâre i-am spus prietenului meu Stanciu ca vreau sa mergem întâi la politie, sa ma înregistrez. El a râs si mi-a spus: Ce politie? Aici esti în America, unde oamenii nu se prezinta la politie si n-au nici macar un buletin de identitate!” A urmat o perioada de cautari pentru a gasi un loc de munca în domeniul pentru care se pregatise, depunându-si curriculum vitae la diferite companii forestiere. Între timp, pentru a-si asigura cele necesare traiului, lucra ca om de serviciu la Spitalul „Sacre Coeur” din Montreal. Pâna si-a facut un rost dormea pe la prieteni, când la unul, când la altul… Cum optimismul si încrederea nu l-au parasit niciodata, iata ca norocul îi vine în ajutor si este angajat la sucursala canadiana a uneia dintre cele mai mari companii de celuloza si hârtie de pe continentul american si chiar din lume, celebra CIP – Canadian International Paper Co. Pionieratul în compania în care va munci multi ani de-acum înainte (1951-1968) si-l face în padurile canadiene, la Clova, una din cele 5 divizii forestiere ale companiei, în calitate de asistent-masurator. Aici începe sa învete limba engleza si dupa 6 luni se descurca chiar bine. Din vara lui 1952 – prima sa vara canadiana, este transferat la un turn de observatie contra incendiilor, dupa ce în prealabil facuse un curs în acest domeniu. Lucra în echipa cu prietenul si colegul sau, Eugen stefanescu: „A fost o perioada greu de uitat pentru mine. Nu doar pentru ca ea marca începutul carierei mele de forestier. Dar mai mult pentru ca lunile petrecute la turn au fost luni de liniste sufleteasca, de reculegere, de meditatie într-un mediu atragator, în mijlocul naturii. Eram departe de atmosfera încarcata din Europa, de consecintele marelui razboi. Singura legatura cu civilizatia era un telefon de padure (nu-mi aduc aminte sa fi avut si un radio!) si odata pe luna, un drum de-o zi întreaga, pentru a ne aduce proviziile.” În al doilea an petrecut în padurile canadiene urca o treapta profesionala si devine asistent-verificator.
Muncea cu constiinciozitate dar se saturase de plafonare, pentru ca tânarul inginer stia ca poate mai mult. Îsi argumenteaza în fata conducerii nemultumirea si sustine ideea ca poate mai mult. Initiativa da roade si este repartizat pentru a face studii de productie, pe teren, în padurile canadiene.

Studii de productie, statistici forestiere si cercetari operationale

Perioada care urmeaza în viata domnului Tiberiu Cunia este una de munca asidua, de studiu efectuat pe teren, de calcule si analize carora le gaseste rezolvarea prin noi metode logice, matematice. Avea un atu considerabil în ascutimea mintii si înclinatia nativa spre matematica, reusind sa promoveze ideile sale la nivelul companiei si sa îsi aduca un aport substantial la cercetarile de productie. Reusita testarilor efectuate în cadrul statiunilor de cercetare ale companiei, rezultatele obtinute, seriozitatea si ambitia tânarului inginer Cunia vor duce la urmatorul pas în cariera, transferarea lui la sediul central al companiei, la Montreal. Cercetarile sale, sustinute si de un mediu de munca adecvat – pentru ca are sansa sa lucreze cu un sef exceptional, în persoana lui Greg Belcher –, dau rezultate care-i ridica enorm cota profesionala. Publica articole în revistele de specialitate, sintetizând rezultatele cercetarilor, participa la simpozioane si sesiuni de comunicari stiintifice, tine cursuri de specialitate despre metodele statisticii aplicate în silvicultura si cercetarilor operationale, în fata colegilor din toate cele cinci divizii forestiere, dar si a specialistilor din afara companiei. Se specializeaza si în domeniul informaticii – era perioada în care aparusera IBM-urile si implementarea noilor tehnologii era iminenta. Cu înclinatii certe spre matematica si logica, urmeaza cursurile facultatii de matematica la Universitatea McGill de la Montreal unde îsi ia si masteratul. Dupa o perioada de munca asidua si studiu intens, Tiberiu Cunia are nevoie de o vacanta si merge în Europa.

„O vacanta la finalul careia nu m-am întors cu mâna goala, ci… cu o nevasta!”

Pleaca la Paris unde avea foarte multi prieteni si apoi la Viena, la fratele sau, Tascu, pe care nu-l vazuse de 16 ani, din 1941, când acesta parasise România, cu destinatia Germania. La Paris este întâmpinat cu bucurie de catre comunitatea aromâna. Doarme în prima noapte la prietenul sau, Demostene Nacu, unde o cunoaste pe Florica Varduli, cumnata acestuia, venita la Paris sa-si ajute sora care avea doi copii mici. Nu se gândeste la casatorie, dar pe parcursul sederii la Paris prietenii îl sfatuiesc ca ar fi cazul sa-si întemeieze si el o familie. Fiind o fata buna, cunoscuta de toti prietenii lui, o aromânca cinstita si demna, dedicata familiei, Tiberiu Cunia se hotaraste si o cere în casatorie, imediat dupa întoarcerea de la fratele sau. Totul se întâmpla cu repeziciune, fara a mai exista timp fizic pentru declaratii de dragoste si preambuluri, si Florica este ceruta de sotie de la cumnatul sau, Demostene Nacu. Accepta fara ezitare sa-i devina partenera de viata: „…am facut casatoria civila întâi, la primaria satului unde locuia Florica, într-o vineri dimineata. Duminica a fost oficiata casatoria religioasa la biserica româneasca de pe Rue Jean de Beauvais. Am facut o nunta mare, fiindca aveam multi prieteni la Paris. În luna de miere am petrecut o saptamâna la unul din hotelurile pariziene, aproape de Turnul Eiffel.” Dupa acesta vacanta, prelungita cu o saptamâna si având acordul conducerii companiei, Tiberiu Cunia împreuna cu tânara sa sotie revine la Montreal, pentru a continua seria cercetarilor si studiilor de care era legat atât de mult.

Un profesionist pentru care nu titlul de „doctor” conteaza!

Revenit la Montreal Tiberiu Cunia reia serios munca de cercetare si studiu; începe studiile de doctorat. Având masteratul luat, se înscrie direct în anul II de studiu pentru a-si completa cunostintele în matematici avansate si statistici. Anul III si urmatorii ar fi fost necesari pentru elaborarea tezei de doctorat. Evenimente neprevazute, independente de vointa domnului Cunia, aduc însa o rasturnare de situatie în planurile sale. Anul II este terminat cu succes de eminentul doctorand, însa îi moare îndrumatorul de lucrare, ba mai mult, îi pleaca si profesorul de statistica din cadrul universitatii Mc Gill, unde studia. Erau putine cadre didactice specializate în acel domeniu atunci si pentru a continua trebuia fie sa schimbe tema de doctorat, fie sa se transfere la o alta universitate. Alege varianta a doua si reia studiile doctorale la Universite de Montreal, unde de data aceasta face un an de statistici aplicate. Dar, ironia sortii face ca si pofesorul cu care studia aici sa plece pentru doi ani la Sorbona, în Franta: a ramas din nou fara profesor îndrumator. „Dar acest lucru nu m-a deranjat prea mult. Toata viata am avut un defect: nu am fost ambitios. Nu ma interesa doctoratul în sine. Ma dusesem la universitate sa învat. si s-a întâmplat bine, pentru ca am învatat si baza teoretica, si cea a aplicatiei în domeniul în care ma consacrasem. Am promis la universitate ca la întoarcerea profesorului de la Sorbona, ma voi apuca de teza” – dar n-a mai facut-o niciodata. Statistician desavârsit, cercetator de seama si descoperitor al unor metode statistice care l-au facut celebru în domeniu, domnul profesor Cunia scrie nenumarate articole despre inventarele  forestiere si metodele statistice de analiza, unele fiind clasificate ca niste contributii majore în domeniu. Pasionat si dedicat muncii sale, iata ca inginerul român care sosise la 23 de ani pe pamânt american, ajunsese într-un timp relativ scurt într-o pozitie privilegiata în lumea stiintifica forestiera din Canada, gratie inteligentei sale si seriozitatii cu care se implicase în munca. Primul departament de Cecetari Operationale din industria forestiera din lume este înfiintat de catre Tiberiu Cunia si seful sau, Greg Belcher, în aceeasi perioada. Între1965-1966, a predat timp de zece luni cursuri de biometrie forestiera si cercetari operationale ca profesor-invitat, la Universitatea Yale din New Haven, Connecticut, aceasta etapa de viata profesionala constituind primul sau contact cu mediul universitar. Sesiuni stiintifice, simpozioane, articole de specialitate publicate în diverse reviste stiintifice de prestigiu, prelegeri si cursuri din domeniul în care devenise senator de drept, îi aduc profesorului Cunia satisfactie si împlinire profesionala. Dar nu se va opri aici, pentru ca acumularile substantiale îl îndemnau sa le împartaseasca si celor care se pregateau pentru domeniul forestier.

„Forget the doctoral studies!” – Cum poti deveni profesor universitar, fara doctorat

Primele oferte de a îmbratisa profesoratul au venit în perioada 1963-1967, de la mai multe universitati americane. Din motive personale, refuza, continuându-si munca de cercetare care-i oferea atâtea satisfactii. Însa acumularile masive rivalizau de departe cu ale oricarui cadru universitar. Din toate partile veneau semnale care-i atrageau atentia ca o cariera universitara era urmatorul segment spre care trebuia sa se îndrepte. Faptul ca un profesionist ca Tiberiu Cunia nu avea doctoratul constituia un paradox pentru altii, în timp ce pentru dânsul era nesemnificativ. Personalitati stiintifice ale lumii forestiere, precum Harold Young – profesor de biometrie forestiera la Universitatea din Orono-Maine – se straduiesc sa-l convinga sa-si îndrepte atentia spre catedra si sa-si finalizeze teza de doctorat, oferindu-i terte variante. Tiberiu Cunia este însa neclintit în convingerile sale. Peste tot, la toate universitatile la care Young intervine, pentru a-si continua doctoratul trebuia sa mai urmeze un an cursurile, or domnul Cunia avea deja un numar considerabil de cursuri si diplome, care nu erau la îndemâna oricui. Erau chestiuni mai mult formale, dar pe care Tiberiu Cunia nu le accepta. si totusi, gratie unui concurs de împrejurari, în anul 1967, este solicitat la Universitatea Syracuse… La insistentele decanului Colegiului Silvic Syracuse, merge la o discutie, fiind asigurat ca nu se va discuta problema doctoratului: „Forget the doctoral studies! – uita de studiile doctorale, i-a spus decanul. Nu se putea desparti de Montreal, de comunitatea româneasca de-acolo, unde avea foarte multi prieteni. S-ar fi simtit complet dezradacinat pentru ca între prietenii sai români si aromâni avea sentimentul acela de „acasa” si nu-si mai dorea o noua desprindere de cei cu care se simtea „acasa”… Dumitru Sinu îmi povestise de toate întâlnirile si petrecerile lor, pentru ca era un grup bine închegat, în care prietenia facuse minuni. Îsi dorea ca urmasii sai sa poata învata si frantuzeste, si englezeste, dar sa nu uite nici limba româna, nici aromâna. si totusi tentatia exista…
Dupa ce se sfatuieste cu sotia si se întâlneste cu decanul universitatii respective, fiindu-i acceptate toate conditiile puse – inclusiv un salariu mult peste cel al decanului – ia hotarârea de a se muta împreuna cu familia la Syracuse. Întâmpina greutati cu obtinerea vizei, dar reuseste si de aceasta data si, în ianuarie 1968, cu câteva luni întârziere fata de data din contract, îsi începe cariera universitara. De-aici înainte, Tiberiu Cunia se va adânci si mai mult în munca de cercetare împreuna cu masteranzii si doctoranzii sai, pentru ca devenise profesor universitar plin, îndrumator de masterate si doctorate, organizator si coordonator de actiuni stiintifice în America si în întreaga lume, paradoxal, fara a avea doctoratul.

Dupa 30 de ani, din nou „acasa” – congresul IUFRO la Bucuresti

A facut parte din mai multe asociatii de forestrie si biometrie forestiera (statistica si cercetari operationale), nationale si internationale, unde a desfasurat o activitate intensa: SAF – Society of American Foresters si ASA – American Statistical Association din SUA si CIF – Canadian Institute of Forestry din Canada, sau internationale – IUFRO – International Union of Forest Research Organizations. „Numarul adunarilor si al congreselor pe care le-am organizat personal sau al celor în a caror organizare am fost direct implicat este de aproximativ 30-40. În special, ca leader de Subject Group de la IUFRO, am organizat reuniuni internationale (în domeniul biometriei si inventarelor de paduri) în mai multe tari ale lumii”. Astfel, organizeaza primul congres international dedicat inventarierii forestiere nationale, la Bucuresti. Se întâlnise cu colegii români înca din 1971, la Gainesville, si acolo se nascuse ideea de a organiza si în România o astfel de manifestare. Cu toate greutatile întâmpinate în perioada premergatoare desfasurarii lui, congresul a fost o reusita. Peste 100 de participanti de pe mapamond si-au prezentat lucrarile în fata unei audiente de elita, organizarea întrecând asteptarile tuturor.
„Organizarea congresului a fost foarte buna. ICAS-ul (Institutul de Cercetari Agricole si Silvicultura) s-a întrecut pe sine însusi”- povesteste domnul Cunia. Atât sedintele zilnice cât si activitatile recreative, inclusiv excursia pe teren în padurile de pe Valea Prahovei, au fost foarte bine organizate. „Gândurile ma duceau la circumstantele în care am plecat si la faptul ca daca ma prindeau atunci, acest congres nu ar fi avut loc…” – spune Tiberiu Cunia. Relatia Domniei Sale  cu institutul român de specialitate continua  si se intensifica dupa acest eveniment, deschizând specialistilor români portile spre stiinta forestiera mondiala. În preajma iesirii la pensie, dat fiind faptul ca atentia profesorului Cunia avea sa se îndrepte înspre un alt domeniu, face o donatie substantiala institutului bucurestean: „Am facut vreo 50 de pachete mari de carti, reviste si alte publicatii, cam de vreo 20-25 de kilograme fiecare, si le-am trimis cu posta la Bucuresti. Biblioteca ICAS-ului s-a marit cu peste 100 de carti de matematici, statistici si cercetari operationale; numerele din ultimii 30-40 de ani de la cinci-sase reviste de specialitate si copii dupa multe articole. La biblioteca institutului, ICAS-ul a amenajat o încapere speciala cu materialele primite de la mine, pe usa careia au scris: Biblioteca Prof. T. Cunia”. Ca dovada a recunostintei pe care stiinta silvica româneasca o poarta domnului profesor, în 1994 îi este decernat titlul de Membru de onoare al Academiei de stiinte Agricole si Silvice „Gheorghe Ionescu sisesti” – cea mai mare cinste de care se poate bucura un silvicultor. „La sfârsitul sedintei, câtiva participanti au venit sa ma felicite si mi-au spus ca, daca nu se însala, este pentru prima data când cineva care a primit diploma de membru de onoare a vorbit si despre altceva decât despre silvicultura”- Tiberiu Cunia vorbise prea putin despre silvicultura, ci atinsese în special problema culturii si limbii aromâne, care va constitui preocuparea sa de baza în anii ce vor urma.

FAO si experienta birmaneza

În ceea ce priveste activitatea profesorului Cunia în cadrul Food and Agriculture Organization (FAO) – ramura a Natiunilor Unite, care asigura asistenta si ajutoare, printre altele, în domeniul agriculturii si silviculturii tarilor mai putin dezvoltate, aceasta a fost relativ limitata, dar a existat. Participa la un proiect amplu în Birmania, un contract încheiat de Colegiul Syracuse cu FAO, care avea ca obiectiv acordarea asistentei necesare înfiintarii unui institut de cercetari forestiere la Yezin. A mai existat un contract, de aceasta data încheiat de catre profesorul Cunia în nume propriu, a carui tinta era elaborarea unui plan esantional pentru un nou sistem de inventar forestier national, bazat pe metodele moderne de statistica. A fost o experienta profesionala si personala interesanta, de care Domnnia Sa îsi aminteste cu placere. Porneste singur, fara familie, în „aventura birmaneza”, cum mai poate fi numita aceasta perioada din viata distinsului domn Tiberiu Cunia. Pe lânga misiunea stiintifica, pentru care profesorul Cunia plecase în Birmania si de care se achitase cu profesionalism, aceasta experienta i-a creat posibilitatea de a cunoaste înca o tara, înca un popor, înca o cultura, mult deosebite de cele întâlnite pâna atunci. Pe parcursul carierei universitare si, implicit, a celei de cercetare stiintifica, Tiberiu Cunia face o serie de turnee profesionale, participa la multiple schimburi de experienta, simpozioane si congrese, fiind una dintre cele mai cunoscute personalitati din domeniul stiintelor silvice din lume.

„Nu faci nimic, ei ti-l dau fara sa-l ceri!” – Premiul von Humboldt

Premiul von Humboldt reprezinta cea mai înalta distinctie de apreciere a activitatii stiintifice a savantilor americani din partea Germaniei: „Este raspunsul cavaleresc al Germaniei la planul Marshall prin care America a ajutat întreaga Europa Occidentala – dar în primul rând Germania – sa se refaca economic, dupa devastatorul razboi al II-lea mondial. Nasul sau este fostul cancelar german Willy Brandt. Spre deosebire de bursele von Humboldt, care sunt deschise pentru merituosii din toata lumea, premiul este decernat dintr-un fond special, administrat numai de von Humboldt, si se adreseaza în exclusivitate savantilor americani. Statutul sau de exceptie, scopul sau special, acela de stimulare a raporturilor stiintifice dintre Germania si America, au facut ca premiul sa se bucure de anumite privilegii. De exemplu, el nu este taxat de statul american asa cum se face cu orice alt premiu. În al doilea rând, propunatorul e un om de stiinta german. În cazul meu, a fost vorba de decanul facultatii de silvicultura din Freiburg, Dieter Pelz, care-si facuse doctoratul cu mine, în America. În al treilea rând – si deosebit de important – este faptul ca strategia premiului nu sunt banii, ci tratamentul special care se acorda laureatului. Acesta este invitat 6-12 luni în Germania, pe cheltuiala statului german si cu un program extrem de generos si atragator în ceea ce priveste contactele cu lumea germana, cu Germania reala. Esti un fel de invitat de onoare al Germaniei” – explica domnul profesor. Primeste aceasta distinctie în anul 1983, însa, datorita unor probleme de sanatate, nu poate onora invitatia Germaniei decât un an mai târziu. Stagiul oferit de nemti îl va efectua în doua etape: în primavara lui 1984 si apoi, pe timpul verii anului 1985, când organizeaza, împreuna cu decanul Universitatii Freiburg, al doilea congres pe tema inventarelor forestiere. Perioada petrecuta la Freiburg se remarca printr-o activitate de îndrumare si colaborare directa cu profesorii si studentii acestei institutii de învatamânt, dar nu este lipsita nici de activitati extraprofesionale, vizitând o mare parte a Germaniei si facând câteva incursiuni în Franta. În plus, aici i se va accentua dorinta de a contribui nemijlocit alaturi de confratii sai, la conservarea si pastrarea culturii si limbii aromâne. Participa la primul Congres International de Limba si Cultura Aromâneasca, organizat la Universitatea Manheim de catre profesorul Vasile Barba, un alt intelectual de marca, cu care va colabora foarte mult în anii ce urmeaza, în domeniul ligvistic. La întoarcerea în Statele Unite, un coleg american de-al domnului profesor a facut imprudenta sa îl întrebe: „Cum ai facut sa capeti premiul von Humboldt?” Amuzat, Tiberiu Cunia i-a raspuns simplu si elegant: „Foarte usor, nu faci nimic! Ei ti-l dau fara sa-l ceri”.

„Sângele nu se face apa!” – Un aromân dedicat neamului sau

„Spre sfârsitul vietii mele, m-am consacrat unei alte activitati, diferite, într-un domeniu cu totul nou, devenind lingvist amator (nu autodidact, cum spun eu, pentru ca nu am studiat deloc lingvistica si legile ei). De mult timp ma preocupa ideea ca neamul nostru aromân e pe cale de disparitie. Raspândit în cinci tari balcanice, cu parti din neam complet izolate – contactele fiind extrem de rare între aromânii dintr-o tara si alta -, prigoniti în fiinta lor nationala, fara scoli, caci ele au fost închise – o parte dupa razboiul balcanic din 1912-1913 si restul dupa ultimul razboi mondial din perioada 1939-1945 – fara o limba literara, fara carti, fara activitati culturale la radio sau televiziune, existenta poporului aromân, ca etnie separata, era într-o stare precara, menita unei disparitii rapide” – motiveaza Tiberiu Cunia aplecarea sa spre lingvistica. Câtiva întelectuali de origine aromâna aflati în strainatate sunt din ce în ce mai preocupati de situatia precara în care se gasea cultura si limba etniei din care proveneau si, începând din 1976-1978 când s-au reîntâlnit, dupa 30 de ani,  în România, au pus bazele unei initative a carei tinta era mentinerea si conservarea culturii si limbii aromâne. Mai târziu, Tiberiu Cunia se afla la Freiburg, gratie premiului von Humboldt si,  împreuna cu Vasile Barba, initiaza si organizeaza cursuri de limba aromâna, la universitatea din Freiburg, pe care le frecventau tineri aromâni adusi din Balcani. Profesorul Vasile Barba, „motorul’ angrenajului ce se formase din acest inimos grup de intelectuali aromâni, organizeaza în 1985 primul Congres International de Cultura si Limba Aromâna, în Germania, la universitatea din Manheim. Un al doilea congres este organizat la Bridgeport, Connecticut, în Statele Unite, în 1986, de catreTiberiu Cunia si profesorul Aurel Ciufencu. Împreuna cu Vasile Barba si cu doi ligvisti, A. Caciuperi si N. Samarandu, profesorul Cunia initiaza un alt proiect: standardizarea sistemului de scris aromân si eliminarea diacriticelor, pentru facilitarea editarii de materiale si carti în limba aromâna. Aceasta ortografie fara semne diacritice este astazi cea folosita în mod exclusiv, de aromânii din Serbia, Macedonia, Bulgaria si Albania, si de majoritatea celor din România si din Grecia. În 1988 Tiberiu Cunia înfiinteaza la Syracuse Editura „Cartea Aromâna”, iar primele carti sunt publicate în anul 1989. Sub semnatura profesorului Cunia, apare Dictionarul român-aromân, cuprinzând în jur de 25.000 de cuvinte, structurat pe baza unui dictionar similar, al lui Tache Papahagi. Editura „Cartea Aromâna” a publicat pâna în prezent peste 150 de carti, brosuri si reviste (în forma de carte de 170-220 de pagini), aproape toate în limba aromâna.Câtiva ani mai târziu, înfiinteaza „Rivista di Litiratura si Studii Armâni”, care apare de doua ori pe an, în forma de carte cu 160-250 de pagini. Predarea limbii aromâne în scoli din diferite tari si tiparirea de carti si reviste în limba aromâna, carti scolare si de literatura, pentru uzul copiilor la scoala si al parintilor, acasa, cere o anumita standardizare a limbii literare aromâne si a ortografiei. În acest sens, la Congresul International de Limba si Cultura Aromâna din 1996 (Freiburg) si ulterior la Bitolia, în Macedonia (1997) – unde a fost organizata o întâlnire a scriitorilor, editorilor si filologilor aromâni din fiecare stat balcanic -, s-a decis întocmirea unui îndreptar ortografic si ortoepic al limbii aromâne. Acesta este ultimul proiect la care s-a angajat Tiberiu Cunia. Dictionarul Explicativ al Limbii Aromâne este în curs de finalizare. De curând, printr-un mesaj personal, domnul profesor Cunia mi-a vorbit putin despre acest proiect de anvergura: cuvântul aromânesc neaos – pentru ca exista putine neologisme în limba aromâna – este prezentat cu pronuntia lui, prin despartirea cuvântului în silabe si cu accentul aratat pe silaba în care cade. Este apoi explicat sensul cuvântului în limba româna, apare o lista cu sinonimele fiecarui cuvânt, sunt date exemple în care se arata contextul si forma în care acel cuvânt se foloseste, expresii idiomatice aromânesti, în care întelesul cuvântului se schimba si, în final, traducerea cuvântului aromânesc în limbile româna, franceza si engleza. „Este un dictionar masiv, ce va avea, probabil, vreo 2.000 de pagini, comparabil DEX-ului românesc, publicat de Academia Româna – mentioneaza domnul profesor -. Dictionarul propriu zis, care se întinde pe 1.600 de pagini, este terminat si verificat. Acum am început sa scriu o prefata, iar mai târziu voi adauga doua anexe (una asupra sistemului de scris, cu toate regulile lui, diferite de regulile de scriere româneasca, si o anexa cuprinzând gramatica limbii aromâne). Acestea, probabil, vor ocupa înca cel putin 400 de pagini. Sper sa-l termin înainte de iarna ce vine, pentru a fi tiparit înainte de venirea verii 2012. Dictionarul va putea fi consultat si online, daca voi gasi un tânar care s-o faca; îl avem deja în computer si va fi distribuit prin internet catre toti aromânii. Fiind în computer, va putea fi corectat sau îmbogatit prin adaugiri de cuvinte noi, introducere de neologisme etc. În plus, se pot face dictionare mai mici, scolare sau de buzunar, si cuvintele pot fi traduse, gratie facilitatilor oferite de computer, si în alte limbi balcanice (greaca, albaneza, bulgara etc). Posibilitatile sunt nenumarate”. Întrebându-l despre posibile proiecte, profesorul Tiberiu Cunia mi-a raspuns: „Proiecte? Am multe! Dar timpul este scurt si nu stiu daca voi mai putea face multe…”

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
August 2011