VAVILA POPOVICI: CAUT UN OM CINSTIT, UN OM CU BUN SIMȚ!

Cuprinsă de furie/ mi-am izbit tâmpla-n perete./ Am văzut sticleții gândului/ sărind și lovind pereții odăii./ Am auzit glasul ceasornicului,/ despre timpu-n care trăim/ în limba lor clipele vorbind./ Cu o lanternă în mână am ieșit afară./ Nici țipenie de om!/ Atmosferă bizară./ Doar frunzele copacilor atârnau pe crengi,/ de lumina rece a lunii luminate,/ tremurând ca niște mici ființe/ mute și nevinovate./ M-am oprit și am vrut să strig: „Caut un om!”/ Da!, un om aș fi căutat,/ deși bănuiam că în acest timp,/ „omul” nu putea fi aflat./ Am luat pietre în mâini și-am lovit în ziduri cu mânie./ Un șobolan în noapte fugea,/ între drumuri mai cumpănea;/ trupu-mi de teamă și scârbă/ ca un ocean se zbuciuma./ Și-atunci am strigat: „Caut un om!”/ Indivizi obosiți, unii de muncă, alții de dragoste,/ din case au ieșit,/ în jurul meu s-au adunat./ Crezându-mă nebună,/ bineînțeles că nimeni nu a căutat./ Unde să-l fi aflat?”

(Din volumul meu de versuri „O mie și una de…poeme”)

Cândva scrisesem un eseu pe care-l intitulasem „Bunul simț și mitocănia”. Pe atunci nu intuisem până unde poate ajunge lipsa bunului simț, nu mi se definise clar manifestarea celor lipsiți de această virtute și anume ticăloșia. Continue reading “VAVILA POPOVICI: CAUT UN OM CINSTIT, UN OM CU BUN SIMȚ!”