„Respecta sa fii respectat!”

Respectul fata de ceilalti, un respect plin de modestie si politete, este prima conditie a adevaratei egalitati.

F. M. Dostoievski

Dictionarul explicativ al limbii române defineste respectul ca fiind atitudine sau sentiment de stima, de consideratie sau de pretuire deosebita fata de cineva sau de ceva, spre deosebire de politete care este o comportare conforma cu buna-cuviinta, prin care se întelege o atitudine de amabilitate. Nu trebuie confundate, deoarece este vorba de nuante si asa cum spunea Petre Tutea: „Nuantele amplifica gândirea, fiindca ne permit sa percepem separat calitatile care nu pot exista separat în corpurile sau în obiectele concrete întâlnite si pe care le transforma în obiecte ale gândirii.” Respectul, acest sentiment se apropie mai mult de admiratie. 

         Citind unele articole aparute în ziarele din tara, privirea-ti aluneca fara sa vrei spre comentariile articolelor si, pur si simplu, te trec fiorii. Poate si voit uneori, pentru a citi „Vox Populi”, deh!
          Si mi-am zis ca este incredibil cât de jos poate ajunge un om care are libertatea de a se exprima. De ce nu contrazicem cu argumente exprimate în cuvinte civilizate si preferam sa ne scuipam si sa ne înjuram unii pe altii ca niste brute? Comentatorii, sub anonimat de cele mai multe ori, îsi permit libertatea sa reverse tot veninul din suflete. Suficient venin, preaplin venin!  Si lectura devine contagioasa. Desi esti scârbit, parca vrei sa vezi pâna unde se poate ajunge cu gândul veninos, ce cuvinte ai mai putea întâlni sa-ti „îmbogatesti” vocabularul.

……  Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gândirii noastre si cred ca el trebuie folosit în sensul respectului, al demnitatii omului civilizat. D. Draghicescu în cartea sa „Din psihologia poporului român”, aparuta la începutul secolului XX, scria: „Finetea si vioiciunea spiritului a dezvoltat în caracterul românului, mai cu seama, un spirit critic amar, distructiv…” „Sa fi ramas la acel stadiu, înca era bine”, scrie – acum – cineva bine inspirat.
    … Nu este respectat nici ziarul, nici autorul articolului, nici ideea pentru care a trudit într-un mod ziaristul, nici ceea ce au scris ceilalti comentatori în limitele bunului simt, nu se mai respecta nimic! Scriu oamenii dupa cum „îsi dau drumul la gura” (to run off at the mouth – spune englezul). Doar suntem în democratie, doar suntem liberi sa vorbim cum vrem, sa jignim cât si cum vrem, nu este necesar sa ne cenzuram cuvintele; de ce sa-l respect pe cel din fata mea, de ce sa tin cont de emotiile lui, de ce sa nu-l mint, ce ma împiedica sa-l desconsider, sa-l pacalesc, sa-l înjosesc? De ce sa-mi respect limba? De ce sa respect oamenii de valoare ai tarii? Sa fie acesta modul de a gândi al omului nou, omului modern pentru care a trudit societatea?
….   Avem libertatea de a gândi si simti în conformitate cu propriul nostru eu, este adevarat! De asemenea avem libertatea de opinie deschisa, adica de a exprima public ceea ce simtim si gândim. Avem libertate, dar trebuie sa acceptam si niste limite ale libertatii, altfel echilibrul social nu este posibil. Sa ne dorim o libertate civilizata, nu haotica. Libertatea se face cu alegere înainte de actiune: gândesti, te autocenzurezi si apoi te exprimi. Acest principiu trebuie sa functioneze si în politica. Asa ne putem respecta între noi, asa ne vor respecta si cei din afara noastra, caci nu lipsa de respect este trasatura caracterului românului, ci dimpotriva! De la Socrate cel ce a produs o adevarata reforma în gândirea antica când a vazut gravat pe frontispiciul Templului din Delfi cuvintele „Cunoaste-te pe tine însuti” si mai apoi Religia care ne-a vorbit despre primirea lui Hristos si trairea crestina profunda ce pot produce revelatia sinelui, omul a încercat sa se cunoasca, sa se înteleaga, pentru a putea evolua; acelasi lucru petrecându-se la nivelul natiunilor. „Cunoaste-te pe tine însuti” înseamna si recunoasterea propriilor greseli si slabiciuni; cere o vointa continua si seriozitate, maturitate în gândire, pentru depasirea  vanitatii care conduce adeseori la iluzia asupra ta însuti. A fost si este o noua abordare a cunoasterii despre esenta omului, ca omul sa stie nu numai ce este, ci mai ales ce vrea. Este cea dintâi cerinta pe care ne-o porunceste ratiunea, este temelia cunoasterii si a întelepciunii.
 ….    Între oamenii civilizati exista minime raporturi de respect reciproc, formule de pretuire, de decenta, de bun simt. În mass-media este din ce în ce mai evidenta aceasta eludare a termenilor decenti, evitarea intentionata a reverentelor de limbaj, poate si pentru a se vedea în ce lume traim? O oglinda a vietii? Vorbirea stradala nu poate fi aceeasi cu cea scrisa, nu poate fi adusa cu predilectie pe ecranele televizoarelor. O cenzura proprie este necesara, din respect pentru semeni, pentru cei superiori – ierarhia trebuie totusi respectata! – si pentru demnitatea limbii noastre. Altfel exista pericolul unei decadente morale si spirituale. Avem atâtea tonuri de exprimare, atâtea pronume de politete în limba româna care exprima o atitudine de respect, de apropiere sau de distanta fata de persoanele carora ne adresam: mata, dumneata, dumneavoastra, Domnia ta, Domnia voastra, Maria voastra …. Am avut voievozi, am avut regi, dar nimeni nu îndraznea, din bun simt, sa le spuna pe nume, sa-i strige pe nume. Cu alte cuvinte, respecti ceea ce merita sa fie respectat si… respecta pentru a fi respectat! Bunul simt ar trebui sa ne fie cântarul care sa ne spuna pâna unde poate fi denaturat acest respect. Au aparut, dupa cum semnala cineva, substitute, pentru doamna: cucoana, duduie, bai, tanti; pentru domn: nene, bai, mai. Sau adresari de genul: „Domnu, domnu de la ziar!” Ne-a placut? Sau amuzanta expresie, dar nu lipsita de geniu: „Neica nimeni!” Mai recent aflu tot din ziare o „frumoasa” amenintare facuta în Parlamentul României: „Am sa-ti dau o scatoalca de am sa te trec prin peretele de acolo”.
   ..   . Chiar daca nu toate persoanele merita, totusi avem nevoie de respect pentru linistea noastra si pentru a nu inflama relatiile dintre noi. Din pacate, în democratie, oamenii obraznici, cu tupeu, speculeaza buna credinta a semenilor si dau drumul vorbelor fara nici un pic de control. Antidotul acestei maladii raspândite ar fi educatia si cultura. Cât despre democratie, cum ar zice românul despre nevasta cu care traieste: Buna, rea, e nevasta mea!
  ….    Respectul este o componenta foarte importanta în orice relatie, în orice comunicare, fie ca e vorba de casatorie, prietenie, familie, serviciu. Comportamentele agresive nu vor aparea în casatorie, nu ne vom pierde nici prietenii, nu vor exista tensiuni la locurile de munca daca se va pastra un respect sincer fata de celalalt, fiindca, trebuie sa recunoastem, exista relatii în care suntem implicati de-a lungul vietii si în care va fi întotdeauna nevoie de respect.
 …     Avem puterea sa ne facem respectati prin felul în care întelegem viata si modul în care ne comportam? Ne este necesara decenta în vorbire, în scriere, precum si în alte manifestari? Acestea sunt întrebarile asupra carora ar trebui sa reflectam.
….   Respectul trebuie acordat oamenilor nu dupa averile strânse si nici dupa puterea dobândita, ci în primul rând pentru calitatile sufletesti, întrucât acestea valoreaza mai mult decât faima. Un proverb românesc spune: „Omul nu dupa haine, ci dupa fapte dobândeste cinste”. Oamenii care merita respectul sunt cei care muncesc, creeaza, se tin de cuvânt, nu mint, nu înseala si nu fura, sunt echilibrati, nu-si pierd cumpatul, nu tipa ori nu ridica tonul la altii atunci când lucrurile nu ies asa cum le place lor, au un simt al discernamântului si nu au în vedere numai împlinirea propriilor dorinte ci se mai gândesc si la ceilalti, îsi cunosc locul si rostul pe lume, admit când gresesc, stiu sa ceara iertare si sa ierte. De ce sa-i lovim, sa aruncam cu pietre în ei, când toti suntem facuti din lut si ne putem sfarâma atât de usor? Respectam meritele unora dintre noi? Si daca nu stim a le respecta, cum îsi vor putea valorifica oamenii meritele?
  ….    În zilele noastre „avem o criza spirituala manifestata si printr-o criza de autoritate, culmea, pe fondul unei inflatii de autoritati. Traim într-o lume a autoritatilor fara autoritate. Si autoritatea persoanei umane suporta o eroziune sociala în decorul general compus din tot mai multi indivizi si din tot mai putine persoane. Cum s-ar spune: multa lume, putini oameni!”, ne atentioneaza Pr. Alin-Cristian. „Fara educatie si fara Dumnezeu, persoana devine individ, cuvântul devine vorba, mintea devine creier, sufletul devine trup… de necuvântator, iar limbajul devine onomatopee. […] Aurul se cunoaste dupa culoare, pasarile dupa tril, oamenii dupa cuvânt...”
   
Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

BUCURIE SI INVIDIE

„Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare ca se bucura egalii nostri.” Aristotel


Viata noastra este un amestec de frumos si urât, iar noi suntem înzestrati cu calitati si defecte. Daca am putea privi sufletul nostru asa cum ne privim trupul, am putea vedea toate acestea, dar fiindca suntem privati de acest drept, obligatia noastra este de a le descoperi si a lucra pentru dezvoltarea calitatilor si diminuarea defectelor. Nu în zadar au strigat de-a lungul timpurilor filosofi si teologi : „Cunoaste-te pe tine însuti !”. Numai prin autocunoastere ne putem modela viata spre bine. Nu este un lucru usor de a te cunoaste pe tine însuti, fiindca multe sunt ascunse în sufletul nostru si multe tindem sa le ascundem, dar trebuie încercat. Unii dintre semeni se supraapreciaza, altii se subapreciaza. Trebuie sa stim cum suntem în realitate, sa cautam cântarul din sufletul nostru, sa vedem ce avem de pus în balanta si pe baza unor reale capacitati sau defecte, sa putem a ne schimba, a adopta în final un comportament placut noua, placut celor din jurul nostru, placut lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un mod mai profund al întelegerii, poate duce la ascensiunea sufletului, aici, pe pamânt. Mi-au placut afirmatiile unui Sfânt într-una din cartile sale: „Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, fa mai întâi revolutie în tine însuti; si te vei încredin­ta apoi ca toate celelalte revolutii sunt de prisos. Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai întâi razboi împotriva ta însuti; si daca vei duce acest razboi la bun sfârsit, atunci te vei convinge ca toate celelalte razboaie sunt de prisos.”
A vedea ceva frumos si a dori sa distrugi doar pentru ca nu poti obtine acel frumos, nu e o atitudine pe care s-o putem accepta. Sa vezi ca celalalt are si este mai presus de tine, sa abandonezi lupta cu tine însuti, sa nu vrei sa-ti cunosti calitatile si sa te bucuri de ele, sa nu le fructifici, si sa începi a-ti transforma frustrarile în invidie, nu este o solutie rezonabila. Esti „mic” de statura, de exemplu, si nu te împaci cu ideea ca nu mai poti creste. În loc sa te opresti la admiratie pentru cel înalt, parca îti vine sa-i retezi capul ! Uiti ca de multe ori „esentele tari se tin în sticlute mici”, îti neglijezi calitatile, uitând ca Dumnezeu a dat talanti fiecarui om, important fiind sa le constientizezi, sa le poti dezvolta si sa nu le „îngropi”.
Daca stam si ne gândim bine, invidia începe cu dorinta de a avea ceea ce de fapt nu poti sa ai, nu poti sa fii sau sa devii. Nu vrei sa vezi ca ai alte calitati (însusiri) si nici sa accepti ca ai defecte pe care trebuie sa le corijezi pentru a te înalta; o teama, o nesiguranta apare în sufletul tau, ca nu vei reusi sa atingi acel ideal, nu sti sa alegi drumul, te încapatânezi, te înciudezi, te înveninezi si încerci sa-l distrugi pe cel pe care începusesi, poate, prin a-l admira; demolezi singur sau îi antrenezi si pe altii în actiunea distrugatoare; alteori din lasitate transferi cu abilitate actiunea altora, dupa ce i-ai înveninat, si „ scoti castanele din foc cu mâna altuia”, cum s-ar zice. Biserica noastra exemplifica viata Sfântului Stefan, întâiul mucenic al Domnului Iisus, invidiat de farisei pentru întelepciunea sa si harul vorbirii, condamnat la moarte prin lapidare (ucidere cu pietre). Invidiat a fost si Iisus Hristos, dat pe mana lui Pilat si în final rastignit pe cruce. Asa procedeaza si astazi multi si arunca cu „pietre” în semeni, pietre fiind si vorbele urâte sau strigatele disonante, bârfa, clevetirea, defaimarea, dispretul, privirea dusmanoasa, lovirea fizica.
Invidia este o boala de care sufera multi, dar ca orice boala, nefiind genetica, ea poate fi lecuita. Este o problema de mentalitate, de stilul în care vrei sa-ti traiesti viata în urma autocunoasterii, a educatiei pe care ti-ai format-o sau ai primit-o, a experientei pe care ai dobândit-o. Nu poti trai toata viata ghidându-te dupa proverbul: „Sa moara capra vecinului !” Oamenilor din jurul tau le poti expune frustrarile; se poate gasi o solutie pentru a te debarasa de acea frustrare, înainte de a ajunge la invidie.
Amintesc noua viziune asupra alegerii conducatorilor: Sunt exclusi cei duri, egoisti, invidiosi si acceptati oamenii generosi, energici care stiu sa-si modereze energia, fapt care s-ar datora educatiei, oameni cu comportament modest, nobil, oameni care sa asculte ideile celorlalti si împreuna cu ei sa ia decizii. Stim foarte bine ce s-a ales cu omenirea atunci când a fost condusa de oameni orgoliosi, invidiosi care si-au impus punctul de vedere prin forta. Astazi se vorbeste despre o calitate necesara conducatorilor, cea a Inteligentei emotionale, adica a întelegerii si gestionarii propriile emotii, a întelegerii celor din jur, a crearii de relatii armonioase la toate nivelele, a putea face fata stresului si frustrarii, a fi flexibil si adaptabil la schimbare. Aceasta competenta emotionala se spune ca este mai importanta decât abilitatile tehnice sau intelectuale. Cum s-o numim altfel decât stapânire de sine, putere de reflectie, dorinta de armonie si bucurie?
În data de 29 aprilie a avut loc un eveniment deosebit, plin de stralucire, nunta Printului William cu fata din popor Catherine Middleton, o nunta de poveste, cu printi, printese, regi, regine, cavalerie si haine de parada stralucitoare. Acest eveniment a facut din Londra centrul atentiei lumii întregi. Am urmarit cu sufletul la gura întregul eveniment. Mesaje de sustinere si de felicitare au fost adresate cuplului princiar din momentul anuntarii acestei casatorii, dovezi ale iubirii, admiratiei, respectului din partea poporului. Uralele si aplauzele care au însotit traseul cuplului au fost de asemenea dovezi ale bucuriei. Cerul a fost limpede, albastru, soarele a luminat hainele divers colorate ale invitatiilor, binecuvântând parca acest eveniment, oamenii au fost senini, rabdatori, iar sarutul mirelui si al miresei în balconul reginei a fost un gest spontan de iubire, facut cu modestie, eleganta, un simbol al unirii, daruit unul altuia dar si lumii întregi. Iar în momentul în care Printul i-a pus inelul în deget, cred ca fiecare dintre ei au purtat în gând visul de dragoste, dorind ca el sa nu se stinga niciodata, fiindca acest vis este esenta vietii de familie, fara de care viata nu ar avea nici un farmec. Si a luat-o de mâna si parca-i citeam gândurile frumoase: „Te voi duce în lumea mea, vom calatori în lumina soarelui si-i vom adauga noi raze; te voi duce acolo unde nu ai mai fost, unde nici nu ai visat sa ajungi vreodata si îti voi spune cuvinte pe care nu le-ai mai auzit; te voi învata sa mergi alaturi de mine, sa fim amândoi la bine si la rau…” Dumnezeu sa le calauzeasca pasii si sa ramâna vesnic la fel de îndragostiti! Sunt convinsa ca multi tineri care au vazut acel sarut, vor încerca sa-l imite! Multor tineri, în acele momente, li s-a transmis acest vis frumos al casatoriei! Totul a fost înaltator ! Nespus de frumos ! Regina Elisabeta a II-a a avut parte de aceste binemeritate momente de bucurie la onorabila sa vârsta.
Imediat au aparut diverse articole si comentarii, unele elogioase, altele în care oamenii, uneori sub anonimat si-au exprimat invidia. Ei nu au înteles ca doar din punct de vedere spiritual suntem toti egali, ca toti meritam iubire si toti trebuie sa învatam sa o daruim si sa o primim fara conditii; ca trebuie sa acceptam în sufletele noastre aceasta stare materiala diferentiata; ca putem crea egalitatea pornind de la gândul ca eu si celalalt suntem la fel de importanti si demni, fiecare cu pozitia si rostul sau în aceasta viata. Deosebirea nu trebuie sa alimenteze neîntelegerea, ci sa sustina pacea si toleranta. „Talantii” nu ne sunt distribuiti în mod egal.. Dumnezeu ne explica ratiunea împartirii acestor daruri : „Eu împart virtutile atât de diferit încât nu dau totul fiecaruia, ci unuia una, altuia alta. (…) Unuia îi dau mai ales iubirea, altuia dreptatea, altuia smerenia, altuia credinta vie. (…)  Si asa am dat multe daruri si haruri de virtute, spirituale si vremelnice, într-o diversitate atât de mare încât nu am împartasit totul nici unei persoane, pentru ca voi sa fiti obligati astfel la caritate unii fata de altii. (…) Am voit ca oamenii sa aiba nevoie unii de altii si sa fie slujitorii mei în împartirea harurilor si darurilor primite de la mine”. Daca nu ar fi asa, ar mai avea viata farmecul diversitatii? Sa ne bucuram deci pentru tineretea lor celor casatoriti, pentru frumusetea lor, pentru buna organizare si transmitere a evenimentului, pentru evlavia lor în fata Altarului Bisericii, sa dorim o viata fericita cuplului princiar si sa speram în acea fericire!
Închei spunând ca invidia este un pacat de care trebuie sa ne pazim, sa nu-i deschidem usa, stiind ca raul îsi cauta cu siretenie usi de intrare. Biblia ne vorbeste despre cele sapte Pacate de Moarte: Mândria, invidia, iubirea de arginti, desfrânarea, lacomia pântecului, trândavia si mânia: „Invidia este prietenul Satanei ; invidiosul se hraneste cu nefericirea aproapelui sau.”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord