DESCHIDE-MI OCHII !

Recenzie de Carte – de George Danciu


Motto: „Deschide-mi ochii ca sa vad lucrurile minunate ale Legii Tale” –      Psalmul 119.18


Deschide-mi ochii!. Autor: Ana Tatar Andras. Editura „RISOPRINT”, Cluj Napoca, 2011, 371 pagini.

 

 

Ana Tatar Andras este originara din  zona Clujului, însa acum locuieste si traieste în North Carolina, USA. Cei care o cunosc constata ca Ana  este o fire deschisa,  mereu zâmbitoare, atenta, gata sa vina in intâmpinarea nevoilor celorlalti, cu o vorba buna,  de încurajare,  sau cu o fapta care sa împlineasca o trebuinta.

. Cele peste 360 de meditatii, câte una pentru fiecare zi a anului, nu dezmint cele afirmate, dimpotriva, contureaza si mai bine, si implicit ne vorbesc,  despre caracterul si înclinatiile sale crestine,în pagini  strânse cu pricepere în cartea de Meditatii zilnice  bazate pe Evanghelia dupa Ioan, Deschide-mi ochii!, publicata la Editura RISOPRINT Cluj Napoca.

Pastorul Livius T. Percy descrie in doar câteva cuvinte care e scopul acestor meditatii pentru cititor:

Cu sensibilitate si dragoste, Ana Andras ne invita sa ne delectam in Cuvânt, in rugaciune si in meditatie la frumusetea Domnului, descoperita in Scriptura. Ne invita sa privim apoi viata si problemele cotidiene prin prisma Cuvântului, sub calauzirea Duhului Sfant, asa incât Cuvântul sa devina viu si lucrator in noi.

Inca din primele cuvinte scrise, Ana Tatar marturiseste:

Nu este un lucru usor sa fii o femeie credincioasa in zilele noastre. Viata nu a fost niciodata o provocare atât de mare.” … ”Dumnezeu sta gata sa ajute, ori de câte ori î i cerem.” … ”Pânza vietii se tese cu multe obiceiuri, dar nici un obicei nu este mai important decât rugaciunea si citirea Cuvântului.

Cu alte cuvinte, esti ceea ce citesti si ceea ce faci. Ana Tatar citeste Cuvântul mereu insetata si plina de iubire, mediteaza la El si inalta zilnic rugaciuni catre Dumnezeu. Ea si-a adaptat viata cotidiana dupa câteva  principii benefice, traind ghidata de aceste practici spirituale sanatoase.

Chiar daca nu se refera in mod explicit cine i-a fost modelul pentru viata sa spirituala, Ana vorbeste despre bunica ei si despre matusa Florica care au incurajat-o sa invete, sa citeasca, sa cânte si sa se roage; vorbeste despre exemplul bun al parintilor; vorbeste despre Biserica din Panticeu si despre Biserica Baptista Iris, din Cluj, unde l-a avut  pastor pe Beni FARAGAU foarte cunoscut in lumea evanghelica din România si de afara ,îl aminteste si pe Nelu Cartis si alti prieteni clujeni alaturi de care a crescut spiritual.

Insa, fara nici o indoiala, modelul ei este Isus Cristos, pe care îl adora si despre care marturiseste in mod constant în  meditatiile sale.

E bine sa retinem acest nume, ANA TATAR (Ana Tatar Andras, in urma casatoriei cu John ANDRAS, român stabilit in America), deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne propunem sa publicam periodic cate una din  meditatiile ei.

 

DINCOLO DE ORIZONT SE AFLA MEREU ALBASTRUL NEMARGINIRII

Trecerea timpului nu poate fi oprita de nimic si de nimeni, oricât de mult s-ar încerca acest lucru. În lupta împotriva trecerii clipelor vietii, perseverenta nu ajuta la nimic, iar încapatânarea genereaza numai probleme. Cu toate acestea, refuzul interior persista în a ignora schimbarea ce se produce continuu în jurul tau, precum si în tine. De fapt, nu exista cale de a evada de sub tutela trecerii si devenirii. Esti constient de acest lucru?

Câta vreme esti copil, scoala îti mentine un tonus viu la nivelul mintii prin programe ambitioase de învatamânt care te tin mereu în alerta pentru a trece diferitele examene si a promova diferitele trepte de educatie. Dar într-o zi, în mod abrupt, acest proces înceteaza si esti literalmente aruncat în vâltoarea unei vieti ce nu cunoaste o regula precisa, în care criteriul valorii este înlocuit de cel al sansei sau relatiei, iar oportunitatea valoreaza mai mult decât tot ce ai acumulat prin studiu si perseverenta.

Chiar daca ai sansa de a avea un serviciu bun, tot ramâne nerezolvata împlinirea în viata de familie, fiindca oricât de mult ai cauta, este greu sa gasesti un partener de viata pe care sa îl iubesti si care sa te înteleaga. Iar daca ai întâlnit o astfel de persoana, nu ai cum sa stii daca relatia va fi sau nu de durata, fiindca realitatea cruda se manifesta printr-o schimbare continua care poate transforma peste ani un aparent paradis într-un iad nimicitor.

Dar care este sensul? De ce se întâmpla aceste lucruri? Mintea asaltata de atât de multe întrebari nu se odihneste vreodata în cautarea unui raspuns satisfacator. Dar poate fi cunoscut un astfel de raspuns? Si îndoiala pune încet dar sigur stapânire pe sufletul tau, pe mintea ta, transformându-te în cele din urma într-un sceptic convins, tot acest proces fiind doar o chestiune de timp, de durata a rabdarii pe care o ai, care oricum nu are cum sa fie decât finita, asa cum esti si tu.

Iar atunci când îndoiala se pune în miscare, ea se rostogoleste asemenea unui bulgare de zapada pe deasupra unui strat gros de zapada adunând tot mai multa putere si volum pe masura ce se deplaseaza catre partea de jos a unei vai adânci dintr-un masiv montan. În final, forta teribila a unui astfel de fenomen ajunge sa distruga tot ce îi sta în cale. Tot astfel, nemultumirea si îndoiala pe care le ai în suflet, pe care inerent le acumulezi în trecerea vremii, risca oricând sa distruga structura sensibila a afectiunii si mintii împietrind inima, distrugând orice ideal nobil si orice speranta.

Alteori, valurile schimbarii din jurul tau ajung sa depaseasca pragul a ceea ce poti suporta, iar interiorul tau se revolta într-o sfortare suprema de a opri potopul nimicitor sau de a pieri o data cu el, luptând din rasputeri sa te salvezi sau sa scapi ceea ce ai mai drag. Talazuri înalte de griji si de durere vin peste tine si nimic din ce ai învatat nu te mai ajuta, ci doar îti dai seama ca esti teribil de singur si fara putere.

Realitatea este ca dincolo de orice înaltime se afla o vale, iar dupa un urcus luminos exista o coborâre pe care nu o doresti. Fluctuatia evenimentelor vietii uneori te poate surprinde, iar alteori vine în împlinirea celor mai sumbre asteptari. Lumina nu de putine ori este înghitita de întuneric, iar ploaia urmeaza repede unui cer senin, care ai crezut ca va dura o vesnicie. Cine a trait la munte stie mai bine acest lucru, dar chiar si asa, nu poti sa fii multumit cu explicatii ce nu tin loc de rezolvarea situatiei defavorabile în care te gasesti sau care va veni.
Dar ce este timpul? Cum poti transcende desertaciunea lui? De ce natura are aceasta atitudine schimbatoare? Cum se poate trece dincolo de clipa prezenta ce nu îti aduce decât amaraciune?
Doamne, Tu ai fost locul nostru de adapost, din neam în neam. Înainte ca sa se fi nascut muntii si înainte ca sa se fi facut pamântul si lumea, din vesnicie în vesnicie, Tu esti Dumnezeu! Înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, si ca o straja din noapte.

Însa dincolo de suportul miscator al realitatii în mijlocul careia traim se afla eternitatea Creatorului întregului univers. Din aceasta perspectiva a adâncului abisal al vesniciei toate schimbarile pe care le traiesti nu înseamna mare lucru. Daca ai putea vedea aceasta, atunci bucuria ar lua locul întristarii, fiindca pâna si suferinta nu reprezinta decât ceva trecator. Iar daca timpul rezolva prin trecerea sa totul, atunci de ce sa îti mai faci griji?

Daca nu poti cladi decât pe nisip, atunci de ce sa te mai temi atunci când lucrurile se desfac din nou în elementaritatea lor redevenind ceea ce au fost dintotdeauna si anume niste particule adunate temporar laolalta. Tristetea si bucuria, faima si ignorarea, toate acestea, precum si multe altele, sunt aspecte de o clipa ale unei realitati aflate mereu în schimbare. Nu poti opri acest proces al facerii si desfacerii. Nu ai cum sa i te opui, însa poti sa privesti dincolo de ele, fiindca deasupra lor se afla mereu Marele Autor, Maestrul care nu a gresit niciodata indiferent de opera pe care a realizat-o.

Domnul împarateste îmbracat cu maretie; Domnul este îmbracat si încins cu putere: de aceea lumea este tare si nu se clatina. Scaunul Tau de domnie este asezat din vremuri stravechi; Tu esti din vesnicie! Râurile vuiesc, Doamne, râurile vuiesc tare, râurile se umfla cu putere. Dar mai puternic decât vuietul apelor mari si mai puternic decât vuietul valurilor naprasnice ale marii este Domnul în locurile ceresti.

Astfel, reusesti sa înveti lectia trecerii si transformarii lucrurilor cu scopul unic si precis de a-ti dezvolta intuitia eternului, neschimbatorului, a ceea ce nu poate fi vreodata mistuit de vreme. ?i cu cât deprinzi acest lucru mai repede, cu atât este mai bine, fiindca în felul acesta cunostinta vesniciei va începe sa se formeze tot mai puternic în interiorul tau înlocuind treptat mintea cea plina de griji. Acesta este un proces de durata, uneori placut si extatic, dar cel mai adesea dureros si descurajator, pâna când ajungi sa te întâlnesti cu Marele Autor pe cararea vietii tale.

Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar si gândul vesniciei, macar ca omul nu poate cuprinde, de la început pâna la sfârsit, lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu.

Iar daca vei avea rabdare si nu vei ceda revoltei ce îti apare în suflet, atunci vei ajunge sa Îl cunosti pe Marele Autor si sa primesti de la el darul vesniciei în inima ta care va face ca toata curgerea vietii tale sa aiba sens prin revarsarea ei în oceanul eternitatii, fiindca în final, dincolo de orice înaltime sau vale se afla mereu si dincolo de orizont albastrul neasemuit al nemarginirii. Iar atunci gândurile pline de griji si suparari nespuse se vor topi în constiinta nemuririi ce nu poate fi distrusa vreodata, asupra careia timpul nu mai are nici un fel de putere.

În ziua de pe urma a sarbatorii, Isus a stat în picioare si a strigat: Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.

Octavian LUPU,

Bucuresti


Decorat prin ordin de zi

De când, liber, zugravesc pe lume Raiul,

Azi, ce scumpa decoratie-am primit eu:

In Biserica, i-aud la preot graiul:

“Sa va binecuvânteze Dumnezeu!”

 

De când zeama mea de varza umple gura

Unor Regi, si unor simpli nevoiasi,

Preotul mi-a binecuvântat faptura,

Sa mai fac pe lume, Rai, vreo câtiva pasi…

 

Iau si duc, muncesc si duc, din mâna-n mâna,

Si din inima, la inimi de români:

Duc din carne, si din suflet, Raiul, pâna

Unde ni l-au primenit si cei batrâni –

 

De când, liber, zugravesc pe lume Raiul,

Azi, ce scumpa decoratie-am primit eu:

In Biserica, i-aud la preot graiul:

“Sa va binecuvânteze Dumnezeu!”

 

7 mai 2011,

Jianu Liviu-Florian

 

http://www.youtube.com/watch?v=V0lhEXTQ930&feature=related


PORTRETUL UNUI AUSTRALIAN – DITER KUHLMANN

Domnul Diter Kuhlmann (70) este originar din Braunschweig (RFG). Dupa terminarea facultatii de inginerie a avut prilejul sa lucreze în diferite tari straine printre care si România. A lucrat astfel în 55 de tari, iar în România a lucrat timp de trei ani la Danubiana în perioada 1963-1965, unde spune mereu ca s-a simtit cel mai bine. S-a stabilit în Sydney si cauta sa tina legatura cu românii de pe aici.

 

Cunoaste foarte bine metehnele românilor, însa recunoaste ca au ceva cei face mai atractivi decât pe „ceilalti. A fost casatorit cu o nemtoaica de care s-a despartit spre batrânete Are un baiat stabilit în Melbourne unde se afla si fosta sotie. Acum are o prietena, Magda, o unguroaica (nu stau împreuna!) a carui barbat a murit de cancer acum zece ani si dupa care aceasta (Magda) plânge mereu si se duce des la biserica si cimitir.

 

Diter are rezerve fata de biserica si credinta, în schimb crede puternic în valorile primare umane (aprox. cele 10 porunci). Este convins ca biserica este o afacere iar Cristos o poveste imaginata de aceasta, în esenta baza fiind Vechiul Testament. Detesta violenta si razboiul. Nu crede în reincarnare, drept pentru care încearca sa o convinga pe Magda ca Hans, fostul ei sot, este mort pentru totdeauna si-l plânge degeaba. Este interesant si comic sa discuti cu Diter! Încercând sa te convinga de convingerile lui, pentru care se aprinde si amesteca româna cu spaniola italiana si engleza. Este convins (dar nu de Magda! Sic!) ca Transilvania este a ungurilor. Se bazeaza pe faptul ca vizitând diverse locuri de acolo a observat ca se vorbeste mai mult ungureste.

 

Recunoaste ca nu a avut timp sa citeasca si sa aprofundeze alte subiecte decât cele pur profesionale pentru care a dedicat un timp nenormat. În schimb a avut ocazia sa discute cu oameni de diverse credinte si educatii. Diter este un tip ambitios încercând sa faca ce este omeneste posibil, cum ar fi pictura, muzica, aplicatii de calculator, etc. Pictura din imaginea alaturata este efectuata în stil aborigenaustralian si reprezinta ideea de ciclu trofic=crocodilul manânca porcul care a mâncat pasarea.

 

Desi este la pensieultima oara a avut o firma de inginerie, adica organiza la cheie” diverse fabrici, dar a desfiintat-o la timp când a vazut ca nu mai are viitor, pentru a nu da faliment. Este foarte activ în diverse asociatii precum Ethnic Communities Council of NSW Inc = o asociatie non-profit privind problemele imigrantilor din Australia. Am cautat sa aflu de la el statutul si sediul acestei organizatii conform unei legislatii macar europene. Nu am primit raspuns si asta este a înca odata când observ ca aici în Australia astfel de societati, fundatii, organizatii non-profit nu poseda statut de functionare conform legislatiei europene. În schimb au ABN adica Australian Business Number = cod fiscal si un director”=administrator, singurul cu leafa, care se ocupa de contabilitate. Pentru a deveni membru solicitantul completeaza un formular si plateste o cotizatie anuala în jur de 40 dolari.Important este ca aceste organizatii primesc fonduri de la guvern (de multe ori importante functie de cât sunt de influente persoanele din conducere).În plus, sunt curtati oamenii bogati si batrâni pentru donatii. Acest lucru face ca organismele paralele (cum sunt cele privind cancerul) sa-si dea lovituri sub centura. Este vechea poveste valabila peste tot în lume: un grup de interese (smecheri) aduna membri (prostime).

 

Diter avut cancer de colon si de ganglion axilar (separat) însa le-a dovedit prin masuri imediate si aplicând un regim sever de viata. Îsi face singur de mâncare si manânca nemteste, adica niciodata peste masura, însa îsi face poftele.

 

Cam asa îl vad eu pe scurt pe domnul Diter Kuhlmann, un prieten australian care vrea sa aiba legaturi cu românii…

 

Gheorghe DRAGAN

Sydney, Australia

28 aprilie, 2011

 

 

Despre secularizarea si desacralizarea imaginii religioase si a limbajului religios în exprimarea Mass – media din perspectiva vietuirii si a trairii duhovnicesti într-o lume multimedia

1. Introducere

Din a doua jumatate a secolului al XX – lea, cultura occidentala, apuseana s-a remarcat ca o cultura deschisa, plina de întrebari, profana, fara autoritate spirituala, duhovniceasca recunoscuta si fara ideologie religioasa dominanta si unificatoare. Domeniile existentei colective, precum politic, economic, social, politic, cultural, s-au eliberat, treptat, de crestinism. Statul si viata economica se situeaza, de acum înainte, în afara sferei asa zis „religioase”. Statul nu pretinde sa controleze Biserica sau Bisericile si nici invers. Filosofia nu mai serveste de multa vreme teologia. Pentru o aceeasi realitate exista mai multe modalitati de abordare, interdependente unele de altele si fara organizare unica. Fiecare stiinta depinde de propriile norme, iar „religia” a devenit de mult un compartiment al culturii, pe aceeasi directie cu celelalte compartimente: stiintific, filosofic, psihologic, sociologic, estetic…
Societatea devenita secularizata cunoaste o ideologie difuza, lipsita de constrângeri, dar, care patrunde sufletele simple, mai cu seama prin intermediul mass-media. Este, în acest fel, prezentat sistemul de lectura al unei lumi (de)limitate la ea însasi, un fel de empirism al vizibilului si de subiectivism al placerii. Însa individul, eliberat fiind de comunitarismele greoaie si protectoare ale culturilor vechi, dar statistic, nu mai are vreo speranta ori nadejde eshatologica si de comuniune, deoarece se limiteaza numai la prezent. Doar un semn natural deosebit îl mai trezeste din când în când, spre ideea divinitatii. Ignorând „cerul”, omul de astazi regaseste „pamântul”. Dezvoltarea tehnicii a permis si îngaduit ori tolerat un fel de explozie a societatii urbane. Pamântul, erosul, corpul sunt frenetic exaltate împotriva unui crestinism care, de-a lungul timpului, n-a încetat sa se detaseze de ele, fara sa le anuleze, ci sa le recunoasca ineficienta în colucrarea cu dumnezeirea. Astfel, în interiorul omului, apar diverse tensiuni, cu toate ca el crede ca este suficient sa fii satul si static si inert.
Foarte putini ai observat ca cultura occidentala ori apuseana, în momentul în care tinde sa-si asume toate aspectele „aventurii umane”, intervine în structura altor culturi, afectând mai întâi spiritul acestora si, în final, propria sa mostenire culturala. Sunt cunoscute deja efectele sau consecintele ambigue, insa redutabile, ale unei asemenea civilizatii.20% din consuma 80% din resursele planetei. Societatile bogate din „nord” sunt într-un contrast enorm cu societatile sarace din „sud”, devastate de molime numite „naturale”, dar si cu societatile schimbatoare si haotice din „est”. Mai mult decât atât, aceasta sciziune si fractiune este prezenta si în interiorul fiecarui tip de societate: „nordul” are proscrisii sai, „sudul” are îmbogatitii peste noapte iar „estul” are îmbogatitii de tip mafiot.
Gândirea instrumentala, prin masinile sale de vise, de la televiziune pâna la „spatiile virtuale”, penetreaza si conditioneaza psihismul colectiv, anulând marile referinte simbolice, care nu au încetat sa protejeze si sa anime ori sa însufleteasca umanitatea. Sa luam, de exemplu, relatia masculin – feminin, compromisa pâna acolo încât homosexualitatea se popularizeaza si se glorifica, lesbianismul este considerat ca fiind ceva absolut normal, iar relatia paternitate – filiatie sau maternitate – filiatie este denuntata ca fiind opresiva si face acum obioectul unei nostalgii fuzionale a incestului. Ce educatie poate primi un copil crescut într-un astfel de mediu, napadit si asediat ori invadat de forme neînchegate, incoerente, droguri si hedonism, ce provoaca un fel de surescitare sodomista? În felul acesta se poate distruge foarte usor o cultura. Prin urmare, ceea ce trebuie afirmat cu tari si cu mult curaj ori convingere, fara a se pune problema consecintelor, este ca tot ce se poate obtine prin mijloace tehnice (con)duce la distrugerea naturii si la riscul sinuciderii umanitatii, a omenirii: patura de ozon scade zilnic, cerul se destrama, pamântul se cutremura – precum a facut acum în Japonia, apar nenumarate manifestari ale naturii pe care nu le poate controla nimeni, masa acvatica este poluata, specii de animale si plante, cu alte cuvinte flora si fauna, dispar în mod iremediabil, iar omul, în pofida tuturor acestor realitati si evidente se compromite si se complace în „succesul sau”.
Civilizatia noastra, care respinge si critica dur si cu vehementa revelatia biblica, este preocupata de neant, iar moartea, oricât ar fi de respinsa ca idee, nelinisteste si fascineaza. Mult timp, desi progresul stiintei si tehnicii n-a stirbit cu nimic etica traditionala, aceasta se destrama treptat si ai senzatia unei gauri negre ce se deschide în chiar inima culturii noastre, lasând cale libera doar spectaculosului, senzationalului, reîncarnarii, erotismului, violentei si drogului. Învierea este lasata în uitare, indiferenta si ignoranta. În acest fel survine nihilismul, care pare a fi categoria sintetica paradigmatica a modernitatii filosofice. Nihilismul neaga orice sens existentei, îi refuza acesteia orice fundament, refuza dreptul la existenta oricarui adevar obiectiv, proclama totala lipsa de scop în ampla devenire umana si cosmica. Din el se naste, în plan moral, scepticismul în ceea ce priveste valorile, sensul, certitudinile. „Nihilismul” este un termen semantic care (împreuna cu altii precum: „anarhism”, „scepticism”, „ateism”, „pesimism”) este prezent în gândirea occidentala, apuseana chiar dintru începuturi. A intrat în cultura europeana când scriitorul rus Feodor Dostoievski si filosoful german Frederich Nietzche l-au folosit pentru a diagnostica conditia omului modern. De atunci termenul (ca are ecourile si reverberatiile unui ateism radical) este acceptat unanim ca fiind „negare a transcendentei”. Cu alte cuvinte, adica, nihilismul teoretic apare în reflectia lui Nietzche ca o consecinta a discreditarii celor mai înalte valori ale existentei: Dumnezeu, sufletul, libertatea, nemurirea. În viziunea si perceptia lui Heidegger el este „sentimentul lipsei de valoare a toate”. Se manifesta în primul rând ca lipsa a sensului în întreaga devenire si evolutie, apoi ca faliment al proiectului de gasire a unui sens comun si profund întregii deveniri, ca refuz al recunoasterii existentei unei lumi metafizice care transcende lumea sensibila, pamânteasca…
Revenind însa, la tema si subiectul nostru principal, vom sustine ca în ziua de astazi tot ceea ce înseamna valoare poate fi evaluat prin bani. Aceste hârtii, elemente efemere, au devenit fundamentul social – economic, accepta si aprobat în mare masura de catre toti. Majoritatea actiunilor este subordonata si subjugata acestui tel, de a face bani, care se transforma încet în stari, în arhetipuri inefabile, devin parte a fiintarii. Profilul si cursa ori capcana nebuneasca dupa puterea iluzorie si amagitoare pe care ti-o ofera banii, sunt câteva dintre coordonatele principale si principiale ale acestui nou secol si mileniu. Ceea ce este foarte trist este faptul ca si Biserica, ca institutie, se modeleaza si adapteaza pe zi ce trece dupa o societate „scapata de sub control”, secularizata pâna în strafundurile ei, în loc sa se întâmple invers, societatea sa fie cea care se ghideaza si orienteaza dupa Biserica. Astfel, Biserica apare ca o corabie a mântuirii în valurile secularizarii si în furtuna desacralizarii. Biserica nu mai poate sa se impuna si îsi restrânge lucrarea ei la o comunitate foarte mica de credinciosi. Ea este discreditata pe zi ce trece si încep sa faca compromisuri, care au ca punct central si prioritar tot „banul”.
Datorita libertatii excesive si necontrolata acordata presei, dupa opresiunea comunista, si datorita tendintelor ascunse ale unor jurnalisti, s-a ajuns, la ora actuala, la folosirea unui limbaj prozaic la adresa institutiilor bisericesti ortodoxe si a reprezentantilor acestora. Cauza si pricina esta foarte clara si limpede: lipsa de credinta a jurnalistilor sau tendinta confesionala si discreditarea persoanei sau institutiei prin mijloace care sa atraga atentia publica spre ceea ce s-a scris ori s-a filmat. Mijloacele necinstite, neoneste si netransparente pe care pe care le folosesc demostreaza si confirma atât lipsa de prefesionalism, cât si tendinta de a scoate în evidenta „marile” lipsuri si scaderi ale conducatorilor spirituali si dihovnicesti ori bisericesti. Biserica este acuzata mereu ca nu se implica suficient si eficient în societate, iar slujitorii sunt terfeliti în presa si televiziune, ca unii care parca nu ar fi deloc constienti de misiunea pe care o detin si o exercita, cu timp si fara timp. Cazurile rare ce apar datorita neglijentei vreunuia dintre ei sunt dramatizate, generalizate, speculate si expuse într-un mod exagerat si extrem. În timpul marilor sarbatori si prasnice crestin – ortodoxe apar foarte multe reportaje care nu au nimic comun cu semnificatia religioasa a sarbatorii respective. Oprindu-se doar asupra traditiilor populare si folclorice, care sunt reminiscente ale vechilor culturi antice, reporterii nu amintesc de frumusetea religioasa si spirituala a sarbatorii sau de faptul în care se pregatesc, din punct de vedere duhovnicesc, crestinii pentru întâmpinarea prasnicului. În felul acesta ignora tot ceea ce are sublim si spiritual sarbatoarea respectiva, determinându-i pe nenumarati oameni sa-si iroseasca timpul prin marile magazine si supermarket-uri pentru tot felul de cumparaturi si cadouri, comercializând, în acest mod, toata sarbatoarea respectiva, în loc sa se pregateasca mai întâi duhovniceste si apoi sa se preocupe de cele ale mesei.
Mai mult decât atât, frumusetea miresei lui Iisus Hristos, adica Biserica Sa cea Sfânta – Cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui, o batjocoresc, o profaneaza, o pângaresc si o desacralizeaza. În nebunia exprimarii lor îi determina pe oameni sa se scârbeasca de Ea, ca nimeni sa nu îsi mai doreasca o asemenea mireasa, care, de fapt, este propria noastra mântuire. În acest fel procedeaza toti cei care de sarbatorile Învierii Domnului si Nasterii Domnului dau pe posturile de televoziune, de nenumarate ori, imagini de dicreditare si desacralizante, precum modele de magazine pline, mese cu îmbuibare de mâncare si bautura, petreceri mari, locuri de vacanta peste tot, nu de rugaciune, stiri despre crime si sinucideri, stiri despre preoti si monahi care se îmbogatesc si pacatuiesc sau care se razvratesc, spre a întina ori murdari sfintele sarbatori si a ne determina sa ne scârbim de cele ce fac „popii” în biserica si de Dumnezeu. În acest mod oamenii petrec linistiti în timpul marilor sarbatori, se distreaza, manânca si beau de toate, unii petrec în locuri si zone necrestine, iar la sfintele slujbe participa aceeasi credinciosi cunoscuti, cu constiinta curata si respect fata de Biserica. Spre exemplu, Craciunul, care este o sarbatoare a nasterii si vietii, cu toate ca de-a lungul timpului a fost profund folclorizat, acum au aparut pe micile ecrane si „craciunitele”, personaje pe cât de rosu, pe atât de sumar îmbracate, care îmbogatesc decorul desacralizarii prin împartirea de cadouri, cu iz si cu scop pur comercial. În acest chip se fac tot felul de reclame la diferite produse, unele cu promotie, se vorbeste despre renii lui Mos Craciun, despre animalele ce se sacrifica de Ignat, iar despre semnificatia religioasa nu se spune absolut nimic. Totul este un show platit de interesele comerciantilor si a auditorului.
Prasnicul cel mare al Sfintelor Pasti este tot la fel de mediatizarea prin obiceiurile privind pictarea oului, framântarea cozonacului si prepararea mielului. Mai mult, pe linie occidentala, unde Pastile, pentru cei mai multi, nu constituie altceva decât un consum crescut de dulciuri, a invadat micul ecran „iepurasul”, care nu are absolut nimic comun cu traditiile românesti, cu atât mai putin privind aceasta mare sarbatoare, ce reprezinta biruinta vietii asupra mortii. În timpul celorlalte sarbatori mari, în care sunt cinstiti mucenicii si marturisitorii lui Iisus Hristos, se scot în evidenta toate obiceiurile extracrestine si superstitiile, cu diferite reminiscente ale traditiilor religioase antice si reminiscente dualiste de factura bogomila, care pierd adevarata semnificatie a sarbatorii prin exprimarea desacralizata a jurnalistilor si ziaristilor. Nu este amintita nici macar viata si activitatea sfântului sarbatorit. Prin aceasta desacralizare a Bisericii, Iisus Hristos si Biserica nu îsi pierd sacralitatea, însa îsi retrag progresiv sfintenia din sufletele si din vietile celor care dau si care primesc în mintea si în inima lor desacralizarea. Chiar daca nu sunt împotriva lui Iisus Hristos si a Bisericii, oamenii care se supun, cu sau fara voia lor, imaginilor si cuvintelor desacralizante si secularizante, îsi pierd, la rândul lor, sfintenia, fiindca îsi pierd, de fapt, inocenta cereasca. Asemenea oameni secularizati si desacralizati, voalati sufleteste, suntem noi toti. Am ajuns sa fim oameni despre care aproape ca se poate spune ca nu mai avem nimic sfânt în noi, si, pe drept cuvânt, în prea multe cazuri.
Nu trebuie sa încurajam mediocritatea, nu trebuie sa încurajam limbajul facil, nu trebuie sa încurasam banalitatea. Niciodata nu vor create opere de arta prin intermediul banaltatii, niciodata un limbaj vulgar nu va reusi sa sustina si sa enunte mari devaruri. Rafinamentul continutului este cel mai bine exemplificat de rafinamentul exterior. În absenta acestuia din urma, judecatile cele mai elevate sunt în van. Gânditorul care nu stie sa devina la nevoie un bun orator nu este un gânditor întelept. De aceea, mai mult ca oricând, trebuie sa ne cultivam intelectul si sa devenim nu doar buni oratori ci foarte buni marturisitori. Asaltul si invazia mundanului a destabilizat componenta sacra a vietii omului. Miturile si-au pierdut de mult componenta simbolica, sensurile ascunse nu mai sunt cautate, societatea se bazeaza în exclusivitate pe învelisul exterior, superficial. Intruziunea brusca si pripita a sacrului în profan se rezuma la existenta televizorului. Oamenii refuza sa mai sintetizeze si sa mai selecteze informatia, ei vor sa primeasca totul de-a gata, ei vor sa nu mai faca nici un efort de întelegere, problematizare si dezbatere. Formatorii de opinie detin controlul, însa, din pacate, si ei, la rândul lor, refuza sa îsi asume misiunea de culturalizare si formare religioasa, refuza sa „formeze” un public nou, multumindu-se sa se complaca în aceasta supraabundenta de imagini si de limbaj, inutila si distrugatoare. Ceea ce e trist este ca nimeni nu încearca sa evadeze din aceasta stare de somnolenta culturala si religioasa, pentru ca toti au, pentru moment, „lucruri” mai importante de facut. Trebuie sa învatam sa actionam cu toata taria si fermitatea pentru îndreptarea acestor neajunsuri. Sa întelegem si sa învatam sa ne aparam punctele de vedere si onoarea, sa învatam sa fim noi însine, sa învatam sa nu ramânem captivi într-o paradigma eronata si înselatoare numai pentru ca vrem cu orice pret sa urmam modelul celorlalti, doar pentru ca dorim cu orice pret sa fim acceptati de ceilalti, nu trebuie sa coborâm stacheta doar pentru a-i lasa pe cei mai putini înzestrati sa patrunda pe sub ea. Religia si cultura nu trebuie sa fie vulgarizate pentru a fi accesibile, fiindca rolul religiei si culturii este sa îi faca pe oameni sa se autodepaseasca. Nu trebuie sa le oferi totul pe tava, trebuie sa îi inviti la cautare, întrebare si cercetare pe cei care vor sa afle mai mult. Lupului nevazut nu-i va ajunge niciodata prada sa. Va racni si va scrâsni din dinti pâna când va fi sigur ca nimeni nu va dobândi ori capata ce i s-ar fi cuvenit lui. Asemenea sunt cei care vin si ne învata altceva decât Biserica si stramosii, încercând sa ne faca sa ne îndoim de valoarea si de dreptatea învataturilor crestine prin tot felul de teorii umaniste si nihiliste, deja falimentare, dar interesante si seducatoare. Desi aparent rationale, asa cum cum a fost si îndemnul sarpelui catre Eva de a musca din mar, asemenea idei au fost urzeala pe care s-a tesut cel mai alineant secol din istoria omenirii, respectiv secolul XX. Daca nu stim sa facem fata unor asemenea idei, atunci sa ne legam de catargul întelepciunii si al credintei, spre a nu fi robiti de iluzia stiintei. Mai bine este sa se iroseasca niste „idei bune”, decât sa pierdem mântuirea.
Acceptând desacralizarea, ne lipsim pe noi însine de sfintenie si sacralitate, caci Dumnezeu este singura sursa a sfinteniei, iar lipsindu-ne de sfintenie, ne lipsim de haina curata si luminoasa a credintei si devenim noi însine lupi pentru ceilalti, pe care îi desacralizam fie si prin simpla noastra prezenta de fiinte desacralizate, nefiind nevoie sa le mai facem vreun rau. Ne aflam în mijlocul unei „noi ere”. Este posibil ca, în viitor, planeta sa se unifice si linistea sa se instaleze la nivel politic, social si economic. Atunci vor fi puse, probabil, ultimele întrebari. Atunci va veni vremea acestor mari „razboaie ale spiritului” pe care le-a anuntat Nietzche. Doar un crestinism profund renovat va putea înfrunta aceste provocari. Un crestinism al divino-umanitatii în care vor putea sa-si gaseasca loc toate celelalte credinte religioase si spirituale, inclusiv umanismul occidental modern, un crestinism care le va aminti tuturor ca Dumnezeu nu merge fara om, iar comunitatea se înscrie în inima omului, un crestinism care va reaminti ca omul nu-si poate împlini umanitatea decât unindu-se cu Dumnezeu, Care s-a facut om pentru ca omul sa devina dumnezeu, dupa har si sa-l poata întelege, un crestinism care sa transmita permanent si continuu ca Iisus Hristos uneste divinul, umanul si cosmicul, în lucrarea Duhului, un astfel de crestinism poate salva întreaga umanitate. De aceea, ca si crestini suntem toti responsabili de salvarea umanitatii, inclusiv prin oprirea desacralizarii si secularizarii, ori profanarii.

2. Mass-media – un „amvon” abandonat?!…

Vorbind despre mass-media si urmarind unul din scopurile sale principale, putem zice ca ne „furnizeaza” o imagine despre om asa cum este el în realitate, valide ocazii de reflectie critica asupra conditiilor concrete în care acesta îsi duce si îsi traiesete viata: implicarea în social, denuntarea si deconspirarea violentei, a marginalizarii, a razboiului si a injustitiei. Ea ar trebui sa fie preocupata de soarta omenirii, provând acele valori universale pe care Biserica le propune societatii; numai în aces fel mass-media poate contribui decisiv si hotarâtor la raspândirea si popularizarea valorilor prin mijloacele de cel mai mare impact asupra publicului larg. Regizorii, de pilda, au preluat foarte mult din rolul marilor autori de beletristica si artisti ai veacurilor trecute, fiindca sunt astazi „ambasadori” pe lânga alte culturi ai unei viziuni despre lume, impregnata de valori nascute din umanismul crestin.Uneori ei însa au fost pusi în situatia de a surprinde tocmai criza acestor valori. Cei care actioneaza în lumea aparte a mass-mediei trebuie, în calitatea lor de „atleti” privilegiati ai comunicarii, sa se arate deschisi dialogului cu realitatea care-i înconjoara, sa încerce sa sublinieze evenimentele mai importante pe care le traim, stimulând la reflectia critica asupra lor
Mass-media în general si cinematografia în particular pot deveni un instrument al misiunii Biaericii în lume. Biserica îi îndeamna pe regizori, cineasti si pe toti cei care, la diferite nivele, recunoscân-se si revindicându-se drept crestini, lucreaza în complexa si eterogena lume a mass-mediei, sa actioneze în totala coerenta cu propria credinta, luând initiative curajoase în planul productiei de programe TV si radio, pentru a face mai prezent, mai simtit si mai eficient mesajul crestin în lumea mass-mediei. Ideea de a transforma ecranul cinematografic sau TV într-un amvon de la care sa se proclame în lume mesajul crestin a dinamizat multi crestini (preoti, laici si credinciosi), care în diferite perioade ale istoriei s-au lansat cu mult zel în acest dificil plan al apostolatului, social si comunactional. Mass-media constituie, într-un mod indubitabil, un instrument valid de actiune pastorala, chiar si când vorbim despre realizari, produse ori emisiuni care nu-si propun în mod explicit raspândirea mesajului evanghelic. Este foarte importanta însa mentalitatea de fundal a mesajelor televizate: aceasta ar trebui sa fie în armonie si simfonie cu valorile promovate de crestinism, iar nu în contrast si antinomie cu ele. Astazi, asistam, din pacate, la o propunere la scara planetara si mondiala, datorita si datorata televiziunii, a unui model de om „aplecat” spre realizarea obiectivelor imediate, în linia tripticului: sex, bani, succes (sau cei trei „s”: sex, sânge si scandal) care se situeaza exact la opusul masajului evanghelic, spiritual si duhovnivesc sau mântuitor.

3. Despre trairea duhovniceasca care este nevointa de a intra în firescul vietuirii crestine

A fi crestin ortodox nu înseamna a adera la o ideologie ci înseamna a trai în Biserica viata duhovniceasca pe care ne-o ofera si dariuste Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „viata cea noua cu Iisus Hristos si în Hristos condusa de Duhul Sfânt”. Viata duhovniceasca îmbraca întraga existenta si înseamna trairea vietii de zi cu zi în comuniune cu Dumnezeu sub calauzirea Duhului Sfânt, asa încât orice act al nostru sa fie un act duhovnicesc, adica inspirat de Duhul Sfânt spre împlinirea voii tatalui asa cum a fost descoperita de Fiul. Trairea duhovniceasca aduce odihna, pace si bucurie deoarece înseamna dobândirea harului Duhului Sfânt care întipareste chipul lui Iisus Hristos în inima noastra si ne face asemenea Lui, este intrarea într-un firesc al vietuirii ortodoxe care ne face fericiti si liberi. Cu toate ca reprezinta firescul vietuirii ortodoxe, deoarece firea omeneasca s-a pervertit din cauza pacatului, viata duhovniceasca nu poate fi traita fara ajutorul lui Dumnezeu si fara efortul omului de a împlini voia lui Dumnezeu. Omului patimas viata duhovniceasca i se pare ostenitoare si solicitanta, plina de îngradiri si fara bucurie deoarece angajarea în trairea ei este o nevointa, un efort si o jertfa, o silire a voiii proprii care nu înclina spre împlinirea voii lui Dumnezeu ci spre pacatul ce promite placere. Lipsit fiind de har din cauza pacatului, patimasul nu întelege ca, dupa cum subliniaza Sfântul Maxim Marturisitorul, nu exista decât o singura bucurie, „unirea sufletului cu Cuvântul”, si o unica placere, „dobândirea celor dumnezeiesti”. El nu-si cauta împlinirea în Dumnezeu ci se iubeste pe sine (într-un egoism si egocentrism sau filavtie) si realitatea sensibila, scotând din sine si din aceasta, în principal prin mijlocirea simturilor, deci a trupului, placerile si desfatarea. Dar, „Cel ce se îngrijeste de mântuirea noastra a înfipt în mod providential în placerea adusa de simturi, ca un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip întelept în firea trupului legea mortii, ca sa limiteze nebunia mintii care-si misca, potrivnic firii, dorinta spre lucrurile sensibile”. ?i astfel viata omului patimas devine o fuga disperata dupa placere si, în acelasi timp, o fuga de durere, fuga care îl îndeparteaza tot mai mult de Dumnezeu si de propria lui fire si îl afunda tot mai mult în multe pacate si diferite patimi. Biruitor si învingator fiind asupra pacatului si mortii Mântuitorul nostru Iisus Hristos face posibila trairea duhovniceasca în Biserica de catre cei renascuti în El prin Sfintele Taine. Însa, pentru a trai o viata duhovniceasca, crestinul întarit de har trebuie sa-si asume nevointa luptei cu pornirile pacatoase ale firii slabanogite de pacat, astfel încât sa faca din poruncile lui Dumnezeu legea vietii sale. În timpurile si vremurile noastre aceasta lupta duhovniceasca ia forme noi deoarece progresul tehnologic a facut posibila o dezvoltare fara precedent a mijloacelor de comunicare în masa care schimba radical lumea în care traim pâna acolo încât sa putem vorbi despre o lume multimedia, o lume în care mediile de comunicare se suprapun fascinând si captivând mintea omului, modelându-i gândirea si comportamentul.

4. Despre mass-media care tinde sa substituie forta si impactul cuvântului lui Dumnezeu asupra vietii omului contemporan
Mass-media a ajuns o prezenta atât de importanta în lumea contemporana încât, chiar si în cazul celor care se considera credinciosi, expunerea prelungita la mesajele mediatice tinde sa înlocuiasca forta si impactul cuvântului lui Dumnezeu asupra vietii lor. Studiile sociologice si psihologice arata ca mass-media reuseste sa domine câmpul vizual si spatiul uman contemporan cu propriile simboluri în detrimentul credintei religioase. Cantitatea uriasa de material simbolic (imagini, informatii, idei), caracterul cotidian, persuasiunea si presiunea uriasa a mesajelor mediatice, caracterul public al recunoasterii lor, lipsa timpului de reflexie sunt doar câteva din cauzele care duc la aceasta situatie extrem de grava din punct de vedere spiritual si duhovnicesc. Mass-media îsi asuma astazi în societate functiile pe care în societatea traditionala le avea religia si anume functia educativa, functia axiologica si functia de orientare. Ea „ne spune cine suntem, ne ofera o identitate. Ne învata ce vrem sa fim; ne da aspiratii. Ne arata cum sa devenim ce ne-am propus; ne confera tehnica potrivita. ?i ne spune ce si cum sa ne simtim atunci când nu reusim; ne ofera salvarea. Altfel mass-media modifica calitativ modul în care apar si opereaza constiinta si identitatea noastra”.
Efectele si consecintele asupra societatii si a fiecarui om în parte a asumarii de catre mass-media a functiilor educativa, axiologica si de orientare au fost identificate de catre cercetatori ca fiind efectul de agenda, efectul de cultivare si asa numita spirala a tacerii. Efectul de agenda consta în faptul ca principalele preocupari mentale ale publicului sunt determinate de agenda mass-media care indica problemele cele mai importante pentru ca, în functie de aceasta ierarhizare, sa ne orientam în a le acorda atentia corespunzatoare. Posibilitatile de manipulare, atât la nivel social cât si personal, sunt imense si experienta ne arata ca se profita din plin de ele. Urmarea principala la nivel personal este înstrainarea mintii într-o lume exterioara si, partial, ireala transformând omul într-un spectator al marelui spectacol pus pe scena mediatica a lumii, spectator care însa îsi traieste într-o masura tot mai mica propria viata. Efectul de cultivare se refera la faptul ca mass-media are puterea de a cultiva în masa publicului opinii, conceptii si credinte ce vor influenta în mod decisiv si hotarâtor felul de raportare a oamenilor la lume si viata. Realitatea trista este ca, de regula, aceste opinii, conceptii si credinte sunt diferite si variate si chiar divergente cu învatatura crestina. Spirala tacerii este legata de notiunea abstracta de opinie publica care, de fapt, este formata, în conformitate cu credintele si interesele lor, de catre cei care controleaza mass-media. Ea înseamna ca aceia care nu împartasesc opinia indicata de mass-media ca fiind dominanta tac, chiar daca sunt majoritari si au tendinta de a-si scimba opinia în sensul celei promovate de mass-media.
În conditiile în care, pe de o parte, societatea în care traim nu este o societate crestina ci una secularizata în care permisivitatea, toleranta si relativizarea valorilor sunt noile dogme si, pe de alta parte, câstigul si manipularea sunt de multe ori interesele care stau în spatele si la baza mass-mediei, concurenta si dorinta de a câstiga audienta duce la difuzarea unor mesaje tot mai nocive care cultiva patimile prin exaltarea erotismului si a violentei, a lacomiei si a orgoliului, stiut fiind faptul ca omul patimas este foarte vulnerabil la acestea si, de asemenea, ca este un bun consumator si totodata, este foarte usor de manipulat.Dupa cum s-a remarcat deja, mass-media în general si televiziunea în special se afla „cu câtiva pasi înaintea societatii pe calea degrdarii si deteriorarii morale, a descompunerii pacatului, devenind model al societatii de mâine si pedagog al omului (pos)modern pe calea îndepartarii de Dumnezeu”. Omul educat de catre mass-media este de fapt omul cel vechi, rob al pacatului, care îsi cauta mângâierea în placerile pacatoase si este prins în cercul vicios al fugii dupa placere si al fugii de durere, afundându-se tot mai mult în pacat.

5. Despre mass-media care submineaza trairea duhovniceasca

Mass-media este o imensa provocare pentru crestinul sincer, doritor de viata duhovniceasca. Daca, pentru a trai duhovniceste, crestinul întarit de har trebuie sa-si asume nevointa luptei cu pornirile pacatoase ale firii slabanogite de pacat, mass-media îl împinge tocmai în directia opusa, a împatimirii. Cu cât apelam mai mult la mass-media si cu cât mediile de comunicare sunt mai complexe cu atât impactul negativ este mai puternic si este o iluzie si o utopie sa credem ca cineva poate fi invulnerabil. Pentru a întelege mai bine la ce ne expunem atunci când ne conectam internet, de pilda, vom încerca în cele ce urmeaza sa identificam felul în care mass-media submineaza viata duhovniceasca.
Referitor la împrastierea si risipirea mintii Sfintii Parinti ai Bisericii ne învata ca trairea duhovniceasca presupune linistirea mintii si adunarea ei în inima si ca pentru aceasta este foarte importanta ferirea de tot ceea ce o împrastie. Mass-media aduce însa o adevarata explozie si un adevarat bombardament informational asupra mintii omului, umplând-o cu informatii, de regula nu doar neimportante ci chiar nocive, nu doar din punct de vedere duhovnicesc ci chiar si din punct de vedere al vietuirii sociale. O mica parte sau chiar nimic din cuprinsul unui buletin de stiri ori al unei emisiuni oarecare ne este de folos si ne priveste ori ne vizeaza în mod direct. De cele mai multe ori mass-media profita de curiozitatea oamenilor care este amplificata în mod voit si intentionat de dorinta bolnavicioasa de a intra în intimitatea altora. ?i, în acest fel, în loc sa se opreasca asupra sinelui, sa-si identifice pacatele, sa se pocaiasca si sa se îndrepte catre Dumnezeu, omul se risipeste cuprins fiind de curiozitate desarta, pierzându-si, în acest mod, pacea sufletului si linistea inimii. Nu se mai poate aduna si concentra în rugaciune, aceasta devenind, astfel, foarte superficiala, definind, în acest fel, relatia sa cu Dumnezeu. Cu aproape 100 de ani în urma, când mass-media era reprezentata numai de presa scrisa si era cu mult mai putin agresiva decât astazi, Sfântul Siluan Athonitul avertiza: „Cel ce voieste a se ruga curat nu trebuie sa cunoasca nici o veste din ziare, nu trebuie sa citeasca din carti rele ori sa afle cu iscodire ceva din viata altora. Toate acestea aduc mintii gânduri necurate iar când omul voieste a le deslusi, ele din ce în ce mai mult vor rataci si vor chinui sufletul”.
Un alt aspect îl reprezinta fondul sonor pe care îl ofera mass-media vietii noastre. Omul de astazi s-a obisnuit sa fie însotit mereu de mass-media nemaistiind sa aprecieze linistea. Nu întelege ca mass-media îi ofera o fasla senzatie de comuniune si ca linistea nu înseamna o absenta ci, dimpotriva, prezenta lui Dumnezeu, sansa regasirii de sine si a întâlnirii cu Dumnezeu. „Linistea este o conditie esentiala – ne arata Parintele Paisie Aghioritul. Chiar daca nu s-ar ruga cineva cu cuvinte singura linistea îi este rugaciune. Ea este o rugaciune tainica si ajuta mult pe cel care se roaga, asa cum îl ajuta pe om respiratia, care este nevazuta. Cel care face lucrare duhovniceasca în liniste, se adânceste dupa aceea în rugaciune.”
Cu privire la discreditarea valorilor crestine, într-un amplu si bine documentat studiu despre efectele televiziunii asupra mintii umane, Virgiliu Gheorghe demosntreaza ca principalul continut al mesajelor televiziunii, al mass-mediei în general, este nihilismul, despre care am mai vorbit în acest material, adica relativizarea si chiar negarea valorilor, în primul rând al celor crestine. Cu alte cuvinte, nihilismul îsi are cauza în îndepartarea omului de Dumnezeu pâna la a nu-I mai recunoaste Creatorului dreptul, puterea sau eficienta interventiei Sale în istorie sau chiar pâna la negarea existentei Sale si a întregii rationalitati pe care Cuvântul lui Dumnezeu a pus-o în lume. „Televiziunea ofera fiecarui ins acea pedagogie ce corespunde nivelului de negatie pe care-l poate accepta (corespunzator caderii sau îndepartarii de Dumnezeu). Cu mâna pe telecomanda, alegem ceea ce ne atrage cel mai mult, dar si ceea ce putem accepta în momentul de fata ca nivel de negatie. În timp, mentalitatea schimbându-se, va deveni tot mai probabila alegerea unor atitudini sau modele de viata corespunzatoare unui studiu superior al negarii nihiliste, deoarece odata intrati pe aceasta cale a negarii, indiferent de forma în care se manifesta ea, nu se poate decât înainta. Acest fenomen se manifesta cu putere, odata patrunsi în lumea micului ecran, deoarece foarte putini au puterea de a rezista presiunii seductiei si fascinatiei aproape demonice, care te îndeamna în mod continuu la însusirea, prin participare empatica, a unei atitudini nihiliste cât mai avansate. Televiziunea este pedagogul ideal al unei atitudini nihiliste.”
Acelasi autor scoate în evidenta felul în care nihilismul mediatic discrediteaza valorile crestine. Credinta cultivata mediatic (fara a include aici mass-media bisericeasca) nu este cea crestina. Pe de o parte suntem învatati sa credem în stiinta, democratie, institutiile conducatoare si mai ales în propriile pareri, pe de alta parte este promovata o credinta de tip magic, panteist si sicretist, în puteri, forte nevazute, supranormale, paranormale, extraterestrii etc. Dragostea se identifica cu atractia erotica, smerenia si blândetea sunt semne ale slabiciunii si neputintei. Ascultarea este negata si ignorata prin promovarea atitudinii razvratite si contestarea autoritatii, iertarea este înlocuita ori substituita cu razbunarea, înfrânarea este este exclusa pentru ca submineaza controlul ideologic al persoanei umane si consumul. În schimb sunt promovate nonvalorile nihiliste: placerea, hedonismul, banii si puterea, adica tocmai ceea ce Sfânta Scriptura si Parintii Bisericii identifica a fi radacinile tuturor patimilor: pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii (I Ioan 2, 16) sau iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de slava desarta. Concluzia analistului si autorului Virgiliu Gheorghe este un mare semnal de alarma adresat tuturor celor care cred ca pot îmbina si împleti trairea duhovniceasca cu televiziunea: „Nu exista virtute crestina care sa nu fie subminata pe micul ecran, prin cultivarea pacatului si a patimii care i se opune sau, pur si simplu, prin excluderea ei din orizontul de gândire si comportament al eroilor lumii TV. Chiar daca cineva ar putea identifica în aceasta infinita lume de imagini si mesaje prezenta unora care pot fi încadrate mesajului crestin, acestea nu fac decât sa sporeasca forta de persuasiune a televiziunii, prin justificarea actului televizionarii ca unul ce poate oferi si ceva folositor. Dar, de fapt, telespectatorii nu constientizeaza ca tot ce se transmite si se retine de la televizor sunt comportamentele si mentalitatile care apar cu cea mai mare frecventa si care definesc spiritul general al acestui mediu. Privit într-o perspectiva crestina, mediul TV, spiritul acestuia este cea mai buna sinteza a ceea ce este propriu lumii cazute, colectie a faptelor si conceptiilor unor oameni adânciti într-un mod de viata vicios. „Realitatea” de la televizor este complet opusa atmosferei evanghelice a Împaratiei lui Dumnezeu sau vietii crestine.”
În ce priveste cultivarea întelesurilor patimase ale lumii Sfintii Parinti ai Bisericii subliniaza faptul ca viata duhovniceasca a omului este determinata în mod decisiv si hotarâtor de felul în care îsi reprezinta în minte lumea si de cum se foloseste de aceste reprezentari în ceea ce face în viata. „Lucrurile sunt în afara de minte, arata Sfântul Maxim Marturisitorul, dar ideile lor stau înauntru. În minte este deci puterea de se folosi bine sau rau de ele. Caci folosirea gresita a ideilor este urmata de reaua întrebuintare a lucrurilor.” Caderea omului si despartirea de Dumnezeu vine din faptul ca, în loc sa contemple ratiunile dumnezeiesti din creatie si sa se înalte astfel spre Dumnezeu, atribuie creaturilor un înteles patimas privindu-le prin prisma iubirii patimase de sine si a placerii sau a durerii pe care o pot aduce. „Lucru este de pilda: barbat, femeie, aur si asa mai departe. Întelesul este aminitirea simpla a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea nerationala sau ura fara judecata a ceva din cele de mai înainte. Înteles patimas este gândul compus din patima si înteles.” Întelesul patimas consta asadar în asocierea gândului la lucruri si persoane cu placerea sau durerea simtuala pe care ne-ar putea-o aduce si care stârneste în noi dorinta de posedare sau, din contra, mânia si pornirea violenta împotriva lor. Lupta celui ce doreste sa traiasca o viata duhovniceasca consta tocmai în despartirea patimii de înteles pentru a ramâne gândul simplu cu privire la lucruri si persoane. „Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu lupta împotriva lucrurilor, nici împotriva întelesurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu întelesurile. De pilda, nu lupta împotriva femeilor, nici împotriva celui ce l-a suparat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu ele.” Aceasta face ca un sfânt precum Ioan din Kronstadt sa poata privi poza unei femei goale dând slava lui Dumnezeu pentru felul minunat în care a alcatuit o faptura pentru a fi mama. Omul patimas, din contra, are tendinta de a amesteca întelesurile cu patima si mass-media se foloseste de aceasta neputinta si slabiciune si chiar o cultiva. Legarea întelesului de patima în mass-media se datoreaza mai întâi faptului ca produsele acesteia reflecta starea duhovniceasca arealizatorilor lor care, de regula, sunt oameni patimasi. În mod deosebit ecranul (fie televizor sau calculator), prin puterea de atractie si falsa evidenta a imaginilor în miscare, ne face sa vedem lumea cu ochii realizatorilor emisiunilor si filmelor urmarite. Mai mult decât aceasta însa, în mod programatic, mesajele mediatice cultiva întelesurile patimase pentru a provova si produce emotii si astârni dorinte si a deveni astfel atractive pentru public. Publicitatea este prin excelenta actul în care se urmareste legarea întelesului lucrurilor de dorinta de a le avea si de placere promovându-se ideea ca fericirea se dobândeste prin consum si posedare. A reduce aspiratiile omului la lucruri, a frustra prin desteptarea unor nostalgii a caror împlinire este promisa prin consum, a erotiza produsele sunt doar câteva din menevrele publicitare utilizate. Consecinta este ca mintea celui supus bombardamentului mediatic se împatimeste capatând deprinderea de a privi lumea si oamenii prin prisma poftei, a dorintei de posedare si dominare. „Ne întrebam: în ce masura mai poate telespectatorul sa pazeasca gândul produs de vederea unui lucru sau de amintirea lui, fara sa-l lege de o dorinta patimasa? În ce masura mai poate lupta sa-si despatimeasca mintea, atât timp cât, uitându-se la televizor, aceasta este permanent intoxicata cu imagini patimase? Efectul vizionarii nu poate fi altul decât o întunecare gradata a vederii mintii, deoarece toate gândurile patimase ce întuneca partea poftitoare a sufletului, ce o tulbura pe cea irascibila, întuneca ratiunea si în final orbesc mintea. Adica omul poate ajunge sa nu mai gaseasca nici un alt sens al existentei afara de acela de a experimenta fiorii placerii trupesti, de a poseda lucruri si de a se îmbata cu ideea ca este cineva când, de fapt, doar a reusit sa atinga în mod ideal statutul de consumator, care, în viziunea Parintilor Bisericii, este o fiinta necuvântatoare, supusa vietii instinctive.”
Referitor la spurcarea mintii prin consimtirea cu gândul pacatului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tâlcuindu-ne felul în care trebuie sa întelegem poruncile lui Dumnezeu, ne învata ca savârsirea pacatului începe la nivelul gândului: „Ati auzit ca s-a zis celor de demult: „Sa nu savârsesti adulter”. Eu însa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savârsit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 26-27). În fata disputei dintre fasrisei si ucenici cu privire la spalarile rituale, Iisus Hristos afirma cu claritate ca consimtirea cu gândul pacatului îl spurca pe om: „Caci dinauntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile, înselaciunea, nerusinarea, ochiul pizmas, hula, trufia, usuratatea. Toate aceste rele ies dinauntru si spurca pe om (Marcu 7, 21-23). Parintii duhovnicesti dezvolta tema savârsirii pacatului aratând ca în zamislirea acestuia se parcurg mai multe etape care în esenta se reduc la patru: atacul sau momeala, însotirea, consimtirea si fapta sensibila. Momeala este nepacatoasa si nevinovata deoarece nu tine de voia omului, însotirea nu este întru totul nevinovata dar nu este nici cu totul pacatoasa, dar consimtirea este întru totul pacat deoarece este învoirea cu placere a sufletului cu momeala si pe aceasta se straduiesc diavolii sa o câstige.
Conectarea la mediile de comunicare înseamna deschiderea mintii fata de gândurile transmise de ele, o însotire a mintii cu aceste gânduri. Însa, asa cum am aratat mai sus, mass-media este un propagator al întelesurilor patimase ale lucrurilor. Acceptarea cu placere a întelesului patimas înseamna de fapt consimtirea cu pacatul. Toate acestea se petrec mai ales în fata ecranului. Privirea imaginilor încarcate de întelesuri patimase si îndulcirea cu acestea ne arunca direct în faza de consimtire cu pacatul deoarece, potrivit Sfintilor Parinti ai Bisericii, aceasta este faza în care gândul pacatului se concretizeaza în imagini: „Atacul este o miscare fara imagini a inimii care este prinsa de îndata de cei încercati, ca într-o strunga. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimtirea.” Parintii duhovnicesti contemporani ne avertizeaza ca, prin transmiterea de imagini cu întelesuri patimase, mass-media devine un mijloc prin care lucrarea demonica de despartire a omului de Dumnezeu ia o noua forma, directa si mult mai eficienta: „Vedeti cu câta diplomatie intra Satana în omenire ca sa o distruga! Ceea ce ne spunea la ureche ispititorul, pentru ca el este duh, duhul rautatii, vistierul tutor rautatilor, ceea ce ne închipuiam în minte ca oameni, acum ti le arata fatis.” Aflat în fata ecranului omul traieste placerea oferita de întelesurile patimase ale lucrurilor, constientizând mai mult sau mai putin ca, de fapt, consimte cu pacatul cu care se îndulceste prin însusi faptul vizionarii. Impactul televiziunii este prin excelenta unul dramatic, intens emotional. Cu cât emotia este mai intensa, cu atât impresia este mai puternica si mintea îmbratiseaza mai strâns imaginile vazute, consimtind cu pacatele sugerate. Impactul emotional este dat în primul rând de întelesul patimas al imaginilor si, în special, de erotismul explicit sau implicit si de violenta programelor care îi fascineaza si îi pervertesc chiar si pe cei care au preocupari spirituale si duhovnicesti. De regula oamenii se uita la televizor la lucruri ce se afla la limita simtului lor moral, însa au tendinta de a coborî mereu stacheta si de a accepta si chiar de a cauta imagini cu o încarcatura negativa tot mai mare, fara sa tina seama de faptul ca, mai ales în ceea ce priveste desfrânarea, „pentru corp este necesar sa fie înlaturate chipul si materia care ispiteste, pentru ca pofta sa nu se dezlantuie, iar pentru suflet la fel, ca sa nu ia nastere în el gânduri necurate”.
Parintii filocalici ne învata ca o conditie fundamentala pentru vietuirea duhovniceasca este pazirea mintii de gândurile pacatoase, gânduri care ar trebui taiate înca din faza de atac asupra mintii deoarece „într-o clipa sufletul nostru se încânta de momelile diavolesti, se îndulceste de ele si le urmeaza”. A permite gândului sa patrunda în minte pâna la etapa de însotire nepacatoasa si apoi a-l combate este o lupta rezervata celor sporiti duhovniceste care nu se lasa amagiti de momelile vrasmasului, nu le urmeaza si nu sunt biruiti sau învinsi de ele. Dar nici pentru acestia o astfel de lupta nu este lipsita de primejdie: „Nu avem în toata vremea puterea sa ne împotrivim tuturor gândurilor ce se ridica împotriva noastra, ca sa le oprim, ci de multe ori primim de la ele o rana ce nu se vindeca multa vreme. Pentru ca ai ca potrivnici pe unii care au sase mii de ani. ?i aceasta îi face în stare sa te poata rani peste masura întelepciunii si a întelegerii tale. ?i chiar de îi vei birui, întinaciunea gândurilor îti murdareste cugetul si raul lor miros ramâne multa vreme în mirosul narilor tale.” De aceea Sfântul Varsanufie recomanda: „Este propriu celor desavârsiti sa lase gândul sa intre în inima lor si apoi sa-l scoata. Tu nu lasa focul sa intre în padure, ca sa nu o arda. Nu lasa sa ti se ia hainele, ca sa nu trebuiasca sa le iei înapoi cu lupta. Nu te juca cu tulburarea, caci nu vei ramâne neclintit în aceasta ispita.” Iar cuvintele Sfântului Ioan Casian cu privire la nevoia pazirii mintii sunt foarte actuale în ceea ce priveste expunerea la mass-media: „Trebuie necontenit sa ne amintim de acea povata: „Pazeste inima ta mai mult decât orice” si, potrivit principalei porunci a lui Dumnezeu, sa observam cu bagare de seama capul vatamator al sarpelui (Facere 3, 15), adica începutul tuturor gândurilor rele, cu ajutorul carora încearca diavolul sa se strecoare în sufletul nostru. Sa nu îngaduim sa patrunda prin nesinchisire în inima noastra tot corpul acestui sarpe, adica încuviintarea ademenirii, care fara îndoiala, de va fi intrat, va ucide prin otrava muscaturii lui mintea robita.”
Gândindu-ne la deschiderea mintii spre a fi înrobita de fantasme, vom sustine ca mijloacele de comunicare cu cât combona mai multe medii si mai ales atunci când în centru sta imaginea în miscare (televiziune, filme, jocuri pe calculator), creeaza un mediu virtual în care mintea este atrasa si în care omul are parte de trairi reale. Este o lume a fantasmelor, a nalucirilor, cu atât mai seducatoare cu cât promite împlinirea visului dintotdeauna al omului cazut si anume trairea placerii în absenta durerii. Identificându-ne empatic cu personajele de pe ecran ne îndulcim de desfrânare, gustam placerea de a fi bogat, de a stapâni, dând frâu liber patimilor care zac în noi. Evadarea din real într-o lume a fantasmelor creata cu ajutorul imaginatiei si conforma cu dorintele si patimile sale, adica reveria ori visarea fara a dormi, este o tendinta a omului cazut asupra careia parintii filocalici ne atrag atentia cu foarte multa seriozitate. Imaginatia, ca si capacitate a omului de a transforma perceptiile în imagini, de a reproduce imaginile si de a crea imagini noi, este una din facultatile de cunoastere. Imaginatia îl poate ajuta pe om sa cunoasca cele sensibile si, prin contemplarea naturala a ratiunilor dumnezeiesti din creatie, sa-si înalte mintea spre Dumnnezeu. Pentru omul împamântenit imaginatia devine însa un mijloc de separare de Dumnezeu fiindca el are tendinta de a-si umple mintea separata de Dumnezeu cu produsele si rezultatele imaginatiei sale, construindu-si o lume a fantasmelor si închipuirilor de care se alipeste si se ataseaza cu atât mai mult cu cât corespunde patimilor care l-au cuprins. Pe de o parte imaginatia trezeste patimile, dându-le hrana care le face sa lucreze si sa sporeasca, pe de alta parte patimile suscita în mod deosebit lucrarea si plasmuirile imaginatiei pentru ca se hranesc mai ales cu aceste închipuiri. Este tocmai consimtirea mintii cu pacatul prin primirea si îndulcirea cu imaginile încarcate de întelesuri patimase, fiecarei patimi corespunzându-i anumite chipuri. Însa lumea închipuirilor „la om este aceeasi cu cea a cazutilor diavoli, drept pentru care închipuirea este poarta deschisa lucrarii diavolesti”. Fantasmele, nalucirile imaginatiei sunt principala cale prin care diavolii „intra în comuniune cu sufletul si se amesteca cu el, facându-l un fel de cuib de viespi si o pestera de gânduri sterpe si patimase”.Odata patrunsi în suflet diavolii pun stapânire pe acesta târându-l tot mai mult în pacate si patimi si despartindu-l de Dumnezeu. Neavând îmaginatia la dispozitie, remarca Cuviosul Isihie Sinaitul, „Satana nu poate fauri gânduri înselatoare pentru a le înfatisa mintii spre amagire mincinoasa”.
Fantasmele, fie ca sunt produsul imaginatiei omului, fie ca sunt insuflate de diavoli, dobândeste putere în masura în care dorinta si vointa omului înclina spre ele. „?i chipurile diavolesti, si cele faurite de însusi omul pot înrâuri asupra oamenilor, schimbându-le înfatisarea si chipul, dar într-un astfel de caz un lucru este de neocolit: tot chipul zidit de însusi omul sau insuflat de diavoli si primit în suflet va stâlci chipul duhovnicesc al omului zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.” De aceea, parintii duhovnicesti insista ca, pentru a ajunge la rugaciune curata si traire duhovniceasca autentica, este nevoie sa ne eliberam mintea de orice închipuire si imaginatie. „Calea nevoitorului ortodox este urmatoarea: el cauta pe adevaratul Dumnezeu – Facatorul, drept aceea, prin rugaciunea mintii, duce o lupta cu miile de felurite chipuri, si cu cele, adica cele ce poarta o anume forma exterioara, o înfatisare, o proiectie a spatiului si avremii, o culoare, si altele asemenea, si cu cele gândite, adica conceptele – pentru ca, despuindu-se de tot chipul facut, sa se roage lui Dumnezeu fata catre fata.” În lumea virtuala creata de tehnologia multimedia confruntarea cu fantasmele ia forme noi pentru ca acestea se materializeaza în imaginile care, pe masura dezvoltarii tehnologiei, dau tot mai mult iluzia veridicitatii si accesibilitatii unei lumi a placerii fara durere. Este o lume care promite fericirea prin împlinirea poftelor, o lume virtuala dar care ofera trairi intense si reale, o lume în care omul postmodern se simte foarte important. O lume care devine pentru el lumea exemplara a existentei plenare, în contrast cu realitatea stearsa a vietii cotidiene, o lume în care are tendinta de a evada cât mai mult. „Imaginea de pe ecran nu numai ca a ajuns sa aiba un statut egal cu acela al elementelor din sfera autenticului, dar lumea a ajuns sa se împarta în ceea ce este comun (viata cotidiana) si ceea ce este televizat, iar televizorului i se acorda un statut privilegiat.
Imaginile de la televizor sunt sau alcatuiesc fantasme si imaginatii pentru ca au încifrate în ele un înteles strain, al mintii care l-a produs, sunt legate de ceva (un lucru, o idee) si au puterea de a lega mintea de acea realitate.Transferând centru de greutate al vietii sale dinspre lumea reala spre virtual, spre aceasta lume a fantasmelor, omul nu realizeaza ca se deschide influentei creatorilor acestor închipuiri, pierzându-si libertatea duhovniceasca si modul personal de a fi. Fantasmele carora îsi deschide mintea în timpul vizionarii la televizor, odata ajunse în minte capata propria lor viata înrobind-o. Ele ramân prezente si active si dupa încetarea televizionarii si chiar se înmultesc, hranindu-se din imaginatie si împiedicând rugaciunea curata. Fantasmele îl vor marca tot mai mult, influentând felul în care gândeste, simte si actioneaza si îl vor face sa se raporteze la lumea reala prin intermediul lor. Posibilitatea manipularii constiintelor prin intermediul fantasmelor este imensa iar manipulatorul prin excelenta, ce sta în spatele tuturor este diavolul, care are acum un instrument extrem de eficient pentru înrobirea oamenilor si departarea lor de Dumnezeu. Daca, potrivit învataturilor parintilor filocalici, viata duhovniceasca autentica înseamna eliberare de fantasme, tehnologia multimedia realizeaza exact contrariul.
Cu privire la substituirea adevaratei vieti duhovnicesti cu un surogat de traire religioasa, analizând locul pe care mass-media, televiziunea în special, îl ocupa în viata omului postmodern din punct de vedere al fenomenologiei religiei, teologul, apologetul si misionarul Virgiliu Gheorghe ajunge la o concluzie socanta: televiziunea joaca rolul unei religii fara a fi însa o religie propriu-zisa ci doar un surogat de traire religioasa, un mod profan prin care omul de astazi poate sa-si amageasca setea de viata duhovniceasca autentica. Principalele caracteristici care fac ca televiziunea sa poata fi considerata un comportament religios sunt: Lumea virtuala creata de televiziune defineste un alt spatiu si un alt timp decât cele cunoscute din viata obisnuita; importanta centrala pe care aceasta lume virtuala o are în existenta lumii contemporane si a fiecarui om în parte, având caracterul unei lumi mitice, exemplare, aflate la un nivel ontologic superior celei reale; Larga paleta de stari experimentate pe parcursul vizionarii la televizor între care domina fascinatia, emotiile puternice, teama, sentimentul coplesirii, stari similare celor traite în preajma misterului în religiile pagâne; Obiceiul televizionarii îmbraca un caracter ritual; Orizontul de valori sau comportament al telespectatorilor este oferit tot mai mult de mesajele televiziunii. Televiziunea este un mijloc care reuseste sa deturneze pe nesimtite energia cu care omul ar trebui sa se dedice trairii duhovnicesti spre o falsa experienta religioasa de tip magic fiindca televiziunea nu cere cainta si pocainta ci promite placere, oferind trairi emotionale puternice. Fara sa se lepede în mod formal de credinta sa, crestinul conectat la mass-media ajunge sa-i acorde mai multa importanta acesteia decât lui Dumnezeu, lucru care poate fi costatat cu usurinta comparând timpul si interesul alocat televizorului si calculatorului în raport cu rugaciunea, participarea la slujbe si tot ceea ce înseamna angajare în viata duhovniceasca.
Obisnuindu-se cu o experienta facila care pasivizeaza si captiveaza, dând în acelasi timp senzatia implicarii active si a eliberarii, o experienta care cultiva patimile prin participarea la lumea virtuala a televiziunii dând însa si iluzia detasarii si a lipsei de responsabilitate, crestinul telespectator devine tot mai putin capabil de o traire duhovniceasca autentica ce presupune pocainta, adunarea mintii, eliberarea de fantasme si de întelesurile patimase pentru a putea sesiza prezenta delicata a harului dumnezeiesc.
Cu privire la eliberarea din plasa mass-mediei ca fiind conditie a vietuirii duhovnicesti, vom sustine, la unison, ca traim într-o lume multimedia, o lume în care se exercita o puternica presiune asupra societatii si a fiecarui om în parte spre a-si transfera centrul de existenta dinspre comunitatea umana reala spre cea mediatica, dinspre real spre virtual. În mod paradoxal, participarea la lumea mediatica prin informare, proiectie si identificare, confera omului de azi sentimentul ca exista, ca este cineva.Dar participarea la lumea mediatica, în functie de gradul de implicare, ridica obstacole uriase în calea trairii duhovnicesti împingându-ne înapoi, la starea omului vechi, rob al pacatului, supus stricaciunii si mortii. De aceea, pentru crestinul sincer se pune cu multa acuitate problema eliberarii din „matrix-ul” mediatic.

6. Concluzii

Concluziile, atât a mea în acest studiu, cât si a celui de-al treilea volum dedicat de Virgiliu Gheorghiu fetei nevazute a televiziunii, ne încurajeaza aratând ca acest lucru este posibil, este cu putinta: „În societatea moderna, mass-media lasa sentimentul ca este atotputernica. Controleaza mentalitatile, defineste atitudini, modeleaza comportamente. Prin moda, defineste criteriile frumosului, prin opinia publica, pe cele ale adevarului. Ea hotareste cine este bun si vrednic de admirat si care sunt ierarhiile de valori dupa care sa ne orientam în viata, dupa care sa-i judecam pe oameni si lumea. Însa, în pofida acestei aparente, mass-media nu are nici o putere prin sine si în sine. Ea nu are decât puterea pe care i-o dau oamenii si lumea în ansamblul ei. Mass-media este ca paianjenul care nu are absolut nici o putere asupra acelei insecte care nu se prinde în plasa pe care o tese. Libertatea acesteia este foarte mare însa, din moment ce ea nu vede plasa ce o are o tesatura foarte fina sau nu constientizeaza pericolul acelei inefabile tesaturi, atunci exista un risc destul de mare sa cada în plasa paianjenului. Cu cât va prinde mai multe insecte, hranindu-se cu ele, cu atât îsi va putea construi o plasa tot mai mare. Tot asa se întâmpla si cu mass-media. Cu toate ca aceasta si-a întins paienjenisul în toata lumea, exista înca si va exista întotdeauna suficient de mult spatiu de realitate, de libertate si de miscare în afara realitatii virtuale. Totul este sa fie identificate liniile de forta ale acestei realitati, sa fie cunoscut pericolul patrunderii si, practic, al captivarii în interiorul acestei lumi si sa fie evitat, prin urmare, contactul cu universul fenomenelor de constiinta – mass-media. Aici este întelepciunea, nadejdea si scaparea omului contemporan. Daca ne pazim mintea si inima de înfasurarea cu fiarele realitatii mediatice, ale placerii si divertismentului.”

7. Încheiere

Asadar, acum în încheiere putem concluziona ca post-modernismul într-o societate multimedia reprezinta un pericol major la adresa misiunii si vietii Bisericii lui Iisus Hristos. De asemenea, desacralizarea, relativizarea si secularizarea constituie un atentat la viata si fiinta omului ce urmareste transformarea omului într-o realitate profana si profanata sau profanatoare, atotsuficienta si în permanenta cautare doar a împlinirii pamântesti. Desacralizarea determina prabusirea tuturor sistemelor (noetic si axiologic) precum si a reperelor pentru omul de astazi. Ea intra în contradictie cu dimensiunea ontologica religioasa a omului, este potrivnica naturii si firii umane, stralucita creatie a lui Dumnezeu – Sfânta Treime, si are drept consecinta dezumanizarea totala a omului. Pe de alta parte, desacralizarea pregateste terenul contaminarea cu diverse concepte preudo-religioase, care pot prolifera si coplesi pe semenul nostru. Solutiile misionar-pastorale ortodoxe cu privire la fenomenul secular al desacralizarii se gasesc pe doua planuri: 1. pe planul prevenirii sau profilaxiei cu privire la desacralizare si 2. pe planul tratarii sau combaterii flagelului desacralizarii existent în societatea contemporana. Pe primul plan, educatia autentic religioasa realizata de catre Biserica, atât la amvon, cât si de la catedra, poate preveni aparitia si generalizarea fenomenului. Cât priveste planul combaterii, credem ca solutia ar fi în efortul de a accentua viata autentica în Iisus Hristos, în efortul de a transforma cu ajutorul si puterea lui Iisus Hristos pe omul necredincios, indiferent, ignorant, sincretist ori sectant într-un sincer si autentic practicant ortodox. În sfârsit, am vazut ca mass-media a devenit noul idol al omului desacralizat. Solutia pe care o vedem noi consta în sustinerea unei alternative media de tip crestin – cum sunt mijloacele mass-media ale Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române – care sa accentueze dimensiunea formativ-educationala care este, fie eliminata, fie subevaluata în mass-media comerciala. Numai în acest fel, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu participarea omului contemporan, vom putea sa contracaram tendintele desacralizate într-o lume care pare sa fi uitat de Dumnezeu, care devine din ce în ce mai utilitarista, mai consunista si mai hedonista si care prin încurajarea non-valorilor si a falselor modele puternic mediatizate afecteaza atât viata Bisericii cât si a societatii moderne, contemporane.

Drd. Stelian Gombos

PRIVIND VIATA CU OCHI DE COPIL

Rememorez cu putere clipele când copil fiind obisnuiam sa cutreier la întâmplare strazile orasului în care m-am nascut. Eram fascinat de noutatea lucrurilor ce mi se ofereau la fiecare pas. Perspectivele inedite si unghiurile neasteptate ale cartierului în care locuiam ma determinau sa caut o astfel de experienta. Nu de putine ori ma rataceam în labirintul de strazi si alei înguste, pentru ca în final sa disting din nou un drum cunoscut.

Uneori, pentru a nu relua experienta panicii celui ce se simte ratacit, îmi notam pe o bucata de hârtie numele strazilor si îmi întocmeam o mica schita a locului, astfel încât sa evit unele situatii neplacute. Cel mai dificil era sa tin piept animalelor ce vagabondau pe trotuare sau gastilor de cartier, formate din copiii la fel ca mine, dar care te agresau imediat ce nu le îndeplineai cerinta de a plati dreptul de trecere.

Cu bune sau rele, vârsta copilariei a trecut mai repede decât mi-as fi dorit, iar maturizarea precoce adusa de feluritele evenimente din viata mea a lasat în urma una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii. Astfel, nu pot sa uit senzatia de mirare în fata necunoscutului pe care o experimentam în fata oricarui lucru nou si uimirea ca un anumit lucru exista sau este posibil. Toate aceste trairi am continuat sa le simt cu putere de-a lungul vietii, dar niciodata ca atunci.

Revad cu privirea mintii cladirile vechi de câteva secole din centrul orasului si strazile pavate cu piatra cubica datând din perioade de multe apuse. Este ca si cum ieri am fost pe acolo, desi au trecut peste patruzeci de primaveri. Nu pot sa nu fiu nostalgic privind timpul care a trecut, dar care a lasat urme adânci în mine, în fiinta mea. As vrea uneori sa fac sa renasca acea perioada, sa traiesc din nou mirarea în fata unei lumi coplesitoare, precum si credinta ca întotdeauna Cineva, chiar nevazut, intervine în favoarea mea, îmi vorbeste si ma ia de mâna pentru a merge mai departe.

Când suntem mici comunicam usor aproape cu orice lucru. Obiectele din jur ni se par însufletite, animate de o viata tainica pe care numai noi stim sa o privim. Adultii sunt insensibili la astfel de detalii. Viata i-a batucit si au pierdut facultati pretioase în genul celei de a se bucura pentru o noua zi sau de a tresalta interior la vederea copacilor înfloriti si a cerului nespus de albastru. Inocenta pe care oamenii maturi au avut-o si-a pierdut albul imaculat, capatând o culoare tot mai cenusie.

Într-o societate care treptat, dar sigur, îti ucide sufletul prin o mie si una de reguli, imaginea copilului începe sa paleasca, sa se estompeze si în cele din urma sa dispara. Adolescentul va mai pastra pentru o vreme amprenta copilariei, dar în scurt timp asa zisa maturitate îl va împietri sub forma unei anumite masti, pe care o va purta tot mai ferm pâna la sfârsitul zilelor.

Dar a ramâne în atmosfera copilariei, a avea în continuare prospetimea simturilor în fata unei realitati aflate în continua miscare, reprezinta o performanta la care putini oameni ajung. Fiindca aici este o taina mare, si anume ca în adâncul sufletului ramânem pâna la capat copii. Undeva, acea bucurie a începutului de viata ramâne vie, însa ascunsa sub straturi groase de „steril” prafuit, ce ne îmbatrânesc si ne curma în cele din urma puterea de a mai trai, de a mai fi viu.

Puterea de a fi copil, de a renaste în ciuda vicisitudinilor vietii, reprezinta un lucru necesar pentru a putea intui sensul existentei, al rostului nostru pe acest pamânt. Ei bine, o mare bucurie am avut-o, atunci când eram copil, sa întâlnesc o persoana a carei inocenta a ramas aceeasi de-a lungul existentei terestre.

La început am simtit-o asemenea unui fior launtric ce îmi zicea prin idei si gânduri lamurite, as putea spune chiar din primele momente ale constiintei mele, ca nu ma va lasa singur vreodata. Mai târziu, aceasta persoana m-a însotit când ma jucam cu diferitele obiecte din jur si a stat lânga mine în zilele când febra ma determina sa vad deformat toate lucrurile. Ulterior, l-am redescoperit când ma plimbam pe strazile si aleile nenumarate din cartierul în care locuiam.

Si mare mi-a fost surpriza sa descopar involuntar acea persoana prezenta, dar invizibila pentru ochiul de adult, pe un chip, pe o idee, care m-a urmarit întreaga viata. De fapt era vorba de mai mult decât doar de o imagine, ci de o realitate a rastignirii de catre cei mari a Celui care a ramas mereu cu inocenta si bucuria de copil în fata marelui mister al universului.

Daca adultii ar ramâne cu inima plina de sensibilitate a unui copil, atunci multe dintre problemele cu care se confrunta ar disparea subit. Încremenirea în suficienta acelui „stiu eu mai bine” aduce dupa sine invariabil crucificarea lui Dumnezeu în interiorul tau, distrugerea a ceea ce este imaculat si de valoare.

Prin afectiuni gresit orientate, printr-o viata dezordonata si ambitii lipsite de masura, ajungem sa ne vindem puterea de a trai, acea capacitate de a da nume si sens realitatii în mijlocul careia evoluam într-un fel sau altul. Devenind mai putin divini, devenim de fapt mai putin umani, pâna când monstruozitatea devine o regula, iar aberatia un principiu.

Undeva, am crezut ca putem sa ne vindem puritatea simtamintelor pentru ca asa face toata lumea. Am crezut ca apostolul Iuda, ca putem controla acest proces al vinderii si cumpararii, fara sa realizam ca vom ceda pe nimic ceea ce este de cea mai mare valoare si anume frumusetea sufletului.

Alteori, am cedat de frica, asemenea lui Petru, dorind sa ne scapam „pielea”, fara a realiza nedreptatea cumplita pe care ne-o provocam atunci când acceptam doctrina compromisului. Sau poate, am fugit fara sa mai schitam un alt gest, când Maestrul era dat afara din viata noastra prin ateismul celor ce ne înconjurau si ne convingeau demagogic asupra faptului ca este mai bine asa.

Dar El nu are cum sa ramâna singur, ci doar noi ne-am însingurat. Când fugim de El, fugim practic de adevarata noastra identitate. Când Îl lasam singur, de fapt noi ajungem sa fim singuri într-un spatiu lipsit de viata, într-o existenta amorfa si lipsita de sens. El nu pierde nimic, însa noi pierdem totul.

De aceea, când privesti amintirea sacrificiului Sau de fapt te uiti în viitor la ceea ce va fi cu tine, daca nu revii la inocenta de copil pe care ai avut-o dar ai lasat-o prada uitarii. Cel care uita copilul din el va deveni în scurt timp un adult lipsit de viata. Este ca si cum trunchiul de copac si-ar uita radacina care îl tine. Sau ca lacul ale carei izvoare au secat.

Dar exista speranta. Niciodata ea nu dispare cu totul. Sa încercam prin urmare sa ne întoarcem cu o inima de copil la Cel care ne-a purtat cu bunatate si iubire de-a lungul întregii vieti si sa reluam legatura cu Acela caruia îi datoram totul. Sa nu uitam acest lucru niciodata si sa redevenim copii în simtire, purtând inocenta bucuriei în suflet.

„Ucenicii s-au apropiat de Isus si L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împaratia cerurilor?” Isus a chemat la El un copilas, l-a pus în mijlocul lor si le-a zis: “Adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti intra în Împaratia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilas va fi cel mai mare în Împaratia cerurilor.”

Octavian LUPU
18 aprilie 2011
Bucuresti

Iarna salutului

Merg in cimitirul  lumii ce trait-a –
Sade o batrana, pe-un scaunel, in strada –
Ce sa-i dau, cand este mult prea scumpa pita?
Doar un “buna ziua” – Domnul sa o vada –

“Sanatate, mama!” – uite-asa raspunde,
ea, batrana care stie chiar pe sine,
Cand o doare totul, si nu-i leac niciunde,
Pretul sanatatii, cat mai ai  in tine  –

“Sanatate, mama!” – inima ii suna,
C-a primit o vorba, de cand tot asteapta,
Sa ii spuna lumea, macar “ziua buna”,
Cand mai are pana-n cimitir, o treapta –

Merg in cimitirul lumii ce se plimba
Azi, pe strazi, si poate! Poate tot, sa faca!
Doar un “buna ziua”, i-a-nghetat  pe limba –
Dis de primavara, ca o  promoroaca …

19 aprilie 2011-
Jianu Liviu-Florian

Despre întelesul înca putin înteles al jertfei si învierii

Ratiunea adânca, tulbure, a sacrificarii lui Hristos, conform motivatiilor specifice relatiilor si comportamentelor omenesti, trebuie cautata, cred, în ziua de Duminica Floriilor. Am trait de mai multe ori, printre oamenii prezenti la slujbele acelei zile sfinte, climatul acela special de veneratie colectiva, de sarbatoare a bucuriei întrupate prin existenta lui Hristos mult asteptatul. Asa va fi fost primit Hristos si în duminica de atunci, din illo tempore, cu chipuri de oameni topite de bucuria credintei, cu ochi stralucitori de iubire si recunostinta, cu ramuri de finic ridicate în mâini ca o padure unduitoare de veneratie în cinstea si în calea Lui…
Asa erau si acum, dupa mii de ani, sutele de oameni veniti la biserica sa marcheze momentul sarbatorii, asa traiau si acum bucuria, unduind lanuri de ramuri înverzite si ascultând slujba în care se desluseau întelesurile adânci ale sarbatorii. Acest moment înaltator de comuniune a celui Unic cu poporul pentru care s-a întrupat (adica de succes!) l-a facut temut si urât în ochii celor fara de charisma dar cu stiinta si putere rea de-a conduce si influenta masele, cei numiti în cartea sfânta preotii si carturarii.
Lucrul pare ciudat si deschizator de întrebari: cum adica sa fie rai, criminali, niste oameni care îndeobste reprezinta luminarea, calauzirea spre bine si curatie; niste oameni instruiti si întelepti, de regula demni de stima celor multi si nestiutori. Da, dar acestia de care vorbeste cartea sfânta nu erau asa, ci doar pareau a fi; ei nu-si foloseau stiinta si puterea sprea binele celor multi ci doar spre binele, confortul si orgoliul lor propriu, facând tot ce puteau, adesea lucruri întunecate, urâte, spre a exercita puterea de mânuire a maselor de oameni doar în folosul lor, spre a-si pastra dominatia ideologica – asa cum avea sa se numeasca peste ani acest fenomen – sau, altfel spus, tot cu un cuvânt al secolului nostru, puterea de propaganda. Intâlnirea lui Isus cu iubirea si recunoasterea publica a devenit atunci cel mai mare pericol al lor, al puterii lor de stapânire; prin aceasta ei îsi vedeau amenintata dominatia, adica scopul lor esential. Asa ca nu conta nevinovatia, curatenia, superioritatea evidenta a lui Isus, calitatile lui, întelepciunea si valoarea lui evidenta, nici macar puterele lui supralumesti. Acestea deveneau din calitati defecte, piedici uriase pentru ei, impostorii, cei ce se vedeau astfel concurati si depasiti de cel autentic, cel îndreptatit la adoratia si recunoasterea publica, în lupta lor pentru putere. Acesta este, din pacate, cel mai simplu raspuns de dat celor care, naivi, s-au întrebat mereu de ce a fost pedepsit Isus fiind nevinovat si plin de merite. Tocmai pentru ca era asa trebuia înlaturat ca un obstacol în calea celor nevrednici dar cârmuitori.
Ca asa este o dovedeste chiar gestul lui Pilat de-a refuza mai întâi pedepsirea si apoi de-a o accepta prin neimplicare, prin spalare pe mâini de o asemenea fapta necurata, de o asemenea pedeapsa nemeritata, neconforma cu dura lex sed lex a romanilor. Chiar dominatori, ei se conduceau, de regula, dupa legi drepte, dupa concordanta, macar formala, dintre fapta si rasplata, asigurându-si în acest fel si prestigiul moral nu numai dominarea bruta. Deci un demnitar roman nu se putea compromite pedepsind pe cineva fara un motiv cât de firav, dar aflat în concordanta cu morala romana. De aceea a fost nevoie de verdictul publicului, spre a se putea sustine ca judecata poporului a produs condamnarea, nu el, romanul stiutor de legi.

Iar marele, cumplitul miracol tocmai acesta a fost: influentarea, manipularea poporului de catre învatatii cei întunecati sa-l condamne la moarte pe cel venerat si aclamat cu doar o saptamâna în urma; alegerea lui în locul tâlharului Baraba spre a fi dat mortii. Fara sa stie, poporul a îndeplinit vointa celor putini, ticalosi si interesati doar de propria lor bunastare si putere si care, astfel, puteau sustine ca poporul, multimea, adica forta democratiei, a fost aceea care l-a condamnat pe Isus, care a semnat discreditarea si condamnarea lui, nu ei, cei oculti si ascunsi dupa vocea celor multi si nestiutori sau lasi, slabi si tematori…
De ce trece timpul si traiesc mai multe reiterari ale acelei întâmplari biblice, patrund tot mai mult – si cu ajutorul propriei experiente de viata pline-ochi de asemenea întâmplari si care-mi slujesc ca exemple didactice – întelesul adânc si greu de dezlegat al acelei parabole tragice si care a marcat prin absurdul ei, prin nedreptatea ei acuta, întregul traiect al acestor mai mult de doua mii de ani ce-au trecut ca doua mii de clipe din illo tempore fara sa fi restabilit echilibrul moral al uriasei ticalosii petrecute atunci.
Un singur lucru spala si rascumpara miezul acelor lucruri, mereu si mereu: Invierea celui jertfit fara mila, victoria celui aflat singur atunci si fara putere pe drumul Golgotei la cheremul atâtor nemilosi. Invierea lui vesnica simbolizeaza renasterea sperantei, dar si anunta triumful celui Bun, Vrednic si îndrituit la iubirea si recunoasterea multimilor; cu alte cuvinte, aflarea Liderului autentic, pretuit pe drept cuvânt, singurul care poate conduce multimea la mântuire pe drumul catre o împaratie superioara, aceea în care Raul nu mai are putere.

Lucia OLARU NENATI
Saptamâna Mare 2011
Botosani

LUMINA DIN SUFLETELE NOASTRE

Vavila Popovici

„Eu sunt Lumina lumii; cine Ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii.” (Ioan 8:12)

De când ne nastem descoperim lumina si în lumina frumusetile vietii pamântene si marturisim o credinta bucuroasa care ne lumineaza sufletele, pentru ca Însusi Dumnezeu care a facut posibila ivirea noastra în aceasta lume, este Lumina si Iubire.
Parintele Dumitru Staniloae spunea: „Lumina vine dintr-o sursa; lumina naturala poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituala vine de la o persoana. Luminozitatea imateriala vine de la o persoana despre care se spune ca straluceste, ca este luminata ; e o frumusete care nu tine de trasaturile chipului, nu este ceva masurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…
Este bine ca aceasta Sfânta Sarbatoare a Învierii sa ne gaseasca într-o stare de bine a sufletului, cu iubire pentru semenii nostri, pentru natura care ne înconjoara. [pullquote]„Lumina vine dintr-o sursa; lumina naturala poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituala vine de la o persoana. Luminozitatea imateriala vine de la o persoana despre care se spune ca straluceste, ca este luminata; e o frumusete care nu tine de trasaturile chipului, nu este ceva masurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…

Dumitru Staniloaie[/pullquote]

Sa ne putem bucura atât cât putem de fiecare clipa a acestor zile de Paste, traind tot mai frumos prezentul. Sa ne ferim de dizarmoniile gândurilor, vorbelor si faptelor care ne pot îndeparta de Dumnezeu creându-ne o stare de neliniste si teama, sa cautam lumina si armonia care ne îmbunatateste legatura sufletului cu Divinitatea. Lipsa armoniei, ordinii, nu poate duce decât la deruta. „Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina” (Matei 6:22). Iata ca aceeasi lege este valabila atât pentru lumea naturala cât si pentru cea spirituala, caci cel care sta mult timp în întuneric pierde în cele din urma vederea si ochii lui nu mai pot primi lumina; tot asa si un suflet patruns de întuneric si acceptându-l mult timp, nu va mai putea primi lumina. Starea de liniste pe care o simtim traind în armonie este lumina din sufletul nostru care-si face loc în aceasta perioada si alunga întunericul; ea se obtine dupa gradul de noblete a fiecarui suflet, dar si dupa vointa fiecarei fapturi. Dupa cum iubirea se primeste si se daruie, tot astfel si lumina trebuie primita si daruita.
Ca o profunda expresie a trairii spirituale vom aprinde lumânari acasa si în biserici, exprimându-ne în acest mod credinta în jertfa si Învierea Domnului, dar ne vom ruga si pentru sanatatea si mântuirea celor vii si pentru odihna vesnica a celor raposati. „Ce pustiul ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici ! (…) Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intra la Dumnezeu e rugaciunea ”, medita Petre Tutea.
Si poate vom face plimbari în natura „la iarba verde” si ne vom aminti de spusele lui Iisus: „Aici este taina, Fii ai Luminii; aici în umila iarba. Aici este locul de întâlnire al Mamei Pamântesti si al Tatalui Ceresc; aici este Curentul Vietii care curge între Împaratiile Pamântesti si cele Ceresti. Puneti mâinile în jurul delicatei ierbi a îngerului Pamântului si veti vedea si auzi si atinge puterea tuturor îngerilor.”
Sa ne amintim  o afirmatie a scriitorului polonez Henrik Sienkewicz „Singur limbajul poetic se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji, exprimându-L.

Multi poetii români au scris despre Rastignire si Înviere, retraind fiecare în felul lui momentele mântuitoare pentru omenire: George Cosbuc, Alexandru Vlahuta, Tudor Arghezi, Vasile Militaru si altii. Citez doar câteva versuri din poemul „Pe cruce” a lui Vasile Voiculescu: „Isus murea pe cruce. Sub arsita grozava/ Palea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinei/ Parea ca varsa lava…”
Mihai Eminescu a descris atmosfera Învierii la una dintre manastiri: „O muzica adânca si plina de blândete/ Patrunde tânguioasa puternicele bolti:/ Pieirea, Doamne sfinte, cazu în orice colt,/ Înveninând pre însusi izvorul de vieti./ (…) Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uita si preoti si popor/ Cum din mormânt rasare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ (…) Cristos a înviat din morti/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte calcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”.
Se vorbeste despre o poezie inedita a lui Octavian Goga: „E sarbatoare pe câmpie,/ Si-n suflete e sarbatoare,/ Învie firele de iarna sub ploaia razelor de soare.// Sunt Pastele cele frumoase,/ Si-n fire zvonul lor strabate,/ Clopotnita-si îndoaie trudnic încheieturile uscate./ Arama striga când se zbate maiastra clopotului limba/ Eu simt strigarea ei aprinsa, ca-n vorbe sufletul o schimba/…”.

Alexe Mateevici, a scris poemul de inspiratie pascala: „Cântati cu bucurie acelui ce-a scapat/ Pe om si omenirea de moarte sufleteasca./ E Pastele! Viata! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni si pace sa domneasca”.
Dar sa ne amintim în aceste zile si de închisorile comuniste, sa ne gândim la sufletele acelea tinere, visatoare – intelectualitatea româneasca, speranta tarii ucisa… Sa închidem ochii pentru o clipa si sa ni-l imaginam pe Radu Gyr trezit din somn în zorii diminetii si scriind în închisoare: Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula./ O, ce trist si ce-nalt parea Crist!/ Luna venea dupa El, în celula/ si-L facea mai înalt si mai trist./ Mâinile Lui pareau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niste paduri./ Luna-L batea cu argint pe vestminte/ argintându-I pe mâini vechi sparturi./ Uimit am sarit de sub patura sura:/ – De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gura/ si mi-a facut semn ca sa tac./ S-a asezat lânga mine pe rogojina :/ – Pune-mi pe rani mâna ta !/ Pe glezne-avea urme de cuie si rugina/ parca purtase lanturi cândva./ Oftând si-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libarci./ Luna lumina, dar zabrelele groase/ lungeau pe zapada Lui, vargi./ Parea celula munte, parea capatâna/ si misunau paduchi si guzgani./ Am simtit cum îmi cade capul pe mâna/ si-am adormit o mie de ani…/ Când m-am desteptat din afunda genune,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicaieri…/ Am întins bratele, nimeni, tacere./ Am întrebat zidul : nici un raspuns !/ Doar razele reci, ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au strapuns…/ – Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele ./ Din luna venea fum de catui…/ M-am pipait… si pe mâinile mele,/ am gasit urmele cuielor Lui.…

Mult asteptata Înviere a Domnului ne pregateste sufletele pentru bucuria trairii ei. Numita si Paste sau Pasti, ea a devenit o traditie în viata noastra, a crestinilor, în viata Bisericii, fiind cea mai veche sarbatoare crestina, sarbatorita înca din epoca apostolica. Interpretarea duhovniceasca a cuvântului Paste fiind acela de trecere.
Învierea Domnului este sarbatoarea bucuriei, a sperantei noastre, iar Biserica asezata si înaltata pe Traditia Apostolilor, o propovaduieste prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora.
Fie ca sfânta sarbatoare a Învierii Domnului sa ne gaseasca în comuniune, sa ne aduca BUCURIE, ÎNCREDERE, LUMINA, IUBIRE si SPERANTA!

Vavila Popovici – Raleigh, SUA

De cand incearca

De cand incearca, tot incearca,
Sa-mbarce lumea intr-o arca,
Si dincolo chiar de mormant,
Ea sa ramana pe Pamant!

De cand incearca, tot ratand,
Sa faca-aici un Rai plapand,
Cand unu-l ia cu el, in tina,
Se naste altul in lumina  –

De cand incearca, pe ascuns,
Si niciodata nu-i deajuns,
Sa-mparta Raiul tot, la toti –
Si nenascuti, si vii, si morti –

De cand incearca, si n-asteapta,
Sa faca cerul lumea dreapta,
De nedreptatea lor, prea grei,
O-ndreapta-ntai si-ntai, cu ei –

De cand incearca, tot incearca,
Sa-mbarce lumea intr-o arca,
Si sa o duca toata-n Rai,
Pe plai, cum l-au tocmit din grai …

17 aprilie 2011,
Jianu Liviu-Florian

Ziua florilor

E ziua florilor: opriti-va putin,
Si nu le mai taiati – intre tarana
Si cer, pe floarea lor, inca mai tin
Idei de bine si frumos  – pe mana –

E ziua florilor: priviti-le cum nasc,
Intre pamant si cer, din radacina –
Lumina si tarana, doar, prin teasc
De viata, beau, ca sa ne dea lumina –

E ziua florilor : luati seama lor, opriti
Macelul – mai rabdati-le o clipa,
Si fiti macar o clipa fericiti,
Cand pilda lor, pe lume, se-nfiripa…

17 aprilie 2011,
Jianu Liviu-Florian

BOTEZUL CU POEZIE (FOC SI APA)

Adrian BotezSe pare ca Eminescu începe prin a accepta teoria gnosticilor, despre deosebire între a) Dumnezeul Suprem si rascumparator si b) Demiurgul cel Rau (în Demonism – Ormuzd fals), care a savârsit Creatia (“Cosmosul este, ca urmare a caderii omului, dominat de rau, dar rascumpararea este o a doua Creatie si lumea îsi va redobândi desavârsirea originara” – cf. M. Eliade, op. cit.). În Memento mori, concluzia este agnostica: nu poate fi cunoscuta esenta realitatii si a reflectarii ei în constiinta oamenilor (Dumnezeu duce l-a dezlegarii porti, fara sa dezlege – cel putin, nu în/pentru aceasta lume). Se sugereaza, însa, existenta mântuirii: nu ca parousia, ci ca descoperire, în sine, a fortei unice etern renascatoare – agheazima – lacul cu apa vie. Aceasta este botezul: prin actul baptismal “te îmbraci” în Hristos (Cel Uns), capeti trupul mistic. Mai mult, prin vehementa chinurilor golgotice (cf. Rugaciunea unui dac, unde rastignirea peste prea-plinul noapte bogata-Nirvana resoarbe undele-amprente-urme energetice expresive, redând puritatea deitatii lui Meister Eckhart) si prin dorinta de sfâsiere ritualica, pentru reîntregirea în trup mistic – se prefigureaza euharistia (gratie divina împartasita-împartita pentru Suprema Sinteza – virtutea resurectionala): este, mai pregnant, integrarea credinciosului în Arhetip, în trupul mistic al lui Christos.

Poezia este botez, act baptismal: este jertfa pentru nemurire, este rastignire pentru mântuirea/resorbtia energetica a universului. Strop de apa vie – poezia trebuie sa participe (ca si Hyperion la activitatea-Demiurgos – resorbtia în sine a Divinului va prefigura, totusi, deitatea) la lacul-agheazima. Poezia este pars pro toto, este initiere pentru mântuirea-parousia. Poezia este Fiinta-Iisus, este Vointa (ocultata) pentru învatarea Drumului Mistic spre a doua venire, cea atotmântuitoare. Cristul ne pregateste, prin Poezie, pe toti, pentru Drumul mistic spre a redeveni, din comunitatea mistica – Trup Mistic (Potentarea Maxima a Creatiei).

Deci, drumul este diferenta dintre Revelatia lui Hristos si parousia, dintre  Revelatia Spiritului si identificarea cu Fiinta Divina – dintre comuniunea necesara (revelata ca necesara: ta twam asi etc. – identificarea partii prin tot), pâna la des-fiintarea (parousia) fiintei spirituale în Fiinta Divina.

Prin proclamarea Eros-ului Universal, Eminescu a desfiintat posibilitatea duplicitatii divine: divinul este unul, cel din Fiinta Divina, obtinuta prin initiere interioara. Initiere individuala, dar initiere în cadrul comuniunii-Ritual (care presupune identificarea cu toti potentialii initiati – deveniti reali initiati). Acest Ritual ni-l reveleaza pe Hristos ca Luceafar al Marilor (II-37), identic cu Adevarul: dar Adevar nu înseamna doar Binele (asa cum îl întelegem, de obicei: ca lumina alba), ci ca o cooperare a Binelui si Raului la Demiurgie si, implicit, la initierea (Spânu-Harap-Alb, Fat Frumos-Vrajitoarea rea-Mag), întru dobândirea (-accedere la) stadiul Fiinta Divina.

prof. dr. Adrian Botez

Nasterea atipica si supranaturala a lui Isus

George Danciu

 

Motto:

„ De aceea Domnul insusi va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”– Isaia, 7.14

„ Cea mai minunata sansa a omului care gândeste este sa fi cercetat ceea ce este cercetabil si sa venereze împacat ceea ce nu este cercetabil”– J.W. von Goethe

„Iata o alta mare contradictie: desi El a fost evreu, urmasii Lui nu sunt evrei.”– Voltaire

 

 

ISUS, COPILUL PROMIS

Gustave Eiffel, producatorul celebrului La tour Eiffel din Paris, nu a banuit deloc care va fi viata turnului. Turnul urma sa serveasca drept arc de intrare la Expozitia Universala din1889, un târg mondial ce sarbatorea centenarul Revolutiei franceze. Initial primise aprobarea de a lasa monumentul în viata timp de 20 de ani, dar tinându-se cont ca oferea o serie de beneficii în domeniul comunicatiilor, s-a renuntat la demontarea sa.

Insa Dumnezeu, cratorul omului, nu numai ca nu si-a abandonat coroana creatiunii Sale, dimpotriva, El vegheaza si se implica in destinul omului. El ofera acestuia un destin vesnic si remarcabil prin Isus Cristos. Oferta e prin har. Ea poate fi sau nu acceptata de catre om.

Apoi Dumnezeu a zis: Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra; el sa stapaneasca peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste vite, peste tot pamantul si peste toate taratoarele care se misca pe pamant.– Geneza 1, 26-27

Planul lui Dumnezeu este ca omul sa stapâneasca pamântul si tot ce este pe el.
Dumnezeu, creind pamântul, natura si vietatile care il populeaza, le-a lasat omului ca un dar. Impreuna cu legi extraordinare care sa guverneze planeta, cum ar fi, spre exemplu, legea atractiei universale, descoperita si enuntata de Sir Isaac Newton.

Pe epitaful de la mormântul savantului, din Londra, citim:

„Aici se odihneste Sir Isaac Newton, nobil, care cu o ratiune aproape divina a demonstrat cel dintâi, cu faclia matematicii, miscarea planetelor, caile cometelor si fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase si diferitele culori care apar în legatura cu acesta, ceea ce nu banuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, întelept si corect al naturii, al antichitatii si al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa maretia Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul sau exprima simplitatea evanghelica. Sa se bucure muritorii, ca a existat o asemenea podoaba a speciei umane. Nascut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.

Istoria nasterii lui Isus Cristos este consemnata in Biblie.

(1) Evanghelia dupa Matei: 1.1, 18-23

« Cartea neamului lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. (…) Iar nasterea lui Isus Hristos a fost asa: Maria, mama Lui, era logodita cu Iosif; si inainte ca sa locuiasca ei impreuna, ea s-a aflat insarcinata de la Duhul Sfant. Iosif, barbatul ei, era un om neprihanit, si nu voia s-o faca de rusine inaintea lumii; de aceea si-a pus de gand s-o lase pe ascuns. Dar pe cand se gandea el la aceste lucruri, i s-a aratat in vis un inger al Domnului, si i-a zis: Iosife, fiul lui David, nu te teme sa iei la tine pe Maria, nevasta ta, caci ce s-a zamislit in ea, este de la Duhul Sfant. Ea va naste un Fiu, si-i vei pune numele Isus, pentru ca El va mântui pe poporul Lui de pacatele sale. Toate aceste lucruri s-au intâmplat ca sa se implineasca ce vestise Domnul prin prorocul, care zice: Iata, fecioara va fi insarcinata, va naste un fiu, si-i vor pune numele Emanuel, care, talmacit, inseamna: Dumnezeu este cu noi. »

(2) Evanghelia dupa Luca: 1.6-14; 3. 23, 38

“Pe cand erau ei acolo, s-a implinit vremea cand trebuia sa nasca Maria. Si a nascut pe Fiul ei cel intai nascut, L-a infasat in scutece si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei. In tinutul acela erau niste pastori, care stateau afara in camp, si faceau de straja noaptea imprejurul turmei lor. Si iata ca un inger al Domnului s-a infatisat inaintea lor, si slava Domnului a stralucit imprejurul lor. Ei s-au infricosat foarte tare. Dar ingerul le-a zis: Nu va temeti: caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astazi in cetatea lui David, vi s-a nascut un Mantuitor, care este Cristos, Domnul. Iata semnul, dupa care-L veti cunoaste: veti gasi un prunc infasat in scutece si culcat intr-o iesle. Si deodata, impreuna cu ingerul s-a unit o multime de oaste cereasca, laudand pe Dumnezeu, si zicand: Slava lui Dumnezeu in locurile prea inalte, si pace pe pamânt intre oamenii placuti Lui (…) Isus avea aproape treizeci de ani, cand a inceput sa invete pe norod; si era, cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli (…) fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.”

La mai bine de doua mii de ani de la evenimentul cosmic al venirii in lumea noastra a Creatorului, in persoana lui Isus, nu mai intelegem la fel de usor, strigatele de bucurie sau de indignare ale celor de atunci care au vazut si auzit, ale martorilor oculari sau ale istoricilor care au consemnat evenimentele inregistrate pe paginile NT. Nu mai avem aceeasi perspectiva, de fapt ne lipseste adevarata perspectiva. Putem pricepe doar prin credinta.

Desi provocat uneori, Isus insusi, nu oferea dovezi zdrobitoare cu privire la identitatea Sa, insa adauga câte un indiciu, din când in când, cum ar fi si acesta: ”Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.”

Ce crezi tu despre Cristos
Pentru mine-i chiar pe dos.
Tu il vezi cu nasul mare si incovoiat…
Eu zic ca e cârn ca mine, nu m-am înselat…
Biblia o cercetam zi si noapte amândoi,
Dar ce-i pentru mine alb e negru-n ochii tai.” (William Blake)

Nasterea lui Isus Cristos a fost atât de importanta încât a împartit istoria in doua.Tot ce s-a intâmplat pe planeta noastra, s-a intâmplat intr-una din cele doua perioade: ori inainte, ori dupa Cristos. Nu primul pas pe luna a fost cel mai important eveniment din ultimele milenii, de la creatie incoace, ci acestea doua sunt, Craciunul si Pastele.

Dumnezeu, e surprinzator in deciziile Sale, nu e dupa cum gândeste omul:

Caci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile fata de pamânt, atât sunt de sus caile Mele fata de caile voastre si gândurile Mele fata de gândurile voastre.” – Isaia 55.8-9

Nimeni nu ar fi venit dintr-o asa imparatie importanta, ca Fiu de Rege, asa cum a vemit Isus: smerit, umil si sarac, gata de Jertfa suprema, sa-si dea viata Sa pentru rascumpararea noastra din pacat si de la moarte.

Isus a gasit ca e potrivit caracterului Sau sa vina asa, umil si smerit, intr-o lume plina de vrajba si violenta. Primii ani de viata i-a petrecut in Egipt, deoarece Irod cel Mare, regele Iudeii, subordonata Romei, a dispus omorârea tuturor copiilor din zona Betleemului. A venit sa aduca pacea in inimile placute Lui, si, viata vesnica.

Richard Wurmbrand, dupa 14 ani de detentie in inchisorile din Romania comunista, eliberat in 1965, paraseste tara cu ajutorul crestinilor norvegieni care platesc pentru el 10.000 $, se stabileste în Statele Unite, unde înfiinteaza misiunea crestina Glasul martirilor care desfasoara multe activitati misionare in intreaga lume. Asa se face ca a primit urmatoarea scrisoare din Iran:
„Scriu dintr-o cazarma. Sunt treaz. Recent, fiind intristat si plin de teama, am deschis radioul, ca sa ma inveselesc. Programele camarazilor mei au devenit lipsite de sens pentru mine. Aceleasi lucruri se repeta mereu si sunt pline de ura. Am dat intamplator peste programul vostru. In acest program ni se spunea ca Isus, Marele Invatator, a vorbit despre iertarea dusmanilor. Pasajul acesta m-a atins in cele mai adanci strafunduri ale fiintei mele. Deodata am simtit o pace si am inceput sa plang ca un copil. Nu inteleg ce s-a intamplat. Eu i-am urat pe bogati. Parintii mei au fost victimele unui proprietar de pamant care i-a exploatat, dar nu stiu de ce, nu mai simt acum nici un fel de ura fata de el. Nu am nici o explicatie. Este oare posibil sa nu mai urasc? Atunci a fost singura data cand am ascultat postul programul vostru. Cat de fericit am devenit! Vreau sa citesc Cartea Cartilor.”

„Daca iertati oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va va ierta greselile voastre.”(Matei 6.14)

Isus a vindecat instantaneu acest suflet de cel mai otravit sentiment- ura.
De aceea suntem invitati, de Craciun, sa fim iertatori ca sa putem primi si noi iertarea de la Dumnezeu, si sa fim liberi inlauntrul nostru si plini de pace si iubire. Doamne ajuta!

Pâna la intrarea in scena a lui Isus, nu se mai folosise acest termen, smerit, ca unul de lauda si apreciere. Scriitorul polonez Stanislaw Jerzy Lec (1909–1966) a pus in circulatie urmatoarea cugetare: “In fata celor mici trebuie sa te apleci mai mult.” A celor mici de statura, mici la inima, ingânfati si plini de sine.

Creatorul acestei lumi, S-a intrupat ca om, ba mai mult, ca rob, El vine smerit, umil si supus. Se naste intr-o familie saraca si este adus in lume printr-o fecioara umbrita si insarcinata de Duhul Sfânt. Am auzit ca medicina spune ca primul baiat nascut de o femeie are sangele tatalui. Isus are sangele Tatalui Sau, de aceea poate sa ne curateasca de orice pacat. Daca tata are grupa B3 si primul sau baiat va avea tot B3.

Isus nu se naste intr-un palat, intr-o familie suspusa, nu, ci intr-una saraca, „când s-a implinit vremea când trebuia sa nasca Maria, a nascut pe Fiul ei cel intâi nascut, L-a infasat in scutece si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei.”

Nemarginirea insasi inchisa in pântecele Mariei”, spune poetul John Donne, iar apostolul Pavel descrie scena spunând ca “S-a dezbracat pe Sine Insusi…. S-a smerit”.

De neimaginat, un Dumnezeu smerit. Dumnezul Mare, nemarginit si atotputernic, s-a facut mic pentru noi, s-a micit pe Sine insusi, ca sa ni se poata dezvalui noua, creatiunii Sale.

Dumnezeu, care tuna si fulgera din Ceruri, a venit in Palestina – o zona prea putin iubita de bogatii occidentali, un mar al discordiei pentru popoare – ca un prunc neputincios, total dependent de adapostul, hrana si dragostea oferite de o tânara iudeica.

Fara a merge prea departe, la case mai mari, il avem pe Emil Boc, primul ministru al României, care recent, in an de mare criza economica a cheltuit aproape o jumatate de milion de dolari pentru o vizita in Statele Unite. Participarea sa la reuniunea plenara la nivel înalt a Adunarii Generale a ONU pe tema Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, care a avut loc la New York în perioada 21-24 septembrie 2010. Desi evenimentul în sine a trecut neobservat, ulterior masmedia informeaza ca s-a cheltuit nu mai putin de 470.000 de dolari. Premierul a fost însotit de o delegatie formata din 35 de persoane, cazarea în hoteluri de 4 si de 5 stele în centrul metropolei americane, iar transportul s-a facut cu un avion închiriat de la Romavia, care costa în jur de 400.000 de dolari. Premierul si-a luat cu el în America mai tosi consilierii personali, consilierii de stat, Secretarul general al Guvernului, medicul personal etc..

Insa, o vizita a unui rege, a unei regine, protocolara, intr-o alta tara ar costa pâna la câteva milioane de dolari.

In contrast izbitor, vizita exceptionala a lui Dumnezeu pe pamânt a inceput intr-un grajd, fara servitori, fara un ambient potrivit, iar maretul eveniment s-a consumat mai mult in prezenta animalelor si a simplilor pastori anuntati de-o oaste cereasca de ingeri.
Dar, pe Dumnezeu, in final, L-a costat viata Fiului Sau, data pe lemnul Crucii la Golgota, ca pret de rascumparare pentru pacatele omenirii intregi.

Philip Yancey, in cartea sa Isus pe care nu L-am cunoscut, citeaza spusele magilor si pastorilor care s-au inchinat inantea Pruncului nascut de curand , din poezia lui Wystan Hugh Auden:

Magii de la rasarit: “O, acum si aici calatoria noastra fara de sfarsit se incheie”
Pastorii: “O, acum si aici calatoria noastra fara de sfarsit abia incepe”.

Pentru pastorii atinsi de harul divin ai oastei ceresti, cautarea intelepciunii lumesti ia sfarsit, iar adevarata viata de- acum incepe.