Tag: credinta

A OPTA SCRISOARE „LA UN PRIETIN”: MARTIRIU SI…EXPECTATIVA

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Stimate domnule G. L. T. –
Va multumesc mult, pentru interviul trimis, cel oferit de dl Ion Coja, dlui Nichita Vancea.
De la inceput, doresc sa-mi marturisesc deosebita stima pentru dl Coja (ca si pentru dvs.!) – dl Ion Coja dovedindu-se, de-a lungul anilor, un om/roman autentic, a carui tinta a fost, mereu, Adevarul Crestin-Ortodox. Impotriva tuturor dusmanilor Adevarului, oricat de „sus” situati, in lumea asta „de se masura cu cotul”!!!

Socotesc, insa, ca multe false (sau reale, uneori…) neintelegeri, dintre oameni care-si iubesc, neconditionat, si poporul, si Neamul – isi au izvorul in lipsa de nuntari semantice necesare, in limbajul folosit fata de…inima lor insasi, fata de insesi Crezurile lor cele mai curate si adanci! Daca eu am  simtit, de atatia ani incoace, nevoia sa fac deosebirea, cat mai clara, intre chipul istoric al unei comunitati umane, coagulate in jurul unei limbi comune, a unor crezuri comune ale Duhului etc.  – dar si in jurul unor evenimente supuse timpului trecator, cu intunecari si iluminari succesive (si am fixat ca „popor” e numele ei/comunitatii terestre supuse timpului istoric…) – si chipul din vesnicia Lui Dumnezeu, Neamul, care nu-si clinteste trasaturile chipului, pentru ca EXISTA in supraistorie, ca Arheu – ci si le confirma si tot mai clar si le reveleaza, tocmai prin MEDIA trairii sale terestre, „traire” terestra prin intermediul formei istorice-„popor” (Neamul este entitatea creata de Dumnezeu, si, in fata Tronului Dumnezeiesc al Judecatii din Urma, nu „popoarele” vor fi chemate sa dea seama, ci Neamurile… „cu regii si imparatii lor” – Neamuri care vor da seama, de fapt si in primul rand, de modul cum si de felul (si calitatea de Duh a actiunii!) in care si-au apropiat sau departat fiinta lor iluminata, de „obrazul” lor traitor-expresiv-istoric, „obrazul” poporului subsecvent – „obraz” lasat mai mult sau mai putin sa fie corupt/pangarit de malul istoriei, lasat mai mult sau mai putin in stare de departare, fata de Lumina Misiunii Sfinte, fixate de Dumnezeu fiecarui Neam in parte…) – nu inseamna ca am gresit, ci, tocmai dimpotriva, am cautat si caut sa judec cat mai limpede, pentru a nu-mi trada impulsurile dinauntru, ale Duhului – care, pururi, spre Adevarul Hristic este atintit.
…In interviul dlui Ion Coja exista, din pricina ca nu opereaza  cu termeni diferentiati semantic, contradictii. Domnia sa recunoaste (…fara „ajutorul” meu!), ca popoarele sunt supuse greselii (si cum sa nu fie „popoarele” supuse greselii, cand insesi entitatile arheice, Neamurile, pot gresi? – pot gresi printr-o mai limpede ori mai tulbure legatura dinamica si de Duh, cu expresiile lor terestre si subsecvente in istorie – popoarele! – caci Misiunea Divina se realizeaza prin efortul personal, al poporului istoric, dar combinat, acest efort istoric, ca si in conceptia teandrica a crestinismului, despre „soarta” – cu efortul Neamului, de a se revela CAT MAI DEPLIN, catre expresia sa istorica, „poporul”!) – din moment ce stabileste grade de …”oierire” ale unui popor sau ale altuia: „Pai, domnilor criticastri, niciodata in istoria lor romanii nu au fost atat de oi ca americanii in septembrie 2001.“ Deci, poti sa fii, ca popor (oricat ai fi de iubit de oameni si Dumnezeu!), supus unor eclipse de Duh! Sa nu uitam ca, in secolul al XIII-lea, TOATE POPOARELE TERREI au intrat in eclipsa de Duh…de fapt, “un blocaj recapitulativ” al castigurilor si pierderilor din actiunea spiritual-hristica! Atunci, a fost nevoie de aparitia unor entitati divine cu totul speciale, de tipul lui Christian Rosenkreuz, sau Sfantul Francisc, sau Grigore Palamas…care sa produca “deblocarea”, continuarea evolutiv-spirituala a existentei terestre!!!
…Oricat ti-ai iubi de neconditionat poporul, nu se poate (si nici nu este cuiva folositor!) sa nu-i recunosti momentele, sau chiar epocile de decadere, de indepartare fata de expresia “Obrazului Arheic”…A se vedea si capitolul XVII al Descrierii Moldovei (Despre naravurile moldovenilor), unde domnitorul si masonul patriot Dimitrie Cantemir (uneori nedrept, fata de poporul roman, cum este atunci cand afirma: “(…)nu numai ca Moldovenii nu sunt iubitori de stiinti, ci mai la toti le sunt si urate. Si asa nici numele stiintelor si ale mestesugu¬rilor frumoase nu le sunt lor cunoscute; si zic, ca oamenii cei invatati isi perd mintea si cand voesc sa laude invatatura cuiva zic ca este nebun de stiinta cea multa si cel mai de ocara lucru este pentru ca zic, ca numai preotilor se cuvine sa, invete, iar pentru mireni este destul sa citeasca si sa scrie si sa-si iscaleasca numele si sa stie cum isi vor pune la isbod boii, caii, oile, stupii si altele de acestea; iar celealte toate sunt netrebuitoare” – facandu-se a uita, pe de o parte, ca romanii/”moldovenii” au stat de straja la Portile din Rasarit ale Europei, tocmai pentru ca mult-laudata civilizatie crestin-occidentala sa se ridice… – iar, pe de alta, ca Biserica Ortodoxa a pastrat, ca pe nepretuite giuvaiere, putinele, dar cat de substantialele opere de cultura valaha – …daca atat de crestinestile  Invataturi ale lui Neagoe Basarab catre fiul sau, Theodosie, ar fi inlocuit, in scolile diplomatiei si ale “stiintei conducerii” lumii, acel blestemat  “op”, Il Principe , cartea lui Niccolò Machiavelli, Europa si lumea ar arata azi, in ce priveste Lumina Duhului,  cu totul altfel!!!) – incearca sa-si explice ramanerea poporului roman in “competitia istoriei” prin Inalta Mila Lui Dumnezeu (eu as amenda: nu doar prin Mila Dumnezeiasca, ci si prin Iluminarea Arheica, din partea Neamului!): “Ei nu au masuri in cugetile lor, cand le merge bine sunt semeti, iar de le merge rau parasesc barbatiea si la vederea dintaiu nimic nu li se pare cu greu. Iar daca li se intampla la aceia cat de putina sminteala impotrivitoare, atuncea cad in uimire si nu stie ce sa faca si la urma, daca vad ca ostenelile lor sunt zadar¬nice, se caesc ca s’au apucat insa prea tarziu.
Deci dar nu putem zice alt nimic, fara nu¬mai ca. din prea osebita si nemarginita prove¬dinta a lui Dumnezeu, o imparatie asa mare si infricosata a Otomanilor, biruind cu armele sale pre toata puterea romanilor in Asia si o bu¬cata nu prea mica in Europa si pre Unguri, Sarbi, Bulgari si alte stapaniri nenumarate, aducand cu sila sub stapanirea sa si pre Greci norodul cel mai intelept. Iar pre un norod asa prost si fara de putere, n’a fost vrednica ca sa-l sileasca cu razboi, ca sa i se plece sub stapanire si mai pre urma umbland de atatea ori sa lepede jugul cel primit de bunavoe, to¬tusi a ramas neatins si nesmintit, atat la obi¬ceiurile lui cele politicesti cat si la oranduelile cele bisericesti.”
…Poporul roman (direct sau prin…”regii si imparatii sai”…) a avut destule eclipse (cele mai apropiate: 23 august 1944, cand am ales atat de cumplit de rau, SA-I TRADAM PE FRATII GERMANI-GOTI – …spre deosebire de fino-ugricii unguri, care au mers pana la capat, in tragedie! – … apoi, 25 decembrie 1989, cand mult prea multi romani au fost de acord cu blasfemia asasinarii unui conducator care condusese poporul  UN SFERT DE VEAC!!! – nu conteaza, acum, o discutie despre “cum condusese”, pentru ca insasi discutia aceasta ne-ar face sa gresim mai mult! –… iar cea mai proaspata greseala: 6 decembrie 2009, cand nu doar “frauda de noapte” l-a reales pe Basescu, ci si “scursurile”/golanii romanilor, adica acea plebe care nu face nicio cinste “obrazului arheic romanesc”…plus toti etnicii tigani, cu care Basescu a facut un pact…nu mai discutam, acum, despre “udemeristi” si despre Partidul Civic Maghiar…”creatura frankenstein-iana” a lui Traian Basescu!). Dar tot poporul roman are MARETI MARTIRI CRESTINI!!! Are martiri si pentru Crezul Neamului Arheic Romanesc…Poporul roman a avut si acel moment de demnitate mioritica, extraordinara: Miscarea/Scoala Spirituala Legionara (cunoscuta si sub numele de Legiunea Arhanghelul Mihail, pentru ca, 250 de ani dupa 1871, lumea terestra este condusa de Arhanghelul Spiritului, Mikaël – opus Arhanghelului Ratiunii “Tehnice”, Gabriel…). Insusi Emil Cioran sublinia miracolul infaptuit de Capitan – adica, de Corneliu Zelea Codreanu, in Prima Scoala Terestra a Duhului, din “modernitate” (adica, din ultimele 3-4 veacuri!):
“Inainte de Corneliu Codreanu, Romania era o Saharã populatã. Cei aflati intre cer si pãmant n-aveau nici un continut, decat asteptarea. Cineva trebuia sã vinã.
Treceam cu totii prin desertul romanesc, incapabili de orice. Panã si dispretul ni se pãrea un efort.
Tara nu ne putea fi o problemã decat negativã. In cele mai necontrolate sperante, ii acordam o justificare de moment ca unei farse reusite. Si Romania nu era mai mult decat o farsã reusitã.
Te invarteai in aer liber, vacant de trecut si de prezent, indrãgind dezmãtul dulce al lipsei de menire.
Biata tarã era o pauzã vastã intre un inceput fãrã mãretie si un posibil vag.
In noi gemea viitorul. In unul clocotea. Si el a rupt tãcerea blandã a existentei noastre si ne-a obligat sã fim. Virtutile unui neam s-au intruchipat in el. Romania din putintã se indrepta spre putere.
Cu Corneliu Codreanu am avut doar cateva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om intr-o tarã de fleacuri umane. Prezenta lui era tulburãtoare si n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care insoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n-as mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri ?
Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligentei sterse, iar subterfugiile subtilitãtii, zadarnice.
Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al asa-zisului intelectual roman. Cãpitanul nu era “destept”, Cãpitanul era profund.
Dezastrul spiritual al tãrii derivã din inteligenta fãrã continut, din desteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele in elemente de joc abstract si rãpeste spiritului latura destinului. Desteptãciunea degradeazã panã si suferinta in flecãrealã.
Dar cuvintele Cãpitanului, grele si rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor si al gandurilor.
Cand, in 1934, ii spuneam ce interesantã ar fi expunerea vietii lui, imi rãspundea : “Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau asa si mã gandesc”.
Acele ganduri au urzit rostul nostru. In ele respira natura si cerul.
Si cand au pornit spre infãptuire, temelia istoricã a tãrii s-a zguduit.
Corneliu Codreanu n-a pus problema Romaniei imediate, a Romaniei moderne sau contemporane. Era mult prea putin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptãrilor noastre. El a pus problema in termeni ultimi, in totalitatea devenirii nationale. El n-a vrut sã indrepte mizeria aproximativã a conditiei noastre, ci sã introducã absolutul in respiratia zilnicã a Romaniei. Nu o revolutie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze Romania, dar sã-i si rãscumpere trecutul, sã insufle absenta secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã si unicã, imensul timp pierdut.
Patosul legionar este o expresie de reactiune in fata unui trecut de nenoroc. Aceastã natie n-a excelat in lume decat prin consecventa in nefericire. Niciodatã nu s-a dezmintit. Substanta noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãsi pendularea intre o amãrãciune dizolvantã si o furie optimistã.
Intr-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :
-”Cãpitane, eu nu cred cã Romania are vreun sens in lume. Nu e nici un semn in trecutul ei care ar justifica vreo sperantã”.
-”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totusi unele semne”.
-”Miscarea Legionarã”, adaug eu.
Si atunci mi-a arãtat in ce fel vedea el reinvierea virtutilor dace. Si-am inteles cã intre daci si legionari se interpune pauza fiintei noastre, cãci noi trãim al doilea inceput al Romaniei.
Cãpitanul a dat romanului un rost. Inainte de el, romanul era numai roman, adicã un material uman alcãtuit din atipiri si umilinti. Legionarul este un roman de substantã, un roman primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umanã infinit amenintãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om in care mandria suferã de insomnie.
Eram obisnuiti cu patriotul de ocazie, gelatinos si vid. In locul lui apare insul ce priveste tara si problemele ei cu o cruntã inversunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.
Acel ce a dat tãrii altã directie si altã structurã, unea in sine pasiunea elementarã cu detasarea spiritului. Solutiile lui sunt valabile in imediat si in vesnicie. Istoria nu cunoaste un vizionar cu un spirit mai practic si atata pricepere in lume, sprijinitã pe un suflet de sfant. Tot asa, ea nu cunoaste o a doua miscare in care problema mantuirii sã meargã manã in manã cu gospodãria.
A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãti i-a pus el capãt. Il interesa, in egalã mãsurã, organizarea unei cantine si problema pãcatului, comertul si credinta. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat in Absolut.
Fiecare credea ca-l intelege. El totusi scãpa fiecãruia. Depãsise limitele Romaniei. Insãsi miscãrii i-a propus un mod de viatã care intrece rezistenta romaneascã. A fost prea mare. Inclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totusi mai putin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai increzãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.
Intr-o natie de slugi el a introdus onoarea si intr-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenta lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, intr-un anumit sens, si pe dusmani. Cãci acestia din lichele au devenit monstri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter in rãu. Ei n-ajungeau decat caricaturi infernale, dacã mãretia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalentã negativã. Am fi nedrepti cu cãlãii, dacã i-am considera ratati. Toti s-au implinit. Un pas in plus si trezeau gelozia Diavolului.
In preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmanea cãldut. Peste tarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bantuitã de esential. Suferinta devine criteriul vredniciei si moartea, al chemãrii. In cativa ani, Romania a cunoscut o palpitatie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de lasitatea a o mie de ani de neistorie. Credinta unui om a dat nastere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta in Balcani !
Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg intre Romania si Cãpitan, n-as fi ezitat o clipã.
Dupã moartea lui ne-am simsit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea Romaniei.
Nici un toc sã-l infig in cerneala nenorocului n-ar putea descrie nesansa ursirii noastre. Totusi, trebuie sã fim lasi si sã ne mangaiem. Cu exceptia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gand sã-l fi uitat ? “De aici incolo tara va fi condusã de un mort”, imi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a rãspandit un parfum de vesnicie peste pleava noastrã umanã si-a readus cerul deasupra Romaniei” (cf. Profilul interior al Capitanului, in “Glasul strãmosesc”, Sibiu, anul VI, nr.10 din 25 decembrie 1940).
Daca un apostat scrie asa, despre Miracolul Apropierii “poporului istoric” de “Neamul Arheic Romanesc”, intre 1927 si 1938 (anul asasinarii lui CZC, in padurea Tancabestilor…din ordin masonic, dar si cu acordul lui Carol al II-lea, si cu acordul lui Adolf Hitler – care fusese teribil de jignit de afirmatia, “de la obraz”, a lui CZC, ca “Singura Ipostaza de Duh Nationalista este Miscarea/Scoala Arhanghelului Mihail”: nazismul este numai “carnea”, fascismul este numai…”haina”! – …si chiar si cu complicitatea, FOARTE ACTIVA, a  marelui nationalist, devenit mason, din luciferism…NICOLAE IORGA!) – inseamna ca nu sutem departe de Adevarul Re-venirii/Re-intalnirii “obrazului etern” cu “obrazul istoric”, al romanilor…
…Da, Ion Coja are dreptate ca “Romanul, dupa parerea mea, poate ma insel!, este rabdator ?i nu se revolta usor, dar nu din la?itate, cum cred nerozii, sau din teama de moarte, ca ar putea fi ucis, ci mai degraba din teama de a nu fi pus in situa?ia sa ia el via?a cuiva! Romanul lasa sa treaca de la el ?i il lasa pe netrebnic „in plata Domnului”!… Romanul crede profund in justi?ia divina!”
Dl Coja spune un adevar, dar nu era nevoie sa-i categoriseasca, “la hurta”, pe toti cei ce mediteaza asupra Neamului Roman si a poporului roman, cat si pe cei ce NU mediteaza decat cum sa se afirme, “in buricul targului”, sau cum sa jefuiasca poporul, laudandu-l, cu perfidie si gretoasa lingusire… – nu era nevoie, zic, ca dl Coja sa categoriseasca, “cu toptanul”, drept “nerozi”…PE TOTI CEI CE NU FORMULEAZA DUPA CANOANELE SALE FRAZALE!!!
Eu nu ma consider si nici nu sunt nerod, cand apreciez, admirativ, “rabdarea” poporului roman, “din teama de a nu fi pus in situa?ia sa ia el via?a cuiva” – …dar afirm si apreciez si ca, dincolo de anumite limite, “rabdarea” asta devine…PARALIZIE A DUHULUI!!!
Indiferenta, iresponsabilitate, prostie, egoism, sub masca de…”crestinism”!!! Hristos a aratat clar ca exista limite, dincolo de care a nu lua atitudine, inseamna “sa te pupi in bot cu Satana!” – caci Hristos s-a luptat, prin vorbe grele si uluitor de aspre, cu preotii indraciti de la Marele Templu, apoi, a luat biciul, in Marele Templu din Ierusalim, si i-A LOVIT, precum cu fulgerul divin, pe zarafi, care sunt chipul de atunci al bancherilor de azi…Adica, zarafo-bancherii trebuie trecuti prin focul divin, pentru ca ei insisi nu pot sa se mai indrepte, din proprie initiativa: ii poseda cel mai indepartator Duh Satanic – cel care “plodeste fals”, prin Minciuna, duhul de dispret (otravit, intunecat si vulgar), fata de Dumnezeu Cel Viu – …si aduce, tot prin Minciuna, indemnul spre lene a Duhului si de inchinare, definitiva si irevocabila, la…Marele Iluzionist-Satana: cel ce le da luciferismul, increderea ca, prin banul rece, pot sa-l sfideze si pe Dumnezeu…ca metalul ori hartia, moarte, sunt/ar fi superioare Vietii Dumnezeiesti!!!
…Precum Hristos, nici poporul roman (“orientat” de Neamul Arheic, din anistoria Lui Dumnezeu) n-a rabdat, pana acum, la modul absurd si prostesc. Macar si din suta in suta de ani, a aratat ca…E VIU SI “DESTEPT”/TREAZ”!!! Rascoale (cumplite, unele!), revolutii (cu inceput masonic si cu sfarsit nationalist, neaos romanesc! – precum ridicarea Ardealului, de catre “craisorul” Avram Iancu, intre 1848-1849… – noi, romanii, am fost binecuvantati si “ghidati” de Bunul Dumnezeu, in ultimele sute de ani, nu  de Voievozi, ca nu mai aveam vii si evidente/emergente stirpele mistico-regale, “cu sange de balaur otravit/ALCHIMIC”, Musatinii si Basarabii  – ci  prin “craisori”, fiinte asemanatoare, in Duh, Voievozilor Sfinti, despre care Mircea Eliade zicea ca au fost “primii legionari”… –  jumatate in istorie, jumatate in mit/transistorie/arheitate: “craisorul” Horea, “craisorul” Iancu, “craisorul” Vladimirescu, “craisorul” Codreanu… – la fel precum Voievozii Sfinti, ei au porunca de la Hristos-Dumnezeu – …zic taranii batrani din satele de munte… –  sa nu “huzureasca” in Rai, ci sa vegheze, asupra noastra-popor istoric, de acolo, din cerurile de deasupra Pamantului Romanesc!!!).
…Joi, 6 ianuarie, la Sinteza zilei, pe Antena 3, Mihai Gadea l-a invitat pe dl ADRIAN SOBARU.
ADRIAN SOBARU, cu capul bandajat, cu vanatai intinse peste toata fata… – dar cu ochii iscoditori, vii, limpezi, SINCERI PANA LA MIRACOL, PANA LA CUTREMURAREA DE DUH!!! Ce a spus acesta este cel putin la fel de memorabil precum spusele dlui Ion Coja, pentru ca ADRIAN SOBARU vorbea nu din cartea de hartie, ci din aceea a suferintelor proprii si a framantarilor proprii, care l-au podidit si i-au rapit somnul, de ani si de puzderie de luni… – suferinte si framantari care incepeau la capul copiilor sai, dintre care unul autist – …si se talazuiau, apoi, cu infinita durere, asupra intregii LUMI, intregului POPOR  al suferintelor, necazurilor, umilintelor cumplite… Duhul sau medita, cu sudori de sange, precum in rugaciunea  Lui Hristos din Gradina Ghetsemani: asupra Lui Dumnezeu, asupra Vointei Lui Dumnezeu, in legatura cu lumea asta, in legatura cu poporul romanilor…ADRIAN SOBARU s-a dovedit a fi Duhul cel mai lucid si mai activ si mai sincer si mai iluminat, cu care Dumnezeu-Hristos Mantuitorul a binecuvantat Romania zilelor si anilor acestora: el nu uraste pe nimeni, ci CONSTATA SI DEFINESTE, CU VORBELE CLARE SI SINCERE, CU CARE NUMAI DUMNEZEUL CEL INTRUPAT-HRISTOS TREBUIE CA LE-A VORBIT APOSTOLILOR SI MULTIMILOR DE OAMENI!!!
…ADRIAN SOBARU a rupt sute de hartii, de luni de zile, pana sa strapunga cu Duhul la Mesajul Divin, pe care TREBUIA sa-l faca vazut/auzit/perceput, pentru DESTEPTARE/TREZIRE/CUTREMURARE DE DUH!!! (…ACESTA, si nu ”dorinta de a deveni vedeta”, este motivul pentru care ADRIAN SOBARU a ales sa faca gestul sau de sacrificiu avertizator, precum Iisus pe Muntele Golgota, dupa ce constatase ca in Vale, cand l-a inviat pe Lazar, „unii au crezut, dar cei mai multi nu au crezut”!). Procesul de cautare a Simplitatii, dar si a Biciului Logos-ului – a inceput, pentru ADRIAN SOBARU:
1-din zilele grevei celeilalte martire, CRISTINA ANGHEL: ADRIAN SOBARU a vazut ca, daca un roman protesteaza si avertizeaza dintr-o camera de spital, ca dintr-o pestera, NIMENI NU SE SINCHISESTE/”NIMIC NU SE MISCA”!!! (Si aici, va aduc la cunostinta, draga domnule G. L.T., faptul ca nu doar Basescu a zis, pe aeroport, cand venea din Kazahstan, ca nu stie NIMIC despre Doamna Cristina Anghel – …si nici dupa ce a fost informat, n-a dorit…„a stire”!!! – …ci si mii si sute de mii de romani! Eu n-am putut, evident, sa iau legatura decat cu cateva sute de astfel de…”putini la simtire”, dar amici de-ai mei, SUTE, mi-au vorbit  – fiecare in parte… –  despre alte multe mii de „insensibili”….);

2-cand a bagat de seama ca, pentru „conducatorii nostri, noi nu mai suntem oameni, ci am devenit, precum inainte de 1989, precum in lagarele naziste… – NISTE CIFRE!!!  …Furajare (sau: non-furajare!) „pe cap de vita”…!!!
…Si, atunci, si-a dat seama ca el, ADRIAN SOBARU, are o sansa incredibila: sa intre in acel loc privit, involuntar chiar, de milioane de romani, de TOTI romanii (cel putin, potential!): Parlamentul, care se pregatea sa discute o motiune ce-i atingea pe romani la buzunar – deci, aflati, mental, intr-o stare de  „solidaritate…egoista”: “Ma doare de cand am vazut ca nu mai exista speranta pentru copii, nu se mai vede luminita. Lumea trebuie sa inteleaga ca nu trebuie sa faca gesturi ca al meu. Eu tremuram, nici nu mai stiu ce am facut (…). Banuiesc ca nu sunt singurul, primul sau ultimul. Incepem sa nu scoatem capul afara pentru ca ne e frica pentru ziua de maine, devenim roboti. Sa nu ai dreptul sa spui nimic este rau pentru societate (…). Atunci cand am sarit nu m-am gandit daca voi muri sau nu, stiam doar ca vreau sa transmit un mesaj ” (s. mea) – a spus ADRIAN  SOBARU, la Antena 3.

Ce spune Hristos? “Nu va fie frica!” Adica, Hristos recunoaste ca frica, instinctul de conservare, este/sunt in firea omului – DAR OMUL TREBUIE SA LUPTE CU ACEST INSTNCT, DACA VREA SA-SI RECAPETE ARIPILE/ZBORUL! Adica, sa-si recapete CAPACITATEA DE MARTIRAJ, DE GENEROZITATE/ALTRUISM, prin care re-devine Fiul Lui Dumnezeu!!!
…Si ADRIAN SOBARU si-a infrant, printr-un miracol, instinctul de conservare, egoismul/egotismul (ADRIAN SOBARU isi iubeste, ca orice om normal, copiii! – ii numeste “ingerasii lui” – dar stie ca, in jocul cinic al satanelor pedeliste, sunt mistuite, ca intr-un vartej ucigas, vietile TUTUROR copiilor de romani cinstiti!). S-a aruncat in gol, in haul pacatelor parlamentare, pentru ca romanii sa fie siliti sa TRESARA, macar…Apoi, eventual, sa citeasca, atent, mesajul scris (dupa luni de nopti cu framantari pentru Simplitate si Dreptate si Demnitate): “„Ne-ati ciuruit!
Ati vandut toata tara!
Ne-ati ucis viitorul copiilor!
Ne puteti lua viata, dar nu si
LIBERTATEA!!!”

…Primul „verset” aminteste cinismul diabolic cu care Basescu s-a exprimat, vis-a-vis de frauda… „castigatoare”, din noaptea de 6 spre 7 decembrie 2009: „I-am ciuruit!” Noi nu ne-am dat, atunci, seama, dar era expresia vampirismului, a dorintei satanice de genocid, a celui ce se autoproclama, cu „binecuvatarea” Uniunilor Masonice Mondiale, „presedintele Romaniei”…! ADRIAN SOBARU chiar exprima, cu o liciditate teribila, nucleul personalitatii lui Basescu: „E diabolic prin tot ceea ce face. Gandirea lui e diabolica. Parca nu-si mai doreste cetatenii pe Pamant. Dar e bun, e foarte bun, nu are cine sa-l invinga”. Afara de Serviciile Secrete (vreo comanda masonica, am adauga noi…) – si, fireste, de DUMNEZEU!!!
…Ultimul “verset”, format dintr-un singur cuvant (“LIBERTATEA!”) aminteste atat despre cel mai pretios (si primul!) dar facut de Dumnezeu, in Paradis, lui Adam Protogonos: A FI LIBER…chiar sa savarseasca pacatul…!!! – …cat si despre vorba legionara (a “Echipei Mortii”, adica a celor pregatiti de Scoala Lui CZC, in orice clipa, pentru MARTIRIU!!!), strigata, FOARTE CURIOS, chiar in noptile “revolutiei” bucurestene: “Vom muri si vom fi liberi!”
…E drept, au avut si masonii francezi, de la 1789, sloganul: “Liberté ou la Mort!”
…De ce e trist, acest inger lucid, numit ADRIAN SOBARU? “Sunt trist pentru ca nimic nu s-a miscat (…) E o lipsa de solidaritate a romanilor, o dezbinare a societatii”…Fireste ca putem vorbi, la infinit, despre “intuitia” poporului roman…despre cat de bine a facut si face ca, vorba lui Blaga, “boicoteaza istoria”…Dar un fapt este incontestabil: imediat dupa decembrie 1989, sute de mii de concetatini de-ai nostri, milioane chiar! – s-au dus la Istanbul…Nu manati de vreo fervoare religioasa, NICI MACAR DE DORINTA DE A CUNOASTE LUMEA TERESTRA! A face afaceri cu chiloti, lacomi ca hienele!!! – a-si vinde (…femeile/fetele…) trupul in zona islamica, pentru “bani buni”… Nu tot poporul, dar cat de multi si cat de turbati de lacomie, ca nici n-au bagat de seama, unii, vorba lui Ion Coja (care iar se contrazice…de data asta, ”bine” –  recunoscand eclipse ale poporului infectat de istorie!), ca-i pacalesc Ratiu si Campenu, cu mirajul “capitalist – iar Iliescu (aici nu-i dau dreptate dlui Coja!), cu mirajul …”continuitatii”. Nu, Iliescu inaugura epoca “Marilor Tradari Oficiale”!!! Cine stie cate veacuri vor trebui sa treaca (dupa experientele acestea mengele-ene: comunismul, capitalismul, liberalismul…), pana sa reinnoade, iarasi, intru CONTINUITATE AUTENTICA, “poporul istoriei” cu Neamul Traditiei Cosmice…?!
…Doar pe la munte, sus de tot, mai exista mandria portului national – si pe la manastirile de pe munti si de sub munti, mandria de a vorbi CURAT (SI CU RESPECT RELIGIOS!!) ROMANESTE!!! Si, din nou, ii dau dreptate dlui Coja, in legatura cu mineriadele: cele din 1991 si 1999 au fost ridicari de revolta “pe bune” (categoric nemanipulate!), rascoale din pricina saraciei lucii, a mizeriei si mortii, catre care ii impingeau…”oamenii dreptei constantinesciene”!! Si asta mi-au spus-o mineri de la mine, de la Gura Humorului, care au scapat de masacrul de la Stoenesti…!!!

…Sa ne apropiem de final: da, poporul roman are, chiar mai mult decat multe alte popoare, vocatia martiriului (…inclusiv Eminescu ar trebui considerat un MARTIR!). Dar, de o vreme incoace, poporul roman pare ca este silit (cum sugereaza ADRIAN SOBARU) “vocatia expectativei” si a lipsei de solidaritate, a dezbinarii. A pasivitatii, care numai crestina nu este! – ca doar dl Ion Coja n-o fi de acord cu o prostie, spusa de acelasi Emil Cioran (plagiindu-l, ciudat, pe…Marchizul de Sade…), care s-a dovedit extrem de lucid cu ocazia analizei Scolii de Duh Legionare: “crestinismul este religia sclavilor”.
…Eu am afirmat ca, din nou, pentru poporul roman, aflat in plina evolutie spirituala (de tip metanoic!), se apropie “NEVOIA DE MARTIRI”…(am scris si publicat, cu multi ani in urma, un articol cu acest titlu…) – si n-am gresit: au si aparut DOI DEODATA: CRISTINA ANGHEL si ADRIAN SOBARU!
…Asa cum imi sugera cineva, probabil ca orice eclipsa avertizeaza asupra unor ulterioare mari schimbari spirituale terestre. Ca ma manie si ma ingrijoreaza prelungirea expectativei, ca stadiu spiritual-atitudinal opus celui de martiraj – este firesc si omeneste… – nu e nevoie sa mi se zica, precum o face dl Ion Coja – “nerod”, ci, cel mult, “prea grabit”. Dar, fireste, eu cred in Misiunea Neamului Romanesc – si STIU: dupa frenezia experimentala, va veni stadiul metanoiei (…esentiale, prin definitie!): poporul roman trece, fara ca noi sa bagam de seama (“carturarii” – CEL MAI PUTIN! – …avea dreptate Tutea, cu “baba” lui, cu calcaiele crapate, venita sa se prabuseasca la Icoana Maicii Domnului…!) – printr-un stadiu de evolutie spirituala mistica: curand, se va intoarce la Albia/”Arheul” Neamului! Saracia “politica” este rasturnarea semantica, facuta de Dumnezeu Cel Viu, asupra “lucraturii” demonice: da, romanii autentici (calitativ, nu cantitativ!) se vor convinge sa revina la ale Duhului, si sa parasesca falsele valori …“sclipicioase”! Ca poporul roman “are intuitie” (…nu infailibila, stimate dle Ion Coja! – pentru ca nimic, in istorie, nu este infailibil…) – se va dovedi, cat de curand.

…Numai ca, iarasi, rolul MARTIRILOR (de la Dumnezeul Martirizat si pana la…ADRIAN SOBARU!), este sa “miste lucrurile” mai repede decat le convine indivizilor ori chiar popoarelor!
NEAMUL asteapta, dar nu-l exasperati, cu incetineala trezirii-“desteptarii” voastre, frati ai mei! Un ADRIAN SOBARU a fost “prevazut”, in economia dumnezeiasca, tocmai pentru a avertiza ca…pana si sfintii, pana si Dumnezeul Iubirii!!! – … isi cam pierd rabdarea, cu…excesiv de ”lenevosii”…excesiv de prelung meditativi (uneori…”rumegand” in gol!), amanatori de Martiriu, deci de Metanoia – carora tot poporul roman “le-a zis-o”: “INCURCA-LUME”!!!

…Da, de-acum incolo, lumea, poporul roman in intregimea sa, chiar fara sa  constientizeze, va/vor fi supusa/supusi DUMNEZEIESTII LUCRARI DE “ZGALTAIRE METAFIZICA”, DE CUTREMURARE/METANOIA, inceputa prin CRISTINA ANGHEL si ADRIAN SOBARU – … si continuata de alti, mereu alti si alti alesi ai Vointei Lui Hristos-Mantuitorul!!!

…PANA LA INVIEREA POPORULUI ROMANESC, INTRU NEAMUL ARHEIC AL ROMANILOR!!!

…Doamne,-ajuta!
Cu, mereu, aceeasi pretuire si calda prietenie,
prof. dr. Adrian Botez

Cand Usa Nu Se Deschide …

On By nelursIn Opinions1 Comment

Ti s-a intamplat vreodata sa petreci singur-singurel, departe de familie, de prieteni si biserica, una din sarbatorile mari ale credintei crestine? Poate ai fost trimis in delegatie in alt oras, poate ai iesit din cazarma pentru cateva ore cu bilet de voie, pe cand erai militar in termen. Poate, ca elev sau student, la sute de kilometri de casa parinteasca, ai ratacit la intamplare prin oras, nestiind incotro s-o apuci. Poate ca traversezi chiar in aceste zile pustiul de gheata al singuratatii umane …
Frumusetea sarbatorii paleste fara tovarasia celor dragi. Cadrul adecvat pentru bucurie este partasia. In conditiile cele mai putin fericite, chiar tovarasia unor straini este preferabila singuratatii si poate implini nevoia de partasie a inimii, macar la nivelul ei de baza. Asa se explica exuberanta in masa a oamenilor, cand sarbatoresc un eveniment deosebit, cum ar fi izbanda unei revolutii dezrobitoare, biruinta in razboi, sau chiar un eveniment frivol cum este victoria echipei favorite de fotbal. Momentele de bucurie intensa trebuiesc impartasite. Oamenii dau buzna in strada, striga, canta si imbratiseaza niste necunoscuti.
Ori, poate in momente de singuratate, ai nutrit dorinta sa vizitezi o familie recomandata de parinti la plecarea ta de acasa. Te-ai grabit, plin de sperante, spre adresa cautata. Ai apasat cu emotie butonul si auzeai zbarnaitul strident al soneriei dincolo de usa. Ti se parea ca toti vecinii de pe scara blocului aud soneria si-i simteai parca spionandu-te prin vizorul usii lor. Numai in spatele usii din fata ta nu se auzea nici cel mai slab zgomot, oricat de atent iti ciuleai urechile. In cele din urma, convins ca usa va ramane inchisa, coborai scarile cu pasi rari si inima grea, uitandu-te in urma la fiecare cotitura, cu o ultima farama de speranta …
Lumea in care traim este fragmentata de prea multe ziduri si usi, faramitata in spatii prea marunte. Ziduri ridicate cu scopuri legitime, care protejeaza, dar si ca bariere nelegiuite, care izoleaza. Aceeasi usa tine pe unii afara si izoleaza pe altii inauntru. Cu cat cineva traieste vremuri mai bune, cu atat mai multi oameni bat la usa lui si cu atat mai ferecate ii sunt portile, menite sa tina afara pe nedoriti.
Isus n-a avut usi (cum n-a avut nici casa) si n-a fost bariera care sa-i tina pe oameni departe de El. Dar cele mai multe usi L-au tinut (si-L tin inca) pe El afara, pentru ca inimile-L tin la distanta. Mai mult, in limbajul metaforic al Evangheliei Sale, Isus S-a facut pe Sine Usa deschisa spre mantuire si Calea care duce spre cer: Singura Cale si singura Usa!… El a lansat invitatia universala, fara restrictii de nici o natura: “Veniti la Mine, toti …”. A mers inca si mai departe, punandu-se in pozitia de a bate El in mod staruitor la usa inimilor noastre, in timp ce usa Lui o tine mereu deschisa.
“O, ce bine-i cand o usa se deschide cu iubire”, suna binecunoscuta cantare. Dar in fata lui Iosif si a Mariei toate usile Betleemului au ramas inchise, in ziua cand au avut cea mai mare nevoie de gazduire. Pentru perechea cea mai obosita, pentru femeia insarcinata, gata sa nasca, pentru sotul ingrijorat, pentru Pruncul ceresc, pregatit sa descinda in lumea noastra, nu s-a gasit loc in toata cetatea. Pe cine gazduiau oare hanurile de poposire ale Betleemului si odaile de oaspeti din zilele acelea?
Un loc de gazduit se poate pregati aproape intodeauna; un pat se poate asterne oriunde, chiar pe podeaua odaii, ori in bucatarie, daca  in inima este loc de primire. Ti s-a intamplat poate si tie sa poti oferi musafirilor doar un pat improvizat pentru cateva nopti, avand mai tarziu surpriza sa ti se multumeasca mai sincer si mai calduros decat daca le-ai fi oferit dormitoare separate. Ai riscat poate pedepse aspre, ignorand oprelisti comuniste, cand ai deschis usa casei tale spre gazduire clandestina unor musafiri veniti de peste hotare, care nu erau invitatii tai, pe care nici macar nu-i cunosteai. Cand inima accepta si primeste, usa casei se deschide cu bucurie si minunea prezentei ceresti se intampla: “Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri”.
Pentru Iosif si Maria, chiar tara natala a devenit neprimitoare. Nu poti fi popular, cand bati la usa in numele lui Mesia. S-a gasit adapost in Egipt pentru familia sfanta, dar nu in propria tara, pentru ca vatra inimilor era rece, mintile erau impotmolite in prejudecati, iar credinta adevarata mai rara decat argintul.
Astazi, in anul de gratie 2010, a venit randul pentru inima mea si a ta sa dea un raspuns. Daca Domnul insusi ar bate la poarta si L-ai vedea prin vizor, cum I-ai deschide, cum L-ai primi, cum I-ai oferi tot ce ai, intr-un spirit de lepadare de sine revarsat din abundenta peste casa ta prin simpla Lui prezenta!… Dar El bate si astazi la usi, o stim prea bine. Bate prin mana celor mai neinsemnati frati ai Lui. Oare pe cati dintre ei i-am nesocotit, i-am respins, i-am ignorat, i-am considerat nedemni de ospitalitatea noastra, de timpul nostru pretios, de eleganta interioarelor noastre, de valoarea banilor nostri?
Gelu Arcadie Murariu

PARVENITISM

On By nelursIn Essays1 Comment

Un tanar mi-a marturisit ca a votat de doua ori, ca s-a dus cu credinta ca votul sau va insemna ceva, insumandu-se  la voturile celor care doresc schimbarea tarii in bine, dar s-a convins foarte curand dupa aceea ca s-a inselat, ca de fapt votul sau precum si al celorlalti tineri nu a ajutat la nimic bun, fiindca cei alesi i-au dezamagit total, ca ei tinerii nu vor putea schimba viitorul acestei tari din cauza celor care si-au planuit, pregatit si realizat ajungerea in posturi de conducere, izbutind sa-si asigure lor si numai lor bunastarea, Romania de astazi ramanand condusa, pe toate treptele, de increngaturi mafiote, de parveniti, de impostori care se manifesta pe fata prin ignorarea si sfidarea poporului. „Asta e democratie? se intreba tanarul. De astazi inainte nu ma mai intereseaza nimic! Fa-ca ce vor!”

Ar trebui sa ne doara aceasta blazare a tinerilor!

Dorinta de parvenire – este o racila veche si universala, pe care nu au trecut-o cu vederea scriitorii vremurilor, fiindca literatura este cea care se ocupa de sufletele oamenilor. Balzacianismul, de exemplu, a caracterizat „o epoca in care individul burghez, rapace si insetat de avere a vrut sa parvina cu o exuberanta explozie de energie, violenta si individualism.” Asa au aparut in literatura romane cu intrigi tenebroase, uneori chiar ridicole, conflicte violente, pasiuni dezlantuite toate in jurul zeului epocii – banul.

„Comedia umana”, ciclul de romane, nuvele si eseuri care mai poate fi intitulat si „Iluziile pierdute” ale lui Balzac, constituie o fresca a societatii franceze din prima jumatate a secolului al XIX-lea, urmarind destramarea visurilor, a idealurilor oamenilor, in societatea abjecta in care se traia. Intr-una dintre cartile sale afirma: „Fericirea are nenorocirea sa para ceva absolut”.

Sa ne amintim si de romanul „Mos Goriot”, in care tanarul Rastignac si batranul Goriot traiau intr-o lume dominata de bani, iar cele doua fiice profitau de Mos Goriot, in dorinta lor de parvenire. Acesta orbit de dragostea paterna, supunea totul dorin?elor fiicelor, crezand ca astfel ele isi vor gasi fericirea. Daruirea de sine a tatalui nu a gasit nici un ecou in sufletul pangarit al fetelor. Tanarul Rastignac, al carui suflet mai pastra reminiscente ale umanismului, a fost martorul evenimentelor triste si partas al dramei. O lume in care demnitatea umana este distrusa de dorinta de parvenire! Nu este similara timpului in care traim?

In romanul „Ghepardul” scris ca un poem de catre Giuseppe Tomasi di Lampedusa si in filmul turnat dupa roman, cu actorii in rolurile principale – Burt Lancaster si Claudia Cardinali, a fost dezvaluita atmosfera socio-politica italiana de la mijlocul secolului al XIX-lea. Printul Salina aranjeaza casatoria nepotului sau Tancredi cu fiica unui bogat negustor – Angela, pentru a-si putea mentine statutul social si stilul de viata. Compromisul este strain zilelor noastre?

De asemenea in romanul „Drumul spre inalta societate” a scriitorului englez John Braine, dupa care s-a turnat filmul avandu-i protagonisti pe actorii Simone Signoret si Laurence Harvez, film care a primit un premiu Oscar pentru profunda introspectie psihologica, Joe Lampton, un tanar de origine sociala modesta, are ambitia de a-si depasi conditia sociala prin patrunderea in lumea businessului si succesului. Pentru realizarea acestui vis, isi propune sa o seduca pe fiica celui mai bogat industrias din localitate. Dar lucrurile iau o intorsura neasteptata caci inima-i vorbeste, se indragosteste de o alta femeie, provenita din acelasi mediu social modest. E sfasiat de dilema: sa renunte la dragoste sau la visul de marire? Decizia pe care o ia, cea a visului de marire, nu-i va aduce fericirea asteptata… Intreb, indeosebi femeile: Nu este actuala tema, personajul?

Succesul rasunator al romanului „Drumul spre inalta societate”  a determinat aparitia unei mult dorite continuari: „Viata in inalta societate”. Dupa zece ani agitati langa o femeie pe care nu o iubeste, un fiu pe care il neglijeaza si o fiica pe care o adora, personajul are o revelatie: isi da seama ca familia este bunul cel mai de pret, iar aventurile trecatoare sunt doar amagiri ale fericirii. Este o carte captivanta despre dragoste si razbunare, despre asteptari inselate si valori regasite.  Nu se vor regasi multi in acest personaj? Si nu va fi prea tarziu pentru fericire?

Dorinta de parvenire  nu a fost ocolita nici in literatura noastra. Nicolae Filimon in romanul „Ciocoii vechi si noi” face un „portret” al ciocoiul din Bucurestiul aflat la finele epocii feudale si de avant al burgheziei. Dinu Paturica cel venit „cu picioarele goale bagate in niste iminei de saftian” are o infatisare deplorabila, dar tanarul este stapanit de o forta si un orgoliu puternic de a se inalta cat mai sus, prin orice mijloace, adica de a parveni. Ajunge posesorul catorva mosii din sudul Buzaului, al viilor din Valea Calugareasca. Devine sames al hatmaniei, mare stolnic, se casatoreste cu chera Duduca; isi renega chiar si parintele. Nu are trasaturile omului zilelor noastre?

Parvenitism! Dorinta de a parveni a redevenit un ideal al celor ce conduc destinele unui numar mai mic si pana la cel al milioanelor de oameni. Stand si analizand, aceasta dorinta de parvenire se naste in sufletele unor oameni imorali, invidiosi si egoisti care folosesc o gama intreaga de mijloace precum minciuna, lacomia, lingusirea, furtul, batjocura, cinismul, viclenia, compromisul, inselatoria si uneori chiar violenta. Retraim, se pare, o viata balzaciana, caragialeasca, dar mult mai cruda fiindca este pe deplin constienta, oamenii dornici de parvenire sunt diabolici, mintile lor sunt instruite in acest scop.

Retraim, da, un timp asemanator celui de pe vremea marelui nostru dramaturg Ion Luca Caragiale. Si deoarece cred ca romanul nu poate trai fara a-l pretui pe Caragiale, amintesc Comediile sale care au fost inspirate din viata burgheziei romane din a doua jumatate a sec. XIX-lea. A analizat si redat cu extraordinaru-i talent formele parvenitismului, considerandu-l ca trasatura tipologica a omului. A dezvaluit ambitia si orgoliul unei lumi care ajunge intr-un moment favorabil afirmarii grosolane, o lume in care legile divine sunt ignorate, evlavia se mimeaza, sentimentul religios nu mai patrunde in cutele adanci ale fiintei. Specificul parvenirii este ilustrat intr-un mod particular prin oameni, situatii si limbaj caracteristice societatii burgheze romanesti, la inceputul afirmarii ei. Caragiale s-a ocupat de diferitele niveluri sociale, de la micul inavutit al mahalalei, la marea burghezie de provincie.

Sa ne amintim de „O Noapte furtunoasa” in care jupan Dumitrache „mirosind” asemeni unui animal ca a venit vremea sa, fara sa cunoasca calea onorabila prin care si-ar putea modifica statutul social, citind doar ziarele locale, neintelegand nimic din acestea, deduce totusi ca el este un exponent al poporului suveran si trebuie sa iasa in fata. Se crede un cetatean zelos care participa la viata politica a tarii, dar e un analfabet; se crede un sot care tine la onoarea sa de familist dar este inselat in propria casa de omul sau de incredere (astazi de un prieten sau soferul sotiei!?). Principala sa trasatura de caracter fiind vanitatea, dorinta de a ajunge undeva in ierarhia care nu era, cum s-ar spune, „de nasul lui!” Nu este actual acest personaj cu „onoarea sa de familist”?

Sau „Conul Leonida fata cu reactiunea” in care satirizeaza betia de cuvinte si incapacitatea oamenilor de a gandi profund, superficialitatea lor, admiratia sotiei sale care-i cultiva egoismul si incultura: „Ei, bobocule, apoi cum le stii dumneata toate, mai rar cineva!” Explicatiile impartasite de Leonida sotiei sale Efimita, privitoare la ipohondrie: „Omul, bunioara, de par egzamplu, dintr-un nu stiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! si dupa aia, din fandacsie cade in ipohondrie. Pe urma, fireste, si nimica misca.” Nu este actual acest personaj vazut de noi deseori la televiziune?  Micul functionar la pensie, in egoismul sau, doreste republica doar pentru a avea pensie. Nu gasim similitudini, „de par egzamplu”?

Sau „O scrisoare pierduta”- comedie de moravuri politice in care parvenitismul este cel al eroilor marii burghezii provinciale; instinctele de parvenire sunt  mai puternice, iar vanitatea se manifesta in forme mai agresive in timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati. Deznodamantul are nota sa comica, noul candidat Dandanache dovedindu-se a fi mai ticalos decat Catavencu, ajungand pe lista de candidati printr-un santaj folosind o scrisoare de amor, pe care a gasit-o intamplator. Nu inapoiaza scrisoarea pentru ca ,,mai trebuie s-altadata” (viclenia omului!). Catavencu, nemaiavand obiectul santajului, scrisoarea, devine umil si  conduce festivitatea organizata in cinstea rivalului sau politic Agamemnon Dandanache. Dupa alegeri, atmosfera este vesela, cu toate ca votarea fusese ,,o mascarada”. Nae Catavencu este multumit de ,,binefacerile unui sistem constitutional! “, iar Pristanda ii canta in struna: ,,curat constitutional!”. Dandanache: „In sanatatea alegatorilor… cari au probat patriotism si mi-au acordat… asta… cum sa zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt in Camera, si eu ca rumanul impartial, care va sa zica… cum am zice… in sfarsit sa traiasca!” Iar Catavencu: „In sanatatea venerabilului si impartialului nostru prezident, Trahanache!” si soptindu-i incet lui Tipatescu: „Sa ma ierti si sa ma iubesti!” Apoi expansiv: „Pentru ca toti ne iubim tara, toti suntem romani!… mai mult, sau mai putin onesti!“…si muzica canta pentru a sarbatori flagranta incalcare a constitutiei privind corectitudinea alegerilor pentru Camera Deputatilor.  Recunoastem intrucatva fariseismul practicat in zilele noastre?

Dar sa transcriu si primele randuri din schita „Cam tarziu”: Tarziu de tot in noapte, trei vechi prieteni stau de vorba intr-o berarie — despre ce?… Ei! despre ce pot sta de vorba trei romani asa de tarziu?… despre politica, fara-ndoiala.[…] Amintindu-si de vremurile tineretii lor:— Ei! frumoase vremuri! exclama unul.— Ei, as! raspunde amicul Costica.— Nu mai apucam noi asa vremuri! zice altul.— Parol? intreaba Costica.— S-a dus! suspina al treilea… Am trei copii, Costica.— C-est’ copil!?
[…] Pana sa se goleasca cele din urma halbe, un supliment de ancheta nu strica. Cat de important va fi acest supliment, se va vedea indata. Prietenii tin sa afle pentru care afacere „foarte serioasa” a venit in Capitala munteanul lor. Nu le trebuie multa staruinta, ca sa obtina satisfactie curiozitatea lor. Costica a venit aci cu o petitiune iscalita de mai multe zecimi de cultivatori de prune: trebuie s-o dea maine unui deputat, s-o prezinte la Camera, ca sa opreasca votarea impozitului pe grad. — Bine, Costica, acuma vii?… ai venit cam tarziu!— Ei, as!— S-a votat legea!— Parol?— Camerele s-a-nchis de sambata trecuta!— …’S’ copil!?

George Calinescu a folosit formula balzaciana a faptelor comune creand o fresca a vietii burgheze bucurestene de la inceputul secolului XX-lea. Romanul „Enigma Otiliei” aparut in 1938, este reprezentativ intru aceasta, personajele sunt tipuri realist balzaciene, lipsite de moralitate, „vidate de continut sufletesc asemeni eroilor lui Caragiale care traiesc doar prin cuvant”. Este redata societatea degradata sub puterea mistificatoare a banului, intreaga actiune a romanului construindu-se in jurul averii lui mos Costache. Precum Balzac, si Calinescu a aratat ca banii si averea pot avea puteri distrugatoare asupra eticii unei societati. Otilia ajunge de nerecunoscut… Nu  sunt astazi degradate relatiile familiale din cauza banului, a averii? Cate procese nu sunt din cauza oamenilor hrapareti, care doresc sa mai dobandeasca mai mult si mai mult, pe cai necinstite?

Si am ajuns, iata, la vremurile noastre, la societatea polarizata in care traim. O minoritate aroganta, snoaba, dornica de parvenire si o majoritate lipsita de drepturi care lupta pentru supravietuire, tentata fiind de compromis. Minoritatea este formata din indivizi care au si atins bunastarea (laudabila daca este facuta prin munca si inteligenta!), dar unii continua sa manifeste lacomia  pierzand reperele umane, crestine. Pentru acesti oameni legea „nu este batuta in cuie”, ea exista doar pentru „prostime”. Majoritatea, dupa cum am spus, o formeaza cei care duc o lupta acerba pentru existenta, care se lovesc de lipsuri, ingradiri si suporta aroganta, cinismul celor inavutiti pe nedrept. Oamenii in schimb au dobandit un egalitarism in exprimare, au abandonat „limba de lemn” folosita in comunism si folosesc una care seamana „a latrat de caine” dupa cum bine spunea cineva, lipsita de tonalitati duioase, de respect. Unele formule de politete au disparut, se comunica folosind cuvintele (atat in comunicarea verbala cat si in cea scrisa): bai, mai, tu ala… Pare mai apropiat, mai intim, mai prietenesc?! Uneori completat cu o injuratura… Oricum  cuvantul „dracul”, de multe ori insotit de „mama lui” este foarte des folosit in fraze. Un om cu principii este luat in ras, este considerat rigid: „Esti depasit, frate!” Sau sinceritatea, naivitatea – vorba lui Caragiale: „C-est’ copil?”
Si ma-ntreb: Suntem departe de lumea lui Caragiale sau o retraim? Mai abitir!

Se practica, in plus, in vremurile noastre, o etalare exagerata a sexualitatii, machiajul exagerat, facut pe parcursul intregii zile ascunde adevaratul chip al femeii, dar este si o irosire de timp care ar putea fi folosit in alte scopuri, decolteurile sunt cat se poate de adanci, sanii cat mai umflati (siliconati!) si scosi cat mai afara din imbracaminte, adica cat mai goi. Si expunerea se face in orice loc public! Oare tinuta nu trebuie adecvata locului? Rusinea? Mai roseste vreo adolescenta sau adolescent? In jurul nostru avem muzica asurzitoare, manele in loc de muzica populara romaneasca, sau clasica; kitsch-ul este prezent in toate. Degeaba am scapat de comunism (daca am scapat!?) caci viata spirituala continua sa fie tinuta in lanturi; ea nu este simtita, ci mai mult mimata, sa dea bine la festivitati!!! Unicul tel este obtinerea banului si cu el marirea, prin orice mijloc. Chiar evlavia se exprima in cat mai mult beton turnat in capele ornate cu tot felul de fantezii spurcate. Daca nu ai bani astazi, nu ai nici posibilitati, nici drepturi, nu esti respectat, nici sanatatea nu-ti este ingrijita, nici macar compatimit nu poti fi, demnitatea persoanei umane nu mai conteaza, ea nu mai reprezinta un reper moral. „O viata avem!” „Viitorul e un portativ gol.” „Sa mancam si sa bem, prezentul conteaza, caci maine vom muri.” „Dupa mine, potopul!” Se uita ca bucuriile materiale sunt efemere. Uitate ne sunt bucuriile  spirituale! Nu! Viitorul nu poate fi un portativ gol! Pe el sunt scrise note pe care le vom putea descifra candva… Viitorul este si al nostru, si al copiilor nostri, si al copiilor –  copiilor  nostri! Adica al tarii noastre. Al planetei noastre!

Oare comportamentul vicios nu se repercuteaza asupra viitorului nostru? Unde vrem sa ajungem cu acest mod de viata?  Iisus Hristos ne-a spus, si nu trebuie sa uitam:“Eu sunt Invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata.” (Ioan 11, 25-26 ) “Teme-te de Domnul si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om. Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rau.” (Eclesiastul 12:13-14)

Oamenii de valoare nu mai au curajul sa iasa in fata fiindca sunt intampinati cu „pietre”, in numele unei proaste intelegeri a democratiei. Scrie cineva: „Cresterea parvenitismului, a numarului de parveniti e direct proportionala cu coruptia si invers proportionala cu meritocratia”. Trist, dar adevarat!

Da! Lumea nu a deschis inca bine ochii. Vinovatia stim exact cui apartine? Poate o analiza corecta a deficientelor societatii in care traim nu ar strica, pentru a vedea ca nu mergem pe drumul bun, cel aratat noua si a incerca remedii pentru salvare, pana nu e prea tarziu!
Inchei cu versurile: O lume noua visez, un nou anotimp,/ Renasca iubirea din orice pe pamant./ Binele si forta impleteasca-se ca doua fire;/ Din cerul fara margini cada imensa fericire!/ Cel slab sa-nfrunte a ceasului tarie,/ Cel tare, cu judecata sa rupa a lantului inel/ Si viata noastra va arata altfel!/ Plugul constiintei ara  inimile-n adancime,/ Spre demnitate, intelepciune, iubire, libertate!

Vavila Popovici, Raleigh –North Carolina

Cuvint si dar de primire pe lume

On By nelursIn poetryLeave a comment

O casa simpla de la sat
Pe langa ieslea cu trifoi,
E un adevarat palat!
Din iesle, ai venit la noi!

Si invelit in cer curat,
Nu s-au gasit pe lume crini
Imparatesti, sa-ti fie pat!
Din cerul gol, ne-ai dat lumini!

N-au fost  averi, sa nu-Ti fi dat,
Un Print frumos intunecit –
Un Univers perfectionat!
Tu ne-ai dat trupul rastignit!

De-atunci, cati printi ne tot colinda
Ca sa traim o viata intru
Betia noastra in oglinda!
Tu ne-ai dat Raiul dinauntru!

Cate capcane nu ne-mbie
Drogate simturi, ce nu-nvata –
Tu, daruiesti in vesnicie,
Dreptate, Adevar, si Viata!

Si ultimul fiind, pe lume,
Rob tuturor, si rob luminii –
Ne e dovada, al Tau nume,
Ca ultimii, iubind, sunt primii!

Tie, Poetule Luminii,
Si Domnul Vietii, ce ne-o scrie,
Painea si sarea Romanimii,
Primeste-ne-o, in vesnicie!

Jianu Liviu-Florian

Harul Întruparii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Gelu A. Murariu

O fetita se codea sa mearga seara la culcare, sfielnica ramâne singura in odaie, cu lampa stinsa, macar ca mamica ei o incuraja cum stia mai bine, cautând sa-i risipeasca temerile.
– “Nu te teme, Dumnezeu este intotdeauna cu tine”, o asigura mama, sarutând-o mângaietor pe frunte.
– “Stiu”, raspunse fetita “dar eu vreau pe cineva cu chip, pe care sa-l pot vedea”.
Pare, la prima vedere, un gând nascut in mintea unui copil speriat de bezna. Dar aceeasi dorinta a fost exprimata si de oameni maturi, obsedati de temeri, in intunericul spiritual al lumii.

“Dar când a venit implinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege” (Gal. 4:4).

A sosit si vremea revelarii depline a lui Dumnezeu si, fara ca cineva s-o banuiasca, Dumnezeu s-a facut Om. Creatorul a luat chipul celui creat de El, ni S-a descoperit in cele mai usor de recunoscut ipostaze: Tata si Fiu, vorbindu-ne pe limba noastra, umblând pe drumurile noastre, limitandu-se la conditia noastra, El – Cel nelimitat in toate…

Donald Grey Barnhouse, inventiv creator de ilustratii pentru adevarurile adanci ale Scripturii, discuta intr-o duminica dupa-amiaza cu un grup de studenti, continuand intr-un fel dezbaterea temei rascumpararii, pe care o prezentase in predica sa, cu putina vreme in urma. A folosit atunci ca ilustratie a doctrinei mantuirii situatia ipotetica a unui judecator, care vede cum fiul lui este adus in sala de judecata pentru conducere imprudenta. Vinovatia lui fiind dovedita fara urma de indoiala, judecatorul i-a aplicat amenda maxima. Apoi cand totul s-a terminat, judecatorul s-a dat jos de pe scaunul lui si a platit amenda in locul fiului sau. Una dintre studente, mai vehementa, a sarit imediat cu obiectiunea: “Dar Dumnezeu nu se poate da jos de pe tronul Lui de judecator”.

Si totusi, este tocmai ceea ce Dumnezeu a facut, când S-a intrupat in Isus Christos. A coborât de pe tron si a platit amenda in locul nostru, sentinta pe care chiar El o rostise. Dar este nevoie de credinta, ca sa accepti acest adevar esential al Scripturii, acest miez al Harului, fara de care ne-am gasi in situatia disperata de a nu putea plati rascumpararea noastra.

Initiativa I-a apartinut intotdeauna lui Dumnezeu, El a facut totul pentru noi, mult inainte ca sa devenim constienti de nevoile noastre, de primejdiile ce ne pandeau din adancimile beznei, pe cand nu eram capabili sa definim cu claritate dorurile timide dinlauntrul nostru.

Paul Harvey a ilustrat minunea intruparii in alt fel. Pe o vreme aspra de iarna, un fermier auzi batai repetate in fereatra bucatariei. Apropiindu-se, vazu cum o vrabie zgribulita de frig, atrasa de caldura pe care o simtea inauntru, se izbea in zadar de sticla geamului.
Miscat de agonia vrabiei, fermierul se infofoli bine, iesi in curte si trudi cu greu prin zapada proaspata, spre poarta hambarului. O deschise larg pentru vrabiile infrigurate. Aprinse luminile, arunca un balot de fan intr-un colt si presara o dara de faramituri pe zapada, ca sa directioneze vrabiile spre hambar. Dar pasarile, speriate de aparitia lui, se ascunsera grabite prin pomii din imprejurimi.

Incerca diferite tactici; facu un ocol mare, sperand sa le abata spre usa hambarului, arunca faramituri in aer, apoi se retrase in casa, asteptând sa le vada zburand spre adapostul hambarului. Nici una din incercari nu-i reusi. Pentru vrabiile flamande si infrigurate de afara, omul era o creatura uriasa, care le speria. Nu puteau pricepe ca fermierul nu dorea decat sa le ajute.

Se intoarse in casa, continuand sa priveasca trist pe fereastra la vrabiile condamnate sa piara de frig si foame. Cum se uita prin sticla geamului, un gând îi strabatu mintea ca un fulger cazut din senin. Daca s-ar putea preface intr-o pasare (una din ele), numai pentru un minut. Atunci nu le-ar mai speria, ar putea sa le arate drumul spre caldura, adapost si siguranta.

Apoi, parca trimis de Sus, un alt gand ii fulgera prin minte. Un gând care-l ajuta sa inteleaga mai bine conceptul Întruparii. Pentru ca un om sa devina vrabie, ar fi putin lucru, in comparatie cu ceea ce a insemnat ca Dumnezeu sa devina om prin taina Intruparii. Ideea unui Dumnezeu suveran, mai mare decât universul pe care l-a creat si infinit mai mare decat mintea noastra poate pricepe, care sa se limiteze la dimensiunile unui trup omenesc, este prea adânca pentru multi oameni, ca s-o poata crede.

Dar este tocmai ce s-a intamplat. A fost “natural” pentru Dumnezeu s-o faca, intrucât nu se poate nega pe Sine, numele Lui fiind Dragoste. In asteptarile Sale fata de noi, este ”natural” sa raspundem jertfei Sale prin credinta, recunostinta si dragoste. Daca n-o facem, ce alternativa ne ramâne la dispozitie? Caci seara se apropie si vom adormi curând. Ne va fi somnul un cosmar necontenit, sau ne va aduce odihna fagaduita de Rascumparatorul venit de Sus?

 

Poetul satmarean-maramuresean cu „depunere de chiciura pe vise” – Ioan Bran

On By nelursIn Christian LifeLeave a comment

Angela-Monica Jucan

„Nu pot sustine ca m-am biruit,
nici dovedi nu pot ca sunt invins”
(Ioan Bran, Si cand, adica?)

 Ioan Bran, Revelatie si calvar. Poezii, Baia Mare, Eurotip, 2009. Editie ingrijita de Maria Garbe.
Suferinta impresioneaza si trezeste compasiune. Dar Dumnezeu nu o da degeaba. Ioan Bran avea pregatit ceva mult mai bun decat o viata „normala”. Lui i-a dat Dumnezeu harul liric, profunzimea gandirii, timp pentru scris, i-a umplut calimara cu o tinctura amara, buna de tamaduit ranile sufletului si i-a impartit viata in doua parti aproape egale (din a doua jumatate lipsesc 33 de zile). Primii 23 de ani, obisnuiti, ultimii 23 – sigilati in imobilitate (nascut la 1 iulie 1942, in zodia excesiv simtitoare a Racului; un accident care s-a produs in 3 iulie 1965, la 23 de ani si doua zile; decesul – in 27 mai 1988). Un destin rar si greu, pe masura unui om al lui Dumnezeu. Cand l-a cunoscut Maria Garbe, Ioan Bran era paralizat de cativa ani, in urma unui accident. Fusese intr-un tractor care s-a rasturnat si se alesese cu o paraplegie asociata, curand, cu inerente escare si dor de mobilitate. Dar „mucigaiurile” s-au prefacut in sobra melodie. „Sunt natura statica? Fiinta vie-s oare? / Nu stiu. Simt miscare nefacand nimic. / Iar carca mi-a plesnit ca argila-n soare / sub gutuile prinzand tentacule adanc”. Mariana nu se intimideaza in fata imposibilului, asa ca, fara sa aiba masina de scris si fara sa fi dactilografiat pana atunci vreun rand, s-a oferit sa-i bata la masina poeziile! Merita. Avea in fata tot un om al posibilitatilor nelimitate – „de la el plecai naucit, optimist, convins ca nu este necaz in lume si ca maine porcii vor zbura”, imi scria Mariana intr-un mail.
In timpul vietii, Ioan Bran a publicat putine poezii, in cateva reviste. Editorial, a debutat intr-un colligatum (in a carui a doua parte sunt poezii de Vasile Tarta). La un an de la deces i-a aparut primul volum propriu (Stari tranzitive. Versuri, Bucuresti, Litera, 1989), iar in anul 2009, s-a tiparit monografia comunei Barsau, semnata – dintr-un nobil gest al profesorului Augustin Jurge –, in calitate de coautori, de Augustin Jurge si Ioan Bran. Mai mult de 20 de ani, dupa moartea poetului, au stat la Maria Garbe, in manuscris dactilo, culese de ea, poeziile din volumul Revelatie si calvar, pe care, in anul 2009, Mariana a gasit posibilitatea de a-l publica, la editura baimareana Eurotip. Asa a fost sa fie: sa vedem cartea numai noi, nu si cel care si-a adunat in rime gandurile zdrumicate intre pietrele simtirii si ale impacarii.
Scrasnetul s-a eliberat in vorba-vers bland-amara a Poetului pe care toti si-l amintesc… vesel si plecau de la el incarcati de optimism. Numai el stia cu ce pret. „Ma simt ca o cartita impotmolita-n stele! / E de prisos sa caut partie, sa scurm… / Cutreierat si de cometele sistemului nervos, / as putea sa fulger neatentii. / Dormult, riscul pentru tine-i mai frumos / pe valea asta unde trag curentii!”
Musafirii plecau, Ionuc ramanea cu soarta lui si-si incepea, la un moment dat, volumul care avea sa rasara de sub tipar cam pe cand ar fi fost (de-ar fi fost) sa aiba 67 de ani. „Si totusi ce-ar putea sa ne-apartina / intre miriapod si curcubeul luminos? / De la vocala clara la vuietu-n surdina / traim pe cheltuiala sistemului nervos”, fiind in permanenta „la cheremul undelor ce ne deretica”. Ioan Bran daruia celor care-l vizitau incredere si buna dispozitie, dar pe file i se insiruiau semnele unei simtiri neexhibitionate. Prin „simt”, „durere”, „iubire”, „dor” alaturi cu „supunere la destin” se decodifica toate paginile lui. „Revelatie si calvar” este jurnalul celor de-ai doilea 23 de ani ai sai, ani in care a avut tihna pentru meditatie. Nostalgia rotulelor candva mobile nu se contrazice cu notiunea sortii. Sunt, impreuna, formula acestei vieti. „Sa strabatem, iubito, apele de primavara / cu flexibile rotule la genunchi. / Iluminati, vom aduna manunchi / iarba pentru steaua de povara” [s.n.]. Cu toata povara stelei care i-a fost data, diafragma „optica” ramane deschisa, lasand sa treaca tot seninul – pe care-l stie bine pretui. De „optica” depinde si alergarea celui, fizic, priponit. „Doar cat sa ne trecem unul celuilalt prin gand / mai izbutim, ca pale de nori cumulus. / Explozia de senin la care ne-am expus / va-nconjura pamantul alergand.” (Norii cumulus, daca cineva nu stie, sunt semn de vreme buna.) Suferinta si bucuria fac ape-ape. Destinul e implacabil, n-are antidot. Dar din stilou curge, impotriva halucinatiei vreunui gand de revolta, chinina (leac febrifug, deosebit de amar) indulcita cu un pic, un pic de ironie… „Suntem insa striviti de masa fara leac / a unei stele situate foarte aproape. / O Pitie launtrica. Si ochiul ni-e sarac / desi-ndreptam spre dansa atatea telescoape!”
Este cat se poate de gresit sa crezi ca opera nu are nimic cu viata autorului ei si ca acestea trebuie considerate separat sau ca doar opera conteaza. Alta viata (alte intamplari) ar fi dat alta creatie sau nu ar fi dat vreuna. „Marunti? Mareti? Depinde de lumina”. Obiectele de inspiratie sunt lucrurile care-i atrag autorului atentia si care-i invadeaza preocuparile. Cuvintele, figurile de stil, tonalitatea vin din preferinte si din constrangeri si dau informatii despre personalitatea celui care le foloseste. Inima, care, cat e viata, nu poate sta, iese la suprafata poeziei ca nazuinta strunita – mai larg sau mai strans. „Ca si codul secret al unei gene / prin care nu poti vreo menire sa-ti dezminti. / Suprafete mari, falfaitoare, / cu tridimensionala ta coloana / la lumina de apa curgatoare. / Si inima-mi, aceasta lighioana…” De fapt, inima si norocul, sunt, in simbolistica, la nivel microcosmic, semne centrale. E natural sa fie complementare. Prins in clestele „scrisei”, poetul ii opune „scrisul” si nu se gandeste la evadare.
„Cand zorii se despart de noi, cand arde,
cand se anunta campiile cutare
ne numaram si mergem mai departe
veghindu-ne sorocul cu rabdare.”

IN ASTEPTAREA SARBATORII CRACIUNULUI

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Craciunul este marea sarbatoare a crestinatatii. Este sarbatoarea Nasterii Domnului, un timp al bucuriei, al pacii si al linistii sufletesti; o perioada in care primim si daruim multa iubire si caldura sufleteasca. Acest lucru se remarca si in entuziasmul cu care se fac pregatirile pentru aceasta sarbatoare: cumparaturi, ornarea caselor, institutiilor, magazinelor, pomilor de pe strazi etc.
Ne reamintim cu drag trecutul istoric si religios, momentul  Nasterii lui Iisus in vremea Imperiului Roman condus de imparatul Cezar Augustus, a Israelului guvernat de regele Irod, de Nazaretul in care au trait Iosif si tanara virgina Maria, cea vizitata de un Inger care i-a spus ca va da nastere unui Fiu al lui Dumnezeu, pe care avea sa-l numeasca Iisus. Iar cand  imparatul a trimis instiintare ca toti oamenii sa se reintoarca in orasul natal pentru a fi inregistrati, Maria care era insarcinata si trebuia sa nasca, a parasit localitatea Nazaret impreuna cu Iosif, indreptandu-se spre Betleem. Odata ajunsi in Betleem, au innoptat intr-una din cavernele sapate in dealurile din apropiere, in care ciobanii poposeau cu vacile si oile; gasind o iesle, Iosif a intins pat din fan proaspat, cuib pentru Domnul care avea sa vada lumina zilei. Noaptea urmatoare Maria a nascut un fiu pe care l-a numit Iisus, asa cum ii spusese Ingerul. O stea mare a aparut deasupra Betleem-ului, vizibila de la departare; ciobanii au vazut cum cerul s-a umplut de ingeri laudand pe Dumnezeu si zicand: „Slava lui Dumnezeu in locurile prea inalte si pace pe pamant intre oamenii placuti Lui.” Ciobanii s-au indreptat spre Betleem si l-au gasit pe pruncul Iisus caruia I s-au inchinat, iar regii (craii) care traiau undeva la rasarit de Ierusalim, cand au vazut steaua stralucitoare deasupra Betleem-ului, au plecat calauziti de steaua stralucitoare, au ajuns in Betleem, l-au aflat pe Iisus in iesle,  I s-au inchinat si I-au pus in fata daruri: aur, tamaie si mir. Dupa acea noapte s-au reintors in propria tara sa dea de veste Nasterea Mantuitorului…
Craciunul este Sarbatoarea Bucuriei, cand fiecare dintre noi redevine copil prin curatenia gandurilor si isi deschide sufletul catre Domnul, cu credinta, nadejde si iubire. In aceste zile Cerurile se leaga de Pamant.
Cuvantul „Craciun” se pare ca l-am mostenit din latinescul „creationem” – creatie, nastere. Unii spun ca e vorba de un cuvant mult mai vechi, tracic, de dinaintea  romanizarii Daciei, iar altii spun ca ar veni din limba slava, preluat odata cu crestinismul de la slavi. Obiceiurile mostenite pentru sarbatorire difera de la o zona la alta a Tarii, dar pretutindeni au la baza sentimentul religios.
In seara de Ajun, casele frumos decorate, cu nelipsitul Pom de Craciun („O, brad frumos cu cetina tot verde…”), isi primesc colindatorii. Colindatul este cea mai raspandita traditie a romanilor, alcatuit din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri si gesturi. Originea colindelor se pierde in timpurile indepartate ale istoriei poporului nostru. De-a lungul secolelor au devenit mai frumoase si au capatat o mare varietate pe intreg teritoriul tarii. Ele creeaza o atmosfera de sarbatoare si buna dispozitie. Colindatorii intra in fiecare casa sau se opresc in fata usilor sau a portilor, cantand, vestind Nasterea Mantuitorului. Gazdele ii rasplatesc cu fructe (mere, nuci), colaci, bomboane si chiar bani. Ajunul Craciunului incepe cu colindul : „Buna dimineata la Mos Ajun/ Ne dati ori nu ne dati, ne dati ori nu ne dati…” Copiii – cate trei, precum cei trei magi – merg din casa in casa purtand cu ei o stea si cantand colindul : „Steaua sus rasare/ Ca o taina mare,/ Steaua straluceste/ Si lumii vesteste./ Ca astazi Curata,/ Prea Nevinovata/ Fecioara Maria/ Naste pe Mesia./ Magii cum zarira/ Steaua si pornira/  Mergand dupa raza/ Pe Hristos sa-L vaza./ Si daca pornira/ Indata-L gasira/ La Dansul intrara/ Si se inchinara./ Cu daruri gatite/ Lui Hristos menite/ Luand fiecare/ Bucurie mare./ Care bucurie/ Si aici sa fie/ De la tinerete/ Pan’ la batranete.” Melodiile sunt de o rara frumusete.
Steaua vesteste nasterea lui Iisus, ingerii si pastorii se bucura, iar cei trei regi intelepti de la Rasarit (Magii) vin sa-L marturiseasca si sa I se inchine, aducandu-I daruri:  „O, ce veste minunata/ in Betleem ni se arata./ Astazi S-a nascut/ Cel far’ de-nceput/ cum au spus proorocii./ Ca la Betleem Maria/ savarsind calatoria/ intr-un mic salas/ lang-acel oras/ a nascut pe Mesia./ Pe Fiul in al Sau nume/ Tatal L-a trimis in lume/ sa Se nasca/ si sa creasca/ sa ne mantuiasca…”
Am trait o perioada in care unii au incercat sa-si realizeze un adevar propriu, departe de Credinta, de Dumnezeu – Adevarul Absolut. Era in fond o problema a lor, personala. Mai sunt si astazi persoane care pastreaza „erorile”, falsele lor adevaruri. Fac o digresiune amintind un experiment care mi-a atras atentia, a unui grup de cercetatori americani, facut in 2004, dupa ce un procent destul de mare dintre cei intervievati au considerat urmatoarea afirmatie posibila: „Nu exista adevar absolut!” adaugand ca doi oameni pot defini adevarul  total diferit si ambele definitii pot fi corecte”. Au fost intrebati tinerii, si 83% dintre ei au considerat afirmatia adevarata, adica, fiecare dintre ei a considerat ca are adevarul sau absolut. Cercetatorii au aprofundat problema si au facut un experiment cu tineri carora li s-a spus sa inchida ochii si apoi sa arate cu un brat unde este Nordul. Li s-a cerut sa pastreze bratul in directia aleasa si sa deschida ochii. Nordul era… pretutindeni! Unii aratasera catre tavanul salii. Apoi au fost rugati cei care nu erau convinsi, sa se aseze, iar cei ce sunt siguri ca ei arata catre Nord sa ramana in picioare. Au ramas in picioare tineri aratand in toate directiile. Atunci experimentatorul  a scos o busola si le-a spus tinerilor ca directia in care arata ei trebuie sa fie conforma acului busolei, daca nu este, inseamna ca ei arata o directie gresita, ca atare „Exista adevar absolut!” Iar ei fusesera toti in deruta.
Toate religiile lumii incearca sa ne faca sa intelegem existenta Adevarului Absolut, a sensului vietii noastre. Religiile dovedesc ca trebuie sa existe mai mult decat simpla existenta fizica pe care o cunoastem. Religia este chiar o dovada ca omenirea este mai mult decat rezultatul evolutiei unui animal, ca exista intr-adevar un Creator care a creat omul cu un scop si a pus in oameni cunostinta existentei Lui. Si daca exista un Creator, atunci El este etalonul adevarului absolut. El S-a revelat nu numai pe Sine oamenilor, ci ne-a revelat si Cuvantul Lui, Biblia. Singura cale prin care putem cunoaste Adevarul Absolut este relatia personala cu Cel care a pretins ca este „Adevarul”, Domnul Iisus Hristos. „Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.”(Ioan 14:6) Dumnezeu este Cel care a creat cerul si pamantul si S-a facut cunoscut noua, prin Fiul Sau Iisus Hristos.
Suntem liberi sa gandim asupra existentei unei constiinte fundamentale care este implicata in realitatea profunda a existentei noastre. Cea mai profunda realitate fiind acest univers in care traim, este necesar sa credem in Adevarul Absolut si in dragostea Lui Absoluta pentru noi. Religiile pot fi intelese de toti oamenii si ele ii invata, frumos spunea cineva, cum sa inoate atunci cand se afla in mijlocul unei ape si nu stiu in ce directie s-o ia, sau nu mai au putere sa dea din maini si din picioare. Crestinismul este religia care predica iubirea pentru semeni, mila, impacarea, credinta si speranta. Iar Iisus a venit in lumea noastra sa ne invete cum sa traim, cum sa ne mantuim. Iata de ce nu uitam aceasta Sfanta Sarbatoare si ne bucuram de venirea pe lume a Mantuitorului nostru.
Viata de astazi, individuala si sociala, cu problemele ei materiale coplesitoare, ne indeparteaza uneori de adevarata viata spirituala, aruncand intre materie si spirit un val tenebros. Sarbatoarea Craciunului fiind  o sarbatoare a sufletelor noastre, tot omul da la o parte acest val…
In aceste zile ne dorim sa ninga (acolo unde este posibil!), cerul sa cearna puful alb  si moale care sa-mbrace pamantul si tot ce este in jurul nostru, aerul sa se purifice, sufletele sa ne fie pline de dragoste.
Imi amintesc de un colind pe care l-am scris candva:
Sa ninga, iubite, sa ninga/ in seara de – Ajun de Craciun,/ o clipa nebuna te-aduca/  la mine la usa sa suni./  Credea-voi ca-s colindatorii/ si usa larg voi deschide/  si tu-mi vei canta un colind,/ tristetea o vei ucide./ Sa ninga, o, Doamne, sa ninga/  si tu prin troiene sa treci…/ Hai vino, canta-vom colinde,/ vom spune atatea povesti!/ Sa ninga, iubite, sa ninga/ in seara de-ajun de Craciun,/  o clipa nebuna te-aduca/ la mine la usa sa suni./ In casa e cald si e bine,/ si bradul e plin cu astre,/ prin fereastra vad fulgii cum cad,/  fulgii iubirilor noastre. / Sa ninga,o, Doamne, sa ninga…

Sanatate, rod bogat si implinirea dorintelor in noul an asteptat!

Vavila Popovici, Raleigh – Carolina de Nord

“Portrete din cioburi” de Ligia Seman – un roman complex despre Dumnezeu si existenta

On By nelursIn Christian Perspective2 Comments

In “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cartile sale precedente si compune un roman arborescent, in doua volume. Cartea sa este o analiza a esecului si triumfului in dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar si fresca unei lumi, a societatii romanesti de dinainte si dupa momentul Decembrie 1989. In constructia sa, romanul “Portrete din cioburi” imbina componente de roman crestin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit si drept unul intelectual.

Ligia Seman si lumea din romanele sale

Ligia Seman este o prozatoare romana crestina de valoare. Ligia Seman debuteaza  in anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul constiintei” (1999), “Tragedie si triumf” (2004) si  “ Domnind peste imprejurarile vietii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminina, imbinate cu psihoterapie, propunand solutii biblice. Primele doua carti mentionate prezinta pe langa experienta crestina a personajelor, si o poveste de iubire bine conturata, ce aduce un plus de umanitate si da o nota romantica naratiunii.

„Dincolo de experienta umana limitata este divinitatea”

„Dincolo de experienta umana limitata este divinitatea”, afirma candva, scriitoarea. Acest adevar este exploatat si in „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstreaza cu talent ca in labirintul amenintator si plin de tentatii inselatoare al lumii, a ramane de partea binelui, adevarului si puritatii reprezinta un act plin de eroism, un test al credintei si loialitatii fata de Dumnezeu. Atat la varsta adolescentei cat si a maturitatii, spiritul de compromis ne incearca continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materiala, dar sacrificand idealurile inalte ale curatiei de suflet, de caracter.

O istorie de viata

Una din temele romanului  “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul actiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge sa repete istoria de viata a tatalui sau. Povestea se repeta cu cele doua iubiri ale sale, Stela si Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, incadrandu-le perfect in conjuncturi socio-politice specifice. Experienta traita de Gabriel cu Stela si Isa ne arata latura realista a eroului, insa pe cea si sentimentala. Aceste relatii ii determina lui Gabriel, destinul. Iata cum descrie autoarea lupta interioara a lui Gabriel, alaturi de Isa. „Cand opiul trupului nu mai actiona, in tot mai multe seri, in urma unei betii a carnii, Gabriel, obosit si nervos, rasufland langa ea in intunericul dormitorului – ii scapa printre degete. Trupul ii era lungit langa ea, dar sufletul lui se indeparta de ea, se intorcea mereu spre obsesia lui fixa, spre familia ce o parasise. Statea nemiscat si ea la inceput credea ca doarme, dar apoi a inteles ca ochii lui erau deschisi si realiza la ce se gandeste el. Era  chinuitor gandul ca poate nu va mai putea face nimic sa-l pastreze.”

In cautarea sensului propriei existente

Personajele principale, Emil si Gabriel, tata si fiu, vor afla in cele din urma, prin intermediul experientelor traite, sensul propriei existente, dar si sensul existentei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experiente, inclusiv cele amoroase, cei doi isi vor schimba, pe masura ce trece timpul, conceptia despre viata, familie si Divinitate.

Emil si Gabriel sunt personaje complexe si ocupa pozitii inalte in societate. Cei doi sunt capabili de trairi interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorica la faptul ca Gabriel e natural inzestrat pentru a urca in varful piramidei, urmand pilda tatalui sau, care in timpul studentiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscara in sufletul baiatului sentimente si ganduri contradictorii.”

Credinta in Dumnezeu, singura forta pentru supravietuire

Gabriel, tipul de intelectual care incearca sa se autodepaseasca, traieste intr-o realitate cruda.  “Dorinta uriasa din interiorul lui de a-si depasi propria conditie, de a se ridica deasupra oamenilor obisnuiti, se lupta cu aversiunea fata de armele care ii erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta aceasta filosofie in primul rand pentru ca ea reprezenta fundatia pe care se cladise viata tatalui sau. Esecul acestei vieti ii adusese atata suferinta si frustrare, incat se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemanatoare. In al doilea rand, politica bazata pe aceasta filosofie excludea credinta in Dumnezeu, despre care el nu stia prea multe, dar care fusese totusi singura forta ce o ajutase pe mama lui sa supravietuiasca si sa vada un sens in tot ce indurase.”

Moravurile unei societati

Romanul Ligiei Seman  “Portrete din cioburi” poate fi considerat si un roman politic. In paginile cartii, autoarea evoca societatea socialista vazuta prin ochii unor intelectuali, tata si fiu, Emil si Gabriel. Autoarea prezinta moravurile acestei societati, falsitatea regimului politic. Insa niciodata nu s-a putut inventa o cale sigura de adormire a constiintei atunci cand ai avut ocazia sa cunosti chemarea Cuvantului divin. Nu exista nici liniste si nici odihna pentru cei care aleg sa lase deoparte frumusetea inocentei de copil al lui Dumnezeu pentru placerile si realizarile de o clipa ale compromisului si pacatului. Nimic nu se compara cu o constiinta curata fata de sine si fata de ceea ce este bine si drept, fiindca indiferent cat de mult suntem mintiti de societatea in mijlocul careia traim, totusi Dumnezeu exista si noi am fost creati pentru El.

„O stea vesnica pe firmamentul Universului”

Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezenta in carte, in roman, ea inglobandu-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care il tine in viata pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a mentinut aprinsa flacara vietii. El nu a incetat niciodata sa creada in Dumnezeu, indiferent de circumstante si asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru sotie se circumscrie si se realizeaza ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profunda dintre un barbat si o femeie, cu siguranta sunt simbolul  Celei mai mari opere de Iubire si Rascumparare, iar reflectarea acestei iubiri in vietile celor din jur o stea vesnica pe firmamentul Universului, deosebita de orice alta stea a lumii acesteia.”

Ligia Seman, o buna observatoare a realitatii

In roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face usor inteleasa si exprima totul in fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca si in celelalte romane, si in “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar si concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii sai este tonul degajat pe care acesta il foloseste. Limbajul utilizat demonstreaza ca Ligia Seman este o buna observatoare a realitatii.

Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este ca nici negura comunismului, nici tentatiile bunurilor lumesti nu pot sa stinga dorinta dupa Dumnezeu ce ia nastere atunci cand ajungi sa cunosti Cuvantul Sau. Pretul compromisului este amar si plin de suferinta, o carare ce te arunca in abisul disperarii fara intoarcere. Totusi, farmecul iubirii divine se revarsa pe drumul celui ce ajunge sa invinga, chiar si in urma multor greseli, amagirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Genunchii vremii

On By nelursIn poetryLeave a comment

De ce sa-mi tremure genunchii vremurilor din urma?
Cum se numea vremea gropii lui Daniel?
Sau vremea visului lui Nebucadnetar?
(Daniel 2:28)
Genunchii increderii lui
Au astupat gurile leilor,
Ca noua in vremea gropii din urma
Semetului vrajmas ce ne va tine-acolo
Sa-i astupam gura cu tarana pocaintei noastre,
Presarandu-i pe cap cenusa bobului de mustar.
Ca-n culmea vremii prigoanei moderne
Leilor ce racnesc sa ne inghita…
Danile, invata-ne in jertfa ciorchinilor toamnei,
Tari, cu impotrivirea credintei
Prin umbra Vaii veacului din urma,
Sa umblam urmandu-l pe Pavel,
Prin credinta aruncandu-ne ‘nainte,
Iar veacul, cu adevarat in urma lasandu-l!
De ce sa ne tremure genunchii vremurilor din urma? 
Marcel Vasilache,
www.marcelvasilache.com

Dinspre Betleem spre Mare

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Cele mai agitate perioade din an, si cele mai pline de semnificatii sunt sarbatoarea Craciunului, si sarbatoarea Pastelui si asta desigur, o stim toti oamenii. Dar, si cele mai propice perioade din an in care cel rau nu doarme, sunt tot in jurul celor doua sarbatori. Avem dovada vie chiar printre cei crestini evanghelici, care manati de forta nevazuta(in plasa caruia e usor sa cazi) au iarasi o motivatie de discutie cu totul alta decat bucuria Nasterii Mantuitorului. Se considera a fii prea devreme o astfel de abordare onomastica asa ca, isi mai acorda timp fiecare interesa(n)t sa despice firul in 7 despre cine si ce se mai strajuieste. Nu voi intelege niciodata de ce oamenii se asteapta ca unele  Tembleme sa nu  “cocleasca” sa nu “oxideze”. Omul este supus greselilor. Debaptizarea unora sau altora nu este si nu trebuie sa fie un motiv de mare neliniste, un motiv de dezbatere intensa si aprinsa asupra “modului de predicare” sau de tinere a unei ore de rugaciune( ba, chiar). Ma surprinde si ma intristeaza sa vad atata inversunare in a face demonstratie si reclama asupra greselilor, asupra modeleleor de:  ”asa Nu” .  Oricine ar fi si orice ar fi un om, ramane TOT… un om. Nimic din ceea ce este acum nu este NOU. Toate sunt vechi. Iar in final, Pamantul cu TOT ce este pe el va arde. Unde este Bucuria si unde este Pacea pe care o dau Credinta, Nadejdea si Dragostea ?  Risipe de teorii au fost si vor mai fii. Dar unde este raspandirea vestii si unde este Steaua ? Putin mai incolo…acum, avem timp pentru alte dezbateri. De ce? Fiindca atunci cand vom muri, sa fim impacati cu gandul ca ne-am expus bine Punctul de vedere, ca ne-am facut bine auzita vocea, ca am luat decizia corecta, ca nu am lasat la voia intamplarii caderea unora si altora si ca nu ne-am lasat dusi in ratacire de nistre idioti de strajeri care mai si atipesc la usa mormantului unde a fost trupul, iar cand vine Ingerul pur si simplu cad, se prabusesc speriat, infricosati. Daca vocea si atitudinea celor intelepti dintre adorabili au  fost/sunt  in prim plan, atunci Cuvantul Domnului va propasi. Fals. Cand vom muri nu vom fi intrebati cate dezbateri am facut, cat de bine ne-am impus teoriile, cat de mult am combatut… cred ca Fiul Omului va cauta Credinta din oameni. A dezbate un subiect cu atata inversunare, il face pe cel rau sa se bucure fiindca vede in oameni temerea din spatele portilor unde se dezbate, si unde subiectele sunt atent aranjate pe capitole. Biserica adevarata ar trebui sa dea dovada de Liniste sufleteasca, de Pace, de Bucurie de cantec. Pot veni oricate erezii pot veni oricate incercari. Ei trec peste toate, si isi concentreaza atentia si credinta in jurul persoanei Mantuitorului Hristos. Vorbesc despre El,  il slavesc pe El,  si NU se tem de niciun val. Vor fi ramanand putin din acestia dar vor fi Adevarati si ei vor pleca din Betleem catre Marea  cea (a)mare la pescuit pe un alt drum departe de ochii lui Irod.  Nu invatatilor li s-a aratat ingerul in campia intinsa in care oile pasunau spund celor ce erau acolo :” nu va temeti !”  ci, celor mici si slabi, celor ce stiau doar putintica carte.  Acelora le-a fost dat sa propovaduiasca in jurul lor, si sa se inchine intaia data pruncului, si iata ca lumea nu i-a uitat nici pana in ziua de azi.  ESTE o stea pe cer si pana in Betleemul din Iudeea, inca e cale de mers.  Pe drumul pietruit, greoi si stramt, putini, tot mai putini, mai pot pasi din vreme spre ai duce darul inimii, Pruncului Isus.

Liliana Corbu
http://liapoem.wordpress.com

PELERINAJ IN TARA SFANTA

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Se facea incet dimineata – dimineata devreme – cand aeronava de Tel Aviv a companiei Airling Bruxelles a aterizat cu bine pe aeroportul bruxeleez Zaventem. Cei 48 de calatori participanti la pelerinajul in tara Sfanta pe care l-am numit «Pe urmele Mantuitorului»  ne-am mai strans odata mainile, ne-am imbratisat, ne-am facut urari si am rostit binecuvantari… Evident ca mai intai si mai intai I-am multumit lui Dumnezeu pentru felul minunat in care ne-a ocrotit si ne-a calauzit, dar si unii altora pentru colegialitate si gentilete si toti impreuna celor care ne-au inlesnit acest pelerinaj minunat, fratilor Dorin Albut, Cotta Dumitru, Coman Stefan  – promotorii excursiei.

Aveam sa constatam ca pentru multi dintre noi timpul asteptarii a mai durat minute bune deoarece ora sosirii asa cum era marcata in documentele oficiale nu insemna minutul aterizarii, ci iesirea din aeroport dupa incheierea formalitatilor vamale. Cei care ne-au intampinat erau deci in intarziere, timp suficient pentru subsemnatul  de a da contur gandurilor de fata, asa cum a fost dorinta mai tuturor celor din grup.

Prin urmare in randurile ce urmeaza voi deschide, concluzionand oarecum, o serie mai larga de imagini si amintiri ale participantilor, pe care le vom gazdui pe portalul bisericii, precum si pe cel de misiune, in masura in care oricine dintre pelerinii la locurile «istoriei biblice si cele pe unde a umblat Mantuitorul» vor dori sa  impartaseasca si altora gandurile si sentimentele pe care le-au  avut.

Lucrul care este limpede pentru toti, anume acela ca nici macar o clipa, vreunul dintre participanti nu a exprimat regrete pentru calatoria in care s-a angajat, desi bugetul total alocat pentru o persoana a fost in medie cam 1500 de euro.

Iata si alte constatari :
–  Varsta pariticipantilor incepe de la peste 20 de ani, doar patru persoane, depasind 50 de ani. in alte grupuri am vazut si persoane de peste 70 de ani. Totusi programul excursiei a fost aglomerat, iar in primele zile, chiar foarte obositor; cei care ar fi dorit sa aduca cu ei  si copiii sau persoane bolnave au procedat intelept atunci cand au renuntat la aceasta.
–  Ghizii nostri au fost oameni cu multa experienta si cu vaste cunostinte economice, geografice, istorice, biblice.  Doamna Gabriela Badour si domnul Cornel Romano ne-au uimit prin modul in care au stiut sa prezinte istoria si importanta locurilor vizitate prin prisma textelor biblice, a descoperirilor arheologice si a culturii, a traditiei si moralitatii locuitorilor din aceste tinuturi. Tot de la ei am inceput sa descifram oarecum si taina  „dezradacinarii in pace”, lucru care avea sa ne fie confirmat si de catre ceilalti romani intalniti in tara Sfanta, mai ales la Biserica Penticostala Romana din Ierusalim, unde am participat impreuna la serviciul divin si am praznuit Cina Domnului. Spalarea picioarelor am facut-o in aceeasi zi in Raul Iordan. A fost poate cea mai frumoasa amintire, au fost cele mai emotionante stari sufletesti pentru multi dintre noi.
–  Romanii traitori in Ierusalim sau in oricare alt loc pe «pamantul fagaduintei» sunt multumiti si fericiti. De Romania ii leaga dorul si amintirile cu prieteni si colegi si rudenii si concetateni, iar aici sunt cetateni loiali ai Statului Israel si chiar patrioti in sensul bun al cuvantului. Prin grija lor si a celor doi soferi palestinieni crestini catolici Kemal si Ahmed, nici macar o clipa, vreunul dintre noi nu s-a simtit in pericol, nimeni nu s-a pierdut de grup, nu au fost bagaje pierdute, nu am fost furati. Tracasarile comerciantilor stradali si micile lor jonglerii le-am trecut la capitolul amintiri.
Trimitem un gand bun  de acasa fostilor nostri companioni pe care ii recomandam cu caldura oricaror pelerini romani in Israel.
– Personalul de la bordul avioanelor, cat si cel din aeroporturi, mai ales controlorii de bagaje au fost amabili si fermi si extraordinar de atenti. Exista reguli foarte stricte pe care suntem fericiti ca le-am putut respecta; nu avem nici o pierdere, nici o plangere.  in fapt am simtit si aici mana calauzitoare a Domnului Dumnezeului lui Israel care a facut Cerurile si Pamantul si care ne-a mantuit prin Domnul nostru Isus Hristos pe ale carui urme pamantesti, fericiti am pasit.
– in Israel nu mergi ca sa faci cumparaturi, preturile de acolo nu sunt prietenoase…  Trebuie sa fii instruit in oarecare masura ca sa poti face diferenta intre arta si kitcsh, intre obiecte manufacturate si tinichele, ori cartoane de serie. Atat in Israelul propriu zis, cat si in teritoriile administrate de „autoritatea palestiniana”,  turismul si comertul legat de el este principala sursa de venit la bugetul tarii, asa ca este intelept sa fii cumpatat. Sper ca acest aspect sa-l putem ilustra si mai convingator prin comentariile la albumul foto pe care il vom posta curand, fie pe www.elim-bruxelles.org, fie pe netlog, grupul Fratii de la Elim – http://ro.netlog.com/groups/finici
– Limba „ivrit”  si moneda  „shekel”,  cele care sunt stapane in Israel ne-au ramas improprii, asa cum poate li se va intampla cam tuturor pelerinilor romani, motiv pentru care limba engleza si dolarul american ar fi oricaruia un ajutor pretios. Rar de tot intalnesti pe cineva care vorbeste franceza, poate in aceeasi masura in care intalnesti un vorbitor de limba romana, iar pentru cumparaturi in multe locuri si chiar in unele pravalii un dolar are aceeasi valoare cu un euro. Cursul de schimb de la fata locului, iarasi nu este prietenos cu turistii. Nu te supara pe mine, dragule, ca insist asupra acestor amanunte, ca nicaieri in lume daca te-ai duce nu ai comite o mai mare impolitete decat sa te intorci din tara Sfanta fara cate un mic suvenir pentru fiecare din
cei dragi ai tai.
– Nu este asta ultima referinta, sper din suflet sa revenim cu alte si alte lucruri  interesante si adevarate, dar tin sa subliniez apasat ca daca in pravalii este omniprezent kitsch-ul si se umfla pretul, apoi, prin contrast, in toate  „locurile sfinte”, adica in cele cu rezonanta biblica si in biserici, pe langa faptul ca nicaieri nu ni s-a cerut taxa suplimentara, nu erau nici cersetori gramada, nici nu ti se prezinta figuri de ceara si arhitectura de spoiala. Arheologii si restauratorii au cautat cu sarg; au scos de sub daramaturi si au reconstituit spre prezentare publicului doar acele obiecte care prezinta caracteristici autentice. Ele sunt dovezi de netagaduit ca textele biblice, atat din Vechiul, cat si din Noul Testament, sunt adevarate si sfinte.
Calitatea de  «Pelerin in tara Sfanta» pentru care am primit si diploma, poate fi  –  si sunt incredintat ca asa se intampla – un imbold puternic pentru ca credinta noastra sa mearga crescand.  Doamne ajuta, Doamne da izbanda – AMIN
– va urma –    Zaharia BONTE, Belgia
PELERINAJ iN tARA SFaNTa 2
Israelul este o tara de aproape 12 ori mai mica decat Romania, dar are o populatie numai de circa trei ori mai putina, adica la  cei 20 mii km patrati numara cam 7,5 milioane de locuitori. O tara in plin avant economic ar spune un analist sau comentator; o minune a lui Dumnezeu in vremea noastra va spune orice credincios care a vazut Israelul sau „doar a auzit si a crezut” despre transformarile ce s-au petrecut in vremea noastra, sub ochii nostri, in fasia ingusta de pamant arid dintre Marea Mediterana, Marea Rosie si Marea Moarta.

Daca luam in considerare ca cea mai mare parte a suprafetei tarii este un pustiu si ca abia in partea de Nord si in apropiere de mare exista suprafete  mici de teren fertil, atunci cum sa nu te miri, dragule,  ca aici in Israel, ’tara fara apa’ se practica una dintre cele mai avansate agriculturi din lume ? Am zis tara fara apa, deoarece este stiut faptul ca in tara Sfanta vara, care este lunga si torida, inseamna anotimpul in care nu ploua deloc. Excursia noastra a coincis cu sfarsitul verii si ploile erau asteptate, ba chiar am retinut ca erau in intarziere; cum asteptat era si frigul in Romania, dar temperaturile au urcat in fiecare zi spre 30 de grade si niciun nor nu ne-a zambit de pe cerul Pamantului Fagaduintei. Rezervoarele naturale de apa sunt putine si limitate: se face irigatie din Raul Iordan care este aproape secat si din Marea Galileii, in fapt un lac de apa dulce, dar care in ultimii ani a  pierdut mai multi metri din adancime si este in pericol real de a seca ! Desalinizarea apei din Mediterana este inca la inceput.

Sectoarele in care Israelul exceleaza; si in unele detine chiar suprematia mondiala, sunt: turismul, prelucrarea si comercializarea diamantelor, industria electronica, echipamentele de comanda si protectie pentru avioane militare si civile, sisteme moderne de irigatii, industria medicamentelor, agricultura.

Primul lucru pe care l-am inteles mai bine din ceea ce am vazut si auzit a avut multe valente:
– Pamantul pe care l-a ales Dumnezeu pentru urmasii lui Iacov, si daca luam ca exemplu „sesul Iordanului”, dupa o expresie biblica, el  nu este in nici un fel deasupra sau macar comparabil cu ceea ce au tarile lumii, cu manoasele campii ale Europei, ale Eufratului, Amazonului, a Nilului, cu Campia Romana, cu Marea Campie Rusa…  si totusi Israelul este unul dintre cei mai mari exportatori de produse agricole din lume.
Cu ceva timp in urma, traversand Germania, faceam constatarea ca primul lucru pe care l-a daruit Dumnezeu omului este Pamantul pe care l-a asezat, pe care umbla, tarina pe care o locuieste si din care sa-si scoata hrana. incaodata mi-a rasunat in toata fiinta – vazand livezile si serele si solariile din Israel  la confluenta cu pustia – gandul acela care ma urmareste de cand am strabatut in toiul verii pamantul tarii mele si peste tot ma intampina parloaga de campie, pamantul fertil nearat, nesemanat, ciulinii si palamida, acolo unde se cuvenea sa se legene in vant lanuri nesfarsite de grau. Gandul este ca blestemul pamantului nelucrat imi pare incomensurabil.
– Un alt dar de mare pret pe care Domnul Dumnezeu l-a daruit omului este harnicia insotita de rabdare si priceperea sau stiinta lucrului bine facut. De ce oare ni s-a inoculat noua ideea ca evreii ar fi un popor de comercianti si de savanti ? Ca munca fizica le-ar fi o povara… ? Nu numai ca nu mai cred asta, ci chiar spun oricui: mergeti si vedeti !
– Cuvintele Mantuitorului rostite despre Ierusalim – casa lasata pustie – au ramas in picioare pana in ziua de astazi. Cu cei circa 700 de mii de locuitori, Ierusalimul este un oras nu doar asemeni oricaruia din lumea asta, ci – lucru care se vede limpede la tot pasul –  el este la propriu „calcat in picioare de neamuri” asa cum glasuieste Scriptura.
Considerat oras sfant de catre iudei, musulmani si crestini, Ierusalimul dupa distrugerea lui de catre armatele romane in anul 70 d. H. nu a mai devenit nici macar o singura data in istoria sa post distrugere, cel putin principalul oras al tarii, de unde sa rivalizeze cu marile metropole ale lumii ? Astazi Tel Aviv, Haiffa, Iaffo, Eilat, Tiberias… sunt centre economice si comerciale infloritoare, in timp ce Ierusalimul gazduieste majoritatea marturiilor biblice si a vestigiilor crestine.

in Israel se spune ca inchinarea se aduce la Ierusalim, banii se castiga la Haifa si se cheltuiesc la Tel Aviv. De altfel cuvantul „pustiu” devine familiar in Israel in foarte multe situatii : strabatand Pustia Iudeii, traversand Desertul Galileii, cercetand atent Ierusalimul, dar mai ales – lucru care doare nespus de mult – vizitand „locurile sfinte din cetatea preaiubita”, bisericile crestine atat de vestite cu peretii lor scorojiti, cu zidurile in paragina si cu afluenta de vizitatori-pelerini in dezordine.
– Am intrat in Ierusalim pe Poarta Damascului, iar privelistea ce ne-a intampinat era de bazar oriental vechi de secole. Iata doua lucruri pe care le retin pentru moment din Ierusalim, adica trei:

1. Cladirile guvernamentale, neimpozante si chiar Knesseth-ul,  guvernul lor, au un statut mai aparte, Israelul avand unele probleme in legatura cu orasul capitala, care se imparte intre Ierusalim si Tel Aviv, fenomen intalnit si in alte parti si vremi. Faptul nu-i impiedica insa, asemeni Guvernului Romaniei, sa administreze vreo 30 de ministere; mai mult decat dublul necesar,  asa cum au dovedit mai toate tarile civilizate si cu politica stabila.
2. Nu cred ca poate fi vorba de metrou in Ierusalim, dar macar tramvai se impune in oricare aglomeratie urbana, aici cu atat mai mult cu cat caldura mare in mai tot timpul anului este un factor care ingreuiaza deplasarile. Ei bine, o companie europeana de mare prestigiu le tot construieste de peste zece ani o linie de tramvai care inca asteapta sa intre in functiune, precum la noi autostrada.
3. Din tot ce ne-a prezentat ghidul nostru la intalnirea cu pamantul tarii Sfinte, am retinut ca cel mai important edificiu laic din Ierusalim este Universitatea Ebraica si mai les Facultatea de medicina din cadrul ei. Absolventii de aici sunt printre cei mai bine pregatiti si mai cautati din toata lumea. Alaturi de industria farmaceutica, unde Israelul detine suprematia mondiala stiinta tamaduirii boalelor este in Israel la cote inalte.
si are Israelul de astazi nevoie de multe doctorii petru trup si pentru suflet, pentru ei si pentru neamurile care locuiesc, traiesc si muncesc impreuna cu ei, cam 30 la suta din populatia tarii.

Pentru scurta vreme am fost si noi printre ei, ne-am bucurat de ceea ce in ciuda a tot ce se vede si se pare ca ar lipsi, la ei exista din belsug: fagaduinta Dumnezeului Celui Viu, Dumnezeul lui Avraam Isaac si Iacov, El, cel care da binecuvantari. si in Israelul de astazi Binecuvantarile lui Dumnezeu se vad si se simt, chiar sub blestemul prin care inca sunt nevoiti sa-si astepte nadejdea.
in Cartea Genesei c 43 v 11 Iacov le spune fiilor lui: „Duceti omului aceluia putin leac alinator, smirna, mirodenii, fisticuri, migdale…”   Oare ne va fi ingaduit sa vorbim si despre lucrurile pe care le-am adus noi ca dar din tara lui Israel ? Primul si cel mai folositor castig este, evident, martuia a ce am vazut  si invatat de la ei. Ierusalimul asa cum l-am gasit, asa cum este el astazi imi pare dovada cea mai demna de crezare ca tot ce a spus Mantuitorul despre ce a fost, ce va fi si ce vom fi, este adevarat. Vom reveni in episoadele urmatoare in Ierusalim, la locurile sfinte, la locurile de pelerinaj si inchinare.

Ordinea prezentarii a fost preluata de la ghidul nostru pentru Ierusalim si tara Sfanta, domnul Cornel R, fericit participant la reconstructia  Israelului, tara care uimeste lumea. Membru intr-unul din cele mai faimoase kibutz-uri de langa Marea Galileii, dumnealui ne-a prezentat mai intai  starea natiunii pe plan economic, politic, social, cultural.  Viata religioasa si istoria biblica, teme cu care vom continua in episoadele urmatoare, au fost cu mult mai atragatoare si mai folositoare pentru noi, motiv pentru care ma rog Domnului si ii astept pe fratii pelerini sa-si alature marturiile lor, ca sa impartasim cititorului iubitor de adevar si de taine dumnezeesti, cat mai mult din comoara de intelepciune si lectia de vietuire crestina de care am avut parte.

Pana atunci „Rugati-va pentru Pacea Ierusalimului !” (Ps. 122. v 6)  Cei ce-l iubesc sa se bucure de odihna; chiar daca Ierusalimul pamantesc este inca in asteptare… Unii il asteapta pe Mesia, altii asteapta dezrobirea.
Noi de asemenea asteptam Ierusalimul Ceresc. Vezi Apocalipsa 21. 2
Bonte Zaharia,   Belgia, 16 nov 2010    – va urma –

PELERINAJ IN TARA SFANTA
BETLEEMUL IUDEII
„si tu Betleeme, Efrata,
Zaharia BONTE

Interviu: Fiorul vibrației creatoare în opera sculptorului Liviu Mocan

On By nelursIn Biblia, Credinta, Incurajare, Natura Umana, Sculpture3 Comments

Sculptorul  clujean LIVIU MOCAN își are atelierul de lucru într-o zona linistită a metropolei universitare, parte de suflet a casei în care locuiește impreună cu familia sa.

Casa – asezată mai departe de freamatul grosier si permanent al concitadinilor săi, departe de zgomotul inevitabil al unui oras prosper, fericit situată în liziera unei bucăți de pădure de rășinoase – are în fața ei, la stradă, curtea, împodobită cu “stâlpi împuscati” si “semințe”, fără de număr, lucrări care l-au făcut cunoscut pe sculptor în întreaga lume.

Intrând in atelier – pentru început – am făcut câteva poze cu sculptorul, asezat la birou, meditând, dar si în mijlocul lucrarilor sale dispuse, fie direct pe pardoseala, fie asezate pe rafturi, dupa nevoia lor de spatiu. Multe din ele pareau parca a astepta suflarea care sa le dea “viata” pentru a putea umbla în lume, cum ne va marturisi ulterior sculptorul.

In fata cestii de ceai, maestrul Liviu Mocan, a avut amabilitatea sa  raspunda intrebarilor de sondare a amintirilor si izvoarelor operelor sale.

Reporter: Ce îti amintesti, care au fost primele framântari care te-au dus în directia de a alege sculptura ca mod de abordare artistica si materializare a meditatiilor tale?

Liviu Mocan: Nu eu am ales arta pentru viata mea, ci arta m-a ales pe mine. Cu alte cuvinte, Dumnezeu mi-a dat acest dar, aceasta chemare. Nu a fost o ecuatie pe care eu am gândit-o : Nu eu am zis „voi face arta pentru Dumnezeu”, ci  nu puteam si nu pot altfel. Lucrul pe care stiu sa-l fac cel mai bine in viata, lucrul care ma bucura, e sculptura. Si vad ca ea are o mare eficienta si un bun impact pentru oamenii cu care intra in contact. Cu mesajele lor – care cuprind adevaruri fundamentale si cosmice – prin estetica, oamenii reactioneaza pozitiv si foate intens.
Au fost situatii în care vorbind unora despre o sculptura, oamenii sa plânga chiar, vazând mai departe de ceea ce se vede, stând de vorba cu ei, despre sculptura din fata noastra si mesajul ascuns, astfel, am ajuns sa simt, ca toata povestea asta care caracterizeaza viata mea, ca pe ceva ce nu eu am ales, ci ca pe ceva ce mi s-a dat inca din copilarie.
Imi amintesc foarte bine de vremea când eram copil, probabil prin clasa a II-a, si am facut un desen la scoala, si acum pot sa ti-l redau. Era un tânar schior care parca zbura cu schiurile, in orice caz se afla atârnat intre cer si pamânt. Iar pe la 13 ani când eram în clasa a VI-a, am realizat prima sculptura, o poti vedea aici pe raft. Este din alabastru. Cumva dintotdeauna am facut ceva in domeniul artei, din copilarie, fara sa mai pomenim mai apoi de scoala mica de arta – Liceul de arta, Studiile academice -Universitatea de Arta din Cluj si de cele post academice, din USA. In fapt, sculptura a constituit pentru mine cea mai puternica atractie a vietii, desigur, dupa relatia mea cu Dumnezeu si aceea cu familia.

Reporter: Dezvaluie-ne din munca ta de laborator, creativ, deoarece operele tale tradeaza autorul grav, un profund gânditor care le-a plamadit.

Liviu Mocan: Eu nu sculptez. Eu reverberez, eu vibrez. Pentru mine actul de creatie este o reverberare, un ecou al creatiei divine in mine, eu sunt in primul rând o sculptura si abia apoi un sculptor. Pe mine, aceasta sculptura, ma modeleaza Marele Sculptor, zi de zi, clipa de clipa, El face ceva in aceasta creatie care sunt sculptura Liviu Mocan. Apoi, ca ecou al acestor lucrari, pe care le face Sculptorul, cu majuscula – Marele Sculptor – in mine, eu reverberez. Astfel, am pus chiar intr-un poem aceasta realitate care tine de actul meu de creatie:

“Ecouri ale propriei mele daltuiri, imi sunt daltuirile,
Sarmane intruchipari, galbene, albe.
Eu nu sculptez, eu reverberez,
Soaptele iubirii se impiedeca si in mine, sarmanul.
Si daca astfel e dat, ce alta pot face sub soare,
A face mai bun decât marelui flutur si alb,
Cutie de rezonanta, eu sunt.”

Daca actul de creatie ar fi o expresie a lumii mele – asa cum cei mai multi ARTISTI incearca sa-si creeze o lume si ei sunt imparatii acelei lumi- profunzimea lucrarilor mele, ca fiinta umana, ar merge probabil maximum pâna la sexualitate, dar pentru ca eu nu vorbesc – sculptez – mai intâi, despre lumea mea, ci despre lumea Lui, nevazuta, careia eu insumi ii apartin, atunci lucruri extrem de profunde si extrem de grave, intra in reverberatia sufletului meu, lucruri care tin de adevar, de frumos, de bine, lucruri la scara cosmica, lucruri care depasesc cu mult capacitatea mea de percepere, si, astfel, arta pentru mine este acel loc in care eu ma integrez unei lumi superioare mie, pe care incerc s-o inteleg si sa intru in armoniile ei.

Reporter: Creatia divina joaca un rol primordial in opera ta, cum si vorbesti. Ce îti amintesti, care au fost primele tale framantari duhovnicesti în acest sens?

Liviu Mocan : Primele încercari pe care le-am facut în domeniul sculpturii au fost portretele celor dragi. Eram foarte tânar când am facut portretele bunicilor mei, din partea mamei, Oltean Petru si Oltean Ana, lucrare de foarte mari dimensiuni. Apoi, am realizat un portret a lui Viorel, fratele meu. Apoi, dupa ce Dumnezeu mi-a dat familie, am incercat sa-i portretizez pe ei, pe sotia mea si pe copiii mei.
De ce consider ca aceste lucrari raspund intrebarii tale? Pentru ca inteleg din ce in ce mai mult, cu cât imbatrânesc, ca relatiile sunt pietrele de temelie ale existentei umane : Relatia cu Dumnezeu si relatia cu semenii. Ca artist, foarte usor te izolezi in propriul tau turn, in turnul de fildes, si acolo intri in dialog cu piatra, cu lemnul, cu bronzul si stai de vorba cu materialele intâlnite si atât de frumoase ! Uiti de semenii tai, te izolezi si mori, intr-un sens. Pentru ca esti viu atât timp cât esti intr-o relatie. Universul nostru este un univers relational. De aceea cele doua porunci fundamentale, in care se aduna absolut tot, tin de conditia umana. Prima, iubeste-L pe Domnul Dumnezeu, si, a doua iubeste-i pe semeni. Si ce sunt acestea? Sunt relatii. Inca tot invat si acum sa ies din turnul meu si sa iubesc. Sa-mi iubesc sotia, sa-mi iubesc copiii, sa-mi iubesc vecinii, sa stau de vorba cu ei, sa am o relatie cu ei. Astfel, faptul ca le-am facut portretele celor din familie, consider ca este un act de spiritualitate, si anume una de esenta, pentru ca, altfel eu, prin natura mea, prin firea mea, nu as cauta aceste lucruri in mod natural.

Reporter: Ce anume iti inspira creatia ? Nichita Stanescu în poemul “Nod 28” spune ca “Daimonul meu vine de departe / in gazda fapturii mele, …” E o inspiratie de moment ce o determina?

Liviu Mocan: Aici, de fapt, prin ]ntrebarea aceasta, reintram ]n turnul de fildes, pentru ca aceasta supa, acest lichid, aceasta apa vie care favorizeaza actul de creatie, este relatia mea intima si personala cu Dumnezeul meu. Stau cu El într-o stare de vorba, intr-o incercare de a-L simti, de a-L intelege, de a-L trai. Si din aceasta stare curg ideile, curg motivele de inspiratie.

Reporter: Cercetând istoria operelor tale, vedem ca mai toate au mai multi ani pâna sunt finalizate. Ce anume face diferenta timpului scurs pâna la finalizarea unei lucrari?

Liviu Mocan: Dumnezeu este sculptor. Când Dumnezeu a creat din lut, din pamânt moale, fiinta umana, i-a dat forma exterioara, a creat sculptura din pamânt, dar nu s-a oprit aici. Pasul urmator a fost sa-i dea duh de viata.
Sculptorul marunt, cum sunt eu insumi si oricare dintre cei ai lumii si istoriei – în comparatie cu marele, totalul sculptor – facem insa la fel, cream obiectul de arta, dar el nu e gata pâna in momentul in care are suflet, pâna in momentul in care reusim creând ceva, o emotie, un reflex, o miscare, o patina, ceva care sa-i dea viata. Ceva, în alte cuvinte, care sa-i creeze emotia artistica. Sa nu privesti la obiectul acela, ca la un obiect utilitar, ca la un pahar, de pilda, pe care il iei, il umpli si-l folosesti, ci la un obiect de arta. Privitorului, când il vede, trebuie sa-i trezeasca o emotie. Atunci e gata o lucrare de arta când are suflet. De aceea, in atelierul meu sunt lucrari gata, unele de ani de zile, dar care nu sunt vii, nu au suflet si probabil vor ramâne nenascute, pentru totdeauna. Vor muri -ramân moarte- in atelierul meu si nu vor ajunge sa aibe viata, adica sa paraseasca atelierul si sa se mute si sa locuiasca intr-un muzeu, in casa cuiva, intr-un oras, pentru ca nu au viata.

Reporter: Care e relatia ta cu Dumnezeu în timpul elaborarii unei opere? Unde e El în acest timp? Cum vezi implicarea Sa?

Liviu Mocan: Eu nu sunt sculptor, eu sunt ucenic. Pe mine ma intereseaza extraordinar sculptura. Toata viata m-a interesat. Si studiez si observ si invat despre sculptura, continuu. Dar sculptura este regina piesei mele de sah, nu regele. Regele este Dumnezeu. Pentru mine arta este doar modalitatea in care ma apropii de rege. Este vehiculul meu, este fereastra mea prin care privesc universul, il privesc pe Dumnezeu. Incerc sa inteleg ceva despre lume, despre viata, despre mine insumi. Arta, este de la Dumnezeu, care mi-a daruit-o ca fereastra, un spatiu prin care El comunica cu mine. Când ajung la Atelier, primul lucru pe care incerc sa-l fac, nu este sa ma apuc de lucru, ci primul lucru este sa ma apuc de rugaciune, sa stau de vorba cu Maestrul meu. Sunt ucenicul in acel atelier, El e maestrul si rugându-ma il intreb: „Maestre, ce planuri ai Tu astazi de lucru, ce vrei sa realizam? Ce vrei sa facem?“ Imi deschid, inima, imi deschid urechea si incerc sa aud soapta Lui si in ziua respectiva ma ocup de lucruri care simt ca vin de la El, ca El vrea sa le realizeze.

Reporter: Cum se face ca operele tale tind mereu în sus, în înalt?

Liviu Mocan: Esenta evangheliei este verticalitatea. Opera de mântuire se realizeaza de Isus Cristos si prin imaginile lucrarii sale, de vizualizare, care sunt verticale, extrem de expresive. La ce ma refer? Mântuitorul Cristos a murit inaltat intre cer si pamânt. A murit vertical. Ar fi putut alege un alt tip de moarte, cum de altfel contemporanii lui au si incercat s-o faca, sa arunce cu pietre in El, astfel ca ar fi murit orizontal, dar Isus a murit vertical, legând pamântul de cer. Apoi, dupa ce a fost ingropat si a inviat din morti, S-a inaltat la cer, S-a inaltat, S-a inaltat pâna ce ucenici l-au pierdut din ochi, când ingerii au acoperit intrarea in celelalte dimnesiuni ale universului. Nu vi se pare interesant ca Mântuitorul, când a parasit lumea aceasta, S-a inaltat, adica a urcat la cer. El ne-a lasat pentru totdeauna o imagine vizuala a plecarii Lui d epe pamânt. Ne-a lasat verticala cosmica, axul lumii, invierea din morti. Aceste lucruri fundamentale cu privire la moartea si invierea Mântuitorului, inspira verticalitatea lucrarilor mele.

Reporter: Dupa cum stii,  am participat impreuna  la Conferinta CRESTEREA IN HAR – 25-28.10.2010, de la sala Romana a hotelului NAPOCA din Cluj, la care invitatul principal a fost scriitorul PHILIP YANCEY. Pentru acea sarbatoare ai pregatit doua lucrari foarte importante. Una ai « ridicat-o » ad-hóc impreuna cu un coleg si fiul tau (cred), in ritmul unei pisese de teatru foarte bine regizate. Sincere felicitari!  E vorba, mai intâi, de Piatra din capul unghiului, apoi, cealalta lucrarare, “Invitation/Decalogue” Vorbeste-ne, te rog, despre aceste lucrari.

Liviu Mocan: “Piatra din capul unghiului” – ca de altfel si “Invitatie/Decalog” – este o lucrare colectiva, este o realizare a vecinului si prietenului meu Daniel Veja, a fiului meu David Mocan si a mea. Am incercat sa exprimam impreuna faptul ca Domnul Isus Cristos este piatra de bolta a universului, piatra de bolta a mântuirii noastre. Pietrarii care construiau templul, au neglijat aceasta piatra fundamentala, neglijând-o adesea si azi. Daniel Veja este constructor. El intelege foarte bine cum pentru o bolta cât de importanta e piatra aceea care aduna si tine bolta, cheia boltii cum se mai cheama. Daca acea cheie nu exista, daca piatra aceea pe care se sprijina de fapt ambele jumatati ale boltii, daca piatra aceea nu exista tot esafodajul se prabuseste. Isus e fundamental. In piesa noastra, David, baiatul meu, copilul cret, frumos, inocent, in alte cuvinte, ingerul, lumea spirituala, care ne oferea aceasta piatra lui Daniel si mie ca si constructori in salopete care ridicam bolta, dar am refuzat-o mereu. Pentru ca nu-i vedeam locul ei, nici nu semana cu nici una dintre celelalte pietre. Deabia când am dat sa terminam bolta si am vazut ca ne lipseste o piatra, CAND a reaparut Ingerul cu ea, ne-am dat seama ca aceea este piatra necesara.

Invitatie/Decalog este o lucrare extrem de importanta pentru viata mea, este foarte importanta pentru conditia umana si este foarte importanta pentru generatia noastra. In contemporaneitate, civilizatia vestica, in mod special, a devenit relativista, considera ca nu mai exista absolutE. Ca absolutul il fixam noi fiecare dupa buna placere a carnii si firii noastre, a idealurilor, a dorintelor noastre. Pe când creatorul nostru, creatorul fiintelor umane ne-a daruit codul moral, ne-a daruit cele zece porunci. Si ni le-a daruit la modul in care ni se cuvine din partea lui, ca Imparat al unei imparatii in care noi suntem cetateni. El ne-a dat poruncile Lui si ne spune ce sa facem si ce sa nu facem, ce e voie si ce nu e voie. Dar toate acestea, desigur, ca sunt de folos pentru noi, nu pentru El. Astfel ca am creat aceasta lucrare, despre Cele 10 porunci, aici in estul Europei si Dumnezeu a destinat-o intr-un mod foarte, foarte interesant sa calatoreasca prin lume. Si, din estul Europei, acum un an, când lumea noastra protestanta sarbatorea 500 de ani de la nasterea lui Calvin, la Geneva (vezi si http://vimeo.com/9614663, vernisajul lucrarii expuse la Geneva), aceasta lucrare despre cele 10 porunci a fost parte a manifestarilor respective, din iulie 2009. Si a stat la Geneva mai multe luni, a iernat acolo, apoi Dumnezeu a dus-o prin alti frati lânga Los Angeles la Bellflower, de acolo a plecat mai departe in Michigan. Acum strajuieste – pentru un an – la Calvin College, National Liberal Arts College, in Grand Rapids, Michigan. Eu nu am planuit sa fac aceasta sculptura. Mie mi-a dat Dumnezeu ideea aceasta, acum 17 ani, si o aveam ca schita in atelier. Atât am putut eu face, atât mi s-a dat. Dar mai pe urma, Domnul a trimes diversi oameni, unul dupa altul, carora le-a dat alte obligatii si alte misiuni (unul a fost Jonathan Tame, misionar evanghelic englez, care a adunat bani s-o realizam la scara mare, cca 5 m inaltime fiecare componenta; apoi Adrian Gocan, Apoiray Verwise si foarte multi altii).
Aceasta sculptura este o metafora. O metafora care exprima mesajul sculpturii Invitatie Decalog, aceea ca cele 10 porunci sunt mâinile lui Dumnezeu care ne protejeaza sau ne pedepsesc, in functie de pozitionare noastra fata de El.

(mai multe informati despre acest grup statuar puteti gasi pe websitul acestuia http://www.liviumocan.com/ pe
www.invitationsculpture.com si pe pagina facebook invitation sculpture decalogue)

George Danciu

Un Moment de Pensionare Fericit!

On By nelursIn ArtLeave a comment
KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA
Regionala CFR Cluj-Napoca

Meditație la festivitatea de pensionare

(1.) MOMENTUL EVENIMENTULUI îmi oferă prilejul de-a gândi specific

Ieri fusesem la o înmormântare. O bună cunoștință,  un om remarcabil, trecuse din starea bine-cunoscută de om într-un trup, animat de suflet și dorințe, într-o stare țeapănă, fără suflare, când sufletul plecase … acasă la  Cel care l-a dat, iar trupu-i  inert fusese așezat în pământul din care fusese plămădit într-un mod tainic de  meșterul Creator.

Sfânta Scriptură ne informeaza simplu, introducându-ne direct in Creatie: “La inceput Dumnezeu a facut cerurile si pamântul. Pamântul era pustiu si gol; peste fata adâncului de ape era intuneric, si Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: Sa fie lumina! Si a fost lumina.” …. “ Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbăteasca și parte femeiască i-a facut. “ [Numai că de-un timp se tot aud mii și zeci de mii de voci care,  spun ei, că nu sunt (ei) ceea ce se vede, ci pe dos, sau nici una din aceste stări, ba fără gen, ba niscaiva … animale!]

Apostolul Ioan își incepe si el Evanghelia sa scriind : «La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu. El era la inceput cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. In El era viata, si viata era lumina oamenilor.»

Apostolul Pavel foloseste simbolul botezului, care reprezinta ingroparea omului vechi, păcătos, si învierea … spirituală, odată cu iesirea din apă, a omului nou, impreuna cu Cristos. E lucrarea supranaturală pe care o face Dumnezeu pentru omul care are credință și crede în Jertfa lui Isus de la Cruce și Biblia:

“Noi deci, prin botezul in moartea Lui, am fost ingropati impreuna cu El, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua – Romani 6.4, Toti care ati fost botezati pentru Hristos, v-ati imbracat cu Hristos. –Galateni 3.27 “

Parafrazând, la pensionarea mea, celebram moartea si ingroparea omului care a fost cu trup si suflet slujbas al Companiei CFR Marfa, revizor regional, si, de asemeni, învierea celui care este deja, un Pensionar Obișnuit. (George Danciu).

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!

Iov gândind la planeta Pamânt, inspirat supranatural, zice: “Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului?” După cum se știe, Pământul e spânzurat … pe nimic.  Iar apostolul Pavel vorbind despre Biserica lui Dumnezeu (formată din crestini), spune: “Fiind ziditi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos.»

Apostolii Petru si Ioan, intr-o cuvântarea adresată contemporanilor  (Faptele apostolilor cap 4) le vorbeste in acelasi fel: “Aceasta este piatra cea neluată in seamă de catre voi, zidarii, care a ajuns in capul unghiului; si intru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, in care trebuie să ne mântuim noi.”.

Mai marii preoti ai aceleiasi zile, dimpotrivă au o altă părere, dar Petru si Ioan ramân pe poziție:

“Și după ce i-au chemat, le-au poruncit sa nu mai vorbească cu nici un chip, nici să mai învețe pe oameni in Numele lui Isus. Drept răspuns, Petru si Ioan le-au zis: Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultam mai mult de voi decât de Dumnezeu ...»

Dar Cuvântul lui Dumnezeu are mare acoperire și implinire în timp – fără de timp- si in spațiu, fără de sfârsit!

Clipa pensionării, prilej de a aduce mulțumiri:

MULTUMESC acum tuturor, celor mai de aproape,  colegilor, dar și celor mai de departe, colaboratori într-un fel sau altul, oameni interesanți cu care mi-am intersectat munca,  pentru frumoasa si rodnica colaborare de care m-am bucurat datorita îngăduinței si bunătății domniilor voastre.

Mulțumesc șefilor mei care mi-au arătat multă înțelegere, excelente îndrumări și iubirea lor ca o o dimineață însorită!

Multumesc familiei CFR MARFA CLUJ care a fost o scenă nu totdeauna confortabilă, dar in care fiecare dintre d-voastra si-a jucat excelent rolul, întinzând o mâna și un gând plin de iubire, să-mi pot împlini rolul potrivit partiturii aduse si descifrate cu măiestrie de inegalabilul nostru director (regizor) de scenă, directorul Sucusalei de Cluj.

Nu va mira deci pe nimeni că aduc vii multumiri, in mod special, cu multă emoție si căldură, cu multă prețuire, cu sinceritate, celui care a fost pe tot parcursul, un monument de abilitate, competență și bunătate, Domnului Director al Formatiei “Sucursala CFR MARFA Cluj”, onorabilul domn –  Vasile PETRULEA!

Dumnealui ne-a condus cu deosebita pricepere, cu discreție și măiestrie, cu mână forte, după împrejurări, punând in practică spusele sfântului Augustin: “Iubește și fă  tot ce vrei!” Adica, pe înțelesul tuturor, Trăiește și muncește  în armonie și în pace cu ceilalti ! Făcându-ți cu conștiinciozitate sarcinile de serviciu, să nu aduci nici un prejudiciu celorlalți.

Multumesc, înainte de final, sotiei mele, care m-a ajutat permanent, mi-a tolerat multele imperfectiuni si m-a inconjurat cu multa dragoste si înțelegere!

DAR ÎN FAPT toate multumirile mele se cuvin a fi aduse Mărețului si Bunului Dumnezeu, creatorul si sustinatorul nostru si al tuturor lucrurilor ! Amin!

(2.)  Moment poetic-

Citesc o celebră poezie (prea puțin parafrazată), al celui mai celebru poet român

Odă (in nanometru’ credinței) 

Nu credeam să-nvăț a muri vreodata;
Cu spiritul vesnic tânar, înfășurat în filosofii,
Ochii mei ‘nălțam visători la steaua
Divinității.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Și cât de adânc m-afundase voluptatea morții
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Mai pot să re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix ?!

Piara-mi din ochi tristețile din cale,
Vino iar în sân, credință divină;
Ca sa pot muri linișitit, pe mine
Mie redă-mă, ca eu să fiu Tu !

[“Am fost răstignit impreuna cu Cristos, și trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieste in mine. Si viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine“. – Galateni 2.20 ]

(3.)  Cuvinte de laudațio

(3.1) DIPLOMA, oferita prin grija colegilor si a superiorilor mei, prin mâna celor care au semnat in dreptul functiei de Director, având in fundal un Tren care ne-a purtat fara intrerupere pe drumul de fier al vietii, pe care s-au inserat câteva cuvinte standard de pretuire reciproca, m-a onorat mai mult decât se poate crede ca ar putea insemna ceva oarecum tipizat caruia-i atribui in sfârsit un nume. Multumesc din inima!

Aceasta sarbatoare a fost posibila prin râvna pe care a manifestat-o constant primul meu sef, Dumitru Hara, căruia-i sunt  foarte îndatorat.

Apoi, multumirile mi se indreaptă către doamna director Luminița Popa (numită de doar câteva zile), care si-a dat acordul să ne putem manifesta în voie, în timpul și spațiul adecvat. Îi multumesc pentru franchețea prezentei sale, asa cum ne obisnuise a fi, un personaj aparte printre noi ceilalti CFR-iști.

Insă, piatra unghiulară, de rezistență a ceea ce a fost și este CFR Marfă Cluj, se identific cu personalitaatea domnului Director Vasile Petrulea, care ne-a strâns pe toti in jurul său, cum o facuse cu atâtea alte prilejuri, dând consistență si sens lucrurilor si locurilor comune, rouă binefacatoare venită din cer.

DOMNIA SA ne-a coplesit de-a dreptul prin consistenta cadourilor, inepuizante suveniruri pentru lungul drum al zilei catre noapte.

– o felicitare si CD cu melodii Sfânta-i sara de Craciun cu Stefan Hrusca

– imagini si informatii pe CD CLUJ NAPOCA –Municipiu cu vocatie europeana

– colectie de 4 CD cuprinzând 80 de ani de muzica in 80 de melodii, sub genericul, Cele mai frumoase melodii românesti difuzate vreodata la radio.

– o Agenda carnet pentru a nota florile gândului, asa cum ne indeamna N.Iorga, pentru a nu se pierde pentru totdeauna…

– SIMBOLUL PIERDUT Secretele romanului– o carte emblematica de descifrare a secretelor unui celebru roman a lui Dan Brown, „Simbolul Pierdut”, celebru odata cu scrierea romanului politist de fictiune Codul lui Da Vinci, importanta carte in domeniu scrierilor pline de mister istoric si religios, pe prima sa pagina mâna priceputa cu scrisul inteligent si inconfundabil, dl director V.P. însereaza cu generozitate următoarele scumpe cuvinte:

„Cu toată dragostea,
prietenia și multumirile mele unui distins coleg și prieten
16.XI.2010”  Vasile Petrulea

(3.2) MESAJUL scris al sefului și prietenului meu, Cornel Neagota, a jalonat cu precizie nu numai prima si cea de a doua intâlnire, peste ani, dintre noi, dar face si o bună în prag de despărțire… “un om care preferă să vorbească de literatură sau filosofie, care citește romane și mai puțin schemele electrice ale locomotivelor, cu abilități în folosirea cuvintelor (stare care l-a molipsit pentru scris)…”, m-a mișcat profund pentru o bună mărturie privitoare la modesta-mi trecere prin viața sa.

(3.3) MESAJUL FELICITĂRII, unor scumpi colegi, citită de sărbătorit în fața tuturor:

« Colaboratorului și prietenului nostru- Gheorghe Danciu,
Un capitol din viața dvs. se încheie acum.
Un altul nou va începe în curând.
Astazi e prima zi a restului vietii dvs.,
in care vă dorim ca Pensia să fie o perioadă specială
petrecută alaturi de familie, nepoți si prieteni.

Să fiți sănătos si să vă bucurați de fiecare zi din viață!
Cu drag,
Colegii Serviciului Resurse Umane–
Nicoleta, Mariana, Cristi, Florica, Ramona.»

(3.4) DIVIZIA TEHNICA, prin doamna sefă de  divizie, Mariana Tat, insotita nu numai de serviciile din subordine, dar si de doamna Contabilă Șefă, Mariana Galoș,  asa cum cu totii ne strânseram inimile lângă si animați de directorul nostru, a prezentat o felicitare de grup.  Colectivul de doamne harnice si pricepute, impodobite cu doi sau trei barbati, alcatuiesc un buchet de mare forță, care au dat intotdeauna greutate realizarilor noastre. Ma gândesc totodată si la cei nementionati aici, deloc anonimi, modesti la locul lor de munca, unii cu functii importante. Dintre urările scrise retinem aici invitația caldă si nostalgică: “ Vă mai așteptam pe la serviciu (cei care vom mai fi, dacă ne veți mai găsi….)”

Cluj-Napoca, 03 Noiembrie 2010