Vavila Popovici

.

Daca visul unora este sa ajunga în cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul!

Grigore Vieru

În fiecare an, la 24 ianuarie, sarbatorim Unirea Principatelor Române, caci faptele înainte-mergatorilor nostri sunt cele care ne permit sa fim astazi ceea ce suntem.Si sa fim mândri de ceea ce suntem! Cu acest prilej ne amintim si de cei care au pus umarul la realizarea ei. Ideea Unirii Moldovei si a Tarii Românesti, avansata înca din secolul al XVIII-lea, a devenit dupa razboiul Crimeii (1853 – 1856) o tema de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele doua Principate, cât si pe plan international. Situatia externa se arata favorabila; înfrângerea Rusiei si hegemonia politica a Frantei ofereau un context prielnic punerii în practica a proiectului, cu atât mai mult cu cât împaratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion rasaritean favorabil politicii sale, care sa contrabalanseze expansiunea ruseasca.

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18-30 martie 1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garantia colectiva a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunarilor ad-hoc care sa exprime atitudinea românilor în privinta unirii, integrarea în granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizari”.

La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Tarii Românesti si prin documentele redactate au pus bazele fuzionarii celor doua principate. De fapt, Adunarile ad-hoc aveau caracter consultativ si erau alcatuite din reprezentanti ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, taranimii clacase, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române. Între taranii fruntasi care au luat parte împreuna cu boierii cu episcopii si cu mitropolitul tarii la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era si vrânceanul Ion Roata, om cinstit si cuviincios, cum sunt mai toti taranii români de pretutindeni. Desfiintarea hotarului de la Focsani (Vrancea) echivala cu Unirea celor doua Principate si crea premisele punerii temeliei statului national unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când domnitorul Cuza a fost oaspetele orasului Focsani, mii de oameni i-au iesit în cale în drumul dinspre Marasesti, pe unde venea de la Iasi. Se consemneaza ca în cinstea Domnitorului s-au ridicat pe sosea, pe ulitele pe unde trebuia sa treaca, arcuri de triumf împodobite cu verdeata si înfasurate în pânza tricolora; tarafuri de lautari cântau „Hora Unirii”, valuri de flori se revarsau în calea Domnitorului care cobora din diligenta. Despartit în doua – Focsanii Moldovei si Focsanii Munteni – de un brat al Milcovului, orasul întruchipa, în acea vreme, situatia celor doua tari vecine si surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, si a chemat la el pe cei doi soldati care faceau de straja la hotar: un moldovean si un muntean si spunându-le ca sunt frati, i-a pus sa se îmbratiseze. Apoi a dat porunca ca fiecare sa mearga la cazarma lui si sa comunice comandantilor ca de azi înainte si pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat garzile de la hotarul dintre români, de la Focsani. Însotit de mai marii orasului si de multimea de oameni, Cuza a mers pâna în centru, la Podul de Piatra, unde au jucat cu totii „Hora Unirii”. Poetul focsanean Dimitrie Dascalescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasa”, asa cum a ramas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeste/ Ca-n sfârsit s-a desteptat,/ Si ca-n fapta vredniceste/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Nationale”. Deoarece în textul Conventiei nu se stipula ca domnii alesi în cele doua Principate sa fie persoane separate, conducatorii luptei nationale au decis ca alesul Moldovei sa fie desemnat si în Tara Româneasca. Adunarea electiva a Tarii Românesti era dominata de conservatori, care detineau 46 din cele 72 mandate. În aceasta situatie, liberalii radicali au initiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitatie în rândul populatiei Capitalei si al taranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunarii. Unul dintre tribuni nota ca poporul era gata „sa navaleasca în Camera si sa o sileasca sa proclame ales pe alesul Moldovei”. Asa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta alegere fiind acceptata în unanimitate. Era un pas important catre definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfaptuirii statului national român unitar. Impusa sub o puternica presiune populara, alegerea ca domn al Tarii Românesti a lui Alexandru Ioan Cuza si-a gasit confirmarea deplina la marea manifestare prilejuita de sosirea alesului natiunii în capitala munteana. Problema urmatoarea era recunoasterea internationala a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta si de Austria drept o încalcare a Conventiei de la Paris. Situatia creata în cele doua Principate a determinat Conferintele internationale de la Paris, din 26 martie – 7 aprilie si 25 august – 6 septembrie. La cea de a doua Conferinta, sub presiunea evenimentelor internationale – razboiul dintre Franta si Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale sa înceapa – marile puteri europene au fost nevoite sa accepte unirea înfaptuita de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoasterea sa fiind limitata numai pe durata vietii acestuia.

Alexandru Ioan Cuza nascut la 20 martie 1820 în Moldova a fost primul domnitor al Principatelor Unite si al statului national România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 si al Tarii Românesti. Devenit domnitor, Cuza a dus o sustinuta activitate politica si diplomatica pentru recunoasterea unirii de catre puterea suzerana si puterile garante si apoi pentru desavârsirea unirii Principatelor Romane, pe calea înfaptuirii unitatii constitutionale si administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova si Tara Româneasca au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare si un singur guvern.

Dupa realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreuna cu colaboratorul sau cel mai apropiat, ministru si apoi prim-ministru Mihail Kogalniceanu, initiaza importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânastiresti (1863), reforma agrara (1864) si reforma învatamântului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al tarii.

Sirul de reforme initiate de Cuza si venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au facut ca actul de la 1859 sa fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constitutiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep sa se numeasca oficial România. Cuza însa, în anul 1866, a fost obligat sa abdice; o coalitie a partidelor vremii, denumita si „Monstruoasa coalitie”, a hotarât aceasta din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului. A fost exilat si a trait la Viena si Florenta. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în tara si înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (judetul Iasi), apoi înhumat la Biserica Sfintii Trei Ierarhi din Iasi. Complotistii au reusit sa-si realizeze planurile atragând de partea lor o fractiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor sa abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însusi Al. I. Cuza, care nu numai ca nu a luat masuri în privinta factorilor reactionari, ci, într-un discurs, s-a aratat dispus sa renunte la tron în favoarea unui principe strain (fapt sustinut si de o scrisoare adresata unui diplomat strain).

În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sarbatorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fara de care nu am fi putut savârsi faptele mari de mai târziu. Anul acesta se împlinesc 153 de ani de la înfaptuirea ei.Cu acest prilej ne amintim si de cei care au pus umarul la realizare. Unul dintre acestia este si Ion Roata, intrat în istorie ca o legenda. Cunoscut si sub numele de Mos Ion Roata, a fost un taran român, deputat în Divanul Ad-hoc si un sustinator înflacarat al Unirii Principatelor Moldova si Valahia si al reformei agrare din Principatele Unite Române. Se spune ca semna prin punerea degetului muiat în cerneala – puntea de veacuri a nestiutorului de carte – oficial semnând cu parafa primita în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte agera si o judecata dreapta, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limba”, adica spunea adevarul fara menajamente, neavând „ascunzatori în suflet”, dupa cum îl caracteriza Ion Creanga. Cinstit, cu alte cuvinte! Pentru spiritul sau de dreptate, Ion Roata a fost considerat de catre tarani ca fiind cel mai dârz si mai competent reprezentant al lor, care sa le poata apara interesele. A avut, se spune, o aparitie meteorica pe scena istorica a tarii.

Hora Unirii are o semnificatie sfânta pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Panis, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultura (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trait între anii 1865 – 1936, despre care îmi povesteau si cei din familie. Acest scriitor, în alt moment al istoriei tarii, a cerut unirea cu România, spunând: „Fratii mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbaviri! Suntem la un pas de a ne desavârsi libertatea! Acum ori niciodata…” El a citit delegatiilor rusi si ucraineni, hotarârea taranilor din judetul Hotin: „Tinând seama ca timp de 14 veacuri Basarabia a fost tinut al României, ca a facut parte din acelasi neam… cerem astazi în mod solemn în fata lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România”. Autorul povesteste cum Basarabia s-a alaturat României nu prin razboi, ci prin constienta vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabila hora din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piata si mai apoi strazile de jur împrejur ale Chisinaului, hora care a tinut o noapte, cum doua zile mai târziu deputatii basarabeni erau alaturi în parlamentul si guvernul României, alaturi de rege si regina, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piata de la Iasi.

Hora este un dans popular în Balcani, în România. Se danseaza pe muzica cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii tinându-se de mâna, facând trei pasi înainte si unul înapoi. Se danseaza la aniversari, diferite festivaluri si în spatiile rurale; traditia la noi, la români era, ca în fiecare sfârsit de saptamâna, taranii din sate sa se îmbrace în costume nationale si sa danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

Sa amintim ca Hora Unirii, poezia scrisa de Vasile Alecsandri, a fost publicata pentru prima data în 1856, în revista „Steaua” a lui Mihail Kogalniceanu. Muzica a fost compusa de Alexandru Flechtenmacher , iar în ziua de 24 ianuarie, când s-au unit Moldova si Tara Româneasca, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat si s-a cântat aceasta Hora a Unirii.

În minte îmi vine dialogul descris de Creanga: „…Si Roata se duce si vrea sa ridice bolovanul, dar nu poate. –Ia, du-te si dumneata mos Vasile, si dumneata… În sfârsit, se duc ei vreo trei-patru tarani, urnesc bolovanul din loc, îl ridica pe umeri si-l aduc lânga boier. –Ei, oameni buni, vedeti? S-a dus mos Ion si n-a putut face treaba singur; dar când v-ati mai dus câtiva într-ajutor, treaba s-a facut cu usurinta, greutatea n-a mai fost aceeasi. Povestea cântecului: „Unde-i unul nu-i putere, /La nevoi si la durere;/ Unde-s multi puterea creste/Si dusmanul nu sporeste.” Asa si cu Unirea, oameni buni…”

HORA UNIRII: Hai sa dam mâna cu mâna/ Cei cu inima româna,/ Sa-nvârtim hora fratiei/ Pe pamântul României!/ Iarba rea din holde piara!/ Piara dusmania-n tara!/ Între noi sa nu mai fie/ Decât flori si omenie!/ Mai muntene, mai vecine,/ Vina sa te prinzi cu mine/ Si la viata cu unire,/ Si la moarte cu-nfratire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi si la durere;/ Unde-s doi, puterea creste,/ Si dusmanul nu sporeste!/ Amândoi suntem de-o mama,/ De-o faptura si de-o sama,/ Ca doi brazi într-o tulpina,/ Ca doi ochi într-o lumina./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soarta-n lume,/Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grabire/ Sa-l secam dintr-o sorbire,/ Ca sa treaca drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Si sa vada sfântul soare,/ Într-o zi de sarbatoare,/ Hora noastra cea frateasca/ Pe câmpia româneasca!

Vavila Popovici, SUA