de Mihaela CRISTESCU

 

Sotului meu, Constantin

 

As mai fi înaintat un pas si as fi trecut pragul pridvorului, dar, pentru numai un moment, o raza a soarelui de dupa-amiaza se strecura printre copaci si îmi atinse privirea fara echilibru, o superstitie regasita în somnul dinaintea visarii. Biserica linistita îmi cântarea cu întelepciune gândurile, lumina regasi înlauntrul meu realitatea îndoielnica si deznadejdea divizata în rationamente razlete, incompetente dar statornice: „Hristos nu a  venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur si reusesc sa pasesc pe covorul taranesc de la intrare.

[pullquote]

„Hristos nu a  venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur

[/pullquote]

Printre florile de vara ce coboarau din arcadele sterse de vreme, fumul lumânarilor se ridica în coloanele dilatate, purificând atmosfera încinsa. Ma înconjurau pilonii maronii, din lemn masiv, subred sentiment inconstient, trezit la viata de parfumul puternic al mirului calatorit prin încaperile sfinte. Tacere. Aproape sa disting zumzetul greierilor veniti sa acompanieze miscarile tainice ale calugarilor în cautarea trebuintelor zilnice. Nimic mai apropiat, nimic departat, totul la îndemâna nevoilor mânastiresti. Ce sa caut: forma sau conceptul? Materia si spiritul în aceeasi înlantuire, un diagnostic de transformare continua a vietii pamântesti. Nici o întrebare nu se putea suporta, nici un îndemn, nici o chemare. Cunoasterea apare in forme ciudate, câteodata razbate la suprafata în vârtejuri zdrobitoare, alteori în fante de culoare. Dinlauntrul Universului, semnele Dumnezeirii asteapta ivirea zorilor, timpul nu exista decât pentru re-devenire, eterna patrundere a Scripturii în imnurile ortodoxe. „Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”

[pullquote]

„Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”

[/pullquote]

Uitasem, mai presus de toate, geografia locului, intram în pronaos fara nici o silaba de încurajare, aceasta lume toleranta si frumoasa începea sa ma cunoasca. Cristelita ma privea cu daruire, semnificatia durerii si a demnitatii se înlantuia ca o planta urcatoare, separând binele de rau, suferinta de placere. Era o adevarata încântare, puteam primi lumânari lucrate de calugari, cruciulite din argint curat si fotografii ale lacasului de cult; arce si cupole, turle si grinzi, bolti sprijinite pe stâlpi de piatra, toate indicând puterea atotcuprinzatoare a hierofaniei: „Pentru ca sa vina peste apa aceasta lucrarea cea curatitoare a Treimii Celei mai presus de fire, Domnului sa ne rugam. Pentru ca sa ne luminam noi cu luminarea cunostintei si a dreptei credinte prin venirea Sfântului Duh, Domnului sa ne rugam.”

 

Cu viitoarea lumina prinsa în buchet am îndraznit sa privesc mai departe, spre rasarit, apoi tavanul si turla Pantocratorului. Lumea vazuta dezvaluia pe cea nevazuta, în icoanele sfintilor, asa cum pâlpâirea sperantei conduce credinta. Corabia noastra, naosul, se deschidea primitor si întunecat, tainic si îndurator. Stiam ca cineva ma urma încet, fara zgomot si banuiam un anumit zâmbet de încredere si de bunatate. Îmi imaginam sala plina si sarbatorile bogat împodobite, sclipitoare cântare a preotului înaintea mirenilor si a clerului. Un singur glas, memoria Liturghiei îmbibata în stranele laterale, umilinta si dragostea reîntoarcerii: „Aducându-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mântuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta, si de cea de a doua si slavita iarasi venire.” – Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gura de Aur

 

Pentru sarutul icoanelor, pentru rugaciunile de la moastele Sfiintilor, cât si pentru Slava Mântuitorului, pentru daruire si venerare, pentru toate la care visam parametrizând uman cele din Lumea de Dincolo nu exista valoare, nu gândim si nu statornicim sentimente. Ele se afla a priori si le descoperim pas cu pas, virtute cu virtute, întelegere cu întelegere.

 

Totul înainta, desfasurându-se în compozitie de gala prin geana vitraliilor înalte, suple si coplesite de istorie. Pasarile se auzeau din vazduhul exterior, în calitatea lor de mesager al cuceritorilor eterului. Umbra se apropia si se departa, îndeplinea ritul candelelor si al curateniei. Eram proiectata în avalansa sentimentelor din copilarie, a bunicilor care ascundeau mere si struguri în podul casei, legându-le coditele de cartofii umezi, o încercare de pastrare a fragezimii fructelor, o simbioza dincolo de moarte.

 

Clopotele începura sa bata pentru vecernie. Toaca ascunsa în curbura exterioara a bisericii prinse glas si lacasul se lumina în asteptarea coborârii Sfântului Duh. Dealul mânastirii se popula în câteva zeci de minute. Lume multa, cântare aleasa, predica înteleapta, încheiata prin miruire si, mai târziu, prin cina. „Cu noi este Dumnezeu!/ Întelegeti neamuri si va plecati/ Caci cu noi este Dumnezeu!”

 

Din nou singura în fata altarului, ma straduiam sa rapesc si ultima suflare pentru zilele ce vor urma. Sfiintii Apostoli si cei doi Arhangheli îmi vorbeau despre viitor, despre trecut si aduceau dovada prezentului. Drumul se prefigura lung, finalul sau necunoscut, puterile câteodata limitate. Numai umbra staruia în asteptarea noptii, datoria îndeplinita întarea sufletele, duhovnicul primea spovedaniile nevoiasilor spre iertarea pacatelor. „Pamânt-ntreg cât e de greu/ Se vede tot de dragu tau/ Si întrega natura ta/ Ti-nalta pururi Osana/ Si tot ce misca/ Tie-ti spun/ Ca Esti Puternic si Esti Bun/ Noi pe Tine Te laudam”

[pullquote]

„Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”

[/pullquote]

Iesirea din biserica am înfaptuit-o cu greu, încercam o revenire la realitatea rutinei zilnice, desi, odata cu rememorarea, nu mai puteam avea un acelasi nivel de referinta. „Sa mergem spre casa”, îmi spuse la poarta si începuram sa coborâm dealul în liniste si racoare. Pe la mijlocul drumului îsi aprinse pipa si tutunul se raspândi în miros de cirese pe aleea curgatoare. Printre copaci, stelele se racoreau dupa canicula prânzului, în înaltul cerului, acolo de unde ne priveau rugaciunile înfaptuite. Si tot asa, ziua aceasta luminata, aceasta desprindere a realitatii de cotidian, mai mult decât puteam sa îmi imaginez atunci, avea sa re-defineasca un întreg început fara egal, o noua dovada a îndurarii Dumnezeiesti: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”

Asa am învatat sa umblam cu pasi marunti si delicati, sa nu stricam locul minunilor în lume, sa asteptam si sa întelegem timpul la valorea sa unica, aceea de transformator al constiintelor umane, de ridicator si întemeietor al bisericii sufletesti. Si, mai ales, am încercat sa zarim orizontul dincolo de care puterile noastre înceteaza. „Sa faceti aceasta spre pomenirea mea.” – Iisus Hristos, Cina cea de taina.

 

Sydney, Australia

30 mai 2011