Oana CRISTEA – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

CONCURSUL DE ESEURI

„ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

E o noua zi si totusi veche în felul ei

Soarele sperantei rasare din nou, mai patimas pe cerul framântat de norii diminetii. Încetul cu încetul, pulsatia vie a furnicarului de oameni se face simtita caci strazile forfotesc cu siluete grabite îndreptându-se fiecare stie unde. Batrânii copii ai strazii s-au desteptat si ei de mult si privesc cu patima lacoma vitrinele pe care de altfel, ca pe un ritual al existentei lor frenetice, le contempla cu entuziasm straniu zi de zi. Evadez din atmosfera apasatoare a camerei mele si ma alatur monotonilor trecatori; ma las purtat de pasi, privind în jur si mi se dezvaluie aceeasi lume ca întotdeauna. Sus la o fereastra agatat, se zbate deznadajduit tricolorul în adierea rece a diminetii. Simt dorinta stranie de a rasfoi un ziar si ma opresc în fata chioscului de presa nedumerit dar nu zabovesc mult pentru ca buzunarele mele sunt goale. E o noua zi si totusi veche în felul ei, aici, în România.

[pullquote] România este plaiul care nu a ramas nebinecuvântat de Dumnezeau, caci el ne-a îmbogatit cu munti falnici care îsi întind trupul, peste sfântul pamânt al nostru; cu râuri glasuind unduios; cu paduri de un, farmec rapitor si câmpii roditoare si bogate iar peste toate acestea vârfuri marete ale bisericilor si manastirilor se îndreapta spre bolta albastra amintind de credinta noastra.

Oana CRISTEA [/pullquote]

Aici e tara în care m-am nascut si am crescut, tara în care stramosii mei au vietuit veacuri la rând si tara celor ce au sa vina dupa noi. E tara lui Stefan cel Mare si Sfânt si a lui Mihai Viteazul, a lui Brâncusi si a lui Enescu, este tara lui Eminescu, este tara mea, a tuturor: a celor ce calca în picioare pe cei mai slabi pentru simplul fapt ca au credinta ca li s-ar cuveni mai mult, a celor care nu mai stiu cifrele la conturile din banci, a celor care au pierdut sensul cuvântului solidaritate. România ramâne si tara celor ce cu sudoare si osteneala îsi câstiga pâinea, a celor care mai pastreaza speranta în suflete, a celor aflati departe, pe meleaguri straine, în cautarea lucrurilor ce nu le-au avut niciodata.

România este plaiul care nu a ramas nebinecuvântat de Dumnezeau, caci el ne-a îmbogatit cu munti falnici care îsi întind trupul, peste sfântul pamânt al nostru; cu râuri glasuind unduios; cu paduri de un, farmec rapitor si câmpii roditoare si bogate iar peste toate acestea vârfuri marete ale bisericilor si manastirilor se îndreapta spre bolta albastra amintind de credinta noastra.

Dar ce lucru trist ca aceasta imagine minunata paleste când realitatile crude ti se desfasoare în fata, ce gust amar ramâne dupa ce vezi în fiecare zi în ce mizerie si cu ce povara coplesitoare traiesc cei carora prine vene le curge sânge românesc.

 Îmi continui drumul si ma gândesc ca nu sunt singurul om ale carui buzunare sunt goale si gândul acesta ma consoleaza. La un colt de strada un cersetor cu hainele ponosite întinde sfios mâna asteptând mila si poate vreun banut si ma fulgera gândul în clipa aceea ca sunt oameni care o duc chiar mai rau decât mine dar… mai sunt si cei care au o viata chiar mai buna decât a mea.

 Seneca, un vechi filozof latin, spunea ca nefericit va ramâne toata viata acela care nu îsi accepta soarta si lupta zadarnic împotriva destinului implacabil. Respir adânc, închid ochii sa nu mai vad imaginea dezolanta a cersetorului în fata mea si plec mai departe în drumul meu, fara o destinatie definita.

Ce sunete stridente rasuna într-o cafenea, nu departe de coltul de strada unde zace nefericitul cersetor. Sunt râsete violente care plesnesc aerul si se pierd cu ecouri adânci în galagia strazii. Cine are bani, îsi permite, gândesc si merg mai departe trecând prin fata cafenelei unde zaresc chipurile celor ce nu au girja zilei de mâine.

 Ciudat lucru banul. Totul graviteaza în jurul lui în aceste timpuri. Unii au prea multi bani iar altii deloc. Ce existenta trista au unii împovarati si la pamânt, care se zbat pentru a reusi sa reziste; ce greutate coplesitoare se afla pe umerii acestora.

„Doamne, vino Doamne,/ Sa vezi ce-a mai ramas din oameni…” îmi suna în minte aceste versuri atât de sincere si sonore. Daca bogatia materiala lipseste multora dintre noi, macar sa mai pastram în suflete bogatia care nu se poate numara sau cântari-bogatia spirituala, menita sa ne înalte deasupra a tot ce e necurat si nedemn.

  Gândurile ma framânta mistuitor si totusi atentia îmi e acaparata de un miros îmbietor de mâncare calda. M-a opresc si zaresc prin vitrina unui restaurant oameni îmbracati bine, servind prânzul, poate. Soarele e sus si realizez ca astazi nu am mâncat nimic, doar am hoinarit fara un scop anume când puteam sa îmi caut ceva de lucru. Astazi e prea târziu, gândesc, si pasii mei o iau usor si calculat pe drumul spre casa.

Acelasi drum, aceeasi oameni tacuti si grabiti, aceeasi copii ai strazii. În aerul înabusitor al serii zabovesc un moment si ma întreb ce am facut bine si ce am facut rau astazi. Nimic – nu am facut nimic bine sau rau; nu este în puterea oamenilor simpli a face un bine semnificativ cuiva; adica ce bine poti sa faci, atâta timp cât buzunarele sunt goale, decât sa zâmbesti unui necajit cu înteleasa compasiune si compatimire si… atât. Si nici raul nu este savârsit e oricine ci doar de cei mai de joasa speta indivizi ai societatii. Dar atunci omul simplu este menit doar sa sufere si sa spere într-un viitor mai bun? Întins pe patul meu, în camera mea umila, închid ochii în speranta alungarii gândurilor chinuitoare.

 A mai trecut o zi si mâine alta la fel va veni, aici în România mea. Întunericul de smoala al noptii va disparea si dimineata razele sperantei vor rasari iarasi pe cerul framântat de nori…