UN OM NEBUN SI-ATÂT DE OM!

On February 5, 2012 By nelursIn InterviewLeave a comment

Roni CACIULARU

Convorbire cu ZOLTAN TERNER,

autorul recentei carti de succes:

„LUMEA DE SUB POD SI ZARVA EI”

Roni CACIULARU: V-am citit cartea recent aparuta la Bucuresti si trebuie sa recunosc ca am avut un „soc”. Pozitiv. Socul viitorului. Si al prezentului. Socul trecutului actual. Mi-a placut! Si, sincer sa fiu, m-a surprins. Si m-a pus pe gânduri. In final, mi-am spus: Cartea asta „Lumea de sub pod si zarva ei”, se cere recitita. Ea promite placeri noi si noi întelesuri. Te cheama la o noua patrundere. E ca o femeie aparte, atragatoare. Si ascunsa. Chiar si când o saruti. E o carte de senzational si de fantastic, de idei si trairi surprinzatoare; o carte profund umana, uneori prea profund, încât… ma cam sperie. Ca si autorul ei. Dar o face cu o anume dulceata intelectuala. Cartea are pe vino-ncoa’, te învaluie si te prinde. Te-aduce unde vrea si te lasa, apoi, sa te descurci. Sa te-ncurci si apoi sa ajungi la unele din concluziile autorului, adica la ale lui si ale tale. Adevarul e ca citind „maratonul narativ”, cum numiti pe drept aceasta scriitura în proza, am încercat, domnule Zoltan Terner, sa va cunosc mai bine. Din pacate, n-am reusit, decât într-o oarecare masura. Am dat, spre bucuria mea, peste un Hamlet. Un fel de Hamlet, un întelept jucând cartea dementei, dubitativ si paradoxal, care stie, în esenta, foarte bine ce si cum. Dar care pune mereu întrebari, afirmând. Un Zoltan Terner care cântareste destinul lumii, întrebându-se si el, în felul sau specific, acum când toata lumea se apropie deprapastia existentei: „A fi sau a nu fi?”. Sunteti cam încifrat. Sunteti cam ascuns în dumneavoastra însiva. Repet: n-am reusit sa va cunosc în destula masura. Acesta este, de fapt, si scopul convorbirii noastre de acum: sa încerc sa va descifrez ceva mai bine. Cu scuzele de rigoare, dar mi se pare ca, în ochii unor cititori, apareti în postura de nebun. Un nebun bun, totusi nebun! Sunteti un Hamlet predestinat, dar poate ca trasaturi din Hamlet avem, în anumite privinte, fiecare dintre noi. De fapt, domnule ZoltanTerner, sunteti cunoscut ca eseist, regizor, cineast, poet, filozof, prozator. Si totusi, la-ntrebarea mea simpla „Cine sunteti?”, s-ar impune un raspuns. Poate chiar mai multe… Va propun sa pornim tocmai de la „nebunia” amintita. De acord?

Zoltan TERNER: Dupa un astfel de preambul, nu prea am încotro. Dar îti raspund: ai si n-ai destula dreptate, ai în destule dar nu în suficiente privinte, deci ai uneori dreptate. Modestia ma obliga sa primesc filtrate unele aprecieri prea pozitive (fie si daca numai sugerate). In esenta, despre orice om cu o puternica obsesie, se poate spune ca e „nebun”. Sa ne gândim la marii „nebuni” ai literaturii: Hamlet, Don Quijotte… Cum se manifesta nebunia mea? Levitez. Imi curat si îmi pieptan zilnic aripile. Nimic din ce e omenesc nu mi-e strain: gârâi, sughit, tusesc, grohai… Joc tontoroiul când aud gemetele lumii. Stau bine cu viata omeneasca, mai ales atunci când ma închipui a fi un câine credincios. Imi plac si ma nelinistesctautologiile. „A” este „A”, adica identitatea a ceva cu sine mi se pare un mister de nepatruns si o imposibilitate. Repet mereu, mirându-ma de fiecare data, ca ceea ce este, chiar este cu adevarat. Ma uimeste de fiecare data faptul ca reuseste sa existe chiar si ceea ce mi se pare a fi un miracol. Ma gândesc cu groaza ca tot ce fiinteaza ar putea sa nu mai fie. Ca miracolul Fiintei poate sa ia sfârsit. Mi se mai nazare ca si imposibilul e posibil. Ca si inefabilul poate fi perceput. Ca si indicibilul poate fi exprimat. Nu ti se pare ca toate acestea sunt gânduri de narod, de netot? Sau de poet. Ori poate, cum ziceai, de nebun. Adica de firoscos. „Scos din fire”. Intelept iesit din minti! Om prin care vorbesc zeii. Un Iresponsabil. Un sfânt. Sau un Demon. Ori chiar Daimon-ul lui Socrate. Ori Mefisto al lui Faust. Ori Iluzia pe care o traia „Cavalerul tristei figuri”, sublimul nebun Don Quijotte de la Mancha. Cu prietenul sau, prostul binevoitor, plin de bun simt si blândete, Sancho Panza. Imi amintesc cu ce ma ocupam, când eram copil nebun. Cu chestii aiuristice. Intram cu capu-n gard. Tata zicea ca sunt bolund la capatâna. Bunicul ma linistea, laudându-ma pentru aiurelile mele. Bunicul ma îndemna sa fac pipi contra vântului, sa tai frunze la câini, sa numar stelele, sa vorbesc alandala, adica pasareste, profetic, poetic, mistic, aiuristic. Sa pictez lumea în culoarea vântului turbat. Sa ma scufund în balta cu papura si pipirig…Eram tralala si asa am ramas! Bunicul era la fel. De la el am învatat ca toate-n lume sunt paradoxale, adica sunt si „asa” si „invers”. Ca ce e aproape e departe, ca ce e rece e cald, ca ce e mare, e mic, ce zici ca vine, de fapt pleaca, iar ce e bun, e rau.Si viceversa. Desi parea serios si grav, bunicul era hâtru, vorbea în dodii, era un întelept de-a-ndoaselea, un fel de Cilibi Moise ceva mai habauc si mult mai profund. Tata spunea sa ma-nvat minte. Iar eu ma dezvatam ne-cuminte. Si acum asta fac. Gândesc de-a curmezisul, în raspar, înnot contra curentului. Inca nu m-am dat pe brazda. Si nici n-am de gând, cu toate ca împlinesc, ca mâine, 80 de ani! Tata spunea mereu sa-mi bag mintile în cap, iar eu mi le scoteam din cap.

Roni CACIULARU: Le scoateti din cap si acum, iar ele devin eseuri, filme, povestiri, versuri… Cartea de curând aparuta („Lumea de sub pod si zarva ei”) este, de exemplu, un succes incontestabil. Face valuri, cum se spune. Ma gândesc, printre altele, si la Colocviul de la Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Româna, condus cu inteligenta si subtilitate de Profesor Doctor Honoris Causa, Andrei Strihan. S-au implicat acolo, la o buna temperatura intelectuala, numerosi scriitori si distinsi oameni de cultura. Dovada ca scrisul dumneavoastra este percutant, incitant, intrigant. Apropo, de ce scrieti?

Zoltan TERNER: Imi place sa fiu singur… cu mine. Cu lumea din capul meu, cu capul din lumea mea. Si totusi, scrisul îl percep ca pe un risc si ca pe o penitenta. Când scriu, parca as tine în palma un cartof fierbinte. Asta ma tine treaz, viu, lucid, chiar în alerta uneori. Pe cale de a ma naste. Asta cred ca este scriitorul: mereu pe cale de a se naste, un amestecator de nori, un pieton descult pe carbuni încinsi. Dar asta se întâmpla doar la cei vânduti definitiv. Înhamati pe veci la jugul minunat al scrisului. Eu sunt doar un diletant. Ruda cu Pandele de la scularie, vecin cu bormasina de cartier. Agatat de frontispiciu, înscris la tabula rasa. N-am destule cuvinte sau am prea multe. Vin greu ori dau navala sa-mi ciuguleasca din palma. Sau sa-mi dreaga ochii cei nevazatori. Când îmi iese ceva ca lumea, am sentimentul rar si pretios ca scrisul ma daruie mie însumi, sau ca îmi restituie sinele. Asta face scrisul, în ultima instanta, te restituie pe tine tie însuti. Repet: asta se poate spune numaidaca e vorba de un adevarat scriitor. Poate sunt si eu, când si când, o asemenea struto-camila. Chestia asta n-am descoperit-o acum, la spartul târgului. Dar trag tare abia acum, aproape de stinsul felinarelor.

Roni CACIULARU: Dupa felinare pot urma becuri, neoane, lampi fluorescente… Iar literatura prelungeste lumina, chiar si-n timp.

Zoltan TERNER: Nu fac din umorile mele literatura. Mai degraba din viziuni, naluciri si obsesii. Din chinuitoarele mele pierderi sau din gaselnitele care ma urmaresc. Nu din cele fixe. Ma mândresc cu faptul ca nu am idei fixe. Pentru asta sunt taxat de schimbator de sine în pareri. Eu, pur si simplu, mi le revizuiesc. Altfel as plonja în senilitate. În scleroza vârstei a paispea. M-as repeta la infinit. Cazând în pacatul de a gândi, îmi aleg cuvintele. Ma bâlbâi. Nu am ticuri verbale. Nu am formule prestabilite. Am grija sa ma feresc de clisee. Totusi, uneori pic si eu în capcana câte unui cliseu. O clipa de neatentie si…

Roni CACIULARU: Sa recunoastem ca ne place mai mult ceea ce facem fiecare din noi, si mai putin ce-i al altora. Ceea ce e bine dar, mai ales, daunator. Arghezi scrisese – si câta dreptate are: „E parca un facut ca nimanui/ Sa nu-i miroase murdaria lui,/ Pe când, pe vrute sau nevrute,/ Parfumul altuia îi pute” („Inscriptie pe un flacon de cristal”). Nu-i usor sa-ti recunosti, nu numai calitatile, ci si propria prostie. Ca nu suntem numai destepti, ci si prosti. Importanta e proportia.

Zoltan TERNER: Dublul sau Triplul meu, într-adevar, nu recunoaste întotdeauna ca nu întelege. Îl înteleg. Accepta greu ca ar avea si defecte. Inteleg si asta. Adica e de înteles. Asa e omeneste. In orice om exista dorinta de a apare în lume mai bun decât este, mai frumos, mai destept. Asta-i de când lumea. Spunându-i cuiva ca e prost – chiar daca faptul e vizibil pentru oricine – echivaleaza cu o insulta. In fond, cine esti tu sa apreciezi nivelul de inteligenta sau de neghiobie al unui om? Nu-ti cunosti sau nu recunosti propria prostie, dar pretinzi de la altuls-o faca

Roni CACIULARU: Deci, nu-i spui omului tot ce crezi despre el?

Zoltan TERNER: Anumite lucruri le pastrez numaipentru mine, sau nici macar pentru mine. Si, de altfel, de când a început sa-mi dea târcoale senectutea, m-am jurat sa ma dezvat de naravul de a judeca oamenii din jurul meu. Oamenii trebuie întelesi, nu judecati. Cine are caderea sa ridice primul piatra? Cine are autoritatea morala sa condamne pe semenul sau?

Roni CACIULARU: In acest context, care este relatia lui Zoltan Terner cu el însusi?

Zoltan TERNER: Când ma asez fata catre fata cu mine însumi, îmi apar ca în ochii unui vecin. Sau ai unui trecator oarecare. Eu si umbra mea. Eu si corpul meu, mâna mea, fata mea. Chipul meu de nerecunoscut. Relatiile dintre mine si strainul din mine sunt, în general, destul de complicate, adeseori de nedescâlcit. Uneori, între mine si mine e un adevarat razboi rece. Alteori – seisme. Ciocniri. Tornade si alte fenomene climatice extreme. Nu sunt un ascet si nici nu practic violentarea sinelui. Nu beau si nu ma droghez. M-am lasat si de fumat acum treiscinci de ani. Nu stiu sa fi trecut prin derive morale. Consum fermenti sufletesti tot mai bine distilati. Nu stiu daca si cât sunt de drept cu mine. Am la activ si autogoluri. Am jucat cu mine si la remiza. Chiar si în anul optzeci al vietii ma mai joc cu mine de-a câinele si pisica. Sau si mai rau, de-a soricelul caruia i se arata, periodic, motanul.

Roni CACIULARU: Saracu’ de dumneavoastra! Numai ca un soricel, sau chiar un guzgan, nu consuma „fermenti sufletesti bine distilati”. Care „soricel”, domnule Zoltan Terner?! Unul cu zeci de premii cinematografice si literare? Ala-i soricel? Sunteti o forta intelectuala, un om toba de carte, un creator cu succese. Aproape pe tot ce ati pus mâna, ati reusit. Si înca cu brio! Dialogând cu dumneavoastra însiva, vorbiti cu o lume întreaga. Cum sa va sperie vreo mâta insignifianta?! Va rog , lasati delicatetea si spuneti-mi cu mâna pe inima, tocmai pornind de la dimensiunile pozitive reale, evidente ( dar si de la unele ascunse în intimitatea dumneavoastra): ce nu va place la Zoltan Terner ?

Zoltan TERNER: Ce sa spun despre mine, acela pe care nu îl plac?! Ca îl cam detest. Exista si un Zoltan Terner mereu nesatul de hrana mintala…

Roni CACIULARU: Asta suna mai mult a lauda.

Zoltan TERNER: Ai dreptate. Asa-i cum zici! De-aia nu-l pot suferi. Cade în prosteasca fudulie. E voinic la proiecte si trândav la fapte, se complace în comoditate, e neînstare sa se hotarasca la un singur drum, vrea sa le încerce pe toate, împrastiindu-se în toate vânturile. N-are destula rabdare sa ajunga la miez, la esenta, la sâmbure. E fricos si excesiv de timid. Sau de arogant. Este ori prea tolerant cu sine, ori excesiv de pretentios si deaspru. In momentul în care îsi pierde simtul desertaciunii, cu greu îl mai pot suferi. Mai vrei sa continui? Mai am ocari pentru cel care sunt si care nu sunt.

Roni CACIULARU: Nu. Dar as vrea sa-mi spuneti ce regretati din viata dumneavoastra.

Zoltan TERNER: Timpul pierdut cu fleacuri. Ocaziile pierdute. In masura în care le cunosc. Regret ca n-am scris cartile pe care le-am trait în închipuire si as fi putut sa le scriu. Regret filmele pe care le-am visat si cred ca as fi fost în stare sa le realizez. Pe unele nu le-am povestit nici prietenilor. Pe altele, nici mie însumi…

Roni CACIULARU: Sunteti un om prietenos, domnule Terner? Aveti prieteni adevarati?

Zoltan TERNER: Am vocatia, amchiar cultul prieteniei. Ma bucur de câteva prietenii care dureaza de o viata si jumatate. Am prieteni din copilarie cu care comunic telepatic chiar si la mii de kilometri. Cred în existenta unor suflete-pereche. Am experimentat miracolul coexistentei pe aceeasi lungime de unda. Am fost atent, desi nu întotdeauna îndeajuns, la însotiri. S-a întâmplat ca, din sminteala, sa mai cad în capcana unor însotiri proaste. Astea de acum, din aceasta perioada, mi se par bune. De exemplu, Eugen Campus, Ion Stiubea, Dorel Schor, Miriam si Eli Cojocaru… Dar am si prieteni virtuali, datând înca din tinerete. Si cu ei ma întâlnesc mereu: Montaigne, Heine, Rilke, Baudelaire. Mai recenti – Kafka, Camus, Borges. As fi fost fericit sa le pot strânge mâna si sa le spun cât de tare îi iubesc si îi admir. Apropo, tot în aceasta perioada îi reîntâlnesc si stau la taifas si cu alti vechi prieteni, pe numeGogol, Flaubert, Gide, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Bulgakov. Recitesc si filozofie. „Constiinta nefericita” a lui Fundoianu am reluat-o a nu stiu câta oara, în ultimii zece ani. La fel – cartile lui Ortega Y Gasset, febletea mea în materie de eseistica filozofica. Si pentruca am trecut de la prietenii mei în carne si oase, la cei tot vii, din carti, cu care îmi umplu sufletul si o buna parte din timpul meu, vreau sa-ti spun cu mândrie ca am aici, în casa, lânga mine, cu mine, toate marile carti ale omenirii – multe dintre ele în format electronic. Copil fiind, ori adolescent, citeam calare, citeam în caruta care troncanea alene pe-nserate; mai târziu – în troleibuz, în tren, sau flanând pe aleile Cismigiului. Chiar si în somn visam ca citesc. Ma umpleam de realitatea din preajma. Ma istoveau dragostele din podul cu fân de deasupra grajdului (întelegi, desigur, ca ma refer la o parte din tineretea mea!). Cititul din marea carte a vietii ma înnebunea, deopotriva cu buchisitul cartilor. Citeam de toate si întelegeam mai nimic. La pasune, cu calul; cu gâstele; la pescuit… Era fericirea! Aveam si carte, visând si meditând la ea, aveam si viata frematând în mine si în jurul meu…

Roni CACIULARU: Nu vreau sa-ntrerup fluxul amintirilor, chiar daca alunecam putin de la întrebarea mea. Imi permit doar sa subliniez ce patima mare este cartea pentru dumneavoastra.

Zoltan TERNER: Ce sa fac?! Biografia mea e jalonata de lecturile care m-au format. Nu ma laud cu femeile pe care le-am cucerit, ci cu cartile care m-au sedus ele pe mine. Cum sa nu ma fudulesc cu patima mea pentru carte, din moment ce ma socotesc, în privinta culturii europene, prima generatie a familiei mele „iesita în lume”?! Tata era taran. N-a citit o carte-n viata lui. Dar era doldora de anecdote si povestiri pe care le servea cu un farmec inegalabil. Eu ma consider, fata de el, prima generatie încaltata. N-am avut în familie nici medici, nici avocati, nici bancheri. Dar bunicul dinspre mama, despre care ti-am mai vorbit, bunicul „haham”, cu stiinta de carte a unui mare rabin, el da! – a fost un intelectual, un erudit, un întelept. Asa nebun cum se straduia sa para.

Roni CACIULARU: Si-asa, cu-n bunic bolund, pe care îl aveti mereu în suflet si în cap, ati trecut prin lume, prin viata… Mâine-le de ieri a devenit azi. Sunteti multumit de viata dumneavoastra, domnule Zoltan Terner? Mai exact, sunteti multumit de biografia dumneavoastra spirituala?

Zoltan TERNER: N-am motive serioase sa nu fiu. Daca as zice „Aduceti cerneala,/ sa facem socoteala”, cum spune Arghezi, pe care vad ca-l iubesti si dumneata, as spune ca am vazut principalele muzee ale lumii. Am cunoscut la fata locului toate monumentele culturii universale, visate de mine înca din copilarie: Acropole, Marile Piramide, Valea Regilor, Sfânta Sofia, cele mai frumoase catedrale gotice… Doar în Mexic, India si la Zidul Chinezesc n-am ajuns. Dar nici n-am dorit foarte tare. Am citit marile carti, inclusiv Poemul lui Ghilgames si Ramayana. Am frecventat texte ale marilor întelepti si filozofi. M-am cufundat în istoria artelor, fizica atomica, cosmologie, psihologie si antropologie. Facând filme despre Einstein, am învatat cu pasiune Teoria Relativitatii. Mi-a fost dat sa înteleg câte ceva esential despre om si lume. Sa-ti spun sincer, n-am urmarit reusite materiale sau sociale. N-am alergat cu limba scoasa dupa bani sau obiecte. Am convietuit cu Don Quijotte. Dar, din pacate, n-am fost îndeajuns de nebun sa ma bat cu morile de vânt. Am avut întrebari comune cu Micul Print. I-am fost partas de nedumeriri lui Alisa înTara Minunilor . In mine au salasluit un visator si un lucid. Fiecare dintre acestia având momente de prea-prea si de foarte-foarte. Si tot vorbind de viata mea, trebuie sa recunosc ca am avut si norocul de a face ceea ce ma pasiona: filme. M-am jucat de-a imaginile. Am avut un hobby destul de bine platit. Ma duceam cu placere la „munca”. Retine te rog, n-am avut niciodata sefi. Si am mai avut un mare noroc: am întâlnit si am ramas cu femeia vietii mele.

Roni CACIULARU: As vrea sa revenim putin la ce am mai discutat mai înainte. V-ar deranja sa va referiti la neputintele, la nerealizarile dumneavoastra?

Zoltan TERNER: Ma întorc la neputinta mea de a ma limita, de a alege. M-am dedulcit aproape cu toate cele ale cunoasterii: biologie,chimie, psihologie, mitologie, filozofie, mistica, estetica, lingvistica… Singurele stiinte care m-au lasat indiferent au fost cele tehnice, economice, medicale, cartografia si turismul. Nici geografia nu ma pasionat. N-am fost un elev silitor. Adica n-am facut nimic în sila… Ma gândesc la ce m-ai întrebat, la hibele mele ca om, si-mi dau seama, înca o data, ca n-am stiut niciodata sa cultiv „relatiile” sus puse si influente. Ma tem mai tare de oameni decât de câini. Ma multumesc cu raul, de teama si mai raului. Repet vorba tatalui meu: „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Si înca o vorba de-a lui: „Las-ca-i bine si-asa rau.” Neputinte mele? Nestiintele mele? Multe dintre cele practicate de oameni eu nu le stiu si nu le pot face. Nu stiu sa înnot, sa joc poker, sa trag cu pusca, sa pescuiesc în ape tulburi, sa laud prostia si ticalosia. Si chiar daca ma repet: sunt timid, rusinos cu nerusinare. Pot spune si eu ca Arthur Rimbaud: „Par delicatesse j’ai perdu ma vie”. Metehnele care mi-au casunat mult în viata au fost timiditatea excesiva, hipersensibilitatea. Am fost prea simtitor si prea repede scos din fire. Am suferit, cum s-ar zice, de un grad ridicat de seismicitate. De când ma stiu. Dar nu fac pagube în jur. Sunt un nestapânit, oarecum stapân pe sine. Fac exercitii sa ma tin în frâu, dar rezultatele sunt partiale. Si, mai presus de toate, ma simt uneori mult prea înlantuit de viata mea. Nu am loc de întors. Din pacate, fac prea dese pariuri cu viata. Iar când pierd, ma arunc în pariuri si mai si…

Roni CACIULARU: Ar fi înca multe sa va-ntreb. Dar trebuie sa punem, odata si o data, punct. Suntem datori, cu totii, unui punct. De final. Când vrem, dar mai ales când nu vrem. Daca ar fi sa încercati o schita de portret a lui Zoltan Terner, cam cum ar fi ea?

Zoltan TERNER: Dar pâna acum, ce-am facut?

Roni CACIULARU: Totusi, eu sunt convins ca ati mai avea de adaugat…

Zoltan TERNER: Ar fi niste tuse, cu lumini si umbre, poate mai mult umbre; si niste linii de contur. S-a afirmat ca as fi erudit. Vreau sa stii ca nu dau doi bani pe eruditie si nu cred nici o iota din ce se spune despre stiinta mea. La ce foloseste sa stii? Trebuie sa si intelegi ce stii. Altfel esti un computer, adica un geniu imbecil. Autoportret? Si înca sincer! Nu e o treaba usoara. As putea sa-ti spun ca ma fascineaza scânteierile jucause ale ideilor. Si curgerea formelor. Vibratia culorilor. Reverberatiile cuvintelor. Sunt fascinat de infinitatea de oglindiri ale lumii. Si stii ceva? Ma farmeca ideile si simtamintele indicibile, expresiile ambigue, lumile cetoase, inefabilul, misteriosul, tainele tainelor. Concomitent, sunt prapastios, închipui scenarii peste scenarii, sunt de-adreptul bolnav de „scenarita”. Merg pâna la ultimele consecinte ale unei temeri. Sunt perfectionist peste masura. Sunt avid de toate cele nemateriale: ahtiat dupa idei si cuvinte, jinduitor de întelesuri, hraparet la frumusete, vesnic nesatul de luminile neîntelegerii lumii. Am fost totusi – si am ramas! – un risipitor. Nu sunt parcimonios: urasc zgârcenia, reticentele, masura farmaceutica, rezervele si insinuarile. Nu-mi plac oamenii prea moderati.

Ma fascineaza tot ce e nemasurat. Masurile ma lasa rece. Cred ca numai nemasura merita suprema admiratie. Sublimul, geniul, capodopera, Divinitatea, absolutul, infinitul nu au masura. In rest, ce sa zic? M-am nascut stângaci. Am devenit ambidextru. Nu am platfus. Nu sunt miop, decât când ma prefac ca sunt. Nu sunt sportiv si nici jucator la loto. Si înca ceva, care îmi cam da de furca si-mi cam face nume rau: sunt plin de contradictii. Cred ca se observa si în convorbirea noastra. Ti-am mai spus: am multe certuri cu mine. Am si zile când fac pace cu mine si ma simt oarecum multumit cu persoana mea. Pastrez o relatie amiabila cu mine. Dar nu tine mult. Ma trezesc izbindu-ma de neputintele mele, de limitele mele, de prostia mea. In general, nu ma plictisesc cu mine însumi. Asta e unul din marile mele noroace. Dar nu prea stiu sa-mi pun lacat la gura. Mi se-ntâmpla sa fac si oaresicare abuz de ego. Sa las nestrunite orgoliile mele.Ca orice om cu limitele lui, si eu realizez ca am facut o prostie numai dupa ce am facut-o. Am „mintea românului cea de pe urma”. Mediocritatea mea are si momente de uitare de sine si de salturi în golul necunoscutului, adica iesiri din conditia mediocra. Am destule hibe. Sunt retractil, recalcitrant, capricios, alunecos, obscur si neprevazut. Am fost si am ramas pentru mine o enigma, un misterios necunoscut. Stiu totusi câte ceva despre mine. Cred ca rau nu sunt în stare sa fac nimanui. Nu stiu sa fi facut vreodata. Mai degraba invers. Totusi, sa supar pe cineva, mi s-a mai întâmplat. Nici nu e greu. Oamenii sunt suparaciosi. Iar eu, printre ei. Dar mie îmi trece repede. Si stiu sa iert. Mai e ceva. Nu duc lipsa de prostie personala, la purtator. Altfel, ce m-as face? As fi într-o minoritate insuportabila. Din moment ce prostia conduce lumea, de ce sa nu fiu si eu în clasa conducatoare?

Roni CACIULARU: Mi-ati subliniat atâtea defecte pe care considerati ca le aveti!… Nu stiu cum se face, dar ele se-ntorc, pâna la urma, tot în favoarea dumneavoastra. Aveti un farmec aproape mistic si un mister mai mult luminos. Cel putin asa mi se pare mie. De fapt, ati conturat aici un portret, mai ales spiritual, convingator si neconventional, al lui Zoltan Terner. Asta am si vrut! Va multumesc. Dar nu pot sa nu va spun ca, personal, ma cam tem de dumneavoastra. Pentruca nu stiu cine sunteti. Nu stiu, pur si simplu!… La urma urmei – nu va cunosc. Ar trebui sa mai vorbim…

Zoltan TERNER: Cu placere.

A consemnat,

Roni CACIULARU

Israel, februarie 2012

TARZAN MAIDANEZUL

On August 23, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

Ovidiu CREANGA

Daniel când se ducea la joaca în Cismigiu venea calare pe un dulau voinic dar blajin care nu se scutura ca sa se scape de calaret… dar cred ca îi place si lui sa fie calarit de Daniel.

Toti copiii, si nu numai copiii îl stiiau si îl iubeau ca era un câine bine crescut, prietenos cu oamenii si culmea, era prietenos si cu alte animale. Nu se lua dupa pisici, veverite, iepurasi si alte vietuitoare pe care le întâlnea. „Specialistii” spuneau ca ar fi o corcitura între un Rottweiler si un Labrador. Rottweiler e o rasa germana, si Labrador o rasa canadiana. Deci Tarzan al nostru, cu toate ca era un maidanez cules de pe strada putem spune ca era de vita nobila. De fapt nu de pe strada… ci din Cismigiu! Veti vedea cum a ajuns acolo.

Povestea lui e cât se poate de interesanta, sa o ascultati si o sa-mi dati dreptate. Acum vreo doi ani, Daniel care atunci avea 5 anisori, a iesit cu parintii sa se plimbe prin Cismigiu. Ei locuiau într-un bloc care dadea în parc. Deodata au auzit un scâncet stins ce venea de sub o banca. Daniel a dat o fuga sa vada cine plânge. Era în catel mic cât un pisoi, slab numai piele si os, si tremura din tot corpul ca era cam racoare… Daniel nu a stat pe gânduri, s-a aplecat si l-a luat în brate. Parintii nu prea au fost de acord. Daniel i-a pus numele Tarzan.

– Daniel da-l jos! Singur e plin de purici si o sa te umple si pe tine. Daca vrei catel o sa-ti cumparam unul de la un crescator de câini, care sa ne dea si un certificat de sanatate… Te pomenesti ca jigodiuta asta mica are si vre-o boala.

– Eu pe asta îl vreau! Tocmai ca e atât de nenorocit… Eu vreau sa-l salvez, ca daca sta aici va muri sigur.

Daniel vorbea ca un întelept. L-a luat strâns în brate si la învelit cu paltonul cu care era îmbracat. Catelul nu a mai plâns s-a gudurat si la pupat pe Ionel pe obraz gest de recunostinta. Parintii s-au înduplecat. L-au dus la veterinar care i-a dat ceva ca sa elimine presupusii viermi intestinali. Acesta i-a pus o zgarda la gât care alunga puricii si i-a facut toate vaccinurile care se fac la catei. Au cumparat mâncare speciala pentru catei mici si în vre-o doua saptamâni Tarzan s-a înzdranvenit. Daniel zor nevoie sa doarma cu el în pat, catelul era curat, si dormea tun pâna dimineta, învelit cu grija de Daniel. Cred ca Tarzan avea vre-o sase luni. Era un catelandru frumos cu parul de culoare caramizie, nici maro, nici rosu, si era scurt de parca era de foca. Tarzan era jucaus ca i-a cucerit si pe parinti si toti acum îl iubeau si el îi iubea pe toti… Ce mai, devenise un membru al familiei.

Era cam pe la miezul noptii, Daniel dormea dus, însa Tarzan era treaz si statea în pat în capul oaselor, adica în popou si îl zgâltâia delicat pe Daniel sa-l trezeasca. Daniel s-a trezit, dar înca era buimac de somn. Dupa ce si-a revenit, cu uimire, l-a auzit pe Tarzan ca vorbeste:

– Daniel sa nu te sperii, eu am sa-ti spun povestea mea care trebuie sa o stii numai tu. Numai tu trebuie sa stii ca eu înteleg tot ce se vorbeste si pot vorbi si eu.

– Vai, Tarzan… Sunt uimit! Este ceva nemapomenit. Ard de nerabdare sa stiu povestea ta care cred ca e minunata.

– Daca e sau nu minunata ai sa judeci tu, dar ce am sa-ti spun sa ramâna între noi si sa pastrezi acest secret, ca daca-l spui cuiva toata vraja se topeste si eu nu voi mai putea sa vorbesc si sa gândesc omeneste! Promiti?

– Desigur ca promit! ?i nu am sa spun nici la gradinita… cu toate ca as fi tare mândru daca prietenii mei ar sti ce catel fantastic am eu.

– Deci fii atent la ce spun eu si daca se aude vre-un zgomot sau vine cineva ne facem ca dormim.

– Ieri, tot cam pe la ora asta, aproape de miezul noptii, tu dormeai tun… dar eu am simtit ca e cineva în camera, si într-adevar am zarit un omusor cu o barba lunga cu care era încins. În camera noastra era numai luminita aia mica de noapte, acum am sa povestesc asa cum am vorbit cu el.

– Cine esti tu si la ce ai venit la noi tiptil si la miezul noptii? Am constat cu uimire ca puteam vorbi omeneste, el s-a asezat la capul patului înspre partea unde dorm eu. Tu dormeai tun si cred ca visai ceva ca… mormaiai.

– Pe mine ma cheama Mos Poveste Barbalunga si Dumnezeu m-a lasat pe Pamânt sa spun povesti copiilor si sa ajut pe cei nevoiasi. ?tiu ca erai disperat si plângeai sub o banca în Cismigiu, plânsul tau m-a facut imediat sa fiu binefacatorul tau. Eu l-am îndreptat pe Daniel spre locul în care sufereai tu. Eu l-am urmarit si l-am ajutatat fara sa stie el, pâna te-ai inzdravenit tu. Am venit sa-ti spun ca te-am înzestrat cu darul vorbirii, dar numai când vorbesti cu Daniel! Cu altii esti catel ca toti cateii. Sa stii ca mamica ta Molda, traieste! A scos-o de la hingheri o familie de oameni cumsecade care stau nu departe de aici. S-ar putea sa îi întâlniti ca si ei vin si o plimba pe Molda în Cismigiu. Daca ai sa te întâlnesti cu mamica ta, sa nu te dai de gol, sa fii catel ca toti cateii. De câte ori vei avea nevoie de un ajutor, sa te gâdesti la mine si eu te ajut, si când nu ne vede nimeni poate am sa si vin. Sa-i spui lui Daniel ca peste doua saptamâni am sa vin noaptea sa vorbescu cu amândoi, si cu tine si cu Daniel. Te-am înzestrat cu darul vorbirii deoarece si tu si Daniel sunteti buni prieteni si nu faceti rau la nimeni. Tu nu fugaresti pisicile si veveritele, iar Daniel câteodata da pachetelul lui de mâncare la vre-un pisoi sau catel. Acum plec… Ramâi cu bine si saruta-l pe Daniel din partea mea, si sa-i spui tot!

M-a sarutat pe frunte eu i-am sarutat mâna si s-a topit ca o naluca.

– Draga Tarzan sunt pur si simplu uluit, nu am mai auzit o poveste atât de frumoasa, ard de nerabdare sa ne întâlnim cu Mos Poveste Barbalunga sa vorbesc si eu cu el! Din povestirea ta trebuie sa fie un om minunat.

– În doua saptamâni va fi aici si atunci poti vorbi cât vrei cu el ca si el vrea sa te vada fiindca te iubeste si pe tine ca si pe mine.

Doua saptamâni au trecut foarte încet pentru prietenii nostri. În acest timp Daniel se ducea la gradinita. El a pastrat acest secret arzator cu toate ca ar fi vrut sa spuna la toata lumea ce catel nazdravan are el. ?i a venit si ziua în care trebuia sa soseasca Mos Poveste Barbalunga. Era miezul noptii! Abia cântasera cocosii… Daniel si Tarzan nu adormisera înca si-l ateptau pe mosul cel extraordinar. Deodata si-au dat seama ca mosu era in camera lor.

– Bine v-am gasit dragii mosului, iata am venit si eu si putem sta de vorba cât vreti voi.

– Bine ai venit Mos Poveste Barbalunga, noi te asteptam cu inima la gura! au raspuns amândoi odata… si acum vorbeau între ei cine sa înceapa sa-i puna întrebari. A început Tarzan, care era mai familiar cu mosu’ ca mai vorbise cu el… ?i… începe:

– Mos Poveste Barbalunga, eu nu am apucat sa stiu povestea vietii mele pâna am ajuns zgribulit sub o banca, în Cismigiu. Cred ca matale care le stii pe toate stii si povestea vietii mele?

– Desigur ca o stiu dragul Mosului. Tu de fapt nu esti un maidanez fiindca taticul tau este un Rottweiler rasa pura si mamica ta este un Labrador tot rasa pura. Deci tu esti, cum zic englezii, un „Mix” sau un „Metis”, însa esti un catel vita nobila… Uite cum ai ajuns disperat sub o banca în Cismigiu! Famila voastra, adica mamica ta Molda si cei sapte puisori ai ei, adica tu cu fratiorii si surioarele tale – trei baietei si patru fetite – locuiati la stapânul vostru pe care îl chema George Roca. Stapânul vostru era un domn tânar si chipes… de mureau fetele de dragul lui! Era destept tare! Cred ca era avocat la baza si avea o functie mare la un minister. Deoarece George era foarte destept… iar seful lui, un prostanac notoriu – dar ruda cu ministrul – acesta îl invidia si îl persecuta gasindu-i mereu nod în papura. Atunci stapânul vostru s-a gândit ca cel mai bun lucru e sa plece din tara.

Ce sa faca cu voi? A gasit stapâni de treaba si i-a dat pe toti fratii si surorile tale pe la case de vaza, iar pe tine si pe mamica v-au dat unei distinse doamne cu care era de mult prieten… si ea mare iubitoare de animale! Aceasta doamna se numea Elena Buica si era cunoscuta de catre toata lumea ca Buni. Probabil ca vreun nepot caruia îi era bunica i-a pus numele acesta sau si-a castigat precla deoarece era buna cu toti! Buni avea o gospodarioara suficient de mare pentru nevoile ei si ale voastre. Ce avea Buni mai deosebit era… o gradina mare în care tu si mamica ta alergati si va hârjoneati toata ziulica. Noua stapâna va iubea foarte mult si avea o grija deosebita de voi. Buni avea în vecini doua fetite si un baietel care veneau mereu si se jucau cu voi. Mai avea si o fata plecata de multi ani în Canada… care avea si ea mare nevoie de ajutorul mama ei deorece nu stia pe unde sa-si scoata camesa de ocupata ce era cu trei copii mititei si cu unul mic-mic… pe care i-l adusese barza de curând.

Asa ca, Buni nu a avut încotro si a trebuit sa plece. Trebuia sa faca ceva cu voi, adica cu tine si cu mamica ta Molda. In fundul gradinii lu’ Buni era o casuta mica în care locuia o batrâna… fosta mare boieroaica, dar care saracise deoarece avusese un barbat care i-a pierdut toata averea la carti si care de las ce era… a fugit în America unde i-a pierit urma. Biata Polixenia, ca asa o chema, traia din ce mai vindea… câte-un lucru din casa. Fosta boieroaica avea un suflet de aur si iubea nespus animalele, în special câinii. Avusese multi la viata ei! Ei i-a cadorisit Buni pe Molda si pe tine Tarzane… înainte de a pleca în Canada.

Biata batrâna îsi împartea bucatica de pâine cu cele doua vietati si se întelegeau foarte bine! Într-o zi a facut o paralizie cerebrala si ambulanta a dus-o la spital. Prietenii nostri Molda si Tarzan – adica tu cu mamitica ta – au stat trei zile flamânzi în casa apoi au iesit pe strada cautând de mâncare prin gunoaie. Pe Molda au prins-o higherii, iar tu Tarzane te-ai refugiat sub o banca în Cismigiu. Pe Molda au scos-o dela hingheri niste oameni cu suflet iar pe Tarzan l-ai gasit si l-ai salvat tu Daniel.

Atât Tarzan cât si Daniel au ramas foarte impresionati de povestea batrânului. Daniel nu s-a mai putut abtine si s-a dus si l-a imbratisat pe Mos Poveste Barbalunga si apoi pe Tarzan pretenul lui nedespartit.

– Mos Poveste Barbalunga, povestea asta m-a uns la suflet! Îmi dadeam eu seama ca Tarzan nu este un maidanez si am avut dreptate. Iti multumesc din suflet.

– ?i eu îti multumesc Mos Poveste Barbalunga, ca mi-ai spus povestea mea… dar stii cumva ce o fi facând stapânul nostru George?

– Dee suparare, a plecat la capatul pamântului, tocmai în ?ara Cangurului! S-a stabilit la Sydney un oras mare si frumos! S-a însurat cu o fata minunata… dar duce dorul de meleagurile natale si de cei lasati acasa! Asa ca… s-a apucat de scris. Scrie povestea vietii sale! Fiecare avem povestea noastra… Pacat ca nu avem timp sa ne-o facem cunoscuta… ?i am uitat sa va spun… nu si-a mai cumparat niciodata vreun câine… Pentru a ramâne voi… vesnic în amintirea sa!

– Dar Buni!? Cu Buni ce s-a întâmplat?

– Buni a fost si este fericita în Canada! A scapat de singuratate… I-a crescut cu dragoste si mare grija pe toti cei patru nepotei… i-a învatat multe lucruri utile si chiar si româneste! Dupa ce a „iesit la pensie” si-a descoperit vocatia de a scrie carti si acum trece drept un scriitor important de limba româna.

Mos Poveste Barbalunga i-a sarutat cu dragoste pe amândoi si le-a spus ca o sa-i mai caute când cei doi vor mai avea nevoie de el, deoarece el va sti în orice clipa ce fac ei si îi va feri de necazuri. Apoi s-a topit parca nici nu ar fi trecut pe acolo.

***

Tarzan crestea vazând cu ochii… Cu timpul s-a facut un dulau mare, voinic si frumos! Într-o zi s-a întâlnit cu Molda în Cismigiu! Tarzan a recunoscut-o imediat! Ea era neschimbata pe când el crescuse mare-mare… Mama abia si-a dat seama ca are în fata unul dintre puii ei. Însa când s-a apropiat de el l-a recunoscut dupa miros si l-a pupat, adica l-a lins cu multa caldura, treaba pe care l-a impresionat pe Tarzan pâna la lacrimi. Acum, nu pot sa bag mâna-n foc ca si câteii plâng… dar sunt convins ca erau amandoi topiti de fericire!

Deci dupa cum am început povestea cu Daniel care umbla calare pe Tarzan tot asa o sfârsesc ca pe Daniel tot calare pe Tarzan îl las, dar nu pot sa nu marturisesc ca Mos Poveste Barbalunga m-a ajutat foarte mult la aceasta poveste.

MI-E DOR DE PRIMAVARA ROMÂNEASCA

On May 3, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

Pluteste în aer mireasma primaverii si mi s-a facut un dor nebun de primavara româneasca! Mi-e dor de primavara din timpul copilariei mele, de acel anotimp când striga zburdalnicia copilului din noi si ne cheama îndarat în tesatura de frumuseti ale primaverilor românesti. Copil batrân ce sunt! De primavara din satul copilariei mele mi-e dor, de Tiganestiul din Teleorman asezat în partea cea mai de sud a tarii unde poposea mai întâi primavara si simteam ca soarelele trezea din somnul lung al iernii toate fiintele pamântului perpetuând ritualul renasterii din fiecare primavara. Mi-e dor de curtea casei cu pasaretul foind si cotcodacind, de cocosul tantos dând rotocoale în jurul gainilor, de fluturii zburând în zig-zag, de ramurelele cu muguri gata sa plesneasca, de pisica ce mergea agale prin curte pâna o stârnea la goana câinele suparat ca i-a trecut chiar pe sub nas, de adierea usoara a unui vânticel strecurat printre crengile încarcate de floare si de zbor de albine, de zborul bondarilor dupa care alergam rupându-ne picioarele ca sa-i prindem si sa-i facem avioane, ori de gargaritele pe care le descântam surâzând cu o retinuta taina ca sa aflam dupa directia de zbor “încotro ne-om marita”. De florile caisului meu drag, de-o sema cu mine, mi-e tare dor. De fiorul cântecului unui cuc ce cânta ca nebunul fara oprire în nucul falnic din vecini mi-e dor, de rândunelele si berzele satului care îmi stârneau fascinatia migratiei, ca în povestirea “Bunicul” a lui Delavrancea, de soarele care se înalta vesel si plin de viata peste casa parinteasca, de florile pomilor, ale gradinilor si ale câmpului si de mirosul îmbatator al pamântului reavan, de zburdalniciile mieilor, iezisorilor, ale copiilor de seama mea cu care plecam la joaca si uitam sa mai ne întoarcem, iar strigatele si voia buna erau la ele acasa si de câte alte frumuseti simple, dar cu trairi adânci nu ma poarta adâncul dor al primaverilor copilariei.
Si de primavara Bucurestiului tineretii mele mi-e dor. Mi-e dor de Cismigiul încarcat de florile timpurii ale magnoliilor, cu iarba cruda si cu aleile mirosind a pamânt jilav, cu porumbeii gângurind, cu luciul lacului rasfrângând umbrele unduitoare ale salciilor înflorite sau apa valurind sub lopetile barcilor în care plutesc ca în vis îndragostitii, cu perechile înlantuite plimbându-se pe alei, cu toporasi si viorele si cu tigancusele vesele îmbiindu-te sa cumperi flori.
Mi-e dor de acele limpezimi de soare care ne fac mai tineri si aduc în atmosfera o stare de efervescenta si o dulce nebunie. Ma trezeam facând poezii, iar inima îmi cânta imnuri înaltatoare în cadenta iubirii. Primavara o simteam ca pe un miracol de care aveam nevoie, caci în el gaseam infinitul si simteam cum se plamadeste viata, acea viata care clocotea si în mine dând peste rascoale.
În visele mele, mai pastrez înca parfumul primaverilor tineretii mele si lumina care se limpezea si se facea floare în suflet.
Si de primaverile deplinei mele maturitati mi-e dor. Le pastrez si pe ele în tainitele sufletului. Cum sa uit, când începând din luna martie, primavara îmi trimitea primul semn – mirosul acestui anotimp, de verde crud, de vânt caldicel, de pamânt strapuns de firele de iarba. Apoi mi se parea ca aud cum creste firul ierbii, cum se desface floarea, cum se împrastie generoasa lumina din orice rasarit de soare. Parca auzeam urzeala vietii, iar noaptea parca auzeam muzica stelelor. Începeam sa simt dorinta de miscare. Totul mi se parea nou asa cum nu am mai vazut parca niciodata. Redescopeream lumea cu bucurie si ma redescopeream pe mine. Aveam impresia ca eu – omul neînsemnat de pâna atunci – devin alt om. Simteam ca prind puteri, ca devin mai usoara, transparenta, cu o puternica aspiratie de puritate, de generozitate. Simteam ca vreau sa darui mai mult, numai sa aiba cineva nevoie de acest dar al meu pornit din prea plinul inimii. Ma trezeam rostind cuvinte bune si frumoase si vorbeam cu sufletul în glas. Fetele vesele ale oamenilor erau oglinda sufletului meu. Îmi venea sa-mi iau zborul si pasii ma duceau parca pe sus, parca nu mai încapem în mine.
Primavara îmi sorbea sufletul cu culorile ei suave si îmi placea sa ma scald în lumina si în culorile ei. Ma scaldam si vibram în verdele regenerarii, culoarea vietii, a multumirii, a vindecarii si a concilierii contrariilor, a expansivitatii.
Ma scaldam si traiam intens în culoarea albastra, culoarea cerului senin, a aspiratiilor înalte, a trairilor interioare, a libertatii launtrice, a calmului, a iubirii altruiste, în acest anotimp al iubirii si al îndragostitilor. Îmi cârpeam sufletul cu petice de albastru.
Îmi placea sa ma scald în culoarea galbena, culoare vesela, culoarea luciditatii, a optimismului si a dragostei de viata, a cutezantei, a generozitatii, a initiativei si inventivitatii.
Îmi placea sa ma purific în culoarea alba a florilor de primavara, adevarat izvor de pace, de liniste si curatenie sufleteasca, un adevarat balsam pentru toate tensiunile emotionale care calmau gândurile si sentimentele, ma alina si ma facea sa simt încarcatura spirituala a lumii îngerilor, a aspiratiilor spre sublim.
Acum, în toamna vietii, pentru mine primavara este tot primavara si retraiesc visând pe rând toate etapele primaverilor vietii mele. Acestea s-au confundat cu cele ale tarâmurilor românesti pe care acum le privesc doar prin sita vremii din îndepartata Canada care îmi ofera multe satisfactii, dar nu si o primavara ca cea româneasca. Aici e o primavara scurta si precipitata, n-ai timp sa gusti pe îndelete, n-apuci sa ai acea stare de primavara cu acel farmec special ca în România si în special primavara în sat.
Si atunci, cum sa nu îmi fie dor de acea primavara româneasca ce trezea în mine o pofta Dumnezeiasca de viata si de neastâmpar si ma facea sa-mi ies din minti sau sa cânt cu gura mare asa cum cânta Tudor Gheorghe “Au înnebunit salcâmii/ De atîta primavara/… Au înnebunit salcâmii/ Si tu vrei sa fiu cuminte!”
Mi-e dor, mi-e dor nebun de toate câte-am spus mai sus si de înca multe altele nespuse si care nu vor sa mai stea cuminti în acele cuibare de taceri ale sufletului acum prins în vraja primaverii!

Elena Buica – Toronto, Canada

Lia Lungu aduce jucarii copiilor din Cismigiu

On December 21, 2010 By nelursIn Inspirational1 Comment

De Sfantul Nicoale, incanta auditoriul american cu colinde romanesti, intr-un concert la Biblioteca Queens din New York. In seara zilei de 18 decembrie, incanta publicul bucurestean strans in parcul Cismigiu, in fata scenei amenajate langa patinoar. Doamna Lia Lungu, caci despre ea este vorba, reuseste sa incalzeasca inimile iubitorilor de traditii, indiferent de ce parte a Oceanului Atlantic se afla. Cu o colectie de colinde vechi, stranse din toate colturile tarii, Lia Lungu imprastie bucuria sarbatorilor de iarna, prin cantul sau sincer si plin de dragoste. Si pentru ca darurile ei nu sunt numai cele muzicale, Lia a venit in Romania cu jucarii pentru copiii aflati la concertul din parcul Cismigiu, parc care a devenit si in acest decembrie taramul povestilor de iarna. Cel mai mare brad de Craciun din Bucuresti se afla la intrarea in parc, nelipsite fiind sania Mosului, Ieslea Nasterii Domnului si casa lui Mos Craciun (Fabrica de Ingeri din Chioscul central al Parcului Cismigiu). Din nou, Primaria Capitalei si ArCub reusesc sa ofere bucurestenilor un loc in care sa se reintalneasca cu personajele basmelor din copilarie, cu bucate traditionale, cu nelipsitul vin fiert, cu mesteri care isi expun rodul muncii lor si cu un program bogat, de la colindatori, coruri laice si religioase, la trupe folk si pop-rock, precum si numerosi solisti indragiti.
In aceasta atmosfera, Lia Lungu revine in Romania, asa cum o face in fiecare an, aducand cu ea salutul romanilor din New York si dorul lor de casa.
Madalina Corina Diaconu