Exegeza-ÎNTRE NASTERE SI ÎNVIERE – EXPERIENTA SUBLIMULUI MORTII ÎNTR-UN EXERCITIU CONTINUU

by CEZARINA ADAMESCU, AGERO

THEODOR DAMIAN, „Exercitii de înviere”, UNIVERSALIA, Bucuresti, 2009

Înca din titlul, foarte tentant, recunoastem atitudinea crestina a prelatului, omului si poetului Theodor Damian, cel care îi aduna pe scriitorii valorosi din întreaga lume, sub obladuirea revistei Lumina Lina, la colocvii de taina despre mântuire, Viata-Moarte-Înviere – Misterul credintei care se proclama la fiecare Sfânta Liturghie.
Si de aceasta data, dascalul sacerdot ne introduce în universul adevaratei credinte pe care o propovaduieste de la amvon, la catedra ori în paginile prestigioasei reviste de cultura si spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învata si în aceste pagini, nu numai trairea, dar si murirea, însa mai cu seama, ne ofera farâme din cuminecatura Învierii particulare si universale de la sfârsitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie tinut seama în aceste vremuri care prefigureaza sfârsitul iminent al lumii, asa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsa.
Profesiune de credinta, dar si de viata, Apostolatul Cuvântului da roade neasteptate în toata lumea, în constiintele, nu numai ale românilor, dar ale crestinilor de toate confesiunile.
Putem spune ca Theodor Damian este un propovaduitor, un misionar itinerant care, oriunde s-ar afla, în America, în România, Germania sau la Poli, îsi exercita mandatul încredintat de Însasi Pronia Divina.
Bogata si prestigioasa sa activitate didactica, spirituala, duhovniceasca, literara nu a ramas îngropata precum talantul, în pamântul, uneori arid si sterp al sufletului învârtosat, în lupta cu existenta, ci, precum semintele florarului, risipite în fel de fel de soluri, au prins radacini, au încoltit, au crescut tulpini viguroase si au dat la rândul lor, flori si roade încarcate de seminte, într-un ciclu firesc, asa cum, fireasca este viata însasi.
Cu alte cuvinte, s-au înmultit nemasurat si necântarit si asteapta, la rândul lor, sa fie împrastiate si sa-si împlineasca în felul acesta menirea.
Îl recunoastem înca de la primele pagini pe autorul volumului Semnul Isar, acelasi stil colocvial, cald, prietenesc, confesiv, lipsit de formule didacticiste ori dogmatice, dar reusind sa transmita subliminal, mesaje vitale. Acuratetea acestui stil deja format este un câstig pentru cititor, pentru ca întelege mesajul si-l asuma si se substituie starilor si ideilor autorului.
Autoritatea religioasa si morala pe care o reprezinta autorul e suficienta pentru receptarea cu deschidere maxima a textului poetic, care, îmbracat în aura spiritualitatii, induce stari cât se poate de stenice pentru suflet si pentru psihic.
Theodor Damian nu se abate nici o clipa, însa, de la ideea de forta pe care o transmite cu o luciditate maxima: trairea autentica a credintei si nu numai afisarea ei ostentativa. Si feed-back-ul nu întârzie sa se nasca si sa se manifeste.
Volumul Exercitii de Înviere este expresia cea mai pura a unei credinte adânci si a unei trairi, profund înradacinate în suflet, dar si manifeste, în cautarea omului/sufletului pe care sa-l îndrume, sa-l ghideze pe drumul cel strâmt, spre poarta cea îngusta care duce la Împaratia Cerurilor.
Si aceste „exercitii de Înviere”, sunt de fapt, exercitii de nastere, de viata si de moarte, autorul învatându-ne, si învatând si el însusi în acelasi timp, cum se traieste si cum se moare, pentru a dobândi Învierea. Sunt un fel de rugaciuni libere, neîncorsetate-n canoane, dialoguri cu Dumnezeu, cu reverenta cuvenita, si cu oamenii, cu acea nota de intimitate, afinitate si caldura sufleteasca, fara de care nu ai putea sa-ti deschizi sufletul, nici macar la confesional.
Prin scurte secvente de viata, gen flash-back-uri, autorul pune în lumina trasaturile de caracter ale adevaratului crestin, mai cu seama cel traitor în lumea de azi, laicizata si mergând în cu totul alta directie decât cea spirituala, secvente creionate cu cele mai simple mijloace de expresie.
Ele constituie etaloane de comportament si de viata, exprimate liber. Un fel de parabole ale zilelor noastre. Theodor Damian ne învata lejer si fara prea mare efort din partea noastra, ceea ce e cu adevarat pretios pentru propria-ne mântuire si cum sa purtam povara dulce a jugului lui Cristos.
Inserarea unor nume proprii în text este, la rândul ei un pretext, modul de adresabilitate fiind universal valabil: „Ce augustinian suna versul acesta/ profesore Nicolae Anutei/ de unde esti asculta-ma/ si tu ai vrut sa vezi/ jocul cercurilor concentrice/ tu prins în mijloc / ametit / rusinat / fericit / culorile nu mai conteaza / numai circumferintele / aluneci pe ele ca pe gheata / dintr-una în alta / de sus în jos / si de pe pamânt la cer / din exces de cunoastere / în mister.” (Tipatul dintâi, 3).
Theodor Damian transmite în discursurile sale miniaturale, adevaruri filozofice vechi de când lumea, perfect valabile în vremurile noastre: „Ce arde cercul / n-ai stiut / aceasta este drama ta / o joci perfect / pentru ca nimeni nu te-a putut învata / tot ce înveti / se corupe / pentru ca nu poti sa fii / decât ceea ce n-ai învatat / niciodata / nu exista decât o singura haina / de mire / aceea în care te-ai nascut / nici un croitor nu-ti va putea adauga/ nimic / de la Socrate citire” (Tipatul dintâi, 4).
Avem în fata ochilor o suita de miniaturi picturale în care artistul descopera imagini, atitudini si sentimente pe care ni le transmite cu afectiune si generozitate: „N-am vazut atâta tandrete / cum vad acum în Varsovia / din copilaria / Botosanilor mei / numai acolo si atunci / perechile se tineau / de mâna / tineri si batrâni / poate si Minulescu / si-a scris romantele / în Varsovia sau în Botosani / se spune ca bunul simt / va plamadi toata framântatura / asa cum se face / la fiecare mie de ani” (Tipatul dintâi, 5).
Cunoasterea de sine, „cântecul nasterii tale” trebuie cautata adânc în fiecare din noi si însusita, cu întreg misterul sau, pentru a-l putea fredona, ori de câte ori te simti singur: „dar pentru asta trebuie sa fi fost la Neamt / la manastire / nu în Spania / trebuie sa fi mers singur / pe strazi necunoscute / fericit / si sa fi cântat / cântecul nasterii tale / pe care nu poti sa-l uiti / asta este / sa-ti cânti tipatul dintâi / aceasta este fericirea / degeaba mai cauti / în alte tipete si zgomote / doar cu drama aceasta ramâi / asa cum ai intonat-o la început / asa joci / în tot ce e frumos pe lume / îti amintesti / tu si drama ta / fie ca poti / fie ca nimic nu poti spune” (Tipatul dintâi, 8).
Poetul marturiseste în acelasi amplu poem: „Fiecare minut îl petrec / descântând cântecul / destinului meu / si luptându-ma / cu îndaratnicul zmeu / cel din mine nu din afara / acolo se duce lupta / în care / unul din doi trebuie sa moara / nu se stie când / dar ce mângâiere / sa stii / ca fiecaruia-i vine moartea / la rând” (Tipatul dintâi, 9).
Constient de vremelnicia lumii si a periplului nostru terestru, poetul spune: „asa-ti treci calea / si vama / lasând înapoia ta / lumea aceasta / tot mai saraca” (Tipatul dintâi, 10).
Motivul cercului, al rotundului, al perfectiunii apare frecvent în poeme, el însemnând si un spatiu perfect închis, care poate fi gol ori plin, dar si un rost, destin, împlinire: „tot ce iei cu tine / sunt circumferintele / daca stii cum sa le pui / la un loc / poti vedea de departe cercul / cu tot ce cuprinde el / din vecie / apa, aer, pamânt si foc” (Tipatul dintâi, 11). Si aici sunt amintite cele patru elemente primordiale si esentiale ale vietii.
Un foarte frumos poem de iubire este inserat cu numarul 12 din acelasi poem Tipatul dintâi: „Liebes / tu unde esti / ce noroc ca cerurile tale / mai ard / tu esti flacara / iar eu lumânarea / sau invers / tu esti cartea / plina de sens / eu o scriu si tu o citesti / sau o joci / asa cum se cuvine / de când dansezi tu / între Dresleuca si Menecadusa / nici o nenorocire nu vine / vezi / trandafirii din gradina / ne-au lasat clipe târzii / când stateam în asteptare / iar tu voiai sa vii / ai venit / dar înca te mai astept / si ma astepti si tu / pe drumul dintre da si nu”.
Se stie ca asteptarea este mai încarcata de semnificatii decât împlinirea ei. Asteptarea înseamna taina, dor, nerabdare, emotie, mister, chemare, trezirea simturilor, inefabil, speranta, gânduri, soapte de iubire. Întâlnirea nu poate oferi atâtea daruri si se petrece repede, între doua asteptari. Asteptarea este apanajul femeii, al Penelopei care-si tese gândurile la gherghef, care-si coase dorurile si, la fiecare împunsatura de ac, trimite un gând iubitului, iar plecarea este apanajul barbatului. Niciodata nu va fi barbatul cel care asteapta, asta e de când lumea, el circula, se preumbla, se ia cu lumea si uita repede.
Iata, de asemenea, un foarte frumos poem de iubire, cel cu denominatiunea 14 din acelasi Poem: „Ce fel de înger esti tu / ca nici areopagitul nu vorbeste / de categoria aceasta / în cerul cercului tau / am vrut sa ajung / si înca mai vreau / drumul pâna acolo / e ca o adiere subtire de vânt / deja când sunt pe el / nu mai sunt pe pamânt / asa cum pentru a fi filosof / nu trebuie sa fii deja întelept / ci doar iubitor de întelepciune / mergator spre ea / asa cum zice la carte / te vei mântui dar scoala-te / de câte ori vei cadea”.
De fapt, ce altceva înseamna filozof decât iubitor de întelepciune? (filo – iubitor; sofia – întelepciune), rar ajungând pe culmile ei, dar tinzând spre perfectiunea gândirii.
Portretul artistului dezvaluie doar un coltisor din taina ce-l învaluie, dar si stârneste curiozitatea privitorului, pentru ca îi apare în alura unui cavaler de la Malta– de fapt, misterul actului de creatie: „Artistul trece pe lânga mine / e înalt si subtire / îmbracat în negru / de sus pâna jos / cu palarie desigur / si cu gulerul pardesiului ridicat / desi e noapte / e cald afara / dar el traieste în cercurile lui / cine stie cum e acolo / poate e iarna sau vara cât am stat la masa aceasta / de unul singur / a trecut de vreo patru ori / când pe o parte când pe alta / bisericile bat miezul noptii / artistul / elegant cavaler de Malta / cu pas masurat / si semet / trebuie sa fii destul de îndraznet / sa-ti construiesti singuratatea / în mijlocul lumii / ca un calugar ce poarta / pustia în el / asa cum îsi purta Alexandru Plesca / lastunii” (Tipatul dintâi, 18).
O alta idee relevata aici este singuratatea artistului, însingurarea si particularitatea creatiei lui nemuritoare, care nu se poate zamisli decât în tacere, izolare si o profunda traire interioara.
Si iata ca autorul strecoara si precepte biblice, transpuse poetic:
„Ce frumos e sa ierti / si câta bogatie-n iertare / toti cred ca pestele / e-n mare / ce iluzie când de fapt / marea e-n peste / tolle et lege / ia si citeste / si învata / cum trebuie sa te închini / când îti faci / rugaciunea de dimineata” (Tipatul dintâi, 20).
Theodor Damian ne descopera „locul unde visezi / fara sa vrei / unde duhul noptii te prinde” (21) – si e „ca atunci când te cuprind / necuprinsul / si te arde pustia / ca atunci când asisti / înghetat / la felul cum clipa / trage dupa ea vesnicia” (21) – idee excelenta, clipa cu clipa, bob cu bob, adunate, realizeaza rotundul numit Vesnicie!!!
Si încheie acest lung poem – Tipatul dintâi – în mod magistral, ca o încununare a Crezului sau religios si artistic: „Fiecare are pustia sa/ asa cum fiecare are o cruce / singurul lucru / care nu se învata nicaieri / este cum sa mergi prin ea / fara sa te ratacesti / si crucea cum s-o poti duce” (22).
Într-adevar, purtarea crucii este o arta ce tine de fiecare om, multi o leapada, altii sunt striviti de ea si doar putini reusesc sa duca pâna la capat povara încredintata. Si iata cum, într-un poem alcatuit din alte 22 de poeme, se poate da masura talentului si maiestriei artistice a autorului.
Cea de a doua secventa Scrisorile pelerinului – destul de consistenta ca întindere si substanta, cuprinde poeme, în mare parte dedicatii – având ca univers „motivul cercurilor înterpatrunse”, al eternitatii, al nasterii din nou. Apar ecouri din „Stihiri cu stânjenei” – un volum anterior de poeme care-l anunta pe autorul de astazi, Theodor Damian: „Vraja perihorezei / e ca izvorul ce-si trage apele înapoi / nu mai scapi / dar nici nu te îneci / intri unde n-ai mai fost niciodata / si n-ai fi crezut c-ai sa fii / e ca atunci când te înfrupti / din stânjenelul arzând / dar nu te arzi / e ca atunci când stânjenelul de foc / îsi închide petalele / si te soarbe în timp ce-l sorbeai / cine pe cine / nu se stie / acesta-i drumul nasterii tale din nou / ai vrea sa fie asta eternitatea / prins în miscarea mereu unduinda /a cerurilor / nu mai ai odihna / dar nici nu vrei” (În Malta cavalerii).
Istoria, Cetatea cu zidurile ei, cu bastioanele ei, tema cavalerismului medieval, calatoria (tema predilecta) – prefigureaza calatoria prin viata a omului, tema arderii launtrice, din care nu rezulta cenusa, ca si din focul sacru, desi te mistuie, tema scaldarii, a botezului, a ablutiunii „într-o apa mereu mai curata”, tendinta omului la desavârsire, tema dorului de casa si a pâinii negre „cea dulce ca pamântul/ pe aceea o sfintesc si-o manânc” (În Malta cavalerii).
Cine altul decât cel plecat, stie cu adevarat gustul dulce de coltuc de pamânt, muscat cu foame si dor neostoit de acasa? Se zice ca tarâna patriei nu va întepa niciodata talpa, asa cum n-a întepat-o pe vremea când omul umbla descult, pe ulitele copilariei.
Apare frecvent tema corabiei care nu mai soseste, a vaporului plecat si neajuns la destinatie, a naufragiului, e esuarii, a dorului de tarmul parasit, a calatoriei pe apa, prefigurând apa Styxului. „Te-ai suit în corabie / la cârma / sa-ti conduci tot neamul / pe drumul din urma / spre locul unde nimic nu se cere / asa cum de demult / cei vii se botezau pentru / cei morti / ca sa-i cuprinda / în înviere” (Susquehana trecem – poezie dedicata lui Vasile Andru).
Valurile –o alta tema recurenta (valurile vietii??) – sunt si ele prezente – cu toate framântarile, unduirile si zbaterile lor de stânci: „Susquehana ti-a luat fiul / din brate / si-l poarta pe valuri / si râu si nava deodata / de acum / acolo nimeni nu se mai îneaca / intri în apa / ca-n taina Iordanului / si curgi spre Împaratie / asa cum curg apele / în cristelnita / acum / si în veacul ce va sa fie” (Susquehana trecem).
Este uimitor cum, cu asa de putine mijloace, poetul reuseste o asa de mare bogatie de sensuri si adevaruri care nu mai trebuie demonstrate, si într-aceasta consta valoarea si maiestria versului acestui poet.
Dar acesta poate fi si ritualul scaldarii în râul sfânt care vindeca de orice neputinta si boala, care te vindeca, în primul rând sufleteste si te poarta totodata pe tarâmul fabulos al închipuirii: „Pe Susquehana la deal / Fiul risipitor se vindeca / de real / pe Susquehana la vale / fiul risipitor se vindeca / de toate bolile sale” (Susquehana trecem).
Theodor Damian în poemele sale reuseste sa dea expresie fericita unor idei si concepte crestine, mai mult chiar, unor trairi spirituale, care nu mai pot fi puse la îndoiala si înnobileaza titlul si calitatea de copil al lui Dumnezeu. Si aceasta, fara formulari dogmatice, ci doar prin imagini si discurs liber, specific poeziei moderne. Si iata ca si prin acest mijloc de arta, serviciul adus dumnezeirii si omenirii este remarcabil si bine primit si acolo sus, si aici, jos, de catre semeni.
Theodor Damian stie ce se petrece în suflete. De unde? Fiindca el a învatat S? LE ASCULTE. A asculta si nu doar a auzi – e o arta sublima, A sti sa taci cu luare aminte si sa încuviintezi doar cu ochii si gesturile, atunci când un om îsi varsa amarul, a sti sa împarti fiecaruia, vorba potrivita, la timp potrivit, este rostul duhovnicului.
Si poezia este o sfânta confesiune, chiar daca nu e soptita la scaunul de spovada, între tine si reprezentantul lui Dumnezeu – duhovnicul, cel investit sa lege si sa dezlege tot ce e de legat si de dezlegat pe pamânt si în cer, în virtutea canoanelor Sfântului Sacrament al Conciliatiunii, al iertarii si al împacarii cu Dumnezeu, cu tine însuti, cu semenii.
La rândul sau, de asta data, preotul si omul ni se confeseaza în pagini tulburatoare. La rândul nostru, trebuie sa învatam a-l asculta cu luare aminte.
Dumnezeu este Marele Scriitor. El scrie viata fiecaruia dintre noi, pe o Carte cu file nevazute. În uriasa Lui Carte, eu sunt personajul. Cum de nu încurca Dumnezeu persoanele? Cum de conduce El, cu mâna sigura actiunea, dupa Marele Sau Plan, fara sa greseasca? Si cum de-i recunoaste pe toti, dupa care criterii, dupa secolul, anul, luna, ziua nasterii, dupa ce culori sufletesti pe care le raspândeste în jur fiecare, dupa specificul sau. El este Scriitorul care ne scrie vietile. Dar si cititorul care ne citeste în suflete, pe chipuri, dupa fapte, în toate împrejurarile vietii noastre. Noi credem ca, singuri, suntem capabili de a înfaptui ceva, o activitate materiala, spirituala, intelectuala. De fapt, El e cel care actioneaza în noi, prin Duhul Sfânt. Un Dumnezeu infinit care stie sa se faca micut, sa încapa în om într-o particica de azima sfânta, de unde lucreaza temeinic. Doar sa ne deschidem usile sufletesti, ferestrele mintii, sa nu bata degeaba si sa plece de la noi, trist si îngândurat ca i-am refuzat gazduirea, ca nu i-am deschis inima.
Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale: „Ma tem ca trece Dumnezeu pe lânga mine cu harul Sau si ca nu se mai întoarce”.
Sa asteptam clipa când El va trece si sa-i facem loc, sa se strecoare. Stie El cum. Pe nesimtite. Pe neobservate. Fara revelatii spectaculoase. Pe negândite.
Sfântul Apostol Pavel spunea: „Traiesc, dar nu mai traiesc eu, ci altcineva traieste în mine”.
Te trezesti ca nu mai vorbesti si nu mai actionezi tu, ci Altcineva, Marele Altcineva care este în tine. Particica ta de dumnezeire. Cum de se împarte la infinit, ramânând, cu toate acestea întreg, în fiecare? Iata înca o taina. Theodor Damian stie ca tot ce a primit, însa, trebuie sa dea înapoi. Ca a primit doar în custodie, ca noi toti, de altfel. Unii un talant, altii doi, altii cinci, zece talanti. Toate darurile trebuie înapoiate sporit, cu particele din inima, mintea si sufletul fiecaruia.
Si asta face. Ne asterne pe tava aceste daruri. Sub forma de particele. Iar noi e pregustam cu evlavie aproape. Cu respect, cu smerenie, pentru ca stim ca au fost prelucrate în creuzetul curat si secret al inimii sale.
Ce dovada mai mare, decât aceste confesiuni, daruite noua? Trece harul pe lânga noi: Nu puneti zavoare la usi! Lasati-l sa intre, sa-si faca salas si sa lucreze acolo.
De un asemenea har lucrator este vorba si în aceste scrieri. Si ele lucreaza în taina în noi, pe îndelete, cu rabdare si îngaduinta.
Theodor Damian a aflat, trecând prin pustia care e „locul unde s-a nascut/ cu adevarat poezia/ pustia este locul unde fulgerul moare / între pustie si fulger / pustia este mai tare”(Palmierii Granadei).
Un alt adevar pe care ni-l dezvaluie autorul e ca Poezia este o cruce, „crucea mocneste în poezia” (Palmierii Granadei) si, fara jertfa crucii, lumina ei, „lumina sunetului” ei se va stinge.
Calatoriile, imaginare sau reale, prin amintirile copilariei, „De la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis” – pe un vapor, ori cele din actualitate, prin Granada, Helsinki, Malmo, Varsovia, la Malta, prin Argentina, prin Patagonia – iarasi Tara închipuirii, a idealului de neatins al copilariei, ori prin alte colturi ale planetei, ne arata, de fapt, traseul initiatic strabatut prin sine însusi, sunt calatorii pâna la capatul sinelui, urcari si coborâri în profunzimea sa, dar si înotari în desert, în pustia nisipului sau „pe marea curgânda-n mister” – unde „vapoarele si barcile / se leagana lenes”.
Laboratorul intim al creatiei lui Theodor Damian este unul cu totul neobisnuit: „nu scriu ceea ce vad / ca nu înteleg nimic / scriu ceea ce nu vad / ca sa învat sa înteleg” (Helsinki). Aceasta veste o axioma, ori un silogism perfect.
Lucrurile vazute, întâmplarile traite sunt doar pretexte, adâncul lor se descifreaza lent în cuvinte. El si le explica în felul sau, nu numai siesi, dar ni le explica, întelegându-le el mai întâi, dupa principiul: trebuie mai întâi sa faci ceva, ca sa întelegi ce-ai facut: „crezi ca stii dar nu stii / mai bine cum zice Descartes / faci drumul pe care nu-l stii / dar îl faci si devine al tau / iata singura cale / care te izbaveste de cel rau” (Helsinki).
Acest drum initiatic al cunoasterii de sine din Scrisorile pelerinului – este strabatut de noi toti, este drumul care te face întelept, o data cu înaintarea în vârsta: „Si uite-asa / fara sa stii de ce si cum / te-ai facut mai bogat / cu un drum / dar si mai batrân / drumul pe fruntea ta / coroana care te face stapân” (Helsinki).
Nenumarate insertii filosofice din tezaurul de întelepciune al marilor gânditori ai lumii care au întemeiat scoli si au avut discipoli pâna în zilele noastre, ne strecoara Theodor Damian în versurile sale, dovada ca întelepciunea este inepuizabila: „La Babel / a mai cazut o stea / asa ne golim cerul / de luminatorii mici / asa se face ca tot mai mult / întuneric / ni se strânge-n priviri / ca si cum soarele moare / între doua închipuiri // Ne retragem în moarte / ca litera-n bârlogul tacerii / non omnis moriar / mai apuca sa strige Horatiu / atunci când a înteles / ca e posibil sa te lepezi / de timp si de spatiu / non omnis moriar / a strigat când a înteles / ca moartea / se ascunde în viata / asa cum nimicul e-n toate / asa cum se-ascunde visu-n / realitate” (Scriu în Rosario).
Rând pe rând defileaza batrânii filozofi si vesnic tinerii poeti; Descartes, Socrate, Nietzsche, poetul Horatiu, Fericitul Augustin, Meister Eckhart, ca si personaje din credinta budista:
„Pe pragul portii marelui zeu / se fac exercitii de nemurire / Mytra te cheama / dar nu te primeste de tot / ca o albina dai târcoale / stânjenelului auriu si fierbinte / ca îngerul mortii femeii lui Lot / nu se stie cine spune adevarul / si cine minte / tu trebuie sa discerni / de firul acesta putred atârna/ nemurirea ta / dar ce înseamna discernamânt / în ispita aceasta încrâncenata / prelunga si grea” (În Malta cavalerii).
E genul de întrebare retorica pe care si-a pus-o si Pilat din Pont înainte de a se spala pe mâini: „Dar ce e Adevarul?”
E aici vorba de ALEGERE, si nu de o alegere oarecare, aleatorie, ci de alegerea fundamentala din viata ta, nimeni nu te sileste, ai capacitatea de a discerne si liberul arbitru, de tine doar depinde pe care drum vei merge: „Asta înseamna / ca stii ce vrei / chiar daca nu poti singur / s-ajungi în locul ce-l stii / dar crezi / ca îngerul va veni / nu conteaza cum se numeste / conteaza ca oriunde te afli / Varsovia, New Work / Munchen sau Botosani / cineva acolo sus / te iubeste” (Tipatul dintâi, 15).
Ceea ce subliniaza Theodor Damian este faptul ca trebuie sa discernem între o filozofie de viata orientala sau occidentala si adevarata credinta, care nu poate fi decât crestina.
Cu un usor sarcasm autorul marturiseste: ”Sunt personajul principal / al unui roman imposibil / daca e imposibil / trebuie sa fie si exposibil / altfel universul nu mai sta / în picioare / altfel ne vom întreba la nesfârsit / de când, de unde si de ce / se moare” (Scriu în Rosario).
Autorul strecoara si elemente mitice alaturi de cele reale, din calatoriile sale: „Acum esti în Argentina / Rosario / Cordoba este numele acestui / pietonal / pe unde se plimba cavalerii / selectati de împarat si de regina / sa se duca dupa Graal” (Am mai fost în Argentina)
Theodor Damian scoate deseori la iveala adevaruri crude cu care se confrunta cei mai multi oameni, în drumul lor: „Numai atunci când te confrunti / cu forta sinceritatii / îti vine în minte parola exacta / a singuratatii / numai atunci / altfel uiti / negând permanenta jocului teluric / ce-ti desface partea de dincolo / spre care cu fiecare cuvânt / ai întins o mie de punti” (De la Apenini la Anzi).
Autorul stie ca în demersul sau, nu e totdeauna receptat integral si ca va fi
înteles, poate, într-un alt timp, care nu tine de uman, ci de cosmic: „Despre inocenta poeziei mele / se va scrie mai târziu / poate mâine / când dragostea se va vinde / pe o bucata de pâine / dragostea / ca jocul de sah / jucat în Times-Square / între lumini si culori / dar jucat întotdeauna / de amatori // Numai când nu mai iubesti / joci profesional / caii de pe tabla mea de sah / au doua capete / unul în regim de zi / si altul în regim special / asa mi-a spus / Miguel Ballesteros / poetul argentinian / cel mai acvatic / care atunci când te descopera / îti picteaza metaforele / întunecos si lunatic / asa mi se întâmpla si mie / când deodata ma cuprinde / tristetea prelunga si grea / când deodata stânjeneii / invadeaza câmpul dintre mine / si moartea mea” (De la Apenini la Anzi).
În periplul nostru terestru spre patria cereasca, observa autorul: „Alergam / de la un capat la altul / al lumii / himerele sunt aceleasi / doar poarta alt nume / nici n-am observat ca / himera e-n noi / am crezut-o mereu / în afara / ca fata morgana / în muzeul figurilor de ceara” (Spre Malmo).
Peste tot în calatoriile sale, utopice sau nu, Theodor Damian este însotit de copilul care a fost: „asculti pe vaporul de croaziera / valurile Dunarii / copilul din tine creste din nou / în alt trup / în alta era / Ada-Kaleh e la fel / la pioggia / nici o lacrima / deci totusi se spera // În casa soarelui rasare / nebunul cu ochii lui închisi / ne învata cum se traieste / si se moare / vorba lui Socrate / mori asa cum ai trait / conteaza fiecare cuvânt / pe care l-ai / sau nu l-ai rostit” (Spre Malmo).
Theodor Damian are constiinta existentei vesnice a omului si amintirile nu sunt decât ramasite, farâme ale preexistentei omului pe pamânt, de dinainte de cadere, un fel de Hiperboree, de Amintire a Paradisului dintâi, din care omul s-a prabusit, prin pacatul protoparintilor si i-a ramas pe buze doar gustul dulceag-amarui-acrisor al ispitei: „Când am fost sfetnic de taina/ la zidirea lumii / atunci am vazut luna / prima oara / înainte de a se naste / era ca în noaptea de Paste / frumusetea ei dinauntru / de mai multe ori m-a rapit / nu stiu cum am iesit si iar am intrat / de câte ori am murit si am înviat / dragostea de luna / e marturie / a ceea ce ea întotdeauna vrea / dar niciodata nu reuseste sa spuna / camara lunii cu muschi de copac / proaspat matasos / ucenicim la ea pret de o viata / si pret de o moarte / ca Pavel urmând lui Hristos” (Frumusetea ei dinauntru).
Peste tot e prezenta si se aude-n surdina vocea auctoriala care intervine în text, ca un fel de personaj central, care tine firul rosu înfasurat direct pe inima, un fel de comentator si vocea autorizata a corului antic, punctând evenimente si trasaturi de caracter, situatii, lucruri si idei: „Nu toti pelerinii au setea la fel / asa cum dragostea nu-i niciodata / aceeasi / mereu intervine ceva / si vântul îsi schimba gustul / unii sapa în desert / sa gaseasca singuri apa / asta vocatie, mai zic si eu / sa-i dezvelesti dunele / asa cum desfaci petalele / stânjenelului înfierbântat / de sapat se poate sapa oricând / dar ca sa dai de apele adâncului/ dulci / sa convertesti desertul sa se boteze / cu botezul dorintei / numai atunci”(Botezul dorintei). Se stie ca botezul dorintei poate fi socotit cu aceleasi atribute sacre ca si cel savârsit cu apa si formula triniara rituala. În vechime, daca un catehumen sau un necrestin era în primejdie de moarte si nu se gasea în apropiere vreun preot sa-i administreze Sacramentul Botezului, ca sa moara crestin, se lua în considerare botezul dorintei, care se socotea valabil.
Dovada a rezonantei cuvântului poetic este poezia Bucatica cu bucatica:
Am batut toaca în soare / pâna s-au muiat ciocanele / acum nu mai bat / dar toaca înca rasuna / urmele ciocanelor ele bat / strafulgerând miezul de luna / si ciocanelor le-a placut toaca / de fapt au mâncat-o / bucatica cu bucatica / înauntrul ciocanelor / miscarea ritmata înca mai dainuie / se spune ca dupa mai multe veacuri / si-un mit / muzica lor a prins radacina / în toiagul lui Aaron / care-a înfrunzit”.
Aidoma barbilianului „ou dogmatic”, Theodor Damian vorbeste despre „Oul cosmic”: „Creste oul cosmic / în ochii mei / cum mieii la stâna / sub ochiul carunt al pastorului / creste oul cosmic în mine / si-mi schimba lumina-n cer / si izvoru-n ocean / si-mi inunda ogorul / însamântat cu sângele meu / an de an” – si el este legat de perfectiunea artistica. De altfel, motivul oului apare în mai multe poeme: „Ceea ce pâna acuma nu am vazut / aceea am cunoscut / toate ouale s-au botezat / toate saruturile / sub o poarta închisa / foamea de unu a intrat în lume / din nou / ceea ce n-am vazut / aceea am cunoscut / lumea murea si învia / într-o coaja de ou”(Foamea de unu).
Tema desertului, a pustiei, a golului launtric, a însingurarii colective, a retragerii în mijlocul multimii este o tema recurenta, de asemenea, în lirica lui Theodor Damian si ea este echivalenta cu disperarea si tristetea, când realizezi ca totul e zadarnicie, e neîntreg, e cub care ar fi fost perfect, daca nu ar fi avut un colt sfarâmat, si „desertaciune a desertaciunii” vorba Eccleziastului si te simti singur de tine, singur de ceilalti, singur ca-n prima dimineata a creatiei omului, când Adam se plimba prin Eden, în racoarea serii si nu stia ce-i lipseste, ceea ce îi genereaza o tristete fara margini: „Înca nu s-a descoperit / câta disperare este-ntr-un desert / si cât pustiu într-un ceas / de disperare / toti ne nastem cu o disperare-n / desert / si toti murim cu desertu-n inimi/ inert / peregrinam cântând, cântecul trist / al mirelui fara fecioare / viata noastra ca urma copitei camilei / în nisipul frematând / frematând / sub mângâierea ascutita a vântului / întrebarea desertului / suna ca un clopot arzând” (Clopot arzând). Un plus de expresivitate artistica realizeaza poetul prin procedeul repetitiei unor cuvinte ori versuri, subliniind ideea de baza.
Adam era neîntreg pâna la crearea perechii, a jumatatii sale, dintr-o coasta.
Abisul, o alta tema frecventa în poezii: „abyssus abyssum invocat, celebrul panseu este probat pe deplin: „Abisul ce-ti da fiori / doar patrunzându-l cu mintea / ca un mormânt / între doua golgote / ca o cruce pe care ni se coace / merindea / asa e groapa tacerii / un cameleon obosit / cântecul lui înfiorând rarunchii / fiintei / cine a mai vazut / doi munti adapostind un abis / si-un pustiu cu dunele-n spasme / sângerând din ochiu-i închis” (Un pustiu cu dunele-n spasme).
Poemele lui Theodor Damian par gânduri soptite siesi, solilocvii, monologuri interioare, întrebari la care nu asteapta raspuns, descifrare de taine, limpezirea unor idei care-l bântuie framântari si nelinisti zamislitoare de cuvinte si imagini precum „un pustiu cu dunele-n spasme” – marturie ca acolo a existat cândva viata normala, – mituri rescrise si rastalmacite: „vorba lui Nietzsche / acolo se discerne adevarul / abyssus abyssum invocat / ce te faci însa când stai singur / la poarta vulcanului / si nu poti intra / asa cum ispitei i-a ramas neterminat marul / îi dai târcoale flamând / ca lupul / ai crezut ca o sa mai fie / dar nu mai este ce-a fost / vulcanul îsi framânta lava altfel / se plamadeste altfel de pâine / tot pâine dar altfel / n-ai ce face / abandonezi sau ramâi / unde sunt taurii corridei dintâi / unde-i marea cea mare / si Taormina cu umerii goi / si mortii care se întorceau înapoi / si Meduza adormita / cu serpii adormiti si ei / dupa cea mai frumoasa corrida închipuita / si jocul de-a istoria/ si de-a Nietzsche / în scena aceasta atât de rastalmacita” (Vorba lui Nietzsche).
Din când în când poetul se foloseste de rima întâmplatoare si, desi versul sau e alb, aceasta rima da melodicitate, si un ritm sustinut discursului liric.
Îndrazneli lingvistice precum „Intrarea în templul acesta / te moare si te învie” – dau la rândul lor, un plus de farmec scriiturii.
Un poem amplu si interesant, cel care da titlul volumului, ne aduce aceleasi întrebari cu sau fara lamuriri:
„citeste si asculta / teoria bog-bang-ului / este în totala revizuire / universul vine nu din explozie atomica / ci din explozie de iubire / esenta lumii nu e chimica / ci psihica / tolle et lege // Meister Eckhart ne-a învatat / ca omul este un fenomen acustic / si ne-a spus sa avem un / de ce / pentru fiecare lucru / o întrebare da un raspuns / o lamurire / dar ce te faci când raspunsul e / cine stie? / asa si cu vânatoarea asta / cine stie / mai ales daca vânezi doua paradisuri / deodata / abia daca-ti mai amintesti de unul / de celalalt n-ai nici o idee / dar le vrei pe amândoua / cineva ti-a spus ca ceea ce gândesti / exista / pentru ca gândesti / si ca daca vrei poti” (Exercitii de înviere).
Misterul credintei, Moartea si Învierea pe care le vestim la fiecare Sfânta Liturghie euharistica sunt asternute cu pioasa cutremurare în fata misterelor Creatiunii: „Intrarea în templul acesta / te moare si te învie / asa cum se frâng aripile îngerilor / când coboara înaltul / si cum le cresc altele noi / pe masura ce urca / trebuie sa mori de multe ori / ca sa înviezi tot de atâtea / ca sa înceapa transfigurarea / alergarea ta neîncetata / pe drumul templului / este pâinea ta cea de toate zilele / si de o fiinta / este lumina ce descuie usa frematânda / rosie si umflata de ploi / când cad zavoarele / te cutremuri / ca atunci când te afli fata în fata / cu tine / cu gândul tau cel mai ascuns / ca atunci când te dor rarunchii / în galbenul fierbinte al serii / si te pregatesti cucernic / si cu sârg / pentru exercitiile învierii” (Exercitii de înviere).
Tonul usor autoironic este evident, dar el limpezeste ideea: „te culci cu urechea / pe aceasta creanga de lauri / ai uitat ca nu tu ai facut lumea / ci ea pe tine / se-aprind felinarele lânga mare / ce orb conduce pe care orb / marea curge / Heraclit o împinge din urma / val dupa val / e ca si cum ai sufla în soare / si deodata se misca din loc / evident e o chestie de filozofie / nu de noroc”(Exercitii de înviere).
Se evidentiaza ideea de templu ca suport al credintei – nu numai cel din ziduri, dar si Templul Trupului care adaposteste gânduri, sentimente, cuvinte, idei: „în templu e loc pentru toti / stam la rând / la nevoie templul se face mai larg / templul e loc fara timp / ca un vas de înainteaza / cu si fara catarg / e locul unde si faraonii / se-nchina / si unde gândul tau îmbatrânit / trece din moarte-n lumina” (Exercitii de înviere).
Este cel putin interesanta ideea asocierii templului de un vapor care navigheaza, cu si fara catarg, uneori în voia vânturilor, alteori mânat de o vela, dar si de iscusinta capitanului care se afla la cârma.
Autorul vede templul ca pe un adapost pentru toate primejdiile, dar si adapost pentru tihna, reculegere, rugaciune, meditatie, templul poate oferi scapare din încercuire, locul unde nu se poate întâmpla nimic rau fiindca e protejat de lege si de Dumnezeu, de aceea, oamenii alearga la el ca spre un turn de scapare în fata unei iminente primejdii: „O cum fug oamenii spre templu / parca adulmeca un apropiat / cataclism / toata viata adulmecam / de parca ne urmareste mereu / n-ai unde sa fugi / râurile nu poti sa le treci / singurul drum e înainte / si se îngusteaza mereu / spre templu spre templu / aici e singurul loc fara timp / asta Heraclit n-a mai spus-o / ca locul creste un tip de fiinta”(Exercitii de înviere).
Cu adevarat acest poem este emblematic, pentru ca autorul da întreaga masura a maiestriei sale si în el se regasesc toate temele abordate pâna acum.
Mai mult, autorul insista în ideea ca omul sa devina el însusi un templu – ceea ce nu e deloc usor pentru ca ispitele sunt mari si îl trag înapoi. Dar nu spunea oare, Sfântul Apostol Pavel: „Nu stiati ca trupul vostru este un templu?”
„Mirosul de tamâie / e ispita cea mai grea / si când nu vrei / sfintirea nu o poti evita / dar fericit alergi pe drumul / catre izvor / înainte ca apele sa-si creeze vadul / pe care nu-l cunosti / dar de care ti-e dor” (Exercitii de înviere).
Autorul ne ofera în acest poem mostre de viata si moarte ca exercitiu Necuprins în cuvinte, ci doar traite. Si ca o recompensa suprema, Învierea, arvuna promisa înca din aceasta viata, prin Via Mortis.
Starea de templu se regaseste, nu numai în tamâia si jertfele aduse aici ca ardere-de-tot, ori ca daruri la altar, dar si în inimile celor care-i pasesc pragul, ori ramân în pridvor, pentru ca nu se socotesc vrednice înca. Chiar si în inimile celor care doresc sa ajunga la el, pentru purificarea rituala si iertarea pacatelor, dar nu reusesc din pricina nenumaratelor obstacole. Cu acestia Dumnezeu are mai multa rabdare decât avem noi.
„Templul este fierbinte mereu / tamâia si jertfele si inimile / îl tin încins / asa cum cuprinsul se încinge / de necuprins” (superba imagine!!!).
Fara o cainta sincera si o propunere de a nu mai savârsi pacate, în zadar vom aduce jertfe, spune autorul, în felul sau poetic:
„Mai bine sa stai în templu / sa te dezlegi si sa te purifici / în apele groase / curse din lacrima fiintei / trebuie sa strigi mult la usa / pâna se deschide izvorul / si sa stii ce si cum sa strigi / nimic nu e la întâmplare / adu-ti aminte cum a rodit / dupa Zaheu sicomorul / dupa ce a luat hotarârea definitiva / sa mearga împotriva curentului / spre izvor / locul nuntii lui asfintite / pe care nici în vis n-a visat-o / dar de care-i era atâta de dor” (Exercitii de înviere).
În pilda lui Zaheu sta pocainta, remuscarea, renuntarea la viata pe care a dus-o pâna atunci, hotarârea de a începe o viata noua, eliberata de vicii si de pacat, îndreptarea lucrurilor cât mai e timp.
Noi suntem pietre vii din acest templu si ca el este o parte din noi, e lesne de închipuit pentru ca el este casa pamânteasca a lui Dumnezeu si totodata casa din cer, Ierusalimul apocaliptic, cetatea spre care ne îndreptam si totodata, farâma noastra de dumnezeire. Prin apartenenta la el, ne recunoastem drept copii ai lui Dumnezeu: „Asa-i sta bine unui templu / fierbinte ca para / noroc ca nu te arzi / ceea ce-nseamna ca o parte din el / e în tine / si te tine din partea din care cazi / si ca o parte din tine e-n el / de aceea e singura ta tinta / e drum si destin / spre care alergi dansând / ca oarecând Isaia / între Aliluia si Amin” (Exercitii de înviere).
Secventa a treia a lucrarii de fata poarta numele Ca o piramida jefuita si cuprinde poezii în acelasi ton confesiv, rod al nelinistilor poetice ale autorului. Egale ca numar de pagini si ca substanta poetica si valoare artistica. Se remarca usor tonul autoironic, iar sub valul lui, ca un mesaj subliminal, adevaruri despre viata si moarte:
„A început razboiul / si eu înca scriu poezii / tara arde si baba se cheaptana / îmi vei spune / asa este / îmi place sa mor frumos / ca World Trade Center / sub cerul atlantic / stiu ca vei plati pe altii / sa ma pieptene si sa ma spele / si sa ma îmbrace în cel mai frumos costum / ca asa se face pe la noi / înca din vremi precrestine / în schimb / vor primi cel mai frumos / portret al meu / ca sa ma plânga mai bine / ceea ce pleaca se scumpeste / ca si vederile cu gemenii (…) / Cerul New-York-ului a fost negru trei zile / apoi tot albastru s-a facut / doar mormanul de moloz / înca e acolo / ca o piramida jefuita / 5978 de ani au trecut / între primul babel si al doilea / fiecare babel se naste din acelasi material / si are aceeasi ursita” (Ca o piramida jefuita).
Adevarata stare a omului modern, în pofida stralucirii si a bogatiei afisate ostentativ, e tristetea: „Toata aceasta lume frumoasa / toate aceste fete îngrijite / toate aceste maniere elegante / si muzica ce-o cânta la pian / ca reclama / si stille nacht / cifre la lacatul sub care / tin încuiata tristetea (…) // femeia reclama cânta la pian / la Boheme / peste Des Moines se face noapte / tot mai adânca / ma fulgera o binecuvântare / si-o anatema / si un dor / ca lui Prometeu de stânca” (La Boheme).
O alta fata a tristetii este pentru crestinul si pentru preotul Theodor Damian, faptul ca, Solemnitatea Nasterii Domnului s-a desacralizat în asemenea maniera încât, arareori crestinii îsi mai aduc aminte de semnificatia ei majora si de rolul hotarâtor în mântuirea noastra.
Între limitele de jos – a avea – si de sus – a iubi – omul este prins exact la jumatate, dar uneori balanta se înclina în jos: „Undeva se termina / si zidurile acestei cetati / înca nu s-a descoperit unde / oricum limita de sus nu e cerul / exista alte cetati dincolo de el / fara de care cetatea aceasta n-ar fi / oricum orice lucru merge în jos / spre a avea / si în sus spre a iubi” (Limite).
Si totusi, în aceasta existenta prea concreta, autorul îsi permite sa viseze si e în cautarea idealului: „caut un om printre milioane / dar nu pe oricine / caut un om care cauta oameni / care a terminat cu luatul / si înca e om / care a terminat si cu datul / si care nu mai da ceea ce are / ci ceea ce este // caut un om care mai stie ce-i uitarea / uitarea de sine / singurul lucru pe care vreau sa-l mai învat / aici unde traim / ca-ntr-o tufa de maracine” (Singurul lucru).
Reflectii si meditatii, dulci-amarui, asupra conditiei de om si asupra caracterului uman, cu toata încarcatura de afecte, dau masura gândirii poetice a lui Theodor Damian: „asa studiez oamenii la intersectia vietii/ si ma testez daca-s viu / dau cu piciorul / în tepusa visului / si curge mult dor / si dorul doare /
de profundis / asa stau si studiez dorurile / pe fetele si în mersul oamenilor / se vede dorul dupa fata / si mersul dupa dor / n-o sa ne schimbam niciodata / decât atunci când / o sa ne-nfrunzeasca / tepusa-n picior” (De profundis).
Îl regasim pe autor în tema isihiei reluata din volumele anterioare. Nevoia de perfectiune, de rotund, de cercul din copilarie împins cu o sârma mestesugita cu migala si omul alergând dupa cerc si în cerc iar uneori, iesind din cerc si pierzându-se în desertul de nisip ori în desertaciune, unde nu se poate alerga cu cercul, un simbolism care duce cu gândul la misterele vietii si ale mortii: „am iubit cercul / sau ideea de cerc / îngerul lui / sau prapastia atingerii lor nesfârsite / sau infinitul din fiecare din ele / viata si moartea / cercurile mele concentrice / si tangentiale totodata / sâmburele fecundat de ele / gaura neagra peregrina / în univers / nu este cuvânt sa-l cuprinda / nici vreo simtire / nici vreo metafora / sa-l prinda în vers // Tot ce tine de desert / este desertaciune / singura care sta e isihia / tot ce tine de pustiu e pustiire / numai sihastrul nu se pustieste / el pustieste pustia” (Doar isihia).
Spre timpuri escatologice se îndreapta gândul autorului, când toate se vor întoarce de unde au purces si va fi un pamânt nou si un cer nou, asa cum spune Evanghelistul Ioan, în Apocalipsa.
Tot un poem al timpurilor din urma este si Grâul acela, prefigurând Sfânta Euharistie, dar si continuitatea celor Doua Testamente, pâinea prefacuta sub invocarea Duhului Sfânt, la Epicleza, în Trupul Mântuitorului: „Înca mai creste grâu / pe fundul Marii Rosii / de la semintele curse / la trecerea înfricosata / a pelerinilor cântatori / acum valul încatusat se înteapa în / spuma / iar euharistia coace pâinea / jertfei viitoare / grâul acela mai fosneste si azi / în adâncuri / cine manânca din el / nu mai moare”
Si totusi, în poemele lui Theodor Damian: „miroase a mir si-a visare / fotoliile de plus de la clasa întâi / ispitesc raza de soare / femeile mironosite au mult mir / în vasele lor / nu-l vor termina niciodata / asa cum nu se termina Învierea / nici piatra mormântului nesfarâmata / mirul unei singure mironosite / ajunge pentru întregul pamânt / dar iata ca sunt mai multe / si flacara candelei lor / sporeste parfumul” (Un port ca o gura de leu).
Viata în viziunea lui Theodor Damian este aidoma unei calatorii pe mare, iar vaporul/ omul, obosit de atâta cutreierat, intra în rada, apoi în portul vietii si-al mortii:
„În port creste levantica / hamalii vor umple cala curând / vaporul bine mirositor / respira din greu / în hatisul de ape binemirositoare / un port ca o gura de leu / floare plapânda / în curând îmbalsamata de soare / apele portului calde / si mângâietoare / undele generoase si binemirositoare / vaporul a intrat în portul / vietii si-al mortii / cel mai frumos de pe toate marile lumii / ce poate fi mai dulce decât / viata si moartea / singura si cea mai mare avere / si cea mai sigura cale / spre Înviere” (Un port ca o gura de leu).
În toate poemele sale, Theodor Damian cânta minunea creatiei – omul, în toate ipostazele vietii sale, de la gestul marunt la idealul maret la care aspira. Omul încununarea creatiei dumnezeiesti, trecator pe pamânt, dar singurul capabil de a aduce slava Creatorului sau. Învaluit în lumina credintei, omul poate strabate mai lesne întunericul din el si din afara: „suspin dar nu-s trist / e noapte dar întunericul / nu ma atinge // O noua zi a creatiei / a opta zi”(Ziua a opta).
Înca un lucru care-l atrage în universul sau liric este mirajul portii, cu tainele pe care le ascunde, e un subiect care-l fascineaza pentru misterul ei de dincolo: „Toata viata mi-au placut portile / ideea de poarta / voluptatea necunoscutului de dincolo / dar si a pornirii / dar si a întoarcerii la tine însuti / surpriza portii / cântec de greier îmbatat / de mirosul stânjenelului alb // (…) // taina / e destul sa privesti si te cheama adâncul / ce ispita mai mare-ti trebuie / glasul ielelor / cea mai frumoasa moarte / din câte mi-a fost dat sa traiesc / Poarta cu dus-întorsul ei feciorelnic / pragul ei ca un mugur de salcie / lacrimând mângâiat de lumina / dulce si fraged si lacom / ca te poate înghiti radacina cu radacina” (Taina, e destul sa privesti).
Constient de puterea penetranta a cuvântului sau, Theodor Damian spune:
„Cuvântul meu creeaza / aduce întru fiinta / de aceea el vede este-le / si se recunoaste” (Esti).
Cu fiecare noua carte, acest prestigios autor, prezent în multe reviste pe meridianele lumii, probeaza un talent cert, atesta o vocatie autentica de om de cultura si spiritualitate, o sensibilitate si o clarviziune ce nu mai pot fi puse la îndoiala si ne îmbie cu roadele sufletesti, atât de mustoase si dulci, pe care generos, le împarte, precum apa vietii, însetatilor din raspântii.