Tag: christian artists

CRAIASA ZAPEZII DIN ORICE CARTE Recenzia unui volum needitat (inca)

On By nelursIn Inspirational, literature, Media, poetryLeave a comment

by Angela Monica Jucan

Tavi_3_Octombrie2008.Octavian Curpas n-a repovestit, pana acum, basmul lui Andersen, dar e oricand dispus sa istoriseasca pe-ndelete despre carti pe care le-a citit. Si spune cu atata har, incat nu incape indoiala ca operele comentate au fost vrajite de mana cui le-a scris, spune despre carti pe care multi dintre noi niciodata nu le vor citi, ele negasindu-se prin partile noastre. Ti le inchipui, dupa descrierea lui, extraordinare, dar le stii inaccesibile, cel putin pe moment, si e ca si cum luminile spiritului emise de ele ar fi de-adevaratelea lumini fastuoase si intangibile ale unei perdele boreale nascute din ionizarea emisiunilor mintii sub influenta radiatiilor fanteziei (conform definitiilor fizicii).

Cronicile literare ale lui Octavian Curpas sunt, de obicei, ample, lucru care da impresia de redare in detaliu a volumului prezentat, unii crezand chiar ca nu mai au nevoie sa citeasca si cartea, ceea ce nu e si adevarat. Octavian Curpas are un spirit sintetic. El prinde imediat fondul mesajului si, pe langa aceasta, opteaza totdeauna sa realizeze monografii concise.

Intai, este priza: titlul rezumativ pe care il pune cronicilor sale – de exemplu, la o cronica despre o carte a Vavilei Popovici („«Cartea mamei» – Amintiri cu parfum de altadata, intr-un poem in proza semnat Vavila Popovici”), la recenzia despre una din cartile de poezii ale Danielei Voiculescu („Cum este sa traiesti din poezie intr-un timp de inger”), la articolul de critica literara dedicat unui roman al Melaniei Cuc („«Dantela de Babilon» sau cum este sa traiesti pe viu experienta de a fi ostatic intr-un roman istoric modern despre tragismul unor destine si criza psihologica a omului obisnuit”), la textul despre un roman semnat de Ligia Seman („Imaginea lui Dumnezeu reflectata intr-un roman al cautarilor la vremea descoperirii sensului vietii”), la prezentarea facuta unui volum de poezii al lui Petru Lascau („Stihuri religioase la intersectia dintre meditatie si contemplare. «Semnatura iubirii» de Petru Lascau”), ori la exegeza celui mai nou volum de poezii al Victoritei Dutu („«Vreau o alta lume» de Victorita Dutu – Poezie crestina despre vesnicie, dragoste si smerenie”); dupa titlu, vine, de multe ori, un moto simpatetic, ales, de obicei, din cartea explorata („Amintirile, asa cum mi-au fost relatate, navalesc asupra-mi ca un torent. Au prea multa realitate in ele, o jungla a realitatii, frumoasa si dureroasa… Ca intr-un vis imi imaginez secolele trecute…”; „Nu stiu de ce, preferam totusi culoarea gri”); apoi lansarea expunerii: abrupt si frapant („Este usor sau greu sa te lupti cu somnul?”), sau sobru-informativ („Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri si proza”), ori gnomic („Petru Lascau este un poet al fiorului religios”), sau printr-o introducere in atmosfera, facand asociere cu alta epoca („La inceputul sec. XIX, armatele lui Napoleon detineau controlul asupra intregii Europe. Rusia este una din cele cateva tari pe care acesta nu reusise inca, sa le cucereasca”), sau „preparator” („In 1970, regizorul american Arthur Hiller castiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, «Love story»”).

Din cateva referiri biografice si suma realizarilor literare ale autorului discutat, din datele esentiale ale continutului cartii, din prezentarea si analiza actiunii, dintr-un raport referitor la personaje (daca lucrarea este un roman), din relevarea eventualelor filiatii literare si nu numai literare, si din cateva esantioane de text, Octavian Curpas face un tot bine conturat si perfect echilibrat (ceea ce presupune corecte proportii), pe care-l inchide intr-o idee finala. Pe parcurs, cronicarul pune in lumina elementele care fac arta din cartea recomandata si descopera lectorului sugestia de substrat, mai greu perceptibila, a creatiei, fixand, totodata, valoarea literara a lucrarii.

Scriitor, publicist de vocatie si jurnalist prin formare (cu studii superioare in jurnalism, asistenta legala si business), Octavian D. Curpas este un nume ales si insemnat, cum tot mai rar poti intalni in presa zilelor noastre. Scrie cu dar, daruire si darnicie. Suntem incredintati de el (si ne simtim indreptatiti sa credem) ca fiecare titlu propus atentiei publicului cititor este al cartii epocale, ca realizare tehnica, si al cartii neinchipuit de frumoase, ca realizare artistica – ceva absolut si splendid, asa cum numai un tinut ingropat in nameti vesnici poate fi. Dar, in textele lui Octavian Curpas, e chiar mai mult decat in „Craiasa Zapezii”, pentru ca aceste povesti ale lui despre carti nemaiintalnite se termina totdeauna inainte ca Gretchen sa-l readuca pe Karl in decorul banal.

„In mod inexplicabil, nimeni nu vrea sa paraseasca locul detentiei. Pentru ca, atunci cand esti liber, nu iti doresti sa evadezi, nu ai motive sa vrei sa fugi.” „De aici inainte, trecutul si prezentul se vor depana la timpul viitor. Pentru ca urmeaza sa se scrie o alta poveste, o poveste neinceputa.” O inzestrare, o inspiratie si o munca „risipite” in avantajul altora si, deocamdata, neadunate intr-o meritata (de autor si de noi, toti) carte.

„De azi inainte, Marea Imbrium isi va purta, si pe mai departe, valurile, dinspre larg catre tarm si poate ca odata, intr-un final, poeta care i-a cantat frumusetea va gasi nu doar idealul mult visat, ci si raspunsul la o intrebare ce pare retorica, in momentul de fata: «cine este Regina din Saba?»”. Craiasa Zapezii. Orice culoare ar avea muza (nu neaparat istorica – dar enigmatica – „muza” a lui Solomon).

Fiindca, in plus, aici, in cronicile lui Octavian Curpas, spre deosebire de povestea lui Andersen si spre deosebire de realitatile vietii, totul e oglindit intr-o intelegere care reflecta numai frumosul.

“Vreau o alta lume” – Stihuri despre Indumnezeire si sfintenie, de Victorita Dutu

On By nelursIn Christian Perspective, literature, poetryLeave a comment

by Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

vreau_o_alta_lumeMotto: “Era El si zbura impreuna cu tine.”

Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile si tablourile ce ii poarta semnatura. In centrul creatiilor sale se afla intotdeauna, o imagine si o idee. “Fara acestea doua”, spune Victorita Dutu, “creatiile mele nu se sustin, e ca la matematica, tot ce fac are la baza rigoarea matematica. Iar in pictura e la fel, daca o pictura de-a mea nu are idee si nu transmite ceva, nu pot sa pictez. E ca o demonstratie launtrica a unui ceva pe care eu il caut si acel ceva nu poate fi decat frumos, intoarcerea la sacralitate, la templu, la vesnicie, la ordinea lui Dumnezeu, daca lipsesc acestea, ma plictisesc.”
Continue reading ““Vreau o alta lume” – Stihuri despre Indumnezeire si sfintenie, de Victorita Dutu” →

„Iubirea inlacrimata” – Rime despre harul Celui din Vesnicii, iscalite de Cristina Francu

On By nelursIn Children, Christian Perspective, literatureLeave a comment


Motto: „Abia atunci pricepem pretul jertfei Tale/ Si lacrimile sfinte ce-au curs ca doua perle…” (Suntem asa de slabi)

„Eu nu scriu pentru mine, ci pentru altii: pentru cel ce imi citeste creatiile. Este adevarat ca scriu ceea ce gandesc despre anumite teme, cum vad eu un fapt ori un lucru, cum primesc lumina asupra unor pasaje din Scriptura. Scriu despre lipsurile vietii mele de credinta, despre cum tanjesc sa fiu. Ma gandesc ca la fel ca mine, si cititorul trece prin aceleasi lupte interioare si vreau sa stie ca nu este singurul. Vreau ca inima indurerata a cititorului, sufletul mistuit de dor, mintea ingandurata sa primeasca din Mana Divina eliberare. Iar peste toate lucrurile, sa nu uite ca exista Unul care vegheaza si care nu va ingadui nici o incercare peste puterea fireasca a fiecaruia de a o suporta…”, spune poeta iubirea.inlacrimataCristina Francu. In continuare, ea declara: „Stiu ca imi citesc poeziile oameni din toate categoriile de varsta, fara nici o exceptie. Primesc e-mail-uri de incurajare de la ei, comentarii constructive la versurile postate pe diverse site-uri crestine. Cei mai multi sunt oameni in varsta, peste care au trecut multe vanturi si ploi. Acestia se simt imbarbatati, incurajati sa mearga inainte pe Calea catre Cer. S-au aratat multumiti si bucurosi ca Dumnezeu are in generatia tanara poeti cu valori crestine inalte, ce scriu pe masura chemarii lor, la fel de inalta. Mai sunt cei tineri, placut impresionati ca una de-a lor scrie atat de sensibil. Apreciez acest lucru, mai ales ca in ziua de azi, din ce in ce mai putini tineri sunt interesati de literatura, in general, lumea virtuala ocupandu-le tot mai mult din timpul liber. Cei mai mici pretuiesc simplitatea unor poezii scrise de mine.”

Cristina Francu – poeta si jurnalista

Cristina Francu s-a nascut pe 18 ianuarie 1984, la Galati. Aici a crescut, a mers la scoala, apoi la liceu, aici s-a casatorit si tot aici locuieste si in prezent. Poeta este licentiata in Stiinte ale Comunicarii, la Facultatea de Filosofie si Jurnalism, din cadrul Universitatii “Spiru Haret”. In prezent, aceasta isi pregateste masteratul – Mass-media si comunicarea – la aceeasi institutie de invatamant. Cristina este casatorita cu Petrica Francu.

Cristina Francu este o admiratoare si o cititoare fidela a versurilor ce abunda de adevaruri biblice ale lui Costache Ioanid, dar si ale poetelor Tatiana Topciu si Sanja Cristea Tiberian. Anul trecut, autoarea a descoperit un nou poet care scrie pe placul ei. Este vorba de Simion Martian Felix, care a primit „Premiul de Excelenta” la „Concursul de Poezie pe teme biblice” organizat de revista „Cuvantul Adevarului”, la sfarsitul anului 2008. Cristina Francu ii lectureaza de asemenea, cu placere, pe Mihai Eminescu si Nichita Stanescu.

Timpul prezent

In prezent, Cristina Francu lucreaza la o povestire pentru copii si un roman pentru tineri, amandoua cu continut crestin. Povestirea relateaza experientele hotaratoare ale unei adolescente aflata in vacanta, la o matusa din partea mamei. Personajul e surprins de intamplari si faptele deosebite ale unor oameni care Il iubesc pe Dumnezeu si Il slujesc cu devotament. Copila este pusa fata in fata cu realitatea pacatului din viata sa, fiind dezgolita de falsa impresie a unui crestinism sec in esenta, inradacinat in traditii si obiceiuri. In urma unui accident din care scapa teafara, aceasta decide sa isi predea viata in mana Creatorului. De aici, existenta ei se schimba total.

Romanul, intitulat “Mama copilului meu”, descrie viata mai multor personaje surprinse in conflicte ce genereaza fapte cu urmari deosebite. Actiunea se petrece in jurul unui copil disparut de cand era in fasa. Toata lumea il crede mort, mai putin cea care il adusese pe lume. Ea continua sa il caute si il gaseste, dupa numeroase intamplari in care vede clar, Providenta lui Dumnezeu.

Ascunde-ma-n iubirea Ta cereasca

Cea dintai poezie religioasa purtand semnatura Cristinei Francu, intitulata „Isus”, a fost publicata in anul 2002, in „Buletinul Duminical” al Templului Penticostal din Galati. Erau versuri fara rima. Adevaratul debut insa, a avut loc la sfarsitul lui 2008, cu volumul de poezii „Iubirea inlacrimata”, aparut la Editura Succed Publishing, Medgidia. De ce acest titlu? „Pentru ca dintre toate sentimentele ce se nasc in inima umana, iubirea este cel mai frumos. Despre ea s-a scris si s-a cantat dintotdeauna. Fara ea nu suntem completi. La fel ca foamea si saracia, lipsa dragostei distruge omul. Nu ura, ci indiferenta”, spune autoarea.

„Ascunde-ma-n iubirea Ta cereasca,/ Dulceata ei adanc sa ma patrunda;/ In rauri mii din mine sa porneasca/ Si ura-n ea pe veci sa o cuprinda.” (Cuprinde-ma)
In lumina acestor stihuri, poeta adauga: „Eu nu imi pot imagina existenta fara dragoste, insa atunci cand iubesti, se intampla, uneori, sa suferi. Dar nu despre aceasta dragoste omeneasca am scris, ci despre cea divina; o iubire jertfitoare care n-a tinut cont de Sine, daruindu-Se fara regrete pentru salvarea lumii instrainata de Creatorul ei. Iubirea e inlacrimata, deoarece lacrimile sunt rodul suferintei, iar omul care intalneste Iubirea Divina trebuie sa nu uite niciodata tot ce a indurat Isus pentru el. Titlul volumului este de altfel, titlul poeziei cu care se deschide cartea”.

“Am scris mult mai profund si mai matur”

Referindu-se la “Iubirea inlacrimata”, Cristina Francu marturiseste ca a existat o perioada de doi ani in care nu a scris deloc versuri. “Parea ca Cerul e inchis pentru mine”, declara ea. “Nu aveam inspiratie deloc. La aceasta s-au adaugat si unele critici neconstructive din partea unei persoane. Tin minte ca ma consumam mult din aceasta cauza inlauntrul meu si imi faceam mai mult rau, atunci cand stateam in singuratatea fiintei mele, in liniste, si analizam spusele acelei persoane. Apoi, intr-o noapte, m-am trezit din somn si am simtit imboldul sa iau o foaie de hartie si sa scriu. Versurile curgeau unul dupa altul, asemenea unui izvor. Atunci am scris poezia „Am vrut”. Dupa aceea, am scris mult mai profund si mai matur. Incepusem un nou capitol din viata mea.”

Dovada ca asa stau lucrurile este si faptul ca majoritatea poemelor adunate sub genericul “Iubirea inlacrimata” vorbesc despre dragostea dumnezeiasca fata de fiinta umana. Cititorul este invitat sa isi aminteasca intotdeauna cat L-a costat pe Isus rascumpararea sa; pretul salvarii a insemnat moartea unui Sfant pentru un pacatos. “Si s-a oprit la crucea-nsangerata/ Proptita pe Golgota ce plange iar/ Si picurii din dragostea-Ti curata/ Imi daruiesc deplin iertarea-n dar.” (Sa ma smeresc)

Si un chip se contureaza

„Iubirea inlacrimata” este rodul educatiei crestine primite de Cristina Francu in copilarie, de la parinti ei, care au si incurajat-o in permanenta, sa scrie. Asa se face ca fiecare poezie din “Iubirea inlacrimata” are in centru dragostea de Dumnezeu, de adevar si de frumos si promoveaza invataturile morale ale Bibliei. Un poem ii este inchinat celei care i-a fost primul indrumator pe calea lui Dumnezeu – mama. „Si un chip se contureaza/ Dintre miile de fete:/ E fiinta cea mai draga -/ Mama plina de blandete./ Si din Biblie-mi citeste/ De-o Imparatie sfanta/ Si Cuvantul mi-l sadeste,/ Sa m-ajute in ispita./ Ma invata rugaciunea:/ Convorbirea cu eternul;/ Ma invata si cantarea / Inaltata doar prin Duhul…” (Mama)

Acest poem se numara printre poeziile din acest volum de debut pe care autoarea le percepe ca fiindu-i cel mai aproape de suflet. Alaturi de „Mama”, se afla „Iubirea inlacrimata”, „Mai urc o treapta”, „Primeste, Doamne, ruga mea tarzie”, „Lacrima”, „M-ai desteptat”, „Ma pierd intr-un ocean de indurare”, „Comoara in cer”, etc.

Mi-e sufletul cuprins de dor

Volumul de versuri „Iubirea inlacrimata” poate fi considerat o analiza a tristetii. In estetica, tristetea ramane de altfel, una din categoriile esentiale ale poeziei lirice. Tristetea implica diferite moduri de manifestare, cum ar fi melancolia sau resemnarea. In „Principiul poetic”, E. A. Poe vorbeste despre tristete-melancolie. Aceasta tristete-melancolie se regaseste si in stihurile Cristinei Francu, insa mult innobilata, intrucat este aordata dintr-o perspectiva crestina. Trebuie subliniat in acest context faptul ca tristetea, ca si categorie estetica, implica preponderent trairile subiective, dar nu arbitrariul. Poeta reda in detaliu propriile trairi sufletesti aflate in conexiune cu experienta crestina acumulata, pastrand insa un ton grav, serios, fara a cadea in lamentatie. Mai mult, tristetea se actualizeaza prin categorii artistice precum ritmul, rima sau melodia, pe care Cristina Francu le stapaneste in mod exemplar. Autoarea insasi afirma ca atat experienta de viata, cat si cea religioasa reprezinta pentru ea surse de inspiratie, deoarece scrie despre neimplinirile sale, despre lacrimi si zambete, despre cum este si despre cum ar vrea sa fie pe plan spiritual. „Mi-e sufletul cuprins de dor/ De slavile albastre,/ Suspin ades si ma-nfior/ Privind mai sus de astre.” (Dor de cer)

Dorul, suspinul, infiorarea apartin acelei stari poetice ce predispune la tristete, fara a lasa insa loc, teatralitatii sau ludicului. Autoarea ne transmite o stare afectiva pura, in care lacrima devine cel dintai simbol al tristetii, fara a cadea in dramatism. „Din umbra-ntunecata-a lumii,/ Din acest colt uitat de zile,/ Astern pe florile Iubirii/ Doar rugaciuni si lacrimi grele.” (Cununa Iubirii) Nemultumita de propria stare spirituala, poeta doreste sa se apropie tot mai mult de Dumnezeu. Intelegand lupta care se da intre bine si rau, intre Duh si fire, aceasta vrea sa se sfinteasca zi de zi, sa acceada catre idealurile adevarate. „Dar eu urc tot mai departe/ Pe o scara pan’ la cer/ Si-n al inimii ungher/ Tot sadesc franturi de soapte./ Le pastrez caci ele poarta/ Vis ceresc descris nedemn/ Cand Te-au rastignit pe lemn/ Preotii si lumea toata.” (M-am indragostit)

„Iubirea inlacrimata”

Poemul ce da titlul cartii debuteaza sub semnul iubirii si al jertfei. Golgota este evocata metaforic, in centrul tabloului aflandu-se agonia prin care a trecut Fiul lui Dumnezeu. Un nevinovat este dus la locul executiei si singurele cuvintele rostite de El erau: „Iarta-i, caci nu stiu ce fac.” „Iubirea Ta stropita e de sange;/ Un sange care-a curs pentru iertare,/ Cand pe un deal ce si acuma plange/ Tu Te jertfeai pe lemnul de salvare./ Caci Tu vroiai sa-ntorci la alta viata/ Intreaga Terra plina de urgie/ Care zacea in bezna, necredinta/ Si-n ea, incet, speranta sa invie.” Multimi de oameni se aflau la Ierusalim, cand Hristos a fost rastignit, iar inscriptia prin care se certifica faptul ca Isus din Nazaret este Mesia urma sa fie citita de toti. Era un adevar scris sub inspiratie divina. Astfel, avea „sa vada muritorul nemurirea/ Iar pasul sa-si indrepte catre ceruri/ Si sa priceapa care-i e menirea;/ Tu sa-i fii Dorul dintre zeci de doruri./ Si sa-i mai fii Iubirea-nlacrimata/ De stropi de har, de sange si sudoare,/ Sadita intr-o inima curata,/ Sfintita si crescuta-n adorare.” (Iubirea inlacrimata)

In trup de slava am sa ma nasc

Platon vorbea despre bine, adevar, frumos, sacru, ca valori independente de om si la care acesta nu poate ajunge decat prin educatie. Aceste valori sunt specifice crestinsimului si il caracterizeaza doar pe cel care asemenea lui Pavel, s-a intalnit cu Isus pe drumul spre Damasc. Acesta este momentul deplinei transformari, al schimbarii inimii, care nu se realizeaza decat prin forta mijlocitoare a Celei de a Treia Puteri a Dumnezeirii, Duhul Sfant. Autoarea isi doreste sa traiasca experienta de pe drumul spre Damasc, constienta ca numai astfel va primi plinatatea puterii dumnezeiesti. „Tanjesc sa Te-ntalnesc ca Pavel/ Pe drumul care duce in Damasc/ Si de-as muri ca si un Abel/ In trup de slava am sa ma nasc.” (Fiu si Tata) Poeta este constienta ca nu are cum sa fie imuna la non-valoarea si raul promovate de societatea in care traieste. Reflectiile ei asupra starii spirutuale a crestinului denota convingerea ca numai in unirea cu Hristos gasim puterea de a fi biruitori. „Suntem asa de slabi si chinuiti, Isuse,/ De arsita si vanturi ne sunt caile pline/ Si-atatia hoti incearca prea mult sa ne doboare/ Si sa ne smulga iarasi increderea in Tine./ Suntem batuti de soarta, de ploile vietii/ Si parca incercarea e mult peste puteri./ Cand Tu ne iei in brate si ne ridici pe munti/ Abia atunci pricepem pe ce ‘naltimi ne pui.” (Suntem asa de slabi)

„Nu scriu de dragul de a scrie”

„Nu scriu de dragul de a scrie, insirand expresii frumoase, aranjand cuvinte meticulos in versuri, pentru a arata ca am talent”, ne marturiseste Cristina Francu. „Incerc sa creez imagini redand sentimente, marturisind ingrijorari, slabiciuni si atitudini gresite. Nutresc nadejdea ca fiecare cititor se va regasi in versurile mele si va constientiza nevoia de schimbare in mai bine din viata sa, ca va fi mustrat de pacat, dar ca va primi atat mangaiere, cat si incurajare.” Despre acest lucru vorbeste si poemul Vasul de lut. Poetei ii este straina pendularea intre a urma calea lumii si calea lui Hristos. Deplina predare in mainile Olarului este pentru ea o decizie radicala, determinata de pocainta autentica si de dispozitia de a se lasa modelata in armonie cu cerintele lui Dumnezeu. „Si-atunci am zis Olarului/ Ca-mi pare rau de fapta mea/ Si c-am sa stau pe roata Lui./ Iar El a continuat milos/ Sa plamadeasca vas dorit,/ Sa moaie lutul gaunos./ Si de atunci la vasul meu/ Tot a lucrat cu al Sau har.”

„Poezia e o parte din mine”

In creatia sa de capatai, „Republica”, Platon declara ca arta „nu raspunde unei logici strict rationale: ceva este si, concomitent, nu este ce se vede; imaginea nu corespunde semnificatiei sale artistice.” Dupa Kant, opera de arta ne ofera „placerea estetica”, iar aceasta este rezultatul unei „judecati estetice”. Kant considera ca desi arta nu corespunde nici unei utilitati, avem nevoie de ea. Ce se poate spune insa, despre arta crestina si in speta despre poezia crestina? Exista o utilitate a acesteia, si daca da, atunci mai este arta? Daca avem in vedere confesiunea Cristinei Francu, arta crestina isi dovedeste atat utilitatea, cat si rolul estetic. „Pot spune, fara sa exagerez, ca nu pot trai fara poezie”, afirma autoarea. „M-as simti goala pe dinauntru daca ar trece zile la rand in care sa nu fi citit ori sa fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituala care ma defineste si ma completeaza. Prin ea, imi exprim cel mai bine trairile interioare, framantarile mintii, durerile si bucuriile deopotriva… In peisajul liricii crestine, in vremea in care traiesc, nu stiu cata nevoie are poezia de mine; stiu cata nevoie am eu de ea!” Confirmarea celor de mai sus este poemul „Ma pierd”. „Ma pierd intr-un ocean de indurare/ desi-s un val tivit cu broderie/ de-un Sfant cu rani in maini si in picioare./ Cand unda mea manata e de vanturi/ ce vin cu-nfrigurare peste mine,/ mana-I strapunsa ma alina-n canturi/ Si-mi linisteste dorul meu navalnic/ ce vrea sa se descrie in cuvinte.”

Fiul ratacitor

Cuvintele Cristinei Francu sunt inspirate de un Mantuitor care nu Si-a retras harul nici de la cel ce Il tradase. Ucenicii insisi erau oameni pacatosi si cu toate acestea, El le-a spalat picioarele, aducandu-i prin gestul Sau, la pocainta. Acest maret exemplu al lui Hristos ne vorbeste despre faptul ca suntem asteptati la masa Domnului. „Blandetea Ta o simt, Domnul meu,/ Cand crucea in jos ma apasa;/ Ma-ndemni sa alerg pan’ la capat, caci Tu/ M-astepti sa sedem la masa.” (Iubirea Ta) Cum putem, pacatosi fiind, sa ajungem sa traim o asemenea experienta absoluta? Printr-o intoarcere totala la el, asa cum este zugravita in poemul Esti gata? – „Esti gata sa pasesti dincolo/ De carapacea ta de fier,/ S-alergi incoace si incolo/ Si sa te prinzi apoi de cer?/ Sa scoti afara-n vazul lumii/ Toti zeii ce i-ai adunat?/ Caci ai umblat sub legea firii/ Si doar gunoi ai castigat” – sau in aceste versuri din Tu stai nehotarat – „Caci El te-asteapta cu brate deschise/ Ca sa te tina la piept iubitor./ Intoarce-te din lumi de-acum apuse/ Ca te primeste, fiu ratacitor.”

„Imi doresc ca fiecare crestin sa iubeasca Adevarul”

„Pentru ca lumea in care traim e tot mai corupta, plina de minciuna, de oameni cu masti ce creeaza false aparente, imi doresc ca fiecare crestin sa iubeasca Adevarul”, spune Cristina Francu. „Este suficient acest lucru ca toate celelalte – sentimente, fapte, ganduri si vorbe – sa le fie cumpatate. Dragostea de Adevar transforma si da putere sa-l iubeasca si pe vrajmas. Nu ei vor fi cei care vor iubi cu simtaminte sfinte, ci Isus, Adevarul va iubi prin ei. Si atunci cand intunericul acestei lumi se va risipi, in acea Dimineata glorioasa, vor fi stramutati in vesnicie, pentru eternitate…” Purtand in cugetul nostru acest adevar, vom descoperi ca de fapt, „Nu este greu s-oferi un zambet/ Cand gandul tau de cer e prins,…/ Nu este greu s-arati iubire/ Celui ce-ti este apropiat;/ Iubind vrajmasul cu iertare/ Vei fi in ceruri stramutat.” (Nu este greu)

Invata de la Isus sa iubesti!

„Iubirea inlacrimata” ne stimuleaza sa privim spre cer, locul unde vom fi stramutati. Pentru ca pe cruce, Iubirea inlacrimata a rostit „S-a sfarsit!”, pentru ca El a platit “cu insusi sangele Sau”, pentru ca „miroase-a flori de rai si-a primavara/ Si a parfum de cer inlacrimat/ Si-n suflete tresalta -a cata oara?/ Mesajul sfant: “Cristos a inviat!” (Cristos a inviat!”), noi, cei pacatosi ne vom bucura de viata vesnica. Pana atunci insa, mai avem ceva de invatat. Iubirea Lui a fost inlacrimata, pentru ca noi sa nu mai trebuiasca sa deprindem plansul. In antiteza cu lacrima Lui, noua ne este adresat un indemn cu valoare de veste buna: “Invata de la toate sa zambesti,/ Invata de la Isus sa iubesti!” (Invata) Sa urmam aceasta chemare si sa daruim la randul nostru, iubire, insa nu o iubire inlacrimata, ci acea iubire insotita de zambet, despre care apostolul Pavel spunea ca „este indelung rabdatoare,… plina de bunatate,… nu pizmuieste,… nu se lauda,… nu se umfla de mandrie,… nu se poarta necuviincios,… nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de neleguire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.” Aceasta este iubirea pe care ne-o propune Hristos.

“Intre zambet si suspin” de Petru Lascau – O carte caleidoscop despre nevoia noastra de Dumnezeu

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, Ministry, News, TheologyLeave a comment

zambet

Motto : « Nu stiu de ce preferam totusi, culoarea gri.”

Un renumit critic literar, Mihail Belinski, spunea ca « arta este gandire in imagini”. Un astfel de exemplu de gandire in imagini este si volumul « Intre zambet si suspin”, avandu-l ca autor pe Petru Lascau. Asemenea unor tablouri dintr-o expozitie, « Intre zambet si suspin” se constituie ca o demonstratie a ceea ce inseamna corespondenta dintre arte. Intocmai unei panze expuse intr-o galerie, fiecare zambet si suspin scris de Petru Lascau in aceasta carte, se distinge prin caracterul sau de sine-statator, prin plasticitate si culoare.

Petru Lascau devine cunoscut in lumea scrisului gratie volumelor de proza “Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”. Stabilit in Lumea Noua din 1985, Petru Lascau va petrece primii 16 ani la Chicago, dupa care, in 2001, se muta in Phoenix, Arizona, unde locuieste si in prezent. De la venirea sa in capitala Statului Marelui Canion, Petru Lascau slujeste ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com).

« Imagini vazute prin fereastra lumii”

« Intre zambet si suspin” este o colectie de povestiri, cugetari, intamplari, citate, pe care Petru Lascau le-a utilizat ca ilustratii in predicile sale. Baza informativa a acestor pilde este, asa dupa cum afirma chiar scriitorul, viata insasi. Valoarea volumului « Intre zambet si suspin” consta in initiativa de a consemna in mod obiectiv, o serie de invataturi ce au conferit sarea si piperul prezentarilor rostite de Petru Lascau, de la amvon. De asemenea, rolul acestei carti este si acela de a fi o sursa de inspiratie si o influenta pozitiva pentru alti slujitori ai lui Hristos, care la randul lor, impartasesc si se impartasesc din Cuvantul lui Dumnezeu. « Am adunat de-a lungul anilor aceste intamplari pe care unele le-am trait, altele le-am auzit, altele le-am citit. Pe toate insa le-am folosit mereu in predicile mele, pentru ca ele nu sunt decat imagini vazute prin fereastra lumii, imagini care zugravesc o realitate de dincolo de fire, din lumea mirifica a lui Dumnezeu. Fie un zambet, fie un suspin nascut din cititul acestor randuri, este rasplata muncii mele, si o noua speranta in mai bine, si mai frumos a sufletului iubitor de adevar. Am scris aceste randuri si in speranta ca unele din povestirile sau frazele acestei carti vor sluji predicatorilor sau altor vorbitori publici, facandu-le vorbirea mai colorata si mai accesibila ascultatorilor lor, prin forta de etalat a ilustratiilor.”

“Foarte putini oameni aleg in mod voit intre bine si rau”

« Intre zambet si suspin” este structurata pe patru capitole – „In lupta cu noi insine”, “In lupta vietii”, „In viata de familie”, „In familia lui Hristos”. Este interesant de remarcat gradatia ascendenta, ideea de a porni de la particular, de la lupta pe care o avem de dat personal cu firea pamanteasca, eul nerenascut, pentru ca invingand pe plan individual, sa reusim sa fim biruitori si in batalia vietii. De asemenea, trebuie sa fim constienti ca daca fiecare dintre noi ajunge sa fie un exemplu in viata de familie, va fi un model si in biserica, in marea familie a lui Hristos. Povestirile din fiecare capitol au titluri sugestive – „Constiinta”, „Harul”, „Articolele legamantului lui Wesley”, „Curajul”, „Materialism”, „Arca lui Noe – O povestire moderna”, etc.

Cartea se deschide metaforic, cu ilustratii despre adevar, enuntand o idee general valabila, cu valoare de maxima – „Foarte putini oameni aleg in mod voit intre bine si rau. Natura da omului grau, dar omul trebuie sa-l macine. Dumnezeu da omului vointa, dar omul trebuie sa faca alegerea corecta.” Pornind de aici, rezultatul este acela ca „alegandu-L pe Hristos devenim mostenitorii Sai, ai tuturor bogatiilor si ai gloriei Sale.” In povestirea „Oile ascultatoare”, scopul educativ al cartii « Intre zambet si suspin” reiese foarte clar din interogatia finala. „In timpul primului razboi mondial, niste soldati turci voiau sa fure o turma de oi in timp ce ciobanul dormea. Acesta trezindu-se a pus mainile palnie la gura, si a chemat oile la el, asa cum facuse totdeauna. Oile au luat-o la vale pe o rapa abrupta si soldatii le-au scapat din urmarire. Isus a spus: “Oile Mele asculta glasul Meu”. Suntem oare si noi printre ele?”

Soparla

In structura variata si caleidoscopica, insa logica, a volumului, se evidentiaza si povestirea intitulata “Animale necurate”, in care autorul dovedeste o remarcabila putere de sinteza. Petru Lascau se opreste asupra Cartii Leviticului, despre care afirma ca “este cartea preotilor. Paginile ei sunt dedicate celor ce slujeau altarului, reglementandu-le viata si conduita. Ea vorbeste de sfintirea si sfintenia lor, de la imbracaminte si datoriile sacerdotale pana la ceea ce aveau sau nu aveau voie sa manance. Viata nici unei alte fiinte umane n-a fost atat de detailat reglementata de cartea lui Dumnezeu. Tocmai din pricina responsabilitatilor sale, din pricina vecinatatii sale cu vesnicia.” Dupa ce face aceasta precizare, autorul imbina intr-un mod fericit spiritul stiintific cu cel religios si pune in antiteza caracteristicile fiecarui animal necurat cu trasaturile de caracter ce ar trebui sa il defineasca pe adevaratul crestin. Astfel, despre soparla, Petru Lascau ne spune: “Unul din cele mai mici animale, dar cu limba ucigatoare. Este usor de neglijat prin micimea ei, dar periculoasa prin otrava limbii sale. Loveste fulgerator cu exactitate si cu venin. Nu are alte resurse. Corp mic si vulnerabil. Isi lasa coada rupta si fuge la cel mai mic zgomot. Doar limba ucide… Nu se cade omului lui Dumnezeu sa se hraneasca cu obiceiurile soparlei. El este chemat sa dea viata prin cuvintele sale si nu sa ucida cu vorba.”

Cameleonul

Un alt animal interzis de Cartea Levitic a fi hrana oamenilor este cameleonul, care se remarca „prin puterea extraordinara de a se schimba, de a se adapta la culoarea mediului inconjurator. Este greu de observat, din cauza artei sale desavarsite de a se camufla. Pe fundalul frunzelor verzi, devine verde. Cand frunzele sunt rosii, devine rosu. Dragostea sa cea mai mare este sa fie in armonie cu lumea din jur. Nu are nici un alt principiu decat acela de a fi atat de schimbator cat cer conditiile externe. Vai de omul fara principii. El nu este un semn de circulatie, ci mai degraba dispozitivul ce indica directia vantului. El are parerile celor mai puternici, uniforma lor. El nu are propria sa culoare. Are doar culoarea altora.” Cu alte cuvinte, crestinul care isi “schimba culoarea” asemenea cameleonului, este iubitor de compromis, adaptabil, flexibil. Un astfel de crestin induce in eroare, pentru ca telul sau suprem este acela de a fi “in armonie cu lumea din jur.” Petru Lascau stabileste delimitari clare – “Vai de omul fara principii” – si ne lasa pe noi sa creionam in minte, portretul crestinului autentic.

„Oameni care sunt cu totul altceva decat ceea ce banuim la inceput”

O povestire in care ni se sugereaza printr-o intrebare, ideea ca ar trebui sa cantarim bine caracterul celor cu care ne asociem, este “Presupunere”. Aceasta pilda ne atrage atentia asupra importantei practice a relatiilor pe care le legam. Exista posibilitatea ca din lipsa de discernamant spiritual sau din superficialitate sa ne legam viata – indiferent ca este vorba de casatorie, de afaceri sau de credinta – de oameni care reusesc sa ne insele tocmai prin felul lor de a fi cameleonic. Petru Lascau considera ca fiind o nesabuinta initiativa crestinului de a le da credit acelor semeni care „sunt cu totul altceva decat ceea ce banuim la inceput.” Apostolul Pavel ne avertizeaza ca nu este bine sa luam asupra noastra un jug nepotrivit, pentru ca intre lumina si intuneric nu exista asemanari, ci doar deosebiri.

“Un fotograf de la unul din ziarele nationale a primit sarcina sa fotografieze un incendiu care decima mii de hectare de padure dintr-o zona muntoasa. I s-a spus ca un mic avion il astepta la aeroport pentru a survola locul dezastrului. A ajuns la aeroport cu o ora inaintea asfintitului. Micul avion Cessna il astepta. A sarit cu tot echipamentul in avion si a strigat pilotului: “Da-i drumul!” Pilotul a pornit motorul si curand avionul decola spre cer… “Zboara la nord de incendiu” i-a spus fotograful… “De ce?”, a intrebat pilotul ingrijorat. “Pentru ca am de gand sa fac cateva fotografii!”, i-a raspuns fotograful. “Sunt fotograf”, si fotografii fac fotografii!” Dupa o pauza destul de lunga, pilotul l-a intrebat: “Vreti sa spuneti ca nu sunteti instructorul de zbor?” Nu credeti ca manifestam nesabuinte asemanatoare atunci cand pornim la drum in viata, in afaceri sau in noi experiente spirituale cu oameni care sunt cu totul altceva decat ceea ce banuim la inceput?”

Un simplu gest

Relatiile interpersonale sunt un capitol important al vietii de credinta. Nevoia de partasie a omului este veche de cand lumea. S-ar putea ca de multe ori, sa trecem indiferenti pe langa semeni pentru care un simplu gest din partea noastra ar putea face o mare diferenta. Povestirea de mai jos este cel mai bun argument in favoarea faptului ca indiferenta nu ar trebui sa isi gaseasca loc in apanajul crestinului. A te opri din drum pentru a te bucura cu cei ce se bucura si a plange cu cei care plang inseamna pana la urma, a fi capabil sa iti asumi o responsabilitate personala. Prietenia este o responsabilitate personala si presupune depasirea acelor bariere impuse de teama de a nu trece printr-o noua dezamagire ori de riscul de a experimenta noi dorinte de partasie neimplinite. Adevarata prietenie incepe in mintea si in inima noastra. Iata de ce, schimbarea trebuie sa se produca mai intai cu noi si numai dupa aceea vom reusi sa vibram la nevoile celorlalti. Dumnezeu are un plan si in ceea ce priveste legaturile dintre noi, ca oameni, si cel mai bun exemplu in acest sens este chiar prietenia dintre David si Ionatan.

“Mark mergea spre casa cand a observat ca un baiat s-a impiedicat si a scapat pe trotuar un brat de carti pe care le cara, doua pulovere, o bata de baseball, o manusa si un mic casetofon. A ingenuncheat alaturi de baiatul acela si l-a ajutat sa adune lucrurile. Pentru ca si asa mergeau in aceeasi directie, l-a ajutat sa care unele din lucruri. A aflat ca pe baiat il chema Bill, ca-i placeau jocurile electronice, baseball-ul si istoria, ca avea o groaza de necazuri cu celelalte materii si, ca tocmai atunci rupsese prietenia cu o fata. Au ajuns la Bill acasa si Mark a fost invitat sa intre sa bea un Coca-Cola si sa se uite putin la televizor. Dupa-masa aceea a trecut placut, printre rasete si cateva jocuri electronice. Mark s-a dus acasa. Au continuat sa se mai vada pana cand amandoi au intrat la acelasi liceu. S-au intalnit de cateva ori de-a lungul anilor. In ultimul an, inainte de graduare, Bill l-a cautat pe Mark si a vrut sa-i vorbeasca. Bill i-a adus aminte de ziua cand s-au intalnit ei pentru prima data. “Nu te-ai intrebat de ce caram atat de multe lucruri cu mine?”, l-a intrebat Bill. “Vezi, in ziua aceea mi-am facut curatenie in dulapul meu pentru ca nu voiam sa las mizerie pentru altul. Pusesem deoparte mai multe pastile de dormit pe care le-am luat de la mama si mergeam spre casa ca sa ma sinucid. Dupa ce am petrecut catva timp impreuna in ziua aceea, vorbind si razand, mi-am dat seama ca daca ma omoram, nu voi mai avea parte niciodata de prietenia unor oameni ca tine. Asa ca, Mark, atunci cand m-ai ajutat sa adun cartile de pe jos, ai facut ceva mult mai important pentru mine. Mi-ai salvat viata.” (“Un simplu gest”)

Care este cel mai mare predicator?

Poate ca ar trebui sa ne intrabam ce anume il determinase pe Mark sa se opreasca din drumul sau si sa ii dea o mana de ajutor lui Bill? De ce nu a trecut mai departe, lasandu-l pe acest necunoscut sa se descurce asa cum putea? Unul din posibilele raspunsuri ar fi acela ca familia a fost pentru el cea dintai scoala la care a deprins impreuna simtire. Poate ca mama sau bunica a vegheat asupra lui pentru a-l invata ce inseamna onestitata, demnitatea, cinstea, intelepciunea, prietenia, darnicia. Mama este cel dintai predicator, iar Petru Lascau stie foarte bine acest lucru, atunci cand ii rezerva mamei o serie de pilde-ilustratii, in volumul « Intre zambet si suspin”. „Doctorul G. Campbell Morgan a avut patru fii care au devenit cu totii mari predicatori ai Evangheliei. Cu prilejul unei sarbatori a familiei, unul dintre oaspeti a intrebat pe cei patru evanghelisti: “Care este cel mai mare predicator din familia dumneavoastra?” “Mama”, au raspuns cei patru, fara nici o ezitare.” (“Cel mai mare predicator”)

Mama

Ramane sugestiva in acest sens, povestirea intitulata “Mama”, care ne prezinta un moment important din viata sculptorului Bortholdi, cunoscut pentru a fi realizat celebra Statuie a Libertatii.

“De peste douazeci de ani maiestuoasa Statuie a Libertatii, ce “lumineaza calea libertatii din lume” cu forta ei, strajuieste peste Insula Beldow, la intrarea in portul New York, ca un simbol al libertatii pentru toti cei ce se bucura de ospitalitatea acestor tarmuri americane. Faimosul sculptor Bortholdi si-a daruit douazeci de ani din viata sa efortului gigantic de a realiza aceasta capodopera a artei monumentale. Si-a daruit munca, alaturi de cei peste 4 milioane de dolari pe care Franta i-a colectat pentru a face acest dar Statelor Unite. Nu numai munca sa de douazeci de ani a daruit-o acest nobil sculptor francez, dar chiar si intreaga sa avere, pentru a produce nemuritoarea statuie. La inceput, cand sculptorul Bortholdi cauta un model pentru acest simbol al libertatii, a primit multe sfaturi contradictorii. Unii ii recomandau actrite celebre, altii personalitati politice ale vremii. O autoritate din lumea artei i-a recomandat sa-si aleaga “figuri marete prin ele insele”. Examinand toate propunerile si figurile eroilor zilei, sculptorul a decis ca cel mai bun model pentru a ilustra visul de libertate al lumii este insasi mama sa. Mama sculptorului a pozat ca model pentru Statuia Libertatii. Cu greu am putea gasi un omagiu mai frumos, model al dragostei si respectului cuvenit unei mame, platit de fiul ei.”

Sa inchizi toate usile!

Ce bine ar fi daca am invata sa ne cinstim parintii si daca am intelege ca ei sunt un dar pretios facut noua de Dumnezeu, una dintre cele mai mari binecuvantari oferite de El. Alaturi de parinti, bunicii sunt de asemenea, o binecuvantare primita de la Creatorul nostru, iar pilda al carei titlu metaforic este “Sa inchizi toate usile” poate fi considerata un adevarat tezaur de intelepciune crestina. Autorul ei, preotul Iosif Trifa, ne ofera un sfat practic si util de viata, ce are la baza o invatatura a lui Hristos. Biblia insasi ne prezinta o bunica model – Lois, bunica lui Timotei, subliniind astfel, rolul femeii crestine in camin.

“Un elev ispravise liceul si se pregatea pentru continuarea studiilor intr-un oras mare. “Dumnezeu sa-ti ajute, dragul meu, sa poti inchide usile!” – ii zise bunica la despartire. “Ce usi, bunica draga? Doar n-o sa ma fac portar la terminarea liceului?” “Pe unde vei merge, baga de seama sa-ti inchizi mai intai usile urechilor tale. Sa le inchizi fata de toate soaptele si ispitele diavolului. Sa-ti inchizi apoi usile ochilor tai. Sa nu citesti carti rele, pline de otrava si sa nu te duci nicaieri unde inima ta se poate otravi cu privelistea ochilor. Sa-ti inchizi apoi usa gurii tale, ascultand de sfatul psalmistului: ‘Pune Doamne paza gurii mele si usa de ingradire buzelor mele!’, gandindu-te neincetat la cuvintele Mantuitorului, ‘ca pentru orice cuvant nefolositor omul va da seama in ziua judecatii’. Si mai presus de toate, dragul meu, sa-ti inchizi usa inimii tale fata de toate ispitele cele rele. Sa o lasi deschisa numai pentru Domnul. Asa facand, bine vei umbla in viata.” Experienta religioasa a celor care ne sunt parinti si bunici reprezinta o mostenire de care ar trebui sa invatam sa profitam!

Despre darnicie

De altfel, cea mai buna metoda de a ne cinsti parintii este aceea de a dovedi un caracter crestin. Alaturi de onestitate, demnitate, cinste, intelepciune si prietenie, darnicia este una din trasaturile fundamentale ale inchinatorilor lui Hristos. In povestirea “Corbul”, Petru Lascau ne invata pe langa lectia darniciei si pe aceea a credintei. Este important sa dobandim acea credinta curata si inocenta, asemenea celei a copiilor. Sa nu uitam ca Mantuitorul a spus: “Lasati copilasii sa vina la Mine, caci Imparatia Cerurilor este a unora ca ei.” A avea credinta unui copil inseamna a avea credinta cel putin cat un bob de mustar, a nu lasa loc indoielii in inima. Daca asemenea micutului din aceasta povestire, vom nutri in suflet o astfel de credinta, va fi suficient sa deschidem usa si minunile lui Dumnezeu se vor produce in viata noastra.

“O vaduva saraca nu mai avea nimic sa dea de mancare copilasilor ei, intr-o seara de iarna grea. Crezand ca vor uita de foame pana a doua zi, a inceput sa le citeasca din Biblie. Pasajul s-a nimerit sa fie despre Ilie care a fost hranit de catre corbi in pustie. Cel mai mic a fugit repede si a deschis usa. – De ce deschizi usa? Este foarte frig si asa in casa, a zis mama suparata. – Deschid sa intre corbii, a spus mezinul. Nu mai avem nimic de mancare in casa. Dumnezeu va trimite corbii Sai. Primarul satului care tocmai trecea pe acolo, a ascultat discutia dintre vaduva saraca si copiii ei, a intrat in casa si le-a spus: – De azi incolo, eu sunt corbul lui Dumnezeu pentru voi.”

Cele zece porunci

Dorinta lui Petru Lascau de a ne invata ravna pentru credinta, astfel incat sa atingem perfectiunea ceruta de Hristos, este evidenta. Chiar daca pe calea vietii vin ispite, avand Biblia ca far si implicit, cele zece porunci, vom reusi sa evitam orice tentatie si sa mergem mai departe, in siguranta. “In unul din romanele sale, Sara Orne Jewett povesteste ca pe drumul spre casa unui capitan de vas, a vazut o multime de bete colorate in rosu si galben, care erau infipte intr-un ogor, aparent fara nici o logica. Curioasa, l-a intrebat pe capitan, atunci cand a ajuns, care era rostul acelor bete ciudate. Acesta i-a explicat ca atunci cand a arat prima data ogorul, aproape ca si-a distrus plugul, lovindu-l de niste stanci ce sunt pana aproape la supratata ogorului. Pentru a ocoli pe viitor, acele zone periculoase, a fixat betele colorate. “Intr-un sens, Dumnezeu a facut la fel, atunci cand ne-a dat Cele Zece Porunci…” – a zis el. “Ele semnalizeaza zece domenii periculoase din viata omului. Evita-le si nu-ti vei prinde plugul.” (“Cele zece porunci”)

El va veni in ceasul in care nu va ganditi

Finalul volumului “Intre zambet si suspin” ne aduce mai aproape de momentul revenirii lui Hristos. Avem cu aceasta ocazie, revelatia faptului ca intreaga carte este un adevarat manual de pregatire, in vederea momentului cand Mantuitorul lumii va reveni pe norii cerului. Scopul acestei carti este acela de a ne oferi calauzire in viata de zi cu zi, pentru a fi gata sa Il urmam in patria cereasca. Faptul ca El Se va intoarce atunci cand nu ne gandim ar trebui sa ne determine sa acordam atentia cuvenita formarii unui caracter dupa voia Lui. De altfel, “Intre zambet si suspin” se si incheie cu o ultima povestire al carei titlu – “Cand nu va ganditi” – are darul sa ne avertizeze asupra faptului ca sfarsitul este aproape si ca datoria noastra de crestini este de a fi constienti de aceasta realitate. “McCheyne a fost un predicator scotian care a intrebat un grup de prieteni: “Credeti ca Isus Hristos va veni in noaptea aceasta?” Unul dupa altul, acestia au raspuns: “Cred ca nu va veni in noaptea aceasta”. Dupa ce toti au dat acelasi raspuns, predicatorul a citat cuvintele Bibliei: “El va veni in ceasul in care nu va ganditi”.

Nu ne mai ramane altceva de facut decat ca rugaciunea noastra, dupa ce ne vom imapartasi din lectiile de viata oferite de cartea lui Petru Lascau, “Intre zambet si suspin” sa fie – “Amin! Vino, Doamne Isuse.”

„Pasi spre lumina” de Petru Lascau – O carte indemn la credinta si slujire crestina

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, Media, Ministry, TheologyLeave a comment

PasiSpreLuminaMotto: „Intoarcerea la valorile iudeo-crestine pentru renasterea spirituala a neamului inseamna intoarcerea la Biblie pentru a ne lasa schimbati, renascuti de ea.”

„Pasi spre lumina” de Petru Lascau este o culegere de proza si eseuri crestine care de la inceput, impresioneaza prin sinceritatea exprimarii si prin modalitatea plastica, vizuala, de a reda sentimentele traite in anii grei de dinaintea caderii comunismului in Romania. Evocand o perioada tulbure si marcata de multa suferinta cauzata de represaliile regimului totalitar impotriva celor care Il cautau pe Dumnezeu, aceasta carte se constituie ca o colectie vie de marturii traite in acea perioada. Printre eseurile si povestirile din volumul „Pasi spre lumina” se numara „Dar cea mai mare dintre toate este Dragostea…”, „Mereu o noua apa curge-n vaduri”, „Abisul”, „Lumina”, „Tricolorul”, „Noapte de Ajun”, „Intrusul”, „Noaptea preasfintita”.

Petru Lascau devine cunoscut in lumea scrisului gratie volumelor de proza “Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”. Stabilit in Lumea Noua din 1985, Petru Lascau va petrece primii 16 ani la Chicago, dupa care, in 2001, se muta in Phoenix, Arizona, unde locuieste si in prezent. De la venirea sa in capitala Statului Marelui Canion, Petru Lascau slujeste ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com).

Din intuneric la lumina

Odata cu volumul „Pasi spre lumina” remarcam talentul deosebit al lui Petru Lascau de a ingemana intr-o singura expresie, credinta in Dumnezeu si sentimentul suferintei in fata unei realitati crude si nemiloase – realitatea comunista – ce cauta sa inabuse orice dorinta de libertate. Iata de ce, prin eseurile scrise in acea perioada, ne este oferita sansa de a retrai o epoca „de aur” care din fericire, avea sa apuna la scurt timp dupa aceea. Pentru cei care au trait in acea perioada, cartea „Pasi spre lumina” va fi o ocazie de intoarcere in timp, un fel de remembering al unei vremi cand afirmarea credintei in Dumnezeu te-ar fi costat in mod sigur, libertatea. Prin nenumarate fire de povestire ce se impletesc cu descrieri simbolice, autorul reuseste sa proiecteze fragmente de timp si spatiu ce iti insufla dorinta de a nu lasa ca astfel de lucruri sa se mai repete vreodata. Poate ca tocmai acesta este mesajul central al cartii, si anume, ca prin marturii ce au fost prinse din memoria timpului in aceasta carte, nimeni sa nu uite ca actuala libertate de care ne bucuram cu totii, a fost castigata cu multe jertfe anonime sau ale unor comunitati care au stiut sa lupte atunci cand a sta pentru Dumnezeu insemna de fapt, sa ramai singur in fata unui dusman necrutator. Amestec de lumini si umbre, cartea „Pasi spre lumina” ne calauzeste in final, conform celebrului dicton Per aspera ad astra, din intunericul necredintei, la lumina libertatii de a ne inchina lui Dumnezeu. Persoane si momente se detaseaza astfel, din galeria intunecata a vremii cand a fi crestin insemna sa fii un tradator al „cauzei”, in scopul de a ne oferi deopotriva marturie si exemplu, de a da o pilda pentru cei care fie nu au stiut, fie nu au avut ocazia sa traiasca experienta oamenilor credintei.

Iosif Trifa si Oastea Domnului

Din randul acestor persoane se remarca in mod deosebit, personalitatea parintelui Iosif Trifa, caruia in memoriam prilejuita de centenarul nasterii sale, i se ofera un consistent articol ce ne atrage atentia asupra unui om care a stiut sa traiasca si sa moara pentru Dumnezeu. Astfel, aflam cum Iosif Trifa „s-a nascut in satul Certege, din judetul Turda, la 3 martie 1888. Era al patrulea fiu din cei sapte ai familiei Dimitrie si Ana Trifa. In anul 1900, isi incepe gimnaziul la Beius, iar in 1907, devine student la teologie, la Sibiu. La terminarea studiilor de la Sibiu, in 1910, acesta ajunge invatator in Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu.” Originea umila a lui Iosif Trifa nu prevestea cu nimic destinul de exceptie pe care avea sa il implineasca. Un om din popor, dar simtind impreuna cu cei de un neam cu el, un om de jos, dar inaltat printr-o credinta vie in Dumnezeu, Iosif Trifa ne uimeste ori de cate ori ii citim biografia si ori de cate ori avem ocazia sa-i vedem lucrarea pe care a inceput-o pe pamantul romanesc. Viata a fost cruda cu Iosif Trifa, astfel ca „incepand din 1912, cand i se naste primul copil, o fetita pe nume Olimpia, pentru tanarul preot incepe calvarul unei cumplite suferinte. Fetita ii moare in anul urmator. Al doilea baiat, Gheorghe-Titus se stinge la fel, la varsta de un an, lasand zbucium si lacrimi, tinerei familii. In anul 1916, familiei Trifa i se naste cel de al treilea copil, care in amintirea celui de curand mort, primeste tot numele de Gheorghe-Titus. Titus este singurul copil ramas in viata. In anul 1918, se naste Augustina, fetita care ar fi trebuit sa fie mangaierea primului rod pierdut. Izbucneste in acea perioada o epidemie de gripa, se imbolnavesc grav, atat fetita, cat si sotia. Moare mai intai mama, apoi fiica.”

„Slavit sa fie Domnul! Amin”

Ne putem gandi cata durere a indurat Iosif Trifa si bineinteles ca parea greu de crezut ca dupa astfel de pierderi sufletesti, el avea sa inceapa marea lucrare de redesteptare spirituala din Romania acelor vremuri. Rememorand perioada respectiva, Iosif Trifa consemna: „Domnul ne atrage in diferite chipuri la pieptul Sau. O, cum nu inteleg oamenii ca si necazurile si suferintele, incercarile si izbelistile vietii ne sunt o atragere a Domnului, ca sa ne aplecam la pieptul Lui, sa-L aflam pe El si sa ne rezimam in El si in odihna Lui.” Astfel, moartea celor dragi l-a urmarit toata viata, ca un indemn sfant de a trai pentru cer. „Incepand din 1919, Iosif Trifa incepe sa scrie si sa publice la o serie de reviste si ziare, tot felul de scrieri, plin de credinta si dragoste pentru Isus Hristos Domnul.” Mai aflam cum in anul 1922, a aparut primul numar al revistei „Lumina satelor”, publicatie crestina destinata promovarii si regenerarii spirituale a natiunii romane. Prin intermediul acestei lucrari, in cursul anului 1923 se contureaza o miscare de trezire spirituala si „renastere duhovniceasca a societatii romanesti”, care avea sa se numeasca Oastea Domnului.

Cuvintele lui Petru Lascau se intretes in mod armonios cu diferitele cugetari ale lui Iosif Trifa si astfel, avem ocazia sa retraim o vreme plina de tumult din istoria Romaniei si sa intelegem ca Dumnezeu a urmarit in acea epoca sa inalte sufletele romanilor catre El, inainte de incepe perioada cea mai trista din istoria Romaniei, cea a comunismului ateu. In acest sens, Petru Lascau ne propune o tema de meditatie profunda, spunand: „In nemasuratul Sau har, Dumnezeu pregateste adapostul inainte ca furtuna sa se dezlantuie. Oastea Domnului a fost o asemenea poarta deschisa spre victorie.” ?i mai departe, autorul pune o intrebare retorica: „Ce s-ar fi intamplat in istoria noastra, daca nu se respingea sansa divina de pregatire prin trezirea Oastei Domnului pentru marea confruntare cu ateismul militant comunist?” In orice caz, cuvintele lui Iosif Trifa strabat peste timp, prin salutul ostasesc „Slavit sa fie Domnul! Amin.”

Rusia, octombrie 1988

In caleidoscopul subiectelor din cartea „Pasi spre lumina” se distinge evocarea unei calatorii a autorului, in Rusia lui Gorbaciov, intr-o perioada de avant a perestroikai, care a marcat inceputul sfarsitului sistemului comunist. Astfel, intr-un articol intitulat sugestiv „Cu Biblia in Rusia sau impresii de calatorie in U.R.S.S.”, scris in octombrie 1988, avem ocazia de a culege pareri la prima mana, dintr-o perioada acum uitata, cand insa, incepeau sa se intrezareasca zorile unei noi epoci. Calatorind la Moscova si dupa aceea, la Leningrad, autorul ne reda prin cuvinte bine alese, acel gust dulce amar din vremea de sfarsit a comunismului. O evocare ce ne este in mare masura familiara, a Rusiei Sovietice din acea perioada, suna astfel: „Strazi aglomerate, oameni cu pungi, genti, plase, troleibuze, autobuze, tramvaie, metrou. Militieni la colt de strada, masini grabite, care nu acorda nici o prioritate pietonilor, ci trec printre ei, ca la circ. Magazine aglomerate, murdare si fara reclame sau vitrine. Pardoseli de dusumea mirosind a motorina, dale de marmura, date de curand cu talaj, usi unsuroase de miile de maini ce le deschid si inchid toata ziua. Pereti afumati si murdari. Galantare neluminate si cu marfa putina.” Ne dam seama ca Rusia lui Gorbaciov nu era din punct de vedere economic, departe de Romania. Pe de alta parte, existau diferente substantiale. Astfel, daca in Romania, crestinii erau vanati de securitate, iar Bibliile confiscate si transformate in „hartie igienica”, glasnostiul sovietic permitea distribuirea de Biblii si oferea ocazia desfasurarii de evanghelizari chiar in locurile cele mai neasteptate.

„Ingerii calauzitori” din Cernauti

Calatorind din Leningrad pana in Cernauti, Petru Lascau are ocazia de a se impartasi de binefacerile oferite de caile ferate sovietice si de a cunoaste oameni de toate felurile, dar mai ales, intelege faptul ca nevoile celor din marea Uniune Sovietica erau aceleasi cu ale tuturor oamenilor de pretutindeni, cu referinta directa la nevoia de a-L cunoaste pe Dumnezeu.

O experienta tulburatoare avea sa traiasca in Cernauti, unde ajunge sa gaseasca biserica din localitate, identificandu-i pe cei care mergeau la adunare, folosind o metoda foarte simpla. „A doua zi, am pornit in cautarea fratilor. Singura speranta o aveam de la o adresa pe care reusisem sa n-o pierdem si mai ales, in clasica metoda de a-i gasi pe credinciosi, aceea de a lua Biblia sub brat si a merge in statiile de autobuz. Am aplicat pe cea de a doua si a dat rezultate imediate. De la distanta, am identificat o pereche si ne-am spus: „Oamenii acestia sunt credinciosi.” Am intrat in vorba cu ei. Nu stiau nici engleza, nici romana, dar cunosteau Biblia noastra, asa ca au spus: „Sobranie”, aratand cu mana intr-o anumita directie. Aceasta insemna ca mergeau la adunare. Acesti „ingeri calauzitori” ne-au dus la biserica dupa ce am schimbat mai multe autobuze si troleibuze.”

Sensibilitatea deosebita a lui Petru Lascau iese la iveala din impresiile pe care le consemneaza cu acea ocazie, cand a ajuns la o biserica arhiplina. Astfel, el a constatat asemanari si diferente fata de comunitatile din Romania. „Diferenta am simtit-o imediat, dupa modul cum au cantat, dupa felul cum au ascultat Cuvantul lui Dumnezeu, cum s-au rugat, cum au patruns si au stat in cladirea bisericii. Nascuta din suferinta unei istorii, cantarea rusa are inflexiunile unei doine de jale, acordurile minore ale unei lacrimi ce nu se poate plange altfel. Cand a fost anuntata o cantare in limba romana, cantare pe care o stiam atat de bine, mi-a fost aproape imposibil s-o cant. Gama majora fusese inlocuita cu una minora, versul indulcit cu inegalabilele meandre ale sufletului rus, durerea unui neam asuprit irumpea prin aceasta fereastra deschisa a inimii.”

Ultima parte a acestui articol este consacrata vizitei la Chisinau, capitala Moldovei, unde autorul are ocazia sa vada marile miscari populare in favoarea unirii cu tara si deopotriva, are sansa de a intalni „poeti ca Vieru, Matcovski, scriitori ca Ion Druta si Nicolae Dabija.” In acea perioada, crimele lui Stalin si ale securitatii ruse erau demascate una cate una si toti romanii din Moldova simteau ca se apropie momentul marii uniri cu tara. Nimic nu mai putea opri dorinta de liberate a „fratilor de peste Prut”, iar cu acea ocazie, autorul constata ca „numai in ultimii doi ani, in Moldova sovietica se deschisesera 324 de biserici”, lucru fara precedent pentru epoca respectiva.

„Fiti sfinti”

Trecand dincolo de caderea comunismului, Petru Lascau exploreaza problema sfinteniei in societatea contemporana, cand se pare ca ne raman la dispozitie doar niste optiuni extreme, in genul „culturismului spiritual” sau „sportului de masa”. Preluand cuvintele apostolului Pavel, in articolul „Fiti sfinti” suntem provocati la o adanca meditatie asupra notiunii de sfintenie, asupra intelegerii corecte a faptului ca mantuirea prin credinta presupune o schimbare din temelii a vietii sau, asa cum spunea J. C. Ryle, episcop de Liverpool, „Scripturile ne invata ca in urmarirea sfinteniei, adevaratul crestin are nevoie de stradanie personala si de fapte, la fel cum are nevoie de credinta.” De aceea, Petru Lascau adauga: „Multa invatatura despre „trairea prin credinta” a infuzat multora ideea ca nu mai este nevoie de nici un efort personal in atingerea sfinteniei, a separarii, a punerii noastre deoparte pentru slujirea lui Dumnezeu.” Nimic nu este mai fals decat a crede ca religia crestina se rezuma doar la crezuri si cuvinte frumoase, ca o asteptare pasiva a unei mantuiri ce vine de sus.

De aceea, prin contrast, „Pavel, apostolul, vede viata crestina ca o cursa sportiva de alergare. De dragul premiului, alergatorii se supun voit la diferite infranari. Ei sunt intr-un continuu exercitiu al renuntarii. Antrenamentul zilnic cere efort si lupta aspra cu tine insuti. Trebuie sa te depasesti, sa te obligi la disciplina. Viata ta este diferita de a celorlalti, la fel cum este regimul tau alimentar, economia timpului zilei, stilul vietii, in general.” Prin aceste cuvinte, de fapt, ne reintalnim cu ceea ce spunea parintele Iosif Trifa, care ii chema pe oameni la un razboi sfant impotriva pacatului de orice fel. Profilul unui crestin este acela al unui om care se lupta cu pacatul, cu tendintele catre rau si in puterea lui Hristos, invinge. Aceasta putere este atat de mare, incat a zamislit in timpurile cele mai intunecate ale istoriei, oameni ai credintei care au purtat flacara vie a nadejdii in Isus Hristos si ale caror cantari de lauda au facut sa fie zdrobite lanturile inrobitoare ale ateismului, necredintei si mortii. Petru Lascau ne propune un drum catre cer, o ridicare din mijlocul unei realitati ostile, ce cauta sa ne abata de la calea cea dreapta, prin pasirea pe treptele sapate de acei anonimi antemergatori ai drumului credintei, ce s-au sfarsit poate, in bezna istoriei, dar care sigur, au trait si vor trai prin faptele lor, precum si prin momentul cand vor fi adusi la lumina in Imparatia lui Dumnezeu.

Billy Graham sau cum a ajuns Evanghelia mantuitoare in intreaga lume

Nu in ultimul rand, Petru Lascau aduce un elogiu deosebit marelui predicator Billy Graham. Articolul in cauza a fost scris in 1990, cu ocazia implinirii varstei de 70 de ani, de catre marele predicator. Petru Lascau trece in evidenta mai multe aspecte importante din viata „acestui om al lui Dumnezeu, care a exercitat o influenta covarsitoare asupra generatiei sale. Despre Billy Graham se spune ca a predicat Evanghelia Domnului nostru Hristos, mai multor oameni decat a facut-o orice persoana din istorie. Un raport estima numarul lor la 104 milioane in 60 de tari ale lumii, printre care si Romania. Cruciadele sale au adus la picioarele crucii Mantuitorului peste 2,2 milioane de convertiti.”

Din multe puncte de vedere, Billy Graham ne-a lasat un exemplu cu privire la ceea ce inseamna folosirea mijloacelor moderne de comunicatie in predicarea Evangheliei. El nu a asteptat ca aceste mijloace sa se maturizeze, ci prin „folosirea de timpuriu a mijloacelor moderne de comunicatie, cum sunt televiziunea si radioul, a raspandit Evanghelia mantuitoare in intreaga lume.” Partea cea mai de seama a acestui om al lui Dumnezeu este faptul ca pe masura ce „popularitatea sa a crescut, el nu s-a lasat flatat de ea, ramanand acelasi om modest si disciplinat cu sine insusi, concentrat cu totul spre munca sa de a raspandi Evanghelia mantuitoare si nu pentru a-si consolida propria imparatie.” In acest articol omagial, Petru Lascau ne ajuta sa privim asa cum se cuvinte la lucrarea marelui predicator Billy Graham, pentru a lua exemplu cu privire la modul in care trebuie desfasurate astfel de campanii de evanghelizare in masa.

Mielul a biruit balaurul

Lucrul cel mai important se concretizeaza in date si cifre care vorbesc de la sine despre ce fel de om a fost Billy Graham. Astfel, autorul spune: „Cu toate ca Billy Graham conducea un adevarat imperiu evanghelic, care genera un venit de peste 64 de milioane de dolari anual, el era salarizat cu o suma fixa de 59.500 de dolari anual si o indemnizatie pentru locuinta si calatorii de 19.700 dolari.” Ne punem intrebarea, ce date ar fi raportate in acest sens, de catre multi dintre cei care au astfel de pozitii de raspundere sau sunt „stele de televiziune”, in lumea evanghelica? Desi pe coordonate americane, totusi in persoana lui Billy Graham distingem elemente comune cu alti oameni ai credintei, de pe alte meridiane si ne putem gandi ca in final, fie ca este vorba de parintele Iosif Trifa, fie ca este vorba de Billy Graham, fie ca este vorba de orice alt om al credintei, totusi, modelul ramane de fiecare data, acelasi: Omul Isus Hristos.

Asa cum mentiona Petru Lascau in articolul „Sculati-va, alauta si harpa!”, in care ni se descrie un episod evanghelistic intr-o Romanie post-decembrista, „privind frontul dintre cioporul mieilor si haita lupilor, cu greu poti intrevedea o posibila victorie a gingasiei si puritatii impotriva coltilor inraiti ai urii. ?i totusi, Mielul a biruit balaurul. Iar Mielul era injunghiat. El biruie intotdeauna.” Cuvantul final al cartii „Pasi spre lumina”, care se recomanda de la sine prin ceea ce sta scris, este urmatorul: „Intoarcerea la valorile iudeo-crestine pentru renasterea spirituala a neamului inseamna intoarcerea la Biblie pentru a ne lasa schimbati, renascuti de ea, inseamna dobandirea spiritului de toleranta a iubirii aproapelui nostru, inseamna intoarcerea la Dumnezeu, la Tatal ce ne asteapta ca pe niste fii ratacitori. Inseamna sa lepadam atitudinea neprimitoare a fiului mare, inseamna „desteapta-te romane, din somnul cel de moarte!”” Sa urmam acest indemn!

„Scriu despre cum sunt si despre cum as vrea sa fiu pe plan spiritual.” Interviu cu poeta Cristina Francu

On By nelursIn Bible, Interview, literatureLeave a comment

cristina francuCristina Francu a debutat la sfarsitul anului 2008, cu volumul de versuri “Iubirea inlacrimata”. Creatiile ei sunt rodul educatiei crestine primite in copilarie de la parinti, care de altfel, au si incurajat-o in permanenta, sa scrie. Asa se face ca fiecare dintre poeziile Cristinei Francu are in centru dragostea de Dumnezeu, de adevar si de frumos si promoveaza invataturile morale ale Bibliei. Cristina Francu s-a nascut pe 18 ianuarie 1984 la Galati. Aici a crescut, a mers la scoala, apoi la liceu, aici s-a casatorit si tot aici locuieste si in prezent. Poeta este licentiata in Stiinte ale Comunicarii, la Facultatea de Filosofie si Jurnalism, din cadrul Universitatii “Spiru Haret”. In prezent, aceasta isi pregateste masteratul – Mass-media si comunicarea – la aceeasi institutie de invatamant. Cristina Francu este casatorita cu Petrica Francu.

„Poezia e o parte din mine”

– Sa vorbim pentru inceput, despre puterea poeziei in viata ta. Ce relevanta are poezia pentru tine?

– Pot spune, fara sa exagerez, ca nu pot trai fara poezie. M-as simti goala pe dinauntru daca ar trece zile la rand in care sa nu fi citit ori sa fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituala care ma defineste si ma completeaza. Prin ea, imi exprim cel mai bine trairile interioare, framantarile mintii, durerile si bucuriile deopotriva… In peisajul liricii crestine, in vremea in care traiesc, nu stiu cata nevoie are poezia de mine; stiu cata nevoie am eu de ea!

– Esti absolventa a Facultatii de Filosofie si Jurnalism. Cum este sa fii jurnalist si poet, in acelasi timp?

– Nu-mi pot da seama acum, intrucat nu profesez ca jurnalist, ci am doar o licenta in domeniu. Totusi, cum amandoua tin de tainele scrisului, cred ca ambele cer, in aceeasi masura, timp si inspiratie. Multa inspiratie.

– Iti mai amintesti care a fost primul poem pe care l-ai scris? Continue reading “„Scriu despre cum sunt si despre cum as vrea sa fiu pe plan spiritual.” Interviu cu poeta Cristina Francu” →

Omul Dincolo de Sine (6)

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, Media, TheologyLeave a comment
Slavomirby Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada
„Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit tot ce priveste viata si evlavia, prin cunoasterea Celui ce ne-a chemat prin slava si puterea Lui, prin El, care ne-a dat fagaduintele Lui nespus de mari si scumpe, prin ele va faceti partasi firii Dumnezeiesti, dupa ce ati fugit de stricaciunea, care este in lume prin pofte”. (2 Petru 1:3,4)

Am mentionat deja, de cateva ori, care este puterea unitatii chiar si atunci cand vorbim despre asocieri si intreprinderi sociale care au doar scop de autogratificare sau autorasplatire. De fapt avem, in analele istoriei, exemple care ilustreaza faptul acesta. Nu rareori, principiile unitatii au fost manipulate in vederea atingerii unor teluri nu prea nobile, cand moartea si distrugerea au fost semanate fara scrupule… Lagarele naziste n-ar fi fost posibile daca, prin indoctrinare, mii si mii de oameni din zeci si zeci de tari nu s-ar fi inhamat la teluri iluzorii si au obtinut victorii vremelnice urmate in toate cazurile de infrangeri umilitoare… Principiile unitatii pot fi manipulate, dar rezultatele acestora vor fi intotdeauna izbanzi temporare sau iluzorii. Principiile lui Dumnezeu, aplicate fara binecuvantarea Lui au scris pe paginile istoriei cele mai sangeroase capitole.
Dar nu despre asta doresc sa scriu in acest capitol! Intentia mea este de a aduce la lumina cateva din obstacolele care stau impotriva trairii vietilor noastre de crestini, intr-o perpetua izbanda. Unitatea, atunci cand vorbim despre Biserica, este cheia supravietuirii acesteia, a izbanzilor ei, a insasi existentei ei. Simbolurile deseori folosite in descrierea Bisericii afirma, fara niciun dubiu, existenta acesteia ca o manifestare a unitatii in esenta structurii ei. Iata cateva exemple: Continue reading “Omul Dincolo de Sine (6)” →

Omul Dincolo de Sine (5)

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, MediaLeave a comment
by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada
SlavomirIn marile momente de criza ori de instabilitate politica, unul din drepturile cel mai des atacate ale fiintei umane era dreptul de asociere. Asocierea semenilor in momentele de criza era deseori sursa unor furtuni sociale de proportii, culminand in revolutii mai mult sau mai putin violente, dar intotdeauna ele generau puterea necesara unor schimbari de miez in structura societatii. Cand spun asta, nu am in vedere spiritul de gloata, miscat de o scanteie… Nu ma gandesc la vreun fel de emotie primara manifestata intr-o multime usor de manipulat. Asocierea, in felul in care ea este sursa unor profunde schimbari, este cu mult mai profunda, cu ramificatii deosebit de complexe, genereaza o complexitate de efecte asupra spiritului societatii. Omul dincolo de sine, prin mecanismul asocierii, devine omul integrat in ansamblul menirii lui, devine o forta cu greu de invins sau chiar invincibila in realmul nostru tridimensional. El devine o nota deseori imperceptibila individual, dar parte vitala intr-o simfonie de o frumusete de neexplicat… El devine un torent distrugator sau un fluviu generator de viata pe malurile lui. Da, intr-adevar, „nu este bine ca omul sa fie singur”… Continue reading “Omul Dincolo de Sine (5)” →

Omul Dincolo de Sine (4)

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, MediaLeave a comment
by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada
SlavomirBeneficiile de neinchipuit ale unitatii se dezvaluie in cuvantul lui Dumnezeu si originile acestora se gasesc cu mult dincolo de primele scrieri. Principiile acesteia au salasluit in inima lui Dumnezeu din dincolo de timp. Efectele distructive ale singuratatii, asa cum am mentionat in capitolele precedente, nu numai ca submineaza eficienta omului in societate, ci se opun in mod direct ordinii si intentiilor lui Dumnezeu. Înca din Eden, unde conditiile vietuirii atingeau idealul, Dumnezeu a spus ca „nu este bine ca omul sa fie singur”. Apoi, odata cu deteriorarea acestor conditii, nevoia unitatii se amplifica atat de mult incat Dumnezeu spune prin Eclesiastul: „…dar vai de cine este singur…”(!!!)
Cu mult mai mult azi, cand „inmultirea faradelegii” este la ea acasa, sansele omului de a-si conserva natura spirituala, deci tanjirea dupa absolut, se reduc la minimum. Am mentionat de tertipurile diavolului in a distruge unitatea, in a faramita familia pana la decimare… „Civilizatia” moderna nu a dus niciodata lipsa de teoreticieni de toate „orientarile” inspre trambitarea „avantajelor” lipsei de „prejudicii” ale omului atunci cand este vorba de a deraia de la principiile divine ale Creatorului nostru, iar atunci cand e vorba de unitate, uneltele lui sunt cele mai eficiente. Dar, haideti sa revenim la Eclesiastul…

„Mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor. Caci, daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul; dar vai de cine este singur, si cade, fara sa aiba pe altul care sa-l ridice! Tot asa, daca se culca doi impreuna, se incalzesc unul pe altul, dar cum are sa se incalzeasca, daca e singur? ?i, daca se scoala cineva asupra unuia, doi pot sa-i stea impotriva; si funia impletita in trei nu se rupe usor.” (Eclesiastul 4:10-12)

Observati, va rog, ca sublinierile si accentuarile din text sunt ale mele. Pe baza lor as dori sa va aduc la cunostinta cat de importanta este ideea unitatii in ochii lui Dumnezeu, care sunt implicatiile ei asupra starii noastre de prosperitate sau saracie. Nu va lasati dusi de ideea ca eu as fi heraldul „prosperitatii” care in zilele noastre a devenit o alta evanghelie! Ceea ce vreau este doar sa ne oglindim prin adevarul lui Dumnezeu, cercetandu-ne in acelasi timp prin prisma roadelor pe care le-am adus de-a lungul calatoriei noastre terestre.
Eclesiastul spune: „vai de cine este singur(!)” Singuratatea este germenul disperarii, este viermele ascuns al departarii de Dumnezeu, este factorul covarsitor in formula caderii, este durerea pierderii, este strigatul mut al intristatului, este bocetul lucrului pierdut inainte de a-l avea macar… Singuratatea este dusmanul cresterii noastre in Domnul, este samanta cu strigatul rodirii incatusat. Singuratatea este cuibul gandului ascuns, este plumbul depus pe aripi, singuratatea este mormantul nobletei sufletesti, este groparul visului, este dusmanul nadejdii, este inceputul tuturor neimplinirilor… Fugiti de singuratate cum ati fugi de pacat! Singuratatea este vindecabila, este un rau care poate fi smuls din radacini dar (bagati de seama!) cheia vindecarii este in Dumnezeu! Spun ca este in Dumnezeu pentru ca lupta impotriva ei este in acelasi timp lupta impotriva firii noastre pamantesti. Este nevoie de puterea Duhului in a infrange singuratatea!

Primul fruct al unitatii subliniat de Eclesiastul este rasplata. „Mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor.” Am analizat acest pasaj prin prisma catorva traduceri. KJB spune ca cei doi vor lua o rasplata buna pentru munca lor. În traducerea in limba sarba, Karadži? foloseste termenul „dobanda”. De fapt, atat rasplata, cat si dobanda se refera la a primi ceva pe deasupra. Sa presupunem ca cineva este angajat pe un dinar pe zi si, la sfarsitul zilei de lucru, primeste doi dinari. Întelegem ca a fost nu platit, ci rasplatit… Plata este remuneratia unui serviciu prestat, pe cand rasplata este plata plus recunoasterea unui merit special care poate fi tradus printr-o plata cu mult mai mare. Încerc sa inteleg la ce fel de munca se refera eclesiastul cand spune de cei doi care vor lua o plata cu atat mai buna. Cred ca putem vedea acest cuvant prin doua unghiuri… Poate fi vorba strict de munca lor ca o prestare de serviciu contra cost sau de o munca mult mai roditoare; munca in domeniul relatiei lor de unitate. Unitatea nu se obtine usor, ea cere munca, ea cere sacrificiu, ea cere putere de sus… În „Omul Dincolo de Sine (2)” urmarim cele doua personaje, Ion si Marin, in doua scenarii diferite. Observam ca atunci cand unul se decide sa-l sprijine pe celalalt, roadele lor se multiplica in progresie geometrica. Ei sunt rasplatiti pentru unitatea lor de tel… Aici, dupa ce am decis sa platim pretul pentru obtinerea unitatii, vedem ca munca devine rasplatita pentru ca intervine factorul divin pe care il putem numi BINECUVÂNTARE. Aici vorbim despre omul dincolo de sinele lui, despre omul in uitare de sine! Binecuvantarea este fructul promis de Dumnezeu prin cuvantul Lui.
Asa cum putem vedea in Genesa 2:18, Domnul a creat unitatea prin crearea unui „ajutor potrivit”. Adam era deja in existenta, si resursele erau acolo, dar era nevoie de un sprijin pentru ele, pentru ca aceste resurse sa aduca rodul dorit de Dumnezeu. ?i asta pentru ca Dumnezeu Însusi este o Unitate! ?i ce deplina unitate! Cand Pavel apostolul indemna Biserica la unitate, expresii de genul „unul pe altul”, „unul altuia”, „unul pe celalalt” erau deseori repetate. Versetele din Eclesiastul subliniaza acelasi lucru. Omul are nevoie de un altul pentru a nu cadea, pentru a supravietui, pentru a invinge.
„Daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul”.
Aici nu este vorba ca unul singur cade si celalalt il ridica. Putem sa ni-i imaginam pe amandoi cazand intr-o groapa. Unul il va impinge pe celalalt in sus apoi cel de sus il va trage si pe celalalt afara. Unul singur nu ar fi avut nicio sansa sa iasa chiar daca puterea lui s-ar fi triplat. De ce? Lipseste sprijinul!
Apoi textul se refera la faptul ca doi se vor incalzi unul pe celalalt… La fel se intampla si in acest caz; amandoi sunt reci. Cuvantul spune „dar cum are sa se incalzeasca, daca e singur?” Dar eu ma intreb cum se incalzesc in doi? Bunul simt ne va spune ca intre doua obiecte fizice de aceeasi temperatura nu se produce un schimb termic. Dar aici este vorba de o alta lege care lucreaza inspre binecuvantarea unitatii. Una dupa alta, atat Cuvantul lui Dumnezeu, cat si viata de zi cu zi ne spun ca „nu este bine ca omul sa fie singur”. Cu cat mai mult ne apropiem de apusul final al lumii, asa cum o cunoastem acum, mediul ne devine din ce in ce mai ostil. „În lume veti avea necazuri” le spune Domnul Isus ucenicilor sai.

Iubite cititor, vedem sub ochii nostri schimbari profunde in dinamica gandirii. Heralzii luciferici ai societatii fara Dumnezeu nu isi gasesc odihna in efortul lor de a ne indoctrina cu minciuna diavolului cum ca omul isi este suficient lui insusi. Omul s-a ridicat pe piedestalul autoinselarii. El si-a devenit propriul lui idol… Vom vedea in articolele ulterioare care este antidotul singuratatii si care sunt lucrurile pe care diavolul nu voieste sa le stim. Fie ca, din clipa in care ai citit acest articol, sa incepi sa intelegi cat esti de singur si cat de multa nevoie ai de prezenta semenului tau in preajma ta.

Omul Dincolo de Sine (3)

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, MediaLeave a comment
Slavomirby Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada
Relatia de unitate, despre care vorbeam in articolul precedent, este singura aducatoare de progres real, de prosperitate care nu poate fi explicata in termeni obisnuiti. Aminteam cum ideea unitatii origineaza in chiar gandul lui Dumnezeu, gand deseori expus peste paginile Scripturii… „Nu este bine ca omul sa fie singur; am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Genesa 2:18). Este nu numai o rostire premergatoare crearii Evei, ci si rostirea unui principiu divin. De fapt, singuratatea este azi una dintre plagile cele mai distrugatoare, pe care lipsa de dragoste a adus-o peste omenire. Rebela goana dupa „libertate” a dus la insingurarea fiintei umane pana acolo incat actul de casatorie insusi a devenit o „povara inutila”. Repercusiunile acestui fapt sunt atat de adanci incat societatea de azi, privita prin prisma intelepciunii lui Dumnezeu, nu mai poate dainui, se zbate cu ultimele spasme inaintea unei implozii inevitabile, strivita de propria greutate.
Alvin Toffler, in „Al treilea val”, vorbea despre noua dinamica a familiei, avand in vedere insasi dinamica progresului tehnologic si, implicit, al societatii. El mentiona modurile de convietuire ale familiei, de la clan pana la familie extinsa, apoi familie patriarhala cu trei sau patru generatii convietuind sub acelasi acoperis, sub aceleasi reguli, de obicei stabilite de traditie si impuse de „batranii” familiei si, in ultima si cea mai „avansata” treapta, o familie supermobila compusa din perechea de parinti impreuna cu unul sau doi copii… Ei bine, Toffler se opreste aici cu „evolutia” familiei… Avand in vedere aderenta lui ideatica la secularismul noului val, este usor de explicat: el nu putea sa mearga mai departe fara a-si compromite sistemul de idei… Una la mana, ceea ce el numeste dinamica, sau mai exact noua dinamica, este de fapt DECIMARE a familiei, decimare cu radacinile infipte in ceea ce domnul Isus spune: „?i din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci”. „Mobilitatea” de care mai sus amintitul sociolog vorbea este, de fapt, un tavalug aducator de moarte pentru societatea de azi… Libertatea de miscare, care in termenii mai cinstiti ar trebui numita drept refuz de angajare in orice fel de relatie inter-umana care cere loialitate, uitare de sine si transparenta. Continue reading “Omul Dincolo de Sine (3)” →

Omul Dincolo de Sine (2)

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, MediaLeave a comment
by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada
Slavomir„Ciudat!” imi ziceam, „iata-ma beneficiind de ceva care este mult dincolo de limitele mele cele mai intinse”. Privesc maiestuoasa involburare de nori, asa cum se vede de deasupra. Lumina orbitoare a zilei, nestanjenita de mai mult de 10 km de atmosfera, zgomotul monoton al motoarelor acestui monstru zburator par sa arunce o lumina noua asupra lucrurilor pe care le priveam dintotdeauna si totusi nu le vedeam… „Stai putin! Iata un paradox! Ceva care nu incape in tiparele matematicii, nu poate fi explicat in termenii obisnuiti, care sa corespunda tiparelor gandirii omenesti!” Visul de a zbura, atat cel cu ochii deschisi, cat si visele de noapte in care deseori ma inaltam batand aerul cu mainile goale m-a urmarit necontenit… Exista ceva inlauntrul nostru, ca o nostalgie depusa adanc in fibrele fiintei, transmisa din generatie in generatie, ceva ce pare a ne vorbi ca noi am fost intocmiti sa vietuim intre niste limite cu mult mai intinse decat cele care ne restrang acum. ?i este greu de priceput cum noi, facuti sa stapanim pamantul cu tot ce este pe el, suntem neputinciosi in chiar puterea de a ne misca altfel decat niste pedestri vrednici de mila. Oare nu cumva, in negura timpului, cu mult inainte de impartirea limbilor, a existat un moment cand Domnul a hotarat o impartire a mediilor de miscare?… Asa cum spuneam intr-unul din articolele mele precedente, traim pe acest pamant intr-o continua incercare de a reconstrui Edenul, loc a carui nostalgie nu am reusit s-o pierdem nici chiar pana in ziua de azi. „Tu ai fost intocmit pentru maretie” scria un prieten catre prietenul lui… Continue reading “Omul Dincolo de Sine (2)” →

Omul Dincolo de Sine (1)

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature, MediaLeave a comment
by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada
SlavomirIn „Intocmirea clipei” vorbeam despre limitele pe care caderea in pacat le-a impus conditiei umane. Povara timpului pe umerii fragezi ai omului, colivia spatiului tridimensional, discrepanta enorma dintre a vrea si a putea au creat, de-a lungul timpului, un haos de intentii, de agende politice si doctrine menite sa produca ceea ce nu poate fi produs, sa produca ceea ce altadata am posedat, dar am pierdut prin partasia primara cu sarpele din Eden. Pe langa urgia catuselor spatiului tridimensional, asumata prin intentia noastra de a fi „liberi”, exista o si mai apasatoare robie, cea a individualitatii neintegrate in mecanismul interdependentei. Cu atat mai crunta este aceasta apasare, cu cat acceptarea limitelor noastre in relatie cu creatia se rezuma doar la o dureroasa resemnare, deci definire a existentei noastre ca un absolut nonsens. Stare din urma este mai degraba maladiva avand in vedere resursele pe care Dumnezeu le-a pus in noi, resurse menite sa ne adapteze mediului degenerativ in care ne-am nascut. Leacul, dupa cum va puteti imagina, sta in capacitatea noastra de a comunica, trup cu trup, suflet cu suflet, spirit cu spirit… Avem deja trei nivele de unitate care pot produce miracolul vietuirii omului dincolo sau mai presus de propriile lui limite. Daca nu accepti ideea de miracol, capacitatea ta de a discerne se va izbi de un sir intreg de paradoxuri…
Omul in sine, un univers marginit de insasi fuga lui de marginire, este o tragedie, pe cand omul in umanitate, legat si restrans de legea interdependentei, este o forta. Atat de adevarat este acest lucru, incat Dumnezeu insusi o recunoaste: Continue reading “Omul Dincolo de Sine (1)” →

Cum sa castigi in „Lupta cu somnul”. O carte de eseuri crestine in care Petru Lascau demasca starea de repaus din biserica

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature, Ministry, poetryLeave a comment

Motto: „Ati luptat vreodata cu somnul? Teribila lupta.”

Este usor sau greu sa te lupti cu somnul? Aceasta este intrebarea pe care ne-o punem, atunci cand deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascau. Raspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au vazut lumina tiparului incepand cu anul 1985. „De la sosirea mea in Statele Unite, in anul 1985?, spune Petru Lascau in „Introducere”, „m-am dedicat scrisului si publicisticii. Am editat o revista crestina, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare numar al revistei continea un editorial, uneori si articole scrise de mine. Cartea de fata contine o mare parte din aceste editoriale si articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum si altele pe are le-am publicat in diverse publicatii romanesti si eseuri pe care nu le-am publicat niciodata.”

LuptaCuSomnulAsa cum mentioneaza in „Introducere”, Petru Lascau ajunge in lumea noua, in 1985. Aici, acesta locuieste 16 ani la Chicago. Din anul 2001, autorul se afla in Phoenix, Arizona, unde slujeste si in prezent, ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com). Printre creatiile sale se numara volumul de versuri „Semnatura iubirii”, precum si “Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”. „Lupta cu somnul” arunca o privire asupra realitatilor din lumea crestina, intr-o abordare diversa. Se discuta de asemenea, notiuni de dogmatica, probleme privind relatiile interconfesionale, precum si elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat si bine argumentat teologic. Volumul este o invitatie la a-L cunoaste pe Isus Christos si a birui prin El, in lupta cu somnul, pe care orice crestin o are de dus.

Obisnuinta cu cele sfinte

Scopul pentru care a fost scrisa cartea este evident, inca din „Introducere”. Aici, Petru Lascau ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfanta dorinta de a-i ajuta la randul meu, pe alti crestini, in lupta lor cu somnul. Probabil, ca unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe altii ii voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toata lumea. Cei ce dorm de-a binelea, invinsi de obisnuinta cu cele sfinte, si peste care apatia a caut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste randuri. Ele vor sluji celui care nu vrea sa se lase prada mrejelor adormirii.” Cu siguranta ca nimeni nu doreste in mod constient „sa se lase prada mrejelor adormirii” si tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascau reprezinta un instrument util de a alunga somnul nesanatos din lucrurile spirituale.

De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care cateva sunt scrise de Rodica Lascau, sotia autorului, avem sansa sa urmarim o expunere dinamica, instructiva si captivanta a luptei cu somnul in diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numara: „Bucurati-va”, „Care este calea spre locasul luminii?”, „Mi-am ispravit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce cosmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profetii sfarsitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cat de biblice sunt experientele noastre?”

Paleta subiectelor este destul de larga, astfel ca trecand de primul articol, ce da titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relatia dintre bisericile evanghelice si cele istorice, in speta biserica ortodoxa. De asemenea, facem cunostinta cu dilemele etice din crestinismul contemporan, in relatie cu o societate secularizata. In explorarea acestei teme, vom avea ocazia sa urmarim o paralela intre evolutia crestinismului penticostal in Romania, precum si in Statele Unite ale Americii. Pe de alta parte, aceasta carte nu se adreseaza strict credinciosilor penticostali, ci este dedicata tuturor crestinilor, fiind axata pe o problema existentiala, legata de manifestarea darurilor Duhului Sfant de-a lungul timpului si mai ales, in perioada pe care o traim. Nu in ultimul rand, in volumul de fata gasim articole si ganduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani in ultimii ani.

Daca iti iei ca aliat, Iubirea

Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merita amintite urmatoarele cuvinte: „Dormim, in timp ce umbra crucii se lungeste pe pamant, odata cu asfintitul acestui secol. Dormim. Cine si cum o sa ne trezeasca, oare?” In acest fel, Petru Lascau deplange starea de toropeala care domneste in biserici, un somn paralizant, in ciuda binecuvantarilor si a luminii revarsate de la Dumnezeu prin Sfanta Scriptura si darurile spirituale. Este inexplicabil faptul ca in pofida binecuvantrilor prezente si a confortului de care beneficiem in raport cu alte timpuri, raspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atat de departe de ceea ce ar trebui sa fie. ?i pe buna dreptate, autorul se intreaba ce este de facut si „oare ce ne va smulge confortului si tihnei noaste doctrinare? O noua doctrina, o criza, o suferinta, o persecutie? Nu stiu, probabil ca toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu stie, noi insa avem nevoie de trezire.”

Raspunsul ne este dat la finalul articolului. „In lupta noastra cu noaptea si somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care vegheaza in asteptare e dragostea. Ea scruteaza mereu orizontul, intr-o continua asteptare. Iar asteptarea este freamat si nesomn, este dor si pregatire.” Solutia pe care o propune prin urmare, Petru Lascau, este de a uni dorul reintalnirii cu Hristos cu pregatirea, in vederea intrarii in Imparatia cea vesnica, totul motivat de iubirea pe care ar trebui sa o avem fata de Mantuitorul nostru.

Este extraordinar modul in care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingand marile teme crestine si intalnindu-se astfel, cu framantarile, problemele si incertitudinile tuturor celor care Il cauta pe Hristos, indiferent de biserica de care apartin. Mergand pe aceeasi linie, un articol cutremurator din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au disparut darurile Duhului Sfant”. Parcurgand evolutia istorica a pozitiei bisericii vizavi de doctrina disparitiei darurilor duhovnicesti, se constata cum oameni mari din istoria crestinismului au influentat intr-un mod nefericit conceptia vremii asupra prezentei darurilor Duhului Sfant, pana acolo incat au interzis manifestarea lor in biserica.

Fara indoiala ca Augustin de Hipo „in loc sa caute motivele disparitiei darurilor duhovnicesti din biserica in starea morala a epocii sale, a emis ipoteza ca ele ar lipsi pentru ca Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. In acest mod, prezenta Duhului Sfant este data la o parte din biserica, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atat mai trist, cu cat chiar si teologii protestanti formuleaza pozitii asemanatoare. Analizand argumentele doctrinei inexistentei darurilor spirituale, suntem surprinsi de diferitele rationamente care au insotit interdictia manifestarii lor chiar de catre slujitorii bisericesti, in ciuda a ceea ce sta scris in Biblie. ?i legand acest articol de tema volumului, ne putem intreba daca nu cumva o cauza principala a somnului care a cuprins crestinismul nu se afla tocmai in respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea sa ni le ofere.

Cardinalul si poetul taran

Daca insa, cineva s-ar fi asteptat ca volumul „Lupta cu somnul” sa fie o apologetica a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se inseala. Fiindca in articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascau demonstreaza o reala apreciere fata de o personalitate care s-a stins din viata, din sanul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordeaza subiectul mortii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolica a orasului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, invatam despre viata exemplara pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascau spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit ca se poate muri frumos. Ca puterea si inaltimile unei slujbe atat de mari nu pot corupe un suflet sincer si pastrat mereu curat, spalat de sangele jertfirii divine si de lacrima rugaciunii. Ea a dovedit ca se poate birui spaima mortii prin credinta data sfintilor odata pentru totdeauna. In fata mortii, nu mai suntem catolici sau protestanti si nici macar cardinali sau mireni. Suntem numai mantuiti sau nemantuiti. Suntem numai cu Christos sau fara El. Cardinalul era cu Christos.”

Un alt articol care merita mentionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducatorul miscarii Oastea Domnului din Romania. Traian Dorz, fiu de taran din Livada Beiusului, a demonstrat de-a lungul vietii o consacrare de exceptie, manifestata prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna in muzica sufletului nostru, prin cantarile Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor crestin pe care l-a cunoscut vreodata, tara noastra… Minunea este cu atat mai mare cu cat din cei 75 de ani ai sai, 17 i-a petrecut in inchisori si lagare de munca fortata.”

Nu putem sa nu fim de acord cu Petru Lascau cand spune: „Cel mai mare poet taran, cum l-a numit unul dntre poetii romani contemporani, s-a plamadit ca om si mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, in fosnetul padurilor de fagi, in unduirea holdelor de grau, in sudoarea nobila a taranului. Citindu-i poezia, meditatia, uneori, de profunde patrunderi filozofice, nu poti sa nu simti mirosul fanului de curand cosit. Nu poti sa nu auzi ciocarlia si cantecul voios al seceratorului.” In cuvinte patrunse de impreuna simtire crestina, Petru Lascau realizeaza astfel, o prezentare vie si sensibila a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de exceptie, care scria: „Isus, Isus noi te-astepam/ Cum crinii asteapta roua./ Privind spre ceruri Te chemam/ Cu mainile-amandoua.” La finalul acestui articol, Petru Lascau nu poate sa nu afirme: „Analizandu-i opera, nu-ti vine sa crezi ca este posibil ca intr-o viata atat de scurta si atat de zbuciumata, un om fara o educatie deosebita sa scrie atat de mult si atat de bine.” Iata un exemplu de crestin care a reusit sa invinga somnul epocii sale.

Un alt articol care ar merita mentionat este „Cruciada in Romania”, inspirat din experienta calatoriei misionare pe care Petru Lascau impreuna cu formatia „Elim”, din biserica pe care o pastorea, la Chicago, au facut-o in 1992. In cuvinte simple si facand, asa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii in Romania. Cu aceasta ocazie, autorul si grupul „Elim” au ocazia sa revada locuri dragi din cuprinsul tarii, trecand prin bisericile penticostale din patria mama. O concluzie interesanta pe care autorul o formuleaza este ca „Romania isi construieste azi, bisericile. Pretutindeni in tara se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucreaza, singurele ce au fonduri sunt constructiile bisericesti.” Cat de adevarate erau aceste cuvinte in 1992, cand a fost scris aricolul si cat de mult am vrea sa ramana valabile si astazi, in anul 2009. La final, autorul spune: “Pot afirma cu incredere, la sfarsitul acestei prezentari, ca pretutindeni, romanii au ramas ospitalieri, in ciuda saraciei si a preturilor astronomice. Crestinul a ramas acelasi om de bine, dornic de partasie frateasca, dornic de Dumnezeu.”

Astazi S-a nascut Christos

Pentru cei interesati, volumul „Lupta cu somnul” ofera multe alte surpize placute, inclusiv un articol despre Bill Clinton si afacerea Levinsky, despre modernism si impactul sau asupra crestinismului, despre relatia dintre bisericile protestante si biserica ortodoxa romana, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidentiale in Statele Unite ale Americii si multe alte subiecte care se recomanda oricui doreste sa invinga in lupta cu somnul.

In incheierea acestui volum, nu putem sa nu ne oprim asupra articolului „Zapezile de altadata”, scris de Rodica Lascau, articol care adauga ultimele doua file la experienta luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Craciunului si al acelor timpuri cand spune ea – „simteam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. ?i noi eram prunci, si El venise in primul rand, la noi, in lumea bucuriei noastre copilaresti, pentru ca noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascau exprima la sfarsit, o idee calauzitoare in lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curand nascut? Crescuse cum si noi crescuseram. L-am cautat la iesle si ieslea era goala si pustie. Am alergat la casa dulgherului si nu era acolo. Tarziu, pe colina sinistra din marginea orasului, am gasit o cruce. Am urcat dealul si am plans la poalele ei, cand ni s-a spus ca murise in locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, ca El, Pruncul, Se intrupase in fiecare dintre noi, din lacrimile pocaintei si ale regasirii. Vedem de atunci, acele albastre tarmuri, cu ochii Lui…, sperand in cuvintele Lui si traim deja, in lumea Lui, a Pruncului ce a adus buna-invoire intre cer si pamant, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, in lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci cand Christos Se intrupeaza in fiecare din noi prin „lacrimile pocaintei si ale regasirii”.

Prin urmare, somnul este consecinta logica a despartirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate in intuneric spiritual si departe de Imparatia Cereasca a Luminii. Somnul se exprima printr-un modernism desantat, printr-o religiozitate lipsita de Christos, prin manifestarea patimilor si a desfraului de orice fel, prin media care prezinta pacatul in multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne sta la indemana, atunci cand prin lacrimile pocaintei „ne apropiem de Christos si cand „asteptarea devine freamat si nesomn, devine dor si pregatire”.