„Alte popoare au sfinti, grecii au întelepti.
S-a spus, pe drept cuvânt, ca un popor
nu se caracterizeaza atât prin oamenii mari
pe care îi are, ci mai mult prin felul în care
îi recunoaste si îi stimeaza pe acestia.”
Friedrich Nietzsche

Autorul „Buneivestiri”, Nicolae Breban, nascut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul sau, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlau, a înaltat o catedrala, gratie eforturilor d-sale luând fiinta, dupa cum se stie, câteva scoli în Ardeal. Breban debuteaza târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „dusman al poporului”, purtând „steaua galbena” a individului – în perceptia cerberilor regimului comunist – cu o provenienta „suspecta”. Aceeasi problema, legata de „originile nesanatoase”, o au, de altfel, si alti colegi de generatie ai d-sale – generatie numita de criticii literari, saizecista, una dintre cele mai stralucite, date culturii române în perioada postbelica – Nichita Stanescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Calinescu, fiu de burghezi si intelectuali din perioada interbelica, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debuteaza târziu, la 31 de ani, stralucit, în 1965, cu romanul „Francisca”, prezentat de Matei Calinescu. Publica, apoi, imediat, „În absenta stapânilor” (1966), având o incredibila ascensiune, un urcus destinal fulminant, dupa ce dictatorul se opune fatis invadarii Cehoslovaciei lui Alexander Dub?ek – Uniunea Sovietica si aliatii din Pactul de la Varsovia, cu exceptia României, dupa cum se stie, invadeaza Cehoslovacia – moment istoric crucial care da fiinta fenomenului de eliberare politica numit „Primavara de la Praga”. Anul 1968, de buna seama, a schimbat, apropo, lumea, „chiar daca va convine sau nu”, sustine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esente inclusiv România, dupa marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiratia a nu putini intelectuali români fata de Ceausescu. În acel context, Breban cunoaste – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, dupa primele doua romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului „Animale bolnave”. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânarul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic „Printre colinele verzi” (scenariul si regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului „Animale bolnave”.

„Filmul nu este agreat de catre oficialitatile comuniste – noteaza Laura Pavel în nota biobliografica inserata la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeana, 2004) – fiind inclus însa în selectia oficiala a Festivalului International de la Cannes. Prezent la Paris, cu acest prilej, Nicolae Breban este socat de Tezele din Iulie, prin care Ceausescu va declansa, dupa model maoist, revolutia culturala. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul îsi anunta, în semn de protest, demisia din functia de redactor-sef al României literare”. În jurnalul sau, intitulat „Un român la Paris”, Dumitru Tepeneag – singurul cetatean român (dupa Regele Mihai I), caruia i s-a retras cetatenia prin decret prezidential – nota, referitor la acea radicala ruptura brebaniana cu sistemul ceausist, urmatoarele: „22 septembrie 1971. În sfârsit, Le Monde a publicat si articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (…) 23 septembrie 1971. Stirea despre demisia lui Breban a fost reluata de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.

În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc sedinta comuna a comitetului organizatiei de partid si a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul ca Breban „si-a prelungit sederea în strainatate, fara sa aiba dezlegare la plecarea din tara decât pentru o perioada limitata” si, cititi cu atentie! „se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum si excluderea sa din rândurile membrilor supleanti ai CC al PCR si din rândurile membrilor PCR. În aceeasi zi, în sedinta de lucru a CC al PCR, propunerile confratilor sunt însusite si supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central.” (s.n.) Întors în tara în luna aprilie, dupa o calatorie prelungita în Franta si R.F. Germania, refuzând însa sa se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritatile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat si împiedicat sa mai calatoreasca în strainatate pâna în 1975, desi obtinuse deja si cetatenia germana. Înfruntând aceste conditii potrivnice, el se consacra, în exclusivitate, scrisului, fiind, dupa marturisirea sa, «singurul meu raspuns posibil, firesc, desi paradoxal pentru unii»”.

Breban intra, asadar, în marginalitate sociala. Publica o data la câtiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, „Bunavestire”, refuzate de editurile „Cartea Românesca” si „Eminescu”. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaste si pe generalul de securitate Nicolae Plesita. Romanul „Bunavestire” vede, totusi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iasi si este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fara crâcnire de întreaga presa de partid si cea literara din tara.

Având cetatenie germana si, respectiv, pasaport german – Mama romancierului, Olga Constanta Esthera Böhmler-Breban, vine dintr-o familie de nemti emigrati din Alsacia – Breban calatoreste în strainatate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, si continuând, maniacal, sa scrie si sa publice în tara, la prestigioase Case de Edituri din strainatate, inclusiv trei romane la prestigioasa editura pariziana Flammarion. Revolutia din 1989 îl readuce din exil acasa, în România, unde domnul Andrei Plesu, în primavara anului 1990, îl invita sa preia revista „Contemporanul”, înfiintata la 1881 si editata, la ora actuala, de Trustul Contemporanul. Da. Autorul „Buneivestiri” se întoarce definitiv în România, tara în care Nicolae Breban s-a nascut si a creat o opera romanesca de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacati scriitori români. Unul dintre cei mai izolati scriitori români. Unul dintre cei mai calomniati scriitori români.

Breban scrie si publica ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit si denigrat în egala masura. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat si adulat în egala masura pentru uriasa-i forta creatoare de nestavilit, pentru forta de a fi el însusi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârsitor de viu, pentru forta-i de a fi un soi de pegas nabadaios si genial, un cal de cursa lunga, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembrista, „de catifea”, dupa cum i s-a spus nu o data. Vocatia lui nu este, n-a fost niciodata, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocatia d-sale este, previzibil pâna la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o constructie enorma, asa cum l-au vazut, l-au visat uriasii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.

…La circa o luna dupa ce romancierul împlineste 77 ani, la circa 35 de ani scursi de la publicarea, în 1977, a romanului „Bunavestire”, în anul de gratie 2011, în Postul Sfintelor Sarbatori Pascale, aflam, cu surprindere, ca, brrrr, surse din Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) sustin faptul ca „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Aflam din aceeasi sursa (ca si când ai citi un raport al securitatii, si nu rezultatele unei investigatii, nu-i asa?) ca „Directia de investigatie a constatat ca Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” si ca „Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) a cerut Curtii de Apel Bucuresti sa constate calitatea de colaborator al fostei Securitati a scriitorului Nicolae Breban”. Nu exista, asadar, o decizie a Curtii de Apel. Exista o constatare a Directiei de investigatie, conform careia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Constatarea abuziva, grosolana, calomnioasa este preluata de întreaga presa nationala; si nu numai de cea nationala. Curios, lucrurile – în conditiile dictaturii cu papion instaurate de câtiva ani în tara – se întâmpla întrucâtva ca în 1977, când romanul „Bunavestire” a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în aceasta ordine de idei, un dosar ce contine un fragment din atacul brutal la adresa romanului si a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de catre Titus Popovici, în „Bunavestire”, Editia a IV-a, cu un argument al autorului, prefata, tabel cronologic si note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un salbatic regim dictatorial – de întreaga presa de partid din tara. „Alte masti, aceeasi piesa,/ Alte guri, aceeasi gama,/ Amagit atât de-adese/ Nu spera si nu ai teama.”

Breban – colaborator al securitatii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, desi cunosc, de buna seama raspunsul. Îl cunosc, de altfel, si nu putini jurnalisti, scriitori (de pilda, Cristian Teodorescu si Emil Hurezeanu, zelosii calomniatori ai romancierului, nu-i asa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea… majoritatea a preluat stirea abuziva, grosolana. Stirea calomnioasa a fost multiplicata cu o viteza, hélas, abracadabranta, cu o iuteala de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastra, sarmana noastra, primitiva noastra România; ma gândesc… asa, visator, ca în cazul în care acea viteza, acea miraculoasa energie, graba de a macula cu orice pret un mare romancier, acea harnicie de a raspândi o calomnie incredibila ar fi fost folosite în sens constructiv, sa zicem, la constructia autostrazilor în România, tara noastra s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o retea de autostrazi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi batut soselele germane, zau! Nu putine dintre ziare, asadar, cotidiane, editii on line, agentii de stiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Plesita, convorbiri reproduse trunchiat. Asa „se cuvine”: sa reproduci informatiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ti convine, se bricoleaza, se ajusteaza, iar la nevoie: se da cu toporul, se da cu barda, amputându-se o buna parte din biografia unui individ incomod, nu conteaza cine este el, ce anume a facut în viata, nu conteaza ca îi faci rau; în conditiile enormei crize morale care clatina la radacini societatea româneasca, nu mai conteaza absolut nimic: poti sa spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e sa omiti tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sista, „pe linie” CNSAS-isita, sa smulgi din context, dupa cum îti convine, imprimând, nu-i asa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretata o stire conform „ultimelor indicatii de partid”, da? Si din ce motive, ma rog frumos?

Eugen Simion: „Niciodata nu se spune, nu s-a vorbit, de pilda, ce reprezinta grupul GDS în lumea literara de astazi. Este pentru prima data când vad si eu un scriitor ca vorbeste, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigratia româneasca, cu exilul românesc si asa mai departe. Toata lumea are un fel de complex: sa nu zica asta, sa nu se supere – daca se supara cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – si asa mai departe. Ceea ce se întâmpla, s-a întâmplat.”

Aura Christi: „De 20 de ani, domnule profesor, suntem taiati de pe toate listele… E o informatie aceasta si nimic altceva.”

Eugen Simion: Va mirati ca nu am fost de douazeci de ani în aceasta lume? Nu am fost, pentru ca am fost marginalizati! Foarte dur si fara prea multe comentarii…”

Am reprodus adineaori un fragment din conferinta organizata de revista „Contemporanul” în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment „Tradarea criticii”, scris de Nicolae Breban si aparut la Editura Ideea Europeana. „Tradarea criticii” – o carte incomoda, scortoasa, în care Breban aseaza fata în fata doua realitati: cea dejisto-stalinista si cea postdecembrista, asemanatoare si în urmatorul punct: modul în care sunt tratate personalitatile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, dupa cum sustineam si alte dati, denigrate, un rol important în aceasta ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în secta culturala ultraexclusivista – si CNSAS-ului.

Tradarea… este, asadar, repet, o carte incomoda, crispanta, provocatoare; un opus socant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu putine spirite. (Ca si „Aventurierii politicii românesti”. „O istorie dramatica a prezentului” – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului National al Literaturii Române.) deranjeaza si va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elina, este de o luciditate greu de contestat, atentie, daca spiritul nu-ti este corupt. Tradarea criticii este o carte scrisa de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar dupa Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban si-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, si s-a întors în tara, devenind unul dintre cei mai importanti disidenti din Estul Europei.

O parte din ilustrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adamesteanu, Doina Uricaru, bunaoara; dar exista si altele, din pacate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniana pâna la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumatate de adevar este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trait si a scris – fara a avea vreun venit – autorul „Buneivestiri” sub Ceausescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventata, pusa la punct, perfectata si folosita ca instrument de propaganda atât de organele represive de sub dictatura, cât si de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i asa? – iata, în chip extrem de straniu, explicabil însa, continua si dupa ’89. O alta carte careia i-am dedicat – în „Contemporanul” – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnata de domnul profesor Eugen Negrici, si aceasta incomoda, scortoasa, stralucita. Cred cu fermitate ca aceste doua carti, spuneam la acea conferinta de acum circa doi ani, vor da o directie în literatura româna; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, si nu numai. Reprezinta un dus rece pentru critica româna, dar nu mai putin pentru societatea de azi, cu conditia sa aiba parte de o receptare adecvata, de o analiza critica lucida, pertinenta – ceea ce, sa recunoastem înca o data, ne lipseste. Si e un lucru de o gravitate extrema acesta.

Nu exista, de buna seama, spuneam, o decizie a Curtii de Apel în acest caz. Spun de buna seama, fiindca CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, ras-cunoscut. La fel, au fost „linsati” public, la fel au fost supusi oprobriului general Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota, Cezar Ivanescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru si alti scriitori, opera carora face parte din patrimoniul spiritual al României. Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereste, prilejul sa-si sustina nevinovatia; la ce bun? Prezumtia nevinovatiei sa mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luata, verdictul este dat din start, iar stirea este preluata din surse – fara nici un fel de semn întrebare – de întreaga presa; preluata, multiplicata fara drept de apel decât cu câteva exceptii, nu rareori, timide… La mijloc este, dupa cum se vorbeste, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzati, pardon, era sa le confund, nu-i asa?

CNSAS nu avea nici un motiv sa faca publice dosarele securistilor imediat dupa 1989, cum s-a procedat în nu putine tari vecine abia iesite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i asa? În consecinta, sunt linsate victimele, în vreme ce calaii triumfa. Din ce motive sa faci publice dosarele angajatilor securitatii imediat dupa Revolutia din 89, când poti sa scoti de la dosar câte o fila atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afara de curajos sau, mai stii?, începe abrupt sa creasca în sondaje, ca Mona Musca, de pilda, ori are un prestigiu si o Opera, ca Breban, care încurca nu putina lume prin spiritu-i radical si care, fereasca-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i asa? Nu sunt acestea decât niste întrebari; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai putin. O întrebare bine formulata, nu rareori, însa, îsi contine raspunsul; sau… gresesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agentiile de stiri au fost invadate de acest bine regizat „linsaj public” al unuia dintre cei mai importanti romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sarmanul, în „procuror al natiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborarii cu securitatea a autorului „Animalelor bolnave” fiind, tineti-va bine… „Ce sa fac, daca Nicolae a stat la taclale cu Plesita?”.

Am mai aflat de la Mircea Dinescu ca nu e obligatoriu sa ai un angajament semnat cu securitatea, ca sa fii acuzat de colaborare cu organele securitatii. Sa înteleg ca, în limbajul dâmbovitean vorbind, merge si asa, va trece si asa acuza de colaborator al securitatii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiasi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunostinta ca Breban poate – ca sa vezi!, i se da, totusi, o sansa nesperata – sa… se apere, ca si când ar fi uitat cine este Breban, ca si când n-ar fi stiut cine este Breban sau ca si când n-ar fi avut chef sa-si aduca aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apara, de buna seama. Maramuresanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel putin straniu, care bântuie societatea româneasca postdecembrista ca o fantoma, nu-i asa? Breban va ataca „fabricatorii”, „facatorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figureaza inclusiv dl Dinescu. (Apropo, ma întreb ce surprize am putea avea daca am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securistii implantati la USR, pe vremuri… Cine urmeaza pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenti trimisi de securitatea ceausista, cu generali, colonei, grabiti sa ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din strainatate în România socialista, pe vremuri, sub dictatura? Cine urmeaza, asadar? Liiceanu? Dinescu? Plesu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Si eu, apropo, am fost anchetata de securitate.)

Breban va apara cei câtiva mari scriitori, denigrati, calomniati ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fara… Dumnezeu. E limpede ca CNSAS duce o politica antinationala, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei tari. E suficient sa ne referim, iar si iar, la nume ca Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota, Cezar Ivanescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va ramâne – prin „junii” sai calomniatori, prin recentii denigratori ai romancierului Breban, prin functionarii bine platiti din bani publici de altfel, prin „junii facatori” de dosare, care vor fi atacati în instanta, de asta data, nominal pentru calomnie si pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: sa-l linseze la propriu pe Breban în Piata Universitatii, sa-i împroaste la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, sa-l arda pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odata cu cartile Mariei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i asa?

Breban nu are de pierdut nimic. Absolut nimic. Domnia Sa si-a facut datoria: s-a exprimat, urmându-si orbeste, maniacal, Vocatia. Teama mi-e însa ca daca va reusi CNSAS-ul, spuneam, sa-l arda pe autor, laolalta cu toate cartile scrise de d-sa, tomuri lânga alte tomuri, peste treizeci si cinci de titluri, pastrate în bibliotecile lumii, va ramâne un gol în literatura româna, gresesc? Un gol greu de neglijat pentru biata literatura româna majora, cu modernitatea-i amputata, schilodita, trunchiata.

Aura CHRISTI
ideeaeuropeana.blogspot.com
7 aprilie 2011