OMAGIU DE ZIUA FEMEII

Elena BUICA

 

                                                                         Motto:

Acolo unde sunt mai multe femei

si flori, nu sunt razboaie!”

 

 

La mii de kilometri distanta si înconjurati de nameti de zapada, simtim totusi un suflu al primaverii ce ne vine din anii frumoaselor amintiri din tara. În Canada ziua de 8 Martie n-are farmec decât pentru noi, românii, plecati de acasa cu bagajele pline de luminoase si calde aduceri-aminte. Pe continentul american se sarbatoreste Ziua Mamei în luna aprilie, dar femeile au multe alte roluri pe pamânt decat cea de mana, ele sunt sotii, iubite, femei de cariera, femei de casâ, aprope tot, încât este mai potrivita sarbatorirea femeii fixata de europeni în fapt de primavara, în ziua de 8 Martie. Aceasta zi este precedata de Ziua Martisorului, ca o avanpremiera, în care se împletesc prin simbolul snurului, albul puritatii, cu rosul, simbolul dragostei pâna la jertfa. Batrânii nostri au mai numit aceasta luna si Martisor.

Scriu aceste rânduri pentru a aduce pe fata tuturor cititorilor special pentru aceasta zi lumina zâmbetelor, nobletea vorbelor si caldura inimii. I se cuvin toate acestea, femeii – “eterna poveste” , “a vietii cheie” – asa cum rasuna în urechile noastre romantele cu parfum. Sunt tulburatoare romantele, cântecele, poeziile, romanele, dedicate misterului feminin, nesecatului sentiment matern, bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viata. De fapt, cele mai frumoase creatii ale lumii sunt pe aceasta tema, adevarate dezlegari de taine. Ele ne duc într-o calatorie interioara cu o multitudine de valente revelatoare care trezesc în noi gânduri si sentimente ce ne înalta într-o alta ordine, cea a curateniei si frumusetii sufletesti. Femeia a fost caântata din cele mai vechi timpuri si acest subiect nu va fi epuizat niciodata, caci fiecare femeie este unica si nicio iubire nu seamana una cu alta.

Iubirea strabate nestingherita prin timp. Primii fiori treziti de chipul fetei îndragite în adolescenta, peste ani aduce surâsul cald pe buze, îngânarea soaptelor nespuse, freamatul respiratiei întretaiate, lumina ai caldura ochilor, farmecul graitor al tacerilor si al stragerilor de mâna.

Cu gândul la frumusetea femeii, îmi vin în minte imagini de altadata ale Bucurestiului în plina înflorire, din perioada interbelica, numit cu mândrie “Micul Paris”. Strazile pareau înflorite de siluetele elegante ale femeilor, cu rochii dupa moda timpului, cu palarii pline de fantezie, dupa moda pariziana, cu umbrelute cochete, cu aer de aleasa distinctie. Îti dai seama imediat ca acolo nu putea încapea vulgaritatea vorbelor si a gesturilor, cu atat mai putin mitocania si mârlania.

Imaginea femeii este adesea suprapusa cu cea iubirii. Toata lumea are nevoie de atingerea blânda si buna, plina de caldura a femeii înzestrata de Dumnezeu cu stele de iubire. Ea este împlinirea în viata prin iubire si daruire. Fiecare femeie poarta în ea visul de dragoste care nu se stinge niciodata. Daruind, femeia este si ea însetata de gesturi de tandrete si de mângâieri izvorâte din dragoste care sunt esenta vietii de familie si fara de care viata nu ar mai avea niciun farmec. Barbatul trebuie sa îi ofere locul binemeritat în viata, acela de a fi iubita, sotie si mama. Numai prin barbat, femeia devine deplina asa cum barbatul este un tot numai prin femeie. În casa în care salasluieste iubirea, salasluieste si Dumnezeu, spune o vorbs din batrâni, iar o alta zicala ne aminteste ca dragostea muta muntii din loc.

Dintre toate ipostazele femeii, cea mai de sus ramâne, incontestabil, cea de mama, asa cum mai presus de toate este Fecioara–Mama, Femeia între Femei. Femeia este chivotul vietii, este pasnica rodire a omenirii, fara de care lumea n-ar mai fi.

Femeile dau împlinirea zilei, dau mireazma si culoarea vietii, paveaza drumul vietii cu dale de suflet. Barbatii trebuie sa le iubeasca si pentru ca ele sunt mai frumoase decât ei. Lor le ajunge sa fie doar putin mai frumosi ca Dracu`, cum zice o alta vorba din batrâni. Femeile, prin frumusetea si gingasia lor sunt florile vietii, flori cu care sunt adesea comparate. Nu putine sunt cele care poarta nume de flori, mai ales ale florilor de primavara: Violeta, Viorica, Lacrimoara, Narcisa, Brândusa, Micsunica, Iris, Crina, Margareta, Camelia, Gherghina… Cele mai multe din aceasta categorie poarta numele Floarea sau Florica, asa cum o chema si pe mama mea, pe care o port în inima ca pe o floare.

Pe lânga faptul ca femeile acopera o arie mai larga decat cea a barbatilor, fiind sotii, iubite, mame, avand servicii si muncind si în gospodarie, deci sunt mai mult decat jumatatea barbatului, în acelasi timp, ele sunt înzestrate si cu tenacitate, care le situeaza deasupra barbatilor. Aceste cuvinte nu pica prea bine orgoliului masculin, dar este înca un motiv de consideratie si de admiratie pentru ele. Suferintele prin nastere le calesc, le fac mai rezistente. La nevoie îsi pot purta singure de grija, îsi pot purta singure bataliile pentru viata. Sadoveanu a ilustrat stralucit un asemenea chip prin întruchiparea Vitoriei Lipan, în romanul “Baltagul”. Iubirea ce i-a purtat-o barbatului disparut, i-a dat taria sa porneasca în cautarea lui, iar prin tenacitate si inteligenta a reusit sa-l gaseasca, sa descopere ucigasii si sa îsi faca singura dreptatea, fara ajutorul autoritatilor.

Asadar, pe lânga rolul social substantial, femeia ramâne mereu un cântec de lumina, la care mai adaug doar frumoasele cuvinte spuse de poetul Grigore Vieru: “Femeia este al cincilea anotimp, în care Natura se odihneste, amintindu-si toate florile primaverii, toate privighetorile verii, toate poamele toamnei si toate ninsorile iernii”.

 

Elena BUICA

Pickering, Toronto, Canada

8 Martie 2012

REMEMBER BUCURESTI 4 MARTIE 1977

Ovidiu Creanga

 

INSTRUCTIUNI ÎN CAZ DE CUTREMUR


Extras din articolul lui Doug Copp despre „Triunghiul vietii”

Cititi si transmiteti mai departe – v-ar putea salva viata voua si celor dragi!!!

„Numele meu este Doug Copp. Sunt seful Salvarii si Managerul pentru dezastre al Echipei Americane Internationale de Salvare (ARTI), cea mai experimentata echipa de salvare. Informatiile din acest articol vor salva vieti în caz de cutremur.

M-am târât în interiorul a 875 de cladiri prabusite, am lucrat cu echipe de salvare din 60 de tari, am fondat echipe de salvare în mai multe tari si sunt membru a mai multe echipe de salvare din diferite tari. Am fost Expertul Natiunilor Unite în Micsorarea Dezastrelor (UNX051-UNIENET) timp de doi ani. Am lucrat la fiecare dezastru major din lume din 1985, exceptând dezastrele simultane.

Cu cât obiectul e mai mare, cu atât e mai puternic si se va compacta mai putin. Cu cât obiectul se va compacta mai putin, cu atât va fi mai mare vidul (golul) si cu atât mai mare probabilitatea ca persoana care foloseste acest gol pentru siguranta nu va fi ranita.

1) Oricine care pur si simplu „se apleaca si se acopera” când cladirile se prabusesc, este zdrobit si ucis. De fiecare data, fara exceptie. Oamenii care se pun sub obiecte, ca birouri sau masini, sunt întotdeauna zdrobiti!

2) Câinii, pisicile si copii mici sunt uneori în mod natural ghemuiti în pozitia fetala. Si tu ar trebui sa faci la fel în caz de cutremur. Este un instinct de supravietuire natural. Poti supravietui într-un mic gol. Du-te lânga un obiect, lânga o canapea, lânga un obiect mare si voluminos, care se va comprima într-o oarecare masura, dar care va lasa un gol lânga el.

3) Cladirile din lemn sunt cele mai sigure cladiri în timpul unui cutremur. Motivul este simplu: lemnul este flexibil si se misca cu forta cutremurului. Daca acea cladire din lemn se prabuseste, sunt create mari goluri de supravietuire. De asemenea, cladirile din lemn au mai putina greutate concentrata care se poate prabusi. Cladirile din caramizi se vor sparge în caramizi individuale. Caramizile vor cauza multe rani, dar mai putine trupuri zdrobite decât lespezile din beton.

4) Daca esti în pat, pe timp de noapte si apare un cutremur, pur si simplu rostogoleste-te jos din pat. Un vid de siguranta va exista în jurul patului. Hotelurile pot obtine o rata mai mare de supravietuire în cutremure, daca pun un semn pe spatele usii fiecarei camere, spunându-le ocupantilor sa se întinda pe podea, lânga baza patului, în timpul unui cutremur.

5) Daca apare un cutremur în timp ce te uiti la televizor si nu poti scapa usor iesind pe geam sau pe usa, atunci întinde-te jos si ghemuieste-te în pozitie fetala, lânga canapea sau un obiect mare.

6) Toti care se aseaza sub usa de la o intrare când cladirea se darâma sunt omorâti. Daca stai sub o usa de la o intrare si tocul usii cade înainte sau înapoi, vei fi zdrobit de tavanul de deasupra. Daca tocul cade în parti, vei fi taiat în doua de intrarea usii. În oricare din cazuri vei fi omorât.

7) Niciodata sa nu mergi la scari. Scarile au un moment de frecventa diferit (se leagana separat de partea principala a cladirii). Scarile si restul cladirii se lovesc reciproc în continuu, pâna când are loc prabusirea scarilor. Oamenii care se duc pe scari înainte sa se prabuseasca, sunt ciopârtiti de treptele scarii. Sunt mutilati oribil. Chiar daca imobilul nu se prabuseste, nu mergeti pe scari. Scarile sunt cea mai de asteptat parte a cladirii de a fi avariate. Chiar daca scarile nu sunt prabusite de cutremur, s-ar putea prabusi mai târziu, când ar putea fi aglomerate cu oameni. Ar trebui întotdeauna sa fie verificate chiar daca restul cladirii nu este avariat.

8) Mergeti lânga zidul exterior al cladirilor sau în afara lor daca este posibil – este mult mai bine sa fi lânga exteriorul unei cladiri decât în interior. Cu cât esti mai în interior fata de perimetrul exterior al cladirii, cu atât este mai mare probabilitatea ca drumul tau de scapare sa fie blocat.

9) Oamenii din interiorul vehiculelor sunt zdrobiti când soseaua de deasupra cade într-un cutremur si le zdrobeste vehiculele; ceea ce s-a întâmplat cu lespezile dintre puntile de trecere ale Autostrazii Nimitz. Victimele cutremurului din San Francisco au stat în interiorul vehiculelor. Au fost toti omorâti. Ar fi putut cu usurinta sa supravietuiasca iesind afara si întinzându-se lânga vehiculele lor, spune autorul. Toate masinile zdrobite au avut goluri de aproximativ 1,5 m lânga ele, cu exceptia masinilor care au avut coloane cazute direct peste ele.

10) Am descoperit, în timp ce ma târam înauntrul unei institutii ziaristice si al altor institutii cu multa hârtie, ca hârtia nu se taseaza. Se gasesc goluri mari în jurul teancurilor de hârtie.

***

În 1996 am facut un film care a demonstrat metodologia mea de supravietuire ca fiind corecta. Guvernul Federal Turc, orasul Istambul, „Universitatea din Istambul”, Case Productions si ARTI, au cooperat pentru a filma acest test stiintific.

Am prabusit o scoala si o casa cu 20 de manechini înauntru. Zece manechini s-au „aplecat si acoperit” si 10 manechini i-am folosit în metoda de supravietuire „triunghiul vietii”. Dupa ce cutremurul simulat a avut loc, am intrat printre darâmaturi si am intrat în cladire pentru a filma si a documenta rezultatele. Filmul, în care am practicat tehnicile mele de supravietuire sub conditii direct observabile si stiintifice, relevante pentru prabusirea de cladiri, au aratat ca ar fi fost 0% supravietuitori pentru metodele cu „aplecat si ascuns”. Ar fi fost mai probabil 100% supravietuire pentru oamenii care ar fi folosit metoda mea, „triunghiul vietii”. Acest film a fost vazut de milioane de telespectatori la televiziunea din Turcia si restul Europei si a fost vazut în SUA, Canada si America Latina, pe programul TV RealTV.

Prima cladire în care am intrat, a fost o scoala în Mexico City, în timpul cutremurului din 1985. Toti copii erau sub bancile lor. Fiecare copil a fost zdrobit pâna la grosimea oaselor lor. Ar fi putut supravietui daca s-ar fi întins jos, lânga bancile lor, pe culoarele dintre banci. M-am întrebat de ce copiii nu erau pe culoarele dintre banci. Nu am stiut atunci ca acelor copiii li s-a spus sa se ascunda sub ceva stabilit dinainte, când cladirile s-au prabusit, greutatea tavanelor care au cazut pe obiectele de mobilier, le-au zdrobit pe acestea din urma, lasând un spatiu sau vid lânga ele. Acest spatiu este ceea ce eu numesc „triunghiul vietii”. Cu cât obiectul e mai mare, cu atât e mai puternic si se va compacta mai putin. Cu cât obiectul se va compacta mai putin, cu atât va fi mai mare vidul (golul) si cu atât mai mare probabilitatea ca persoana care foloseste acest gol pentru siguranta nu va fi ranita.

Data viitoare când priviti cladiri prabusite, numarati „triunghiurile” pe care le vedeti formate. Sunt peste tot. Este cea mai comuna forma pe care o vei vedea într-o cladire prabusita. Sunt peste tot. Am antrenat Departamentul de Pompieri din Trujillo (populatia de 750.000) cum sa supravietuiasca, sa aiba grija de familiile lor si sa-i salveze pe altii în caz de cutremur.

Seful salvarii din Dpartamentul de Pompieri din Trujillo este profesor la Universitatea din acest oras.. M-a însotit peste tot si a dat o declaratie personala: „Numele meu este Roberto Rosales. Sunt seful salvarii din Trujillo. Când aveam 11 ani, am fost prins înauntrul unei cladiri prabusite. Aceasta situatie a aparut în timpul cutremurului din 1972, care a omorât 70.000 de oameni. Am supravietuit în „triunghiul vietii”, care a existat fratelui meu. Prietenii mei, care au nimerit sub pat si sub mese, au fost zdrobiti si omorâti. (da mai multe detalii, nume, adrese, etc.). Sunt exemplul viu al „tiunghiului vietii”…

A (re)prezentat,

Ovidiu CREANGA

4 martie 2012

La 35 de ani de la

Cutremurul din Bucuresti

VICTOR ROSCA – EXPERIMENTUL TÂRGSOR

Elena Buica

Începutul represiunii comuniste

VICTOR ROSCA –

EXPERIMENTUL TÂRGSOR

Ma simt profund emotionata facând câteva însemnari despre o carte care trebuie sa stea într-un loc special în rafturile bibliotecilor. Cartea aceasta, aparuta la Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2011 si prefatata de remarcabilul doctor în istorie Cosmin Budeanca, cuprinde între copertile ei fapte în care întâmplarile de viata întrec puterile imaginatiei. În ea autorul, Victor Rosca, prezinta ororile din penitenciarele comuniste, procesul de dezumanizare numit „reeducare” al tinerilor elevi de la începuturile instalarii comunismului în tara noastra, asa cum l-a trait pe propria piele în penitenciarul de la Târgsor si pe la alte închisori pe unde a mai trecut: Brasov, Jilava, Ploiesti si completate în finalul cartii cu marturii ale colegilor de suferinta de la alte puscarii si de la munca fortata de la Canal.

Dupa schimbarea regimului politic din 1989 s-au scris mai multe carti remarcabile pe aceasta tema, s-au facut filmari si s-a realizat zguduitorul serial „Memorialul durerii”, s-au depus multe marturii, dar niciodata îndeajuns pentru a putea întelege ceea ce este peste puterea omeneasca de a întelege, acel iad al „reeducarii” prin tortura al anilor 1949-1952, si apoi cu prelungiri în anii urmatori sub forme diferite.

Se subtiaza rândul supravietuitorilor trecuti prin închisorile comuniste supusi procesului bestial al „reeducarii” – autorul a împlinit 85 de ani – si mai sunt înca multe de spus. Aparitia înca a unei carti despre genocidul “reeducarii” prin tortura este un raspuns al obligatiei morale de a dezvalui adevarul care a fost tinut sub cel mai strict secret posibil. Volumul “Experimentul Târgsor” este cea de a doua carte scrisa de fostul detinut politic Victor Rosca pe tema detentiilor din România dupa ce publicase în 2007 la Bucuresti, la aceeasi editura “Moara lui Kalusek” si cu acelasi subtitlu – „Începuturile represiunii comuniste”.

Astfel, Victor Rosca se înscrie în rândul celor care depune marturie vie pentru viitorime, da date importante si autentice celor care nu au apucat sa se informeze despre zguduitoarele întâmplari din detentiile comuniste ale perioadei staliniste care au atins paroxismul în anii 1949-52. În acelasi timp, autorul ofera aspecte revelatoare cercetatorilor în domeniul istoriei noastre despre una din cele mai terifiante experiente umane din puscariile comuniste ramasa ca o pata care a înnegrit istoria contemporana. Cunoscutul disident sovietic, Alexandr Soljenitin, laureat al Premiului Nobel pentru literatura, o considera drept „cea mai cumplita barbarie a lumii contemporane”, iar istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze o numea „una dintre cele mai cumplite experiente de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastra”. Acestui fenomen abominabil i s-au atribuit cele mai grele cuvinte: „laboratoarele diavolului”, „sadism abisal”, „placerea diavoleasca de a chinui”, etc.

Pentru a putea întelege, ceea ce depaseste puterea mintii omenesti, cum a functionat acest aberant mijloc de tortura, autorul ne da detalii in primul capitol al cartii despre felul cum a luat nastere acest fenomen, ramas în istorie cu numele „reeducare prin tortura” sau „fenomenul Pitesti” dupa numele penitenciarului în care s-a aplicat cu precadere.

Prin „reeducare”, ne spune autorul, se urmarea depersonalizarea tineretului, elevii si studentii erau obligati sa se „autodemaste”, adica sa spuna tot ce n-au spus pâna acum la anchete, o adevarata autoterfelire, autodesfiintare ca si când ar fi propriul sau adversar.

Urmatoarea faza era distrugerea modului de viata traditional, trait în normalitate, prin renuntarea la religie, la parinti, frati, prieteni, iubita, toti cei dragi pe care trebuia sa-i discrediteze, sa-i batjocoreasca, sa-i terfeleasca, sa-i puna la stâlpul infamiei, adica sa-i „demaste”. Erau nevoiti sa inventeze demascari hilare, ca a trait cu sora lui, ca tatal sau a fost un curvar etc. In faza a doua, cel care trecea demascarea trebuia el însusi sa devina tortionar si sa-si schingiuiasca tovarasii de suferinta pentru a-i „reeduca” dupa acelasi tipar si în felul acesta, el devenea „om nou” în conceptia comunista. Astfel fiinta omeneasca era doborâta într-o înjosire morala fara precedent în istoria omenirii. Se urmarea identificarea victimei cu agresorul pentru a obtine o mutatie psihologica. Prin tortura trebuia sa-si însuseasca reflexe pavloviene.

Acest experiment într-o forma usoara s-a aplicat întregii populatii, în parte, tranformânu-i în roboti, fara initiativa si fara încredere unii în altii. „Nimeni nu trebuie sa se mire de ce, azi, românii sunt intoleranti si invidiosi. Pentru ca cei mai multi practicau intoleranta si invidia în timp ce-si întocmeau denunturile”, noteaza autorul la pagina 181.

In prima parte a volumului, autorul explica pe larg felul cum a luat nastere acest proces zguduitor. Initial, „reeducarea” s-a aplicat în penitenciarele politice românesti din anul 1947. Primul experiment în masa a început însa la Suceava, deasemenea, într-un mod inofensiv la indicatia celor mai înalte scaune ale Securitatii noastre, generalul Gh. Pintilie si adjunctul sau, Al. Nicolschi, pe numele sau adevarat Boris Grumberg. Nu era strain de aceste planuri nici Gheorghiu Dej. Punerea în practica i s-a încredintat unui detinut, Alexandru Bogdanovici, dispus sa înceapa aplicarea experimentului. Acesta l-a conceput asa cum îl cunoscuse el în 1947, pe calea studierii materialelor marxist-leniniste si prin munca, dupa metodele pedagogului rus Anton Makarenko. Experimentul nu a reusit si a fost încredintat altui detinut, Eugen Turcanu, dispus sa aplice experimentul prin tortura bestiala. Acesta a fost pus la curent cu toate metodele de tortura, ale stalinismului pe când era în plina înflorire. Mai târziu, la Pitesti, Alexandru. Bogdanovici a fost dat pe mâna lui Eugen Turcanu pentru „reeducare” deoarece cunostea secretul stagiului de formare si a implicarii directe a M.A.I. Turcanu i-a aplicat tortura un timp, apoi l-a ucis. Mai târziu, în 1954, el însusi si alti 16 tortionari îsi vor gasi sfârsitul, prin împuscare, în urma unui proces înscenat de Partid, când strainatatea a aflat si a facut cunoscute aceste torturi bestiale din închisorile comuniste românesti. Conducatorii comunisti s-au spalat mânile, facându-se ca n-au stiut nimic de ce faceau ofiterii politici în închisori.

Turcanu, în 1949, îndata ce a preluat initiativa procesului de “reeducare” prin tortura, înca de la Suceava, a înfiintat Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste (ODCC), si si-a format o banda de tortionari care l-au ajutat sa aplice detinutilor selectionati fel de fel de chinuri si batai crunte cu ciomege, timp îndelungat, zile si nopti. Sadismul si zelul tortionarilor au întrecut orice închipuire omeneasca. Printre bestialitatile nemaiîntâlnite pâna la ei, erau obligarea detinutiilor sa manânce fecale si sa bea urina. Turcanu a pus la punct, prin tortura, cel mai mare si mai intensiv program de spalare a creierelor care s-a aplicat vreodata.

Experimentul din Penitenciarul Târgsor care a durat timp de trei ani, între 1948-1950 face parte din fenomenul complex al „reeducarii”, din perioada de început, o varianta mai blânda, având în vedere vârsta mai frageda a unor copii – Ion Ladea – fiul sculptorului Romulus Ladea – era cel mai tânar, avea numai 12 ani. Dar nici aici nu a fost usor de suportat bataile si diferite alte pedepse ca frigul, înfometarea, izolarile în camere strâmte fara lumina, cu ferestrele obturate de obloane din scânduri si având singurele surse de aerisire doar niste minuscule crapaturi din jurul tocurilor de la usa si ferestre.

Târgsorul a fost unica puscarie din lume pentru elevi. Aici au fost adusi elevi din toate scolile secundare ale României, pentru a-i baga în alta scoala, cea a groazei cu scopul de a-i “reeduca” într-un fel nemaiîntâlnit în întreaga omenire. Aici, timp de trei ani, între 1948-1951 a patimit si autorul, arestat în timpul examenului de bacalaureat si condamnat la doi ani de închisoare corectionala, dar ispasita în trei ani, ca lider al unui grup de elevi care au protestat impotriva instalarii comunismului, elevi de la Liceul „Radu Negru” din Fagaras. Prin ceea ce a trecut tânarul de atunci, autorul de acum, noteaza cu acuratete si cu respect pentru adevar. Ei a mai trait si alte patimiri din partea Securitatii si dupa ce s-a aflat înafara zidurilor temnitelor. Securitatea nu l-a iertat ca a refuzat colaborarea cu ei. A avut domiciliu obligatoriu în 1951-1952, a fost hartuit în fel si chip, culminând cu un “accident” produs de un camion care l-a calcat provocându-i, printre altele, cinci fracturi de bazin. Dupa un timp a mai petrecut si alti ani în detentie, între 1959-1963, pentru manifestari legate de Revolutia din Ungaria

Vorbind de închisoarea pentru minori din Târgsor, autorul ne spune: „Aici s-a dat o lupta între doua conceptii de viata, opuse una alteia, una care încerca sa ne spele creierul si sa ne impuna asa-zisele valori concepute de Marx si Lenin, si alta care apara cu îndârjire valorile morale traditionale”. (p.209)

Marturiile scriitorului sunt completate în ultimul capitol cu cele ale colegilor de suferinta, cu ani mai multi de ispasit, transferati la alte locuri de detentie. Marturiile lor te fac sa te simti umilit ca om la gândul ca unii semeni pot coborî ideea de fiinta umana pâna la strafundurile iadului. „Glasul victimelor din toate aceste locuri, azi, sugrumate de emotie, le-am reunit în acest capitol; pentru ca ecoul lor ne va patrunde fiinta numai curgând împreuna ca un fluviu al suferintelor”. (p.226)

Detinutii politici din toate închisorile erau împartiti în doua categorii: reeducabili si nereeducabili. Nereeducabilii erau destinati exterminarii. La Pitesti, Gherla si în alte detentii unde „nimic nu era firesc, decât speranta si moartea” (244), elevii transferati de la Târgsor erau supusi torturilor asemenea primilor crestini, numai ca exista o deosebire. Crestinii mureau ca niste eroi în fata carora urmasii se închina si astazi, în timp ce detinutii torturati mureau fara o cruce la capatâi si fara sa li-se cunoasca nici locul de veci. Nemaiputând îndura suferintele în aceste laboratoare ale diavolului, multi detinuti îsi doreau moartea, dar torturile erau concepute în asa fel, încât nimeni nu-si putea lua viata, toti erau obligati sa suporte supliciul pâna la epuizare. Detinutul capata taria morala doar prin credinta. Fara credinta el era pierdut. Credinta îi dadea o detasare fata de chinurile închisorii si primea bataile bestiale doborât de suferinte ca un mecanism, sau chiar cu o seninatate sau cu o alta pozitionare fata de moarte. In timpul torturilor, unele scabroase si pestilentiale „ma rugam lui Dumnezeu sa-mi pot duce crucea pâna la capat sau sa mor necompromis” adauga colegul de suferinta Virgil Maxim la pagina 315.

Nu este totuna cum mori. Când esti chinuit si lipsit de libertate, singurul lucru pe care ti-l doresti este o moarte eroica. …comunistii îti confiscau si acest privilegiu. Moartea venea dar numai atunci când o voiau ei, securistii. Ei puteau sa te omoare oricând si oriunde, daca nu te supuneai” (p.270). In urma torturilor, unii detinuti au cedat, câtiva au cedat de buna voie, au fost si de acestia. Unii martori spun ca victimele devenite calai capatau înfatisare schizofrenica, în timp ce aceia care au rezistat aveau alura de sfinti. Cei mai torturati care au ramas neclintiti în suferinta au fost trecuti în rândul martirilor. Printre ei se numara figura exemplara a lui Valeriu Gafencu, glorificat si pentru un gest iesit din comun. A socotit ca este mai de folos pentru el sa ofere streptomicina, medicament foarte rar pe vremea aceea, pe care o primise pentru tamaduirea TBC-ului sau, unui frate de suferinta din aceeasi camera cu el, lui Richard Wurmbrand, care s-a vindecat, iar Gafencu, dupa un timp s-a stins.

In penitenciarul Târgsor transformarea tinerilor în monstri de factura comunista n-a fost posibila. Elevii au prezentat o rezistenta capabila sa faca ineficienta „reeducarea” care a dus la desfiintarea penitenciarului. De la un capat la altul al cartii, strabate ca un fir rosu însemnarile autorului despre tinuta demna a multor tineri, stapâniti de “un fluid” vizibil.

Cei care rezistam reeducarii ne simteam uniti printr-o puternica legatura sufleteasca. Era un fluid vizibil, un sentiment, care pe parcursul detentiei, ne-a structurat personalitatea, înzestrându-ne cu un simt si o tinuta ce nu ne-au mai parasit si care, atunci când eram mutati dintr-o puscarie în alta, dintr-o celula în alta, ne ajutau sa ne recunoastem si sa ne simtim în siguranta…” (p.209).

Si în penitenciarul Târgsor, supravietuirea, mai ales în singuratatea izolarii, era posibila numai prin evadare în interior, prin meditatie, rugaciune în dialog cu Dumnezeu, examinarea constiintei, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare. Frumusetea si taria morala era o preocupare fundamentala. Tinuta celor mai multi elevi parea a fi modelata de o mâna de artist. Comportamentul lor demn, exemplar, ma facea sa ma simt privilegiat de destin ca ma aflam de aceeasi parte a baricadei cu ei. Atmosfera în care traiam si starea de permanenta înfruntare dintre noi si adversarii nostri reeducati ne-au înlesnit desavârsirea personalitatii noastre, maturizându-ne.”(p.122)

Taria morala i-a facut neclintiti fara sa-i atinga nimic din scopul urmarit – alterarea personalitatii pâna la punctul obedientei absolute. „Nu se poate vorbi de o rezistenta fizica fara o rezistenta morala. Moralul, legatura sufleteasca dintre noi, speranta si încrederea ca forta divina nu ne poate parasi au fost cei patru piloni care ne-au ajutat sa iesim neafectati sufleteste din toate necazurile pregatite de tortionari.” (p.208)

Pe coperta a patra, autorul a însemnat: „Am scris aceasta carte ca pe un omagiu adus generatiei de adolescenti, elevi de liceu, care au avut curajul sa se opuna dictaturii comuniste si sa refuze colaborarea cu diavolul, atunci când cea mai mare parte a populatiei se supunea cuminte, cedând în fata fortei brutale. Am surprins aici aventurile lor carcerale, în momente de viata si de moarte. Unele fragmente sunt amuzante, altele nu sunt în stare sa va faca sa visati. Fara sa simtiti, sunteti purtat prin multiple hauri ale urii umane, unde riscul de a va cutremura este real.”

Chipurile acestor tineri sunt asezate în ultimile pagini ale cartii. Aceste fotografii sunt atât de graitoare încât, multa vreme nu poti rupe dialogul cu ei ca sa poti închide cartea.

Viata din închisoarea Târgsor, dar si din alte închisori este descrisa de autor cu real talent de povestitor, folosind cu precadere stilul oral, fara multe figuri de stil, dar stapânind foarte bine proprietatea cuvintelor care pot sa prinda bine esenta. Având caracter autobiografic, cuvintele sunt asternute pe hârtie cu pana sufletului muiata în suferinta zguduitoare, pentru care a ales un ton sobru, supravegheat de barbatie si demnitate umana care trezeste în cititor respectul pentru asemenea oameni. Tot ce spune te convinge, e sincer si autentic. Prezentând diferite metode de tortura la care erau supusi detinutii politici, te trezesti ca participi la scenele de groaza pe care nu le mai poti uita si te urmaresc zile si nopti. Are darul de a descrie persoane si locuri aducându-le înaintea ochilor doar din câteva trasaturi de condei. De la primele pagini îti ramân în minte imagini despre cum aratau spatiile interioare sau exterioare ale puscariei sau cum aratau trasaturile colegilor de suferinta, ori ale personalului detentiei. Mos Dumitrache, gardianul ramas aici din alte vremuri, în inima caruia nu s-a stins omenia, cu constiinta „înca nedenaturata de constiinta de clasa”, era „un om voinic, nu prea inalt, brunet, cu mustata groasa ca doua vrabii, purtând cheile pe un inel de sârma atârnând pe partea dreapta a centurii.”

Nu poti sa citesti aceasta carte fara sa faci pauze în care sa dai ragazul necesar ideilor si trairilor sa se aseze pentru a capata pe deplin întelesurile. Nu poti sa nu-ti pui din când în când întrebarea fireasca: într-o asemenea situatie, eu cum as fi reactionat?… si sa nu te cutremuri.

Daca, despre neamul românesc auzim astazi uneori cuvinte care ne pateaza obrazul, cartea semnata de Victor Rosca vine sa spele petele de pe obraz si sa depuna marturie ca exista multi semeni aflati în umbra care nu si-au pierdut verticalitatea chiar si în cele mai cumplite vremuri. Pe astfel de oameni s-a ridicat tara noastra de-a lungul istoriei când vremurile vrasmase ne-au adus obidirea si în astfel de oameni sta viitorul tarii. Fata de acestia avem datoria de a le acorda cinstea cuvenita si de a le asigura un loc în rândul eroilor nemului.

Cartea este, în acelasi timp, si o dovada de lupta împotriva distrugerii memoriei noastre colective prin minimalizarea ororilor comunismului. Trebuie sa ne amintim mereu ca uitarea merita un blestem.

Elena BUICA

Pickering, Toronto, Canada

4 martie 2012

CONFLICTUL DINTRE GENERATII

Elena BUICA

 

Eheiii! Pe vremea mea, tinerii nu ridicau glas în fata parintilor. Ce ziceau ei, era sfânt. Ei hotarau soarta copiilor, chiar când si cu cine sa se casatoreasca. Nici dupa aceea tinerii nu ieseau din voia parintilor, îndeosebi nora trebuia sa fie supusa fara crâcnire. Nepotii erau smirna în fata bunicilor. Atunci de aceea era bine în lume.”

Asa îi mai auzi si astazi pe unii batrâni ai satelor, chiar daca în acea supusenie mocneau revolte neputincioase si dureri sugrumate în lacrimi. Dar generatia care a fost „supusa” atunci, devenind parinti si apoi bunici, a tinut si ea strânse haturile cât a putut, desi multe nu mai erau ca pe vremea lor si câte un vânt al schimbarii venea sa mai primeneasca lumea si atunci deplângeau si ei vremurile trecute.  Si tot asa de la generatie, la generatie.

În frageda tinerete, am rugat-o pe bunica sa îmi faca un costum de baie ca sa merg la mare. Desi bunica era o femeie cu orizonturi mai largi, s-a îngrozit la auzul acesei rugaminti. Cum adica? Pe vremea ei, doamnele care mergeau la mare foloseau rochii speciale pentru plajâ si baie, si eu sa ma expun mai mult goala? A intervenit mama în ajutorul meu, iar peste câtiva ani, mama, spre marea mirare a bunicii, se balacea si ea la mare în costum la fel de „golas” ca al meu, iar eu mergeam la nudism. La statiunea „2 Mai” era si nudism comun despre care îmi relatau prietene si eu ascultam cu urechile sfârâind de curiozitate, dar n-am gasit în mine puterea de a învinge pudoarea si sa ma duc în acel loc „rusinos”. Astazi costumele de baie sunt atât de sumare, încât, mai nu sunt si persoanele de seama mea murmura a nemultumire, iar nudismul îl poti vedea prea adesea la televizor, în reviste, în presa cotidiana, mai peste tot în România.

Ma aflam în comuna mea natala ca sa culeg date pentru monografia comunei. Mai multe persoane ma îndreptau spre un batrân care se apropia de 90 de ani, dar era înca „verde” si avea înca o buna memorie. Avusese mai multe „functii de conducere” în sat si era foarte înformat în multe aspecte ale vietii satului, ca o adevarata cronica vie. Înainte de a ajunge la el, oamenii îmi prezentau faptele si întâmplarile mai semnificative care îi conturau personalitatea. Asa este la sat. Când se vorbeste despre un om, i se face si o prezentare scurta, asa cum este perceput de fiecare. Este un fel de cimitirul vesel din Sapânta în editie orala, dar pentru toti oamenii – vii sau morti. De la unul-altul am aflat ca acest om a fost extrem de neînduplecat si drastic cu cei din jur, fie ai casei, fie ai satului. Nu admitea sa iasa nimeni din cuvântul lui. Sotia devenise un fel de sclava. Cu baiatul a avut conflicte care l-au determinat sa rupa relatiile în asa masura, încât, când acesta, neasteptat a trecut la cele vesnice, tata nu s-a dus sa-l vada, sa-i dea iertarea si sa îl duca pe ultimul drum. Acum, totul s-a schimbat. „Degeaba s-a tinut el tare si batos toata viata, dar uite ca acum n-are nici o putere asupra nepoatei care i-a schimbat traiul de pana acum, pe care l-a tocmit el cum a vrut”, mai adaugau satenii.

Cu inima cam îndoita, m-am dus la curtea omului mânata de nevoia documentarii. De departe, am auzit la început niste bubuituri. Am deslusit apoi ca tocmai la casa la care mergeam erau în functiune niste boxe care emiteau muzica încât vibra aerul pâna la distante mari. Când am ajuns acolo, am strigat la poarta, dar nu era posibil sa fiu auzita. Din întâmplare a iesit din casa o tânara, cred ca era sub 18 ani. Era îmbracata ca pentru plaja, cu pantecele gol, cu o bluza gen sutien sumar si cu o fusta doar de câtiva centimetri. Parul cret, latos si îmbâcsit, si fel de fel de zorzoane care subliniau farduri grele pe fata si unghii colorate mai mult în negru, iar în picioare niste pantofi cu vârfuri lungi, aproape înca odata cât pantoful. S-a apropiat de poarta cu importanta si cu miscari odulatorii ale corpului si m-a întrebat ce doresc. Dupa ce i-am spus, îmi lasa impresia ca nu a înteles. Era atenta la un grup de baieti de seama ei adunati în fata portii de peste drum cu care comunica din privire. Într-un târziu a înteles si si-a chemat bunicul. A aparut din fundul curtii, de la treaba, ca într-un tablou al taranului de altadata. Descult, cu picioarele prafuite si crapate, cu un strat de pamânt sub unghii si îmbracat în straiele din timpul sau. L-a început nu s-a aratat prea încântat de întâlnirea cu mine. Am intrat în curte numai la rugamintea mea si dupa un timp mi-a dat un scaun sa stau. Au scazut si decibelii muzicii. Treptat-treptat i s-a dezlegat limba si a început sa arate interes din ce în ce mai mult. Se desprindea vioiciunea mintii, capacitatea de a întelege faptele de viata si de a le înmagazina. Din spusele lui, din gesturi si din aerul ce-l afisa, iesa în evidenta portretul omului strasnic pe care îl descriau satenii. Încercam atunci sa strabat cu ochii mintii, cum a fost posibil ca încercarile satenilor, ale sotiei, ale baiatului sa nu poata clinti nimic din ordinea si vrerea stabilita de el, iar aceasta nepoata impusese sub ochii lui o lume atât de diferitî, o lume din care el nu a mai putut clinti nimic. Am înteles ca în spatele nepoatei mai stateau înca multe alte schimbari în scena vietii lui. Mi se parea ca citesc în ochii lui regretul de a renunta la ceea ce-si dorise din totdeauna, acea viata linistita pe care o dau lucrurile hotarâte odata pentru totdeauna, renuntarea la viata taranilor de demult care inspira stabilitate, echilibru si luarea lucrurilor în serios, cu reguli de buna purtare care formeaza un cod de simplificare a vietii si de la care nu sunt îngaduite abateri. Ciocnirea dintre ordinea familiei asa cum o impusese el si cea care plutea în aer impusa de nepoata si de noutatile timpului prezent, lui i se parea prea dureroasa si prea nedreapta.

Totusi, nepoata asta nastrusnica, l-a învatat ceva. L-a învatat lectia blândetii rabdatoare. L-a facut sa înteleaga mai usor ca, mai ales în ultima vreme, s-a produs o adevarata avarie sociala, care încetul cu încetul a distrus un întreg mecanism, înlocuindu-l cu ceea ce el acum deslusea pe îndelete. L-a învatat sa renunte la „asa am pomenit”, cuvinte în care emanciparea se zbatea osândita pe veci la neîmplinire.

Acum batrânul reevalueaza fapte si gânduri din trecut cu oarecare naduf – caci accesul spre sine însuti nu este întotdeauna lesnicios – ramând adesea cu ochii atintiti în adancimea timpului în care oameni, fapte si obiecte renasc într-un alt chip.

La urmatoarea vizita în comuna am aflat ca nepoata s-a maritat si ca a devenit o familista asezata în noile rosturi de viata, iar bunicul reaseaza si acum parerile despre lume dupa alte rânduieli mai noi, desi traieste puternic nostalgia vremurilor de altaadata, murmurând pentru sine: „eh, pe vremea mea, era altfel”.

 

Elena BUICA

Toronto, Canada

20 februarie 2012

ANTOLOGIA STARPRES 2012

 

Ligya Diaconescu


Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume – Starpress 2012

 

 L’Antologie des ecrivains roumains de tout le monde- Starpress 2012

 

.
Editura Fortuna 2012

.

.
La initiativa doamnei Ligya Diaconescu, Antologia Starpress 2012 (207 pagini, format A4) a aparut de aceasta data în varianta româno-franceza, pentru a reuni, parca, suflul latin într-un singur manunchi si acela sa fie încununat de trairile si ofranda literara adusa de catre cei 35 de autori. Cartea este structurata în doua capitole: proza si poezie, o atentie deosebita si un spatiu mai amplu acordându-i-se poeziei. Textele sunt, în mare parte, scrise în româna si traduse ulterior în limba franceza de catre autorii acestora sau de traducatori autorizati. Creatiile ce pot fi citite în oglinda româno-franceza, alocate fiind câte patru pagini fiecarui autor, scot în evidenta sensibilitatea, talentul, credinta si inima deschisa de care scriitorii dau dovada.

Poeta, scriitoarea, jurnalista si publicista Ligya Diaconescu reuneste cu pricepere nume sonore sau mai putin cunoscute ale scrisului românesc contemporan. Desi plecata des din România, domnia sa are o activitate importanta în domeniul cultural si jurnalistic românesc. Este director general al S.C. Starpress SRL, Râmnicu Vâlcea si al Asociatiei Internationale de Cultura si Turism Starpress, proprietar al revistei cu acelasi nume, publicatie bilingva româno-canado-americana cu redactii în România, Canada, SUA, Israel, Italia si corespondenti în întreaga lume.

Scriitorul Adalbert Gyuris din Germania deschide volumul cu un Cuvânt înainte intitulat „Ecouri regasite”, în care noteaza ca „prin aceasta lucrare se promoveaza cât se poate de elocvent imaginea României, oferind tarilor din întreaga lume poezii pasnice, adevarate buchete de flori si proza scrisa din suflet, pentru suflet.”

Doamna Elena Buica din Canada apreciaza ca „aceasta Antologie formeaza dovada ca literatura noastra se maturizeaza, ca îsi capata propriul sau profil.”

Prof. dr. Adrian Botez din România intituleaza antologia bilingva – EPIFANIE. Si nu este nici macar una laica, pe de-a-ntregul: se arata, de fapt, divinitatea ca Duh Dumnezeiesc, ca Logos al unui Neam exprimat în cultura/literatura.”

Scriitoarea Lucretia Berzintu din Israel marturiseste ca ”solidaritatea noastra, a românilor de pretutindeni, e în mirajul creatiei literare, a culturii” si “o asemenea întâlnire, uniti prin limba româna, ne întareste încrederea în puterea spirituala.”

Felicitari tuturor celor care au contribuit la realizarea antologiei STARPRES 2012 dupa cum urmeaza: Elena Buica (Toronto, Canada), Dora Alina Romanescu (Mangalia, România), Adrian Botez (Adjud, România), Mihaela Cristescu (Sydney, Australia), Camelia Iuliana Radu (Ploiesti, România), Ovidiu Creanga (Toronto,Canada), Victorita Dutu (Bucuresti, România), Daniela Gîfu (Iasi, România), Stefan Lucian Muresan (Bucuresti, România), Victoria Fatu Nalatiu (Bistrita, România), Mirela-Ramona Neagu (Braila, România), Ligya Diaconescu (România/Canada), Monalisa Livia Gheorghiu (Galati, România), Ioana Nina Botici (Toulan, Franta), Constantin Frosin (Galati, România), Virgil Ciuca (New York, SUA), Silvia Petre-Grigore (Pitesti, România), Gheorghe Mizgan (Bistrita, România), Ionela Flood (Londra, Anglia), Cristina Maria Purdescu (Bucuresti, România), Stelian Platon (New York, SUA), Mariana Doina Leonte (Suceava, România), Adalbert Gyuris (Germania), Coriolan Paunescu (Galati, România), Mariana Zavati Gardner (Londra, Anglia), Eugen Axinte (Brasov, România), Gigi Stanciu (Constanta, România), Ania Vilal (Bucuresti, România), Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA), Ioana Greier (Augsburg, Germania), Sorin Micutiu (Simeria, România), Maya Maria Musat (Bucuresti, România), Tatiana Scurtu-Munteanu (Galati, România), Maria Bendou (Onesti, România), Lavinia Hutisoru Dumitru (Bucuresti, România).

——————————————–

Tatiana SCURTU-MUNTEANU

15 februarie 2012

JULEA WARD – CONSTIINTA CRESTINA IN ACTIUNE

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Cetatea Ciceiului nr. 23, sector 6, Bucuresti
Tel. 0745.783.125 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
office@alianta-familiilor.ro  2 februarie 2012   

JULEA WARD – CONSTIINTA CRESTINA IN ACTIUNE
.
Cu siguranta ca majoritatea dintre d-tra nu ati auzit sau citit despre Julea Ward, si cu siguranta nici nu veti auzi sau citi despre ea decât in materialele noastre. Motivul este ca Julea Ward nu e o vedeta lumeasca sau un supermodel care pozeaza in pozitii seductive pentru a atrage atentia barbatilor sau pentru a i se afisa pozele in tabloide. Nici pe departe. Dimpotriva, Julea Ward este un exemplu contemporan al constiintei crestine in actiune. O tânara al carei caracter se asemuieste modelelor de viata morala mentionate in Biblie, in primul rând Estera, Daniel, Iosif, ori alte personalitati care si-au pastrat puritatea mintii si a trupului in mijlocul unei generatii de oameni imorali.
O tânara crestina de culoare din Michigan, credinciosia si devotamentul pe care ea le-a dovedit in confruntarea cu presiunile universitatii i-au dat câstig de cauza intr-un tribunal federal de recurs din Cincinnati, Ohio. Intr-o decizie unanima de 3-0, emisa pe 27 ianuarie, judecatorii influentei curti americane au declarat, raspicat si pe intelesul tuturor, ca discriminarea impotriva crestinilor care se opun homosexualitatii pe baza convingerilor lor religioase este strict interzisa.
Decizia este foarte importanta si implicatiile ei pentru libertatea de constiinta, vaste. Inca asteptam curtile europene si canadiene sa emita decizii similare pentru protejarea drepturilor crestinilor Europei si Canadei.
In ultimii ani am fost obisnuiti cu decizii ingrozitoare parvenite din tribunalele britanice, olandeze, germane, si mai ales Curtea Europeana a Drepturilor Omului care au rezolvat conflictul intre valori, in majoritatea cazurilor, in favoarea homosexualilor. In Canada pastori si crestini care s-au pronuntat impotriva homosexualitatii sau au refuzat sa oficieze “casatorii” unisex, au fost concediati sau amendati cu amenzi exorbitante. In Suedia si Marea Britanie pastori au fost arestati pentru ca au propovaduit impotriva homosexualitatii, din altar sau de pe strazile Stockholmului sau ale Londrei.
Iata insa ca credinciosia lui Julea Ward a schimbat, spre bine, cursul, care pina acuma parea ireversibil, al discriminarii crestinilor in raport cu “drepturile” homosexualilor.
 
 
Despre ce Este Vorba?
In mai 2006 tinara Julea Ward s-a inscris intr-un program de masterat in consiliere (couseling) la East Michigan University. A fost o studenta de nota zece, intrind, in 2009, in ultimul an de masterat cu o medie de 3.91. [Nota AFR: media maxima in universitatile SUA este 4.00] Pe parcursul anilor si-a exprimat fara echivoc convingerile crestine in cursurile pe care le-a luat. A afirmat cu curaj, in confirmitate cu convingerile ei religioase, ca homosexualitatea este un pacat, ca relatiile intre persoane de acelasi sex sunt imorale, la fel cum sunt si relatiile sexuale intre persoane de sex opus necasatorite, ori adulterul. Profesorii nu au privit-o cu ochi buni, dar Julea a perseverat. Nimic rau nu i s-a putut imputa in comportament, iar notele i-au fost mari.
In ultimul an de cursuri Julea a inceput si practica cind s-a izbit de un conflict intre convingerile ei religioase si cerintele viitoarei profesii. De la inceput si-a informat profesorii ca nu va putea consilia cupluri homosexuale atita timp cit i se cere sa le afirme in mod pozitiv stilul lor de viata pe care ea il vedea ca fiind imoral si incompatibil cu convingerile ei religioase. A ramas dispusa sa-i consilieze in alte probleme de viata, fara insa a-si exprima aprobarea fata de modul lor de viata. In toamna lui 2009 i s-a dat exact acest subiect si l-a refuzat. A cerut sa i se permita sa fie scutita de consilierea cuplurilor homosexuale. Profesorii au fost indignati, au dus-o inaintea senatului universitatii unde au acuzat-o de discriminarea impotriva homosexualilor si i-au oferit doua alternative – fie isi schimba opiniile fata de homosexualitate, fie se retrage din progamul de masterat. A refuzat ambele alternative iar senatul a votat in unanimitate (11 – 0) sa fie exmatriculata din program. Dupa exmatriculare Julea a dat universitatea in judecata. A pierdut cazul in instanta si a facut recurs. Pe 27 ianuarie tribunalul de recurs i-a dat cistig de cauza.
Julea a fost reprezentata de un grup de avocati crestini de elita, iar universitatea la fel. Profesori de drept de la diferite facultati de drept americane au intervenit in caz, la fel ca si citeva grupuri homosexuale. Liniile acestei batalii spirituale si intelectuale au fost marcate si argumentele s-au derulat in succesiune rapida. Tribunalul, insa, nu a fost impresionat. Intr-o decizie de 22 de pagini a afirmat in termeni raspicati si clari libertatea religioasa si de constiinta. In conformitate cu Constitutia, a afirmat tribunalul, pedagogii nu au dreptul de a suprima opiniile religioase ale studentilor universitari. Chiar in contextul secular, a adaugat curtea, simtamintele religioase sunt protejate de constitutie. Iar toleranta trebuia inteleasa in ambelse sensuri. “Toleranta este ca o strada cu doua sensuri.” Se da, dar se si primeste. Altfel e tiranie si discriminatorie. Universitatea cerea toleranta din partea studentilor, dar si universitatea trebuia sa dovedeasca toleranta fata de convingerile religioase ale studentilor.
 
 
Un Exemplu Demn de Imitat
Am ales sa dedicam editia de astazi acestui caz exceptional pentru ca el constituie un model demn de urmat pentru toti crestinii, dar mai ales pentru cei tineri. Vrem nu vrem, suntem angajati intr-o lupta pentru valori. Majoritatea dintre noi suntem pasivi fata de acest conflict. Unora ne face impresia ca si acest val anticrestin va trece – curind. Ori ca nu ne va afecta valorile. Ori nu pe noi, in Romania. Ori nu bisericile noastre, din Romania. Ori nu familiile noastre sau copiii nostri, din Romania. Cum ne inselam! Ne spunem ca o data intrati in Europa, trebuie sa acceptam “valorile Europei,” adica cele seculare, asa cum ele sunt definite, intelese sau practicate la Londra, Stockholm si Amsterdam. Ori cele devizate si raspindite de stanga seculara europeana. Nu tocmai.
Aici e vorba si de responsabilitatea noastra ca parinti. Caracterul tinerei Julea a fost, fara indoiala, fasonat de educatia primita acasa, in familie, in biserica, de la pastorul ei sau de la invatatorii de scoala duminicala. Ajunsa matura nu a uitat educatia crestina acumulata in vremea prunciei si a adolescentei. La vremea sorocita de Dumnezeu si-a pus in actiune constiinta crestina, iar rezultatul integritatii ei este unul foarte benefic pentru crestinii Americii. Si nu numai. Crestinii nu mai pot fi constrinsi sa actioneze impotriva constiintei lor. Dar pentru asta au nevoie de curaj. In lupta pentru valori nu e loc pentru timiditate, sovaire sau indoiala. Julea nu si-a conformat tiparul mintii gindirii “veacului acestuia,” si, asemenea lui Daniel, a refuzat sa isi murdareasca mintea cu invataturile si “valorile” murdare ale secularismului Mileniului Trei. (Daniel 1:8 “si Daniel si-a pus in gand sa nu se spurce cu bucatele si vinul regelui si a cerut voie capeteniei famenilor sa nu se pangareasca.”) Asa cum ne invata Sfantul Apostol Pavel la Romani 12:2 (“Si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit.”) Biruinta cazului Ward nu poate fi subestimata. E o biruinta pentru crestinii de pretutindeni, pentru toti care, ca si noi, doresc sa-si traiasca viata si sa-si afirme valorile crestine in spatiul public.
 
 
 
 
SEMNATI DECLARATIA DE LA TIMISOARA!
Socotim potrivita discutia despre Julea Ward si constiinta crestina sa va rugam din nou sa semnati Declaratia de la Timisoara. Va reamintim ca AFR a lansat o Declaratie a constiintei crestine, numita Declaratia de la Timisoara. Ea puncteaza valorile crestine si locul primordial pe care trebuie sa le aibe in spatiul public. Nu este nici un secret pentru ca o afirmam des – dorim sa stimulam si la crestinii din Romania o constiinta autentic crestina care sa afirme valorile crestine in spatiul public. Pentru asta e nevoie de unirea a cit mai multor voci – ale milioanelor de crestini din Romania. Constiinta crestina la romani trebuie trezita si pusa in aplicatie. Inceputul e aici – semnati Declaratia de la Timisoara si dati-o la toti ai vostri sa o semneze. In ianuarie spatiul romanesc online a fost invadat de petitii pentru demiterea din functie a unor personalitati sau partide politice din Romania. Oamenii au semnat cu miile si zecile de mii. Dar pentru constiinta si valorile crestine nu sunt semnaturi? Haideti sa ne punem semnatura pe un document care trece de interesele temporale si afirma interesele si valorile eterne, crestine, traditionale – Semnati Declaratia de la Timisoara: http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php
 
 
FELICITARI ROMANIEI!
In Romania se petrec si lucruri bune cu care ne putem mindri. Recent a fost emis clasamentul mondial al tarilor in privinta libertatii presei. De pe locul 53 in 2010 Romania a urcat pe locul 47 in 2011, la acelasi nivel cu SUA si Argentina. Moldova e pe locul 53. Tot in urma noastra se afla Italia, Grecia, Bulgaria, Brazilia, Ucraina, Rusia, si Turcia. Pe unele din tarile care sunt inaintea noastra, printre ele Olanda, Suedia, Canada, Spania si Marea Britanie, le socotim mai putin libere decit Romania. Presa acestor tari se autocenzureaza, iar politica editoriala e in general anticrestina. Cei care refuza sa se autocenzureze sunt acuzati de homofobie, hate speech (“incitare la ura”), amendati sau dati in judecata. Felicitam Romania! Ne bucuram de libertatea cuvintului de care avem parte. Spre deosebire de alte tari europene, ne-am cistigat-o prin revolutie si dorim sa o pastram. Clasamentul tarilor dupa libertatea presei se afla aici: http://en.rsf.org/press-freedom-index-2011-2012,1043.html
 
 
Cum mai pot spune unui tanar: casatoria este de neinlocuit?
De Pr. Emil Marian Ember
„Iubiti-va unul pe altul!” este indemnul unic al apostolului Ioan catre doi tineri, care urmau sa se casatoreasca. De prea multe ori, „inteleptii momentului”, carturarii sau intelectualii de moda veche se multumesc sa constate criza familiei din societatea contemporana si sa asiste neputinciosi la destramarea casatoriei, pe fondul promovarii unor non-valori. Un discurs moralizator sau acuzator de acest gen nu ar da prea mare rezultate in fata unui tanar din ziua de azi. Nu aceasta ar fi metoda de adoptat! Nu ar fi mai usor nici daca am edita un set de reguli sau un cadru fix pentru tanarul nostru pentru a-l calauzi cu forta spre casatorie: nu fa asta… nu e bine sa privesti asa… trebuie sa respecti asta… L-am pierde din prima clipa fara drept de apel! Si atunci?
Ne reprofilam, inghitim in sec si mergem mai departe? Nici aceasta atitudine nu este satisfacatoare. Nu putem sta nici cu mainile in san, nu putem trece nici cu buldozerul pentru a anihila „noua ordine sociala”, care este de fapt anarhia! Avem nevoie sa renuntam la a privi negativul si sa cautam solutii pentru ca viata sociala in cotidian sa se sprijine pe valorile traditionale, intrinsece. Este o tentativa curajoasa si nu ma erijez intr-un profesionist sau magician care scoate solutia „din teaca”. Dimpotriva, vreau sa adaug cateva reflectii la observatiile care mi s-au facut de-a lungul timpului privind vocatia naturala a omului la casatorie. Daca vrei sa convingi pe cineva de valoarea casatoriei, cuvintele de cele mai multe ori sunt ineficiente sau sunt chiar de prisos. Daca ii spui unui tanar: eu cred in casatorie si ii impartasesc experienta de viata de familie, cu bune si cu mai putin bune, chiar daca el prefera „sexul fara obligatii” poate va incepe sa se gandeasca un pic mai serios la semnificatia casatoriei, pornind de la : de ce parintii mei au ales sa se casatoreasca? De ce au ales sa ma aiba, sa ma creasca, sa imi lase o mostenire (nu neaparat materiala!)? Iar odata antrenat in iuresul acestei introspectii, va descoperi ca inima lui stie sa bata, poate sa iubeasca, poate sa se angajeze pentru o relatie de durata, recunoscuta in plan social sau chiar si eclezial. De ce? Fiindca nu exista siguranta adevarata decat in casatorie… caci doar in cadrul casatoriei se poate vorbi de o paternitate responsabila, oricat de multa bunavointa ar exista in cazuri exceptionale extra-conjugale.
Investitia pentru casatorie este de durata, nu se vede decat in timp. Casatoria este o scoala in cadrul careia fiecare partener este novice, dar dispus sa invete pana la sfarsitul vietii. Este o scoala grea, cu examene multe, iar majoritatea lor nu se promoveaza o data pentru totdeauna, ci trebuie sa fii pregatit sa le repeti pe indelete, de fiecare data cand ti se cere. Dar acest lucru se poate realiza, deoarece este necesara indeplinirea unei singure conditii: sa iubesti cu fidelitate pana la sfarsit! Pare o poveste pentru copii… e mult prea greu – ar fi raspunsul tanarului nostru la aceasta provocare… Si totusi, atunci cand savurezi bogatia satisfactiilor din viata de familie intemeiata pe casatorie ajungi sa fii deplin convins ca: mariajul este de neinlocuit! Viziteaza www.marriageweek.ro pentru mai multe detalii si poti fi alaturi de cei care inca mai cred in valoarea casatoriei!
 
 
FELICITARI SLOVENIEI!
Colegii din Slovenia ne informeaza ca au reusit sa stringa peste numarul minim de semnaturi necesare pentru referendul constitutional de interzicere a casatoriilor homosexuale in Slovenia. Felicitari lor! Referendul probabil va avea loc in martie.
 
 
FELICITARI SPANIEI!
In alegerile din toamna spaniolii au demis de la putere pe socialistii. Radicala si anticrestina, stanga spaniola a instituit casatoriile homosexuale, a atacat biserica, a liberalizat avortul, si a introdus un curs de indoctrinare sexuala a copiilor in scolile elementare. L-au numit un curs de “educatie civica.” Anul trecut citeva sute de parinti spanioli au dat Spania in judecata in Curtea Europeana a Drepturilor Omului cerind abrogarea lui. Colegii din Spania ne-au informat acum doua zile ca deja cursul a fost abrogat de noul guven spaniol. Felicitari si lor!
 
 
ANUNT – MARS PENTRU VIATA
Pregatiti-va din timp si consemnati in calendar: Martie 24, 2012 la ora 10 va incepe un Mars Pentru Viata in diferite orase din Romania. Anul trecut au avut loc marsuri pentru viata in Bucuresti, Timisoara, Satu Mare si Falticeni. Haideti sa dublam numarul oraselor in care vor avea lor marsuri pentru viata anul acesta. Cei interesati sunt rugati sa contacteze prompt pe Gerda Chisardu la darulvietii@yahoo.com.
 
 
VRETI SA FITI INFORMATI?
Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.
 
 
FACETI-NE CUNOSCUTI!
Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.
 
 
ANUNTURI
Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la contact@alianta-familiilor.ro.
Alianta Familiilor din Romania

SEBESUL DE SUS – mit „Onkel Mitica” durchs Land der Erinnerungen –

Octavian D. Curpas

Übersetzung aus dem Rumänischen von Gabriela Calutiu Sonnenberg

Januar 2012

 

Motto:

Ich glaube wir sind aus Sehnsucht geboren. Daher verfolgt uns überall dieses erhabene Gefühl, ein Leben lang. Ich bin auf dem Dorf geboren, dort wo auch die Ewigkeit ihre Wurzeln hat. Aus diesem Grund bin ich keineswegs verlegen.

                                                                             Aurel I. Borgovan – „Sehnsucht nach dem Heimatdorf”

 

63 Exiljahre haben es nicht geschafft, die Erinnerung an das Heimatdorf Sebesul de Sus (Sebesch gelesen) aus dem Gedächnis von Dumitru Sinu zu löschen. Es ist schließlich der Ort in der Umgebung von Hermannstadt in dem er seine Wurzeln hat. Trotz seiner weltweiten Reisen und zahlreichen Begegnungen mit allerhand Menschen strahlt sein Gesicht in unverwechselbarer Freude sobald die Mitbewohner aus Sebes in irgendeinem Gespräch erwähnt werden. Obwohl er schon im Jahre 1948 seine Heimat verließ um sein Glück in der großen weiten Welt zu suchen, hortete er sorgfältig all seine Erinnerungen aus der Zeit davor. Diese befinden sich entweder in seinem Gedächtnis, oder in zahlreichen Heften, akkurat handschriftlich festgehalten und sortiert. Wenn man ihn darum bittet lässt er jederzeit gern die Vergangenheit Revue passieren.

Das Dorf von gestern, die Erinnerungen von heute

Zum Thema Heimatdorf habe ich mich mit „Onkel Mitica” lange Zeit unterhalten. Jedes Mal wenn das Dorf ins Gespräch kam, tauchten neue Erinnerungen auf. Seine Fähigkeit sich bis ins kleinste Detail an Sachen zu erinnern, die vor so viel Zeit passiert sind grenzt an ein Wunder.

Im Herbst 1948 entzog sich Dumitru Sinu zum ersten Mal der Feldarbeit und überließ den Dorfbewohnern das Einbringen der Ernte, indem er die Heimat verließ. Bis heute kann er sich noch ganz genau an jedes einzelne Familienmitglied erinnern, sei es auch noch so klein oder entfernt verwandt. Mit Zufriedenheit registriert er auch, dass seine Tochter, die jetzt in Frankreich lebt, genauso wie er selbst das Heimatdorf ins Herz geschlossen hat. “Es macht mich glücklich zu wissen dass Sandra mein Elternhaus zurück gekauft hat und, nachdem sie es renovieren ließ, zusammen mit ihrer Familie die Ferien dort verbringt. Für sie ist es viel einfacher; schließlich leben sie viel näher dran.”

In Sebesul de Sus gab es keine Siebenbürger Sachsen und auch keine Ungarn. Die Härte des Lebens am Fuße der Karpaten hielt viele davon ab, sich in der Gegend niederzulassen. Nichtdestotrotz weist die Bauart der Häuser einen gewissen Einfluss des deutschen architektonischen Stils auf. In Talmesch (rumänisch Talmaciu) – ein naheliegender, größerer Ort – gab es jede Menge Sachsen. Für einige hatte Onkel Mitica´s Vater ein paar Häuser errichtet. Zusammen mit seinem Bruder, Ion Sinu hatte er auch das Kulturheim im eigenen Dorf gebaut. Die Dachziegel kamen aus der kleinen Ziegelfabrik, die von seinem Großvater mütterlichereits, Ion Stanila, genannt Der Ziegler, betrieben wurde.

Onkel Niculita, der väterliche Großvater war genau das Gegenteil seines mütterlichen Opas: weise und großzügig schenkte er allen Leuten seine Achtung und half gern vielen Mittbürgern in Not. „Sogar die Sachsen hoben ihren Hut vor ihm”. Onkel Niculita´s Ehefrau kam aus Talmesch, eine geborene Ritivoi. Sie stammte aus derselben Familie wie Ion Ritivoi, der, laut Mitica, wahrscheinlich der fleißigste Mensch der Welt war. Auch dieser hatte einige Jahre im Ausland verbracht um Geld für seine Familie zu verdienen, kehrte jedoch irgendwann zurück. Die Familie Ritovoi besaß ein besonders großes Haus in Talmesch, welches später nationalisiert und in ein Schulinternat umgewandelt wurde.

Um dieselbe Zeit war Sebesul de Sus eine selbständige Gemeinde, geführt von einem Bürgermeister, der als Birau bezeichnet wurde; sein Stellvertretender war ein Pristav, heute würde man Vize dazu sagen. Für die ungestörte nächtliche Ruhe sorgte ein Boactar, wärend die Wache über die Felder von einem Vornic übernommen wurde. Der Pârgar war zuständig für die Überbringung der Nachrichten; er übte sein Metier mit Hilfe einer Trommel, aus dessen Schläge jeder Versammlung auf dem Dorfplatz voraus gingen. Für die Niederkunft, zum Zähne ziehen und um Krankheiten zu besprechen gab es die Hebamme (rumänisch Moasa). Man verfügte sogar über einen eigenen Purcar (Schweinezüchter) und einen Caprar, der auf die Ziegen aufpasste (Capra heißt auf rumänisch Ziege)!

Der Bürgermeister war der führende „Haushälter” im Dorf. Onkel Mitica Sinu erwähnte einen Ioan Manduc, der das Amt des Bürgermeisters 30 Jahre lang ausgeübt haben soll. Er war einer der meistgeachteten Bürgermeister der Gegend. Mit tadellosem Organisationstalent hatte er eine Menge Wissen von den siebenbürger Sachsen übernommen und konnte die Dorfbewohner wunderbar motivieren. „Er schämte sich nicht zuzugeben, dass er die Kunst des Haushaltens bei den Sachsen gelernt hatte” – erzählt der 56 jährige Marius Traian Dumitru aus Hermannstadt, Manduc´s Enkel.

Der gemeinschaftliche Boden wurde mit Hingabe und Ernsthaftigkeit sorgfältig verwaltet. Alle lebten in Frieden miteinander und bearbeiteten gemeinsam den kargen Boden, unter nicht gerade günstigen klimatischen Bedingungen. Sie züchteten Vieh, aber sie waren auch gute Handwerker. Die Varnita (rum. Var bedeutet Kalk) erzeugte den nötigen Kalk für die Wände und Maurerarbeiten. Dazu verfügten sie noch über die bereits erwähnte Ziegelfabrik des Großvaters, dann das Mahlwerk (rum. Piua), dessen Aufgabe sowohl das Getreidemahlen wie auch die Ölgewinnung war. In der Wachswerkstatt wurde Bienenwachs geschmolzen und zu Kerzen verarbeitet. Das steinerne Mühlrad diente der Erzeugung von Essig und Apfelsaft. Auf ewig den alten Traditionen des Hermannstädter Randgebiets getreu, fehlte es ihnen an nichts Überlebenswichtigem!

Nachdem die Kommunisten die Staatsmacht an sich gerissen hatten, galt der Ort nicht mehr als eigenständige Gemeinde; er wurde als einfaches Dorf in die benachbarte Gemeinde Racovita eingegliedert. Nun hatten die Sebeser keinen eigenen Bürgermeister mehr und mussten für jedes klitzekleine Verwaltungspapier einen Ausflug in der Nachbarschaft auf sich nehmen.

Die Bewohner dieser zwei Dörfer – Sebes und Racovita – hatten ohnehin kein gutes Verhältnis miteinander. Schon seit ungewisser Zeit herrschte dicke Luft, angeblich aufgrund einiger Taten der Racoviceni, die jedoch im Laufe der Jahre von Allen vergessen wurden. Laut Onkel Mitica „waren die Racoviceni für uns so etwas wie die Russen für die Rumänen. Sie kamen, holzten den Wald ab, nahmen die Steine aus dem Flussbett und fuhren dann wieder weg!”

Da gibt es noch eine alte Geschichte, an die sich Onkel Mitica erinnert. Opa Niculita hatte ihm von einer Frau erzählt, die die Ohrläppchen ihrer Tochter durchbohren ließ, um ihr Ohrringe anzustecken. Üblicherweise zog man einen seidenen Faden durch die Löcher, um zu verhindern dass diese sich wieder schlossen; man hing auch einen kleinen Wachsklumpen daran, um sie zu beschweren. Da aber die genannte Frau gerade in diesem Augenblick kein Wachs zur Hand hatte, nahm sie einfach ein Stück Polenta. Die Racoviceni dachten sich ein spöttisches Lied dazu aus, sehr zum Leidwesen der Sebeseni : Iese Buha din coliba / Cu cercei de mamaliga… („Kriecht die Eule aus dem Nestchen/ Mit Polenta an den Läppchen…”). In Sachen Humor ist der Folklore unübertroffen! Ob fröhlich oder traurig, für ein Gedicht waren sich den Leute nie zu schade.

Wann immer er mit dem Dorfleben anfängt, streut Onkel Mitica eine bunte Mischung lokaler Sprüche und ehemaliger Redewendungen ins Gespräch ein. Auch die Bräuche und Traditionen kommen nicht zu kurz. Als wahre Speicher unserer spirituellen Identität werden sie wohl von keinem von uns jemals vergessen werden.

Volksfeste und -bräuche aus Sebesul de Sus

Als begeisterte Anhänger volkstümlicher Bräuche, die in dieser Gegend Rumäniens durchaus verbreitet waren, hielten die Bewohner von Sebesul de Sus große Stücke auf das kulturelle Erbe ihrer Vorfahren. Möglicherweise trug auch die Abgeschiedenheit dieses schwer auffindbaren Ortes, verborgen im Schoße des majestätischen Berges Suru (der Schimmel), zur Erhaltung genannter Traditionen bei. Wie dem auch sei, Anfang des zwanzigsten Jahrhunderts war das Pflegen bestimmter Bräuche und Feste nach einem ganz bestimmten Muster eine Sselbstverständlichkeit.

Wenngleich auch heute einige dieser Gepflogenheiten am Leben erhalten werden, die Pracht und Schönheit jener guten alten Zeiten, als Dumitru Sinu noch ein Kind war ist nicht mehr im gleichen Maße vorhanden. Im Alter von 85 Jahren erinnert er sich noch mit großer Freude an die Volks- und Religionsfeste des damaligen Sebes. Jedes einzelne davon wird von ihm vorgetragen, als ob er aus einem Buch vorlese. Das ganze lebendige Treiben erwacht geradezu bildlich vor seinen Augen.

Palmsonntag

„Unter Leitung unseres Popen (sein Name war Tatu), seiner Gattin, und unseres Lehrers Stoia bildeten wir Kinder am Palmsonntag eine Prozession. In den Händen zarte Ruten, aus Trauerweide geschnitten, gingen wir zum Dorfeingang; der Pope und der Lehrer führten die Kolonne an, die Frau des Popen kam hinterher. Wir sangen: Sehet, die wärmenden Tage/ folgen dem eisigen Sturm./ Die Sonne des Palsonntags komme/ der Palmsonntag strahle darum./ Die Lerchen erfüllen den Himmel/ und Jesus mit seinem Gefolge/ bringt Liebe und Sanftmut vorbei./ Durch sein Gewand auf dem Boden/ den wahren Weg kündigt er an. Am frühen Morgen des Palmsonntags, um 6 Uhr, ging Popa Tatu in die Kirche und richtete an die heilige Maria ein eigens dafür gedachtes Gebet um die Vergebung aller Sünden der Dorfbewohner zu erreichen. Nach der heiligen Messe nahm jeder eine heilige Weidenrute mit nach Hause. Es galt als Vorschrift, dass man am Palmsonntag unter anderen auch Fisch zu Mittag essen musste.

Vor Ostern, während der heiligen Fastenzeit, gab es bestimmte Regeln, die beachtet werden mussten: gleich bei der Beichte brachte man zwei oder vier Eier mit (besonders ältere Leute und Frauen taten das). In der Woche zwischen Palmsonntag und Ostern sammelte sich das ganze Dorf täglich in der Kirche, jeder musste in die Beichte gehen und jeder bekam die heilige Weihe. Die Karwoche, war als Reinigungswoche der Ordnung gewidmet. Ähnlich einer schönen Frau, putzte sich die Kirche heraus und schmückte sich mit den schönsten Kleidern, um Ostern entgegen zu schauen. Dasselbe galt für jedes einzelne Haus im Dorf. Am Gründonnerstag wurde die heilige Messe der 12 Evangelien abgehalten. Speziell am Karfreitag war das Fasten extrem streng. Auf diese Weise, innerlich und äußerlich gereinigt, erwartete die Sebeser das Fest der Wiedergeburt.

Das heilige Osterfest

Wer einmal die Nacht der Wiedergeburt in Sebes erlebt hat, konnte das niemals vergessen: schon außerhalb des Dorfes vernahm man das Glockenläuten und das rhythmische, rituelle Schlagen der Toaca (eine Art Holzbrett, ein Aufruf zur Aufmerksamkeit). Mit donnernder Stimme rief der Pope: Ihr Herren, öffnet die Tore des Himmels und lasset Seine Heilige Hoheit eintreten! Gefolgt von Kommt und nehmt Euch das Licht! Nachdem er den Altar erreichte, wand er sich zur Gemeinde: Freut Euch alle, die Ihr gefastet habt und auch die, die es nicht haben! Dann ging jeder mit seinem Kelch nach vorne, nahm sich vom heiligen, im Wein getränktes Wafer etwas mit, deckte es mit einem sauberen, handbestickten Tuch ab und trug es nach Hause…

Währenddessen sangen der Chor und die Gemeinde Christus ist aufgewacht! Onkel Mitica erinnert sich an ein paar unglaublich schöne Stimmen aus seinem Dorf, die von Vasile Nicula oder die des Vasile Badila.

Der Frühling brachte immer das Fest des Heiligen Gheorghe mit sich. Da sammelten sich die noch ledigen Söhne des Dorfes und flochten Kronen aus Tannenzweigen. Diese hängten sie an die Tore der Häuser, wo Mädchen wohnten, die gerade mit dem Schulabschluss fertig waren. Dies war ein Zeichen: sie planten, am Abend nochmal vorbeizukommen, um die Mädchen mit Wasser zu bespritzen (verspricht Reichtum im Leben).

Es folgten die Pfingsten. Zu dieser Gelegenheit hielt man im Anschluss an die übliche Sonntagsmesse eine zusätzliche Predigt. Darin bat man um eine heile Rückkehr der Hirten und Schafsherden aus den Bergen. Zwischen Ostern und Pfingsten feierte man das Fest des Maßes. Hiermit verabschiedete man sich feierlich von den Schafherden, die von nun an zu den Almen in den Bergen getrieben wurden. Auch wurde mit jedem Schafbesitzer die genaue Menge an Milch abgemessen, die ihm weiterhin im Herbst zustehen würde. Die Berge und die ganzen Täler der Umgebung hallten, wenn der große Tisch festlich gedeckt war und die anmutigen Tänzer eifrig ihre Schritte vorführten! „Wie könnte man nur so etwas jemals vergessen?”, fragt mich Onkel Mitica und lächelt.

Weihnachten

Zu Weihnachten waren wir Kinder und Jugendliche die glücklichsten von Allen”, erzählt Dumitru Sinu. Am Weihnachtsabend versammelten wir uns am Dorfeingang und übten schon die Weihnachtslieder. Diejenigen, die im unteren Teil des Dorfes wohnten, übernachteten bei Gheorghe oder bei Dumitru. Die „Mittleren” quartierten sich bei Vasile oder Aurel ein, und die aus dem oberen Teil bei Bucurenciu. Pro Haus sammelten sich etwa zehn bis fünfzehn Kinder.

Um vier Uhr in der Früh, am Weihnachtstag, band jeder seine Stofftasche an einem Stock, schulterte sie und ging aus dem Haus, um an den Türen der Dorfbewohner die Geburt Christi anzukündigen. Jeder tat sein Bestes und sang nach Kräften Deine Geburt, Jesus Christ oder Heilige Maria, Du Unbefleckte, denn wir wussten dass die Mühe sich lohnen würde: man gab uns Äpfel – genannt Roscove (die Rötlichen), Birnen und Nüsse,

2-3 Stück Würfelzucker, Trockenobst. Manch einer gab uns sogar 2-3 Heller. Wir wussten, dass es sich sowohl bei Toma Tomitii, wie auch bei den Maniocs nicht lohnte vorbeizuschauen, denn entweder hielten sie ihre Tore verschlossen, oder gaben uns bloß ein Stück Kohle.

Wenn wir mit Singen fertig waren, ging einer von uns ins Haus und grüßte artig. Sobald alle Häuser aus unserm „Revier“ fertig abgeklappert waren, machten wir uns auf dem Weg nach Hause. Du hättest uns sehen sollen, wie wir beim Geschenke auspacken jubelten! Außer uns vor Freude steckten wir die ganze Familie an; die freute sich mit, sozusagen über unsere Freude.”

Ähnlich wie vielerorts in Siebenbürgen (rumänisch Transilvania) gingen am Weihnachtsabend die heiratsfähigen Jugendlichen von Tür zu Tür und sangen ihre Weihnachtslieder. Die Gastgeber bereiteten für sie ein geflochtenes Rosinenbrot, geräucherte Würste und Katenschinken vor. Manchmal gaben sie ihnen auch Geld. Wenn Mädchen im Haus wohnten spielte die Musik ein paar Tanzlieder extra dazu und man blieb halt ein bisschen länger. Die üblichsten Weihnachtslieder waren der Viflaimul und der Irod.

Die Jugendbande traf sich in den Weihnachtstagen in einem der größeren Häuser, aß und trank von den geschenkten Vorräten und feierte mit Gesang und Tanz die ganze Zeit über. Oft wurde die Nacht zum Tage gemacht. Die Gruppe wurde von einem eigenen Birau und Pristav geführt, die für die Organisation zuständig waren. Der Wein kam aus der Târnave Gegend (auf Deutsch Scharosch), die Lebensmittel aus dem Dorf. Die Mädchen bereiteten das Essen vor. So konnten die Jungen beobachten, welche von den Mädels sich am besten als Braut eignete. Jeder junge Mann hatte drei Holzspieße mit seinem Namen drauf. Einer davon war für Schnaps, der andere für Wein und der dritte für Bier. Mit Strichen auf den Spießen hielt man die Rechnung fest. Erst später, zum Heiligen Johann bezahlten sie für den Verzehr…

„Die Weihnachtsstimmung, die einmalige Atmosphäre die um diese Zeit das Dorf Sebesul de Sus umgab, all diese Bräuche und Traditionen, alleine der Geruch nach Sarmale (Krautwickel), Räucher- oder Leberwurst, sowie die Aromen des hausgebackenen Kuchens, all dies sind Sachen die ich niemals vergessen werde“ – erzählt Onkel Mitica.

Er hat mir noch vieles über das Dorf mitgeteilt, doch ich bin sicher, dass es noch jede Menge Dinge gibt, die erwähnenswert wären. Er weckte bei mir die Neugier. Ich begann mich für Sebesul de Sus zu interessieren und hoffte auf eine Begegnung mit dem rumänischen Dorf von heute, mitten im dritten Millennium. Mich reizte der Vergleich mit Onkel Mitica´s Erinnerungen. Dumitru Sinu schien ein seltener Zeitgenosse aus dem letzten Jahrhundert zu sein, dessen Spuren ich unbedingt erkunden musste.

Sebesul de Sus heute – mitten im Sommer 2011

Ich konnte der Versuchung nicht widerstehen, das Dorf Sebesul de Sus näher kennenzulernen. Die Reise in Mitica Sinu´s Heimatdorf blieb keineswegs ein Traum von mir, wenngleich ich nicht persönlich dahin reisen konnte, sondern ein befreundeter Reporter. Es war der Sommer 2011.

Sebesul de Sus ist nicht nur ein ruhiger Ort auf Erden, sondern auch ein äußerst gastfreundlicher. Im reinsten Sinne ist es ein typisch rumänisches Dorf, seit Ewigkeiten lediglich von Rumänen bewohnt. Es gab hier praktisch keine Einflüsse von außen, keinerlei Wirkung anderer Kulturen und Volksgruppen, die in Siebenbürgen durchaus zu Hause sind (insbesondere Deutsche, Ungaren, Szekler).

Ende des Zweiten Weltkrieges gab es eine große Auswanderungswelle, die auch diesem Ort einen beträchtlichen Bevölkerungsschwund bescherte. Über ein Viertel der Dorfbewohner verließ das Land. Die Daheimgebliebenen verstanden es gut, die über Generationen vermittelte Lebensart weiter zu pflegen. Die Schönheit und Natürlichkeit des Lebens am Fuße des mächtigen Berges Suru wurde wie selbstverständlich geschätzt und erhalten, trotz aller wirtschaftlichen, sozialen und politischen Widrigkeiten, die Rumänien wie ein Fluch immer wieder heimsuchten. Sie überstanden die Nationalisierung, die Kollektivierung und die Genossenschaften. In den letzten 21 Jahren erlebten sie eine Form des Kapitalismus, die in Rumänien seltsame Blüten trägt, „ein Hurdu-Burdu-Kapitalismus“, wie Iustina Cercel – eine verschmitzte Nachbarin – das Ganze spöttisch bezeichnet.

Zwischen Friedhof, wo das Dorf beginnt und dem anderen Ende leben 312 Familien; dazu gesellen sich weitere 38, die am Wald zu Hause sind und etwa 20-25 Zigeunerfamilien, die ihre Häuser auf gekauften Grundstücken gebaut haben. Diese führen ihr eigenes, ungestörtes Leben und mischen sich nicht in den Angelegenheiten anderer Dorfbewohner ein. Hauptsächlich beschäftigen sie sich mit Waldfrüchte- und Pilze sammeln, sowie mit dem Holvertrieb.

Am oberen Ende des Dorfes, im Tal der Hebamme wurden einige moderne Villen errichtet. Nahe am Waldrand gelegen, in einer traumhaften Naturkulisse, dienen sie vielen reicheren Stadtleuten als Wochenendhäuser. Anwälte, Ärzte und Geschäftsleute fanden hier ein ruhiges Fleckchen Erde, vor den gezackten Gipfel der anmutigen Fogarascher Berge.

Das Dorf verfügt über Wasser- und Gasleitungen, aber hier und da stehen in den Höfen immer noch die alten Brunnen. Sebesul de Sus ist eine beliebte Adresse für Ferien auf dem Bauernhof (Agrotourismus).

Sogar die Europäische Union hat einige der Projekte finanziell unterstützt. Insbesondere die neue Zugangsstraße, die das Dorf mit der Nationalstraße verbindet entspricht den höchsten europäischen Standards. Es besteht Hoffnung, dass die Erneuerung der Infrastruktur weiterhin andauern wird, dank EU-Unterstützung. Allerdings handelt es sich hierbei um einen sehr langwierigen und kostspieligen Prozess.

Sieben private Läden dienen der Versorgung vor Ort mit wichtigen Lebensmitteln. Dazu ein Motel, eine Terrasse und ein Restaurant. Es gibt sogar eine Nachtbar, die von den jüngeren Bewohnern gern angenommen wird.

Das Kulturheim, neulich renoviert, weist immer noch Spuren des Baustils seines Erbauers, Ion Tiglaru’, Onkel Mitica Sinu´s Großvater; das Dach ist mit Ziegeln aus seiner Manufaktur bedeckt.

Ein Großteil der heutigen Sebeser übt einen handwerklichen Beruf aus. Sie sind entweder Maler, Maurer oder Konstrukteure und führen somit die Tradition Ihrer Vorfahren weiter. Indem sie durch Ihre Arbeit Respekt und Achtung vor guten Leistungen und vor den anderen Menschen beweisen, bleiben sie der Tradition treu. Viele züchten auch Vieh; man kann in den Höfen Schafe, Ziegen, Pferde und Kühe erspähen. Von den früheren Ziegel-, und Ölbetrieben, sowie von der alten Mühle ist leider nichts mehr übrig. Auch die damit verbundenen Handwerke sind leider längst ausgestorben.

Viele Jugendliche arbeiten im Ausland, aber sie kehren zurück und bauen schöne Häuser, beziehungsweise renovieren die alten Gebäude. Lediglich diejenigen, die nach dem Zweiten Weltkrieg die Heimat verlassen haben sind nicht mehr zurückgekommen. Ab und zu besuchen sie noch das Dorf, doch das Wiedersehen reißt alte Wunden auf. Die Schmerzen, die ihnen durch den Kommunismus zugefügt wurden, können sie nie mehr vergessen.

Im kommenden Jahre steht ein besonders wichtiges Fest an: alle Bewohner des Dorfes, auch die die nicht mehr da wohnen, sind auf dem „Treff aller Dorfsöhnen“ eingeladen. Sandra, Onkel Mitica´s Tochter wird mit Sicherheit teilnehmen! Jährlich besucht sie das Eltern- und Großelternhaus. Obwohl sie selbst zu hundert Prozent Franzosen sind, lieben ihre Kinder die Schönheit dieses Ortes und die offene Art seiner Einwohner. Ihre Mutter hat es geschafft, ihnen die Liebe zur Heimat Ihres Großvaters erfolgreich zu vermitteln.

Im Laufe des Jahres 2011, noch vor dem sommerlichen Fest des Heiligen Ilie wurden in Sebesul de Sus zehn Paare vermählt. Mit einem statistisch ermittelten Wert von elfeinhalb Hochzeiten im Jahr kann sich der Ort als jung bezeichnen. Die Sebeser blicken zu Recht mit Optimismus in die Zukunft, denn das ist für rumänische Verhältnisse viel. Das Dorf verfügt über Kindergarten und Grundschule. Ab der fünften Klasse werden die Kinder per Schulbus ins den Nachbarort Racovita gefahren.

Die orthodoxe Kirche, die etwa 1000 Personen fasst, wurde neulich renoviert. Der Pope hütet Das Goldbuch, wo man die Namen aller Beteiligten an den Renovierungsarbeiten vermerkt hat. Auch Onkel Mitica Sinu ist mit einem recht großen Geldbetrag eingetragen: er hat die Innenmalereien finanziert.

Es gibt auch eine Monographie über das Dorf; der Autor, Dumitru Stanila ist der Vater der Professorin Luciana Stanila, eine Dorfstochter, die außerordentlich hohe akademische Ehren genießt. Sie ist Doktorin der Medizin und lehrt an der Medizin- und Pharmazieuniversität Iuliu Hatieganu in Klausenburg (Cluj-Napoca). Aufgewachsen ist sie in dem Haus gegenüber von Onkel Mitica´s Elternhaus und ist, genauso wie er, eine begeisterte Unterstützerin. Mit der Familie Sinu verbindet sie eine langjährige Freundschaft. Ihr Elternhaus wird von einer ärmeren Familie bewohnt.

Die meisten Dorfbewohner, speziell die Älteren können sich gut an die Familie Sinu erinnern. Von den vier Brüdern lebt keiner mehr in Sebes: Iosif (genannt Sâvu) wohnt in Hermannstadt (Sibiu) und Onkel Mitica in den Vereinten Staaten. Die Brüder Ion und Nicolae sind beide verstorben. Nur noch einige fernere Verwandte sind in Sebesul de Sus weiter ansässig.

Wer mehr über Onkel Mitica´s Familie erfahren möchte, setzt sich in Verbindung mit dem ältesten Dorfbewohner, Vasile Ionascu, ehemaliger Kirchenschreiber (rum. Crâsnic),. Im hohen Alter von 96 Jahren lebt er zusammen mit seiner jüngeren Frau, einer 86-jährigen. Natürlich erinneren sich beide an Ihre Jugend und an die Sinu´s! Onkel Niculita und Tetea Tiglaru’, sowie Onkel Mitica und seine Brüder gehörten damals zum Gesamtbild des Dorfes. Beide hoffen auf ein Wiedersehen mit Dumitru und Sâvu (Iosif) Sinu auf der großen Versammlung im nächsten Jahr!

Vasile kriegt zwei Renten: eine von der Kirche und eine als Kriegsveteran. Seiner Meinung nach war alles immer gut; auch unter den Kommunisten und auch jetzt. Er hat mit dem Leben seinen Frieden geschlossen, ist weise und zufrieden geworden. Im Krieg hat er gekämpft und war vom Reichtum der damaligen Ukraine geradezu verblüfft, als dort die Hilfe aus Amerika antraf. Die rumänischen Kampfeinheiten waren den Deutschen auf der Spur und folgten ihnen weiter. So überquerte Vasile das Tatra-Gebirge und erreichte die Tschechoslowakei. Als der Krieg zu Ende ging, kehrte er zu Fuß nach Hause zurück… Die Geschichte seiner Heimkehr hört sich an wie eine endlose Geschichte voller Qualen. Ein Wunder, dass er dieses hohe Alter noch erreicht hat!

Fräulein Iustina Cercel ist eine quirlige, sehr schlaue Bewohnerin des Dorfes. Als ehemalige Buchfhalterin der Kooperative im nahe liegenden Ort Avrig (Freck) erhält sie heute, mit 76 Jahren eine angemessene Rente. Doch sie widmet sich auch dem Haushalt, hält zwei Ziegen und ein Pferd, arbeitet auf dem Feld und genießt am meisten das Heumachen im Sommer. Zusammen mit ihrem Bruder, Rusalim, bewohnt sie ein Haus aus dem Jahre 1935, gebaut in sächsischem Stil, das früher mal eine Bäckerei war. Beide erinnern sich gern an Onkel Mitica.

In Sebesul de Sus stehen viele Häuser verschlossen und verriegelt, denn ihre Besitzer sind im Ausland. Einige sind leer, mit den ganzen Erinnerungen darin gehortet. Sie warten auf ihre Herren, wer weiß wie lange…Andere werden noch von irgendeinem Familienmitglied bewohnt. Es sind Menschen, die älteren Menschen, die ihren Kindern nicht ins Ausland folgen wollten. Sie lassen sich nicht entwurzeln.

So geht es auch der Mutter von Ian Radu, einer der Sebeser, die sich wie viele Andere in Detroit, Michigan niedergelassen hat. Ligia Podorean, aus Spanien und Dumitru Capatâna aus den Vereinten Staaten haben vor kurzem das Dorf besucht und versprachen Hilfe bei den Vorbereitungen für das Fest im Jahre 2012.

Die Höfe sind in Sebesul de Sus generell groß. Sie bestehen meist aus zwei Gebäuden, dazwischen ein großes Tor, welches sich zum Innenhof öffnet. Die Höhe des Torbogens und die Breite der großzügig geschnittenen Höfe erlauben den Eintritt und das Wenden eines Pferde- oder Bullengespanns. Ganz hinten, am Ende des Hofes befinden sich die Scheunen, Ställe, Schuppen und der Garten.

Nicht weit weg vom Dorf befindet sich der Wasserfall Chiisoara, die Badestelle schlechthin, ein Ort an der mit Sicherheit auch Onkel Mitica als Kind gespielt hat. In zwei Kilometer Entfernung vom Dorfeingang findet man die Eisenbahnhaltestelle Sebesul de Sus. Gleich dahinten fliesst der Alt (rum. Olt) und gleich 500 Meter weiter befindet sich einer der neuesten und modernsten Wasserkraftwerke des Landes. So ungefähr sieht es in und um Sebesul de Sus im Sommer 2011 aus…

Wenn es um seinen Heimatort geht, spricht Mitica Sinu viel vom einzigen Bruder der noch am Leben ist, Iosif.

Wer Kirchen baut, errichtet Herzburgen – Iosif Sinu

Iosif Sinu wurde am 4.Juni 1923 in Sebesul de Sus geboren. Er ist das dritte Kind der Familie Sinu, drei Jahre älter als Onkel Mitica. Abgesehen von ihm ist er der einzige, der noch lebt. Er wohnt in Sibiu und führt dort ein ruhiges Leben, umgeben von seinen geliebten Erinnerungen. Auf sein erfülltes Leben ist er sehr stolz und erinnert sich gerne an all die Bauten, die er gekonnt und voller Freude errichtet hat.

Schon als Jugendlicher erlernte er den Maurerberuf, ein traditionelles Handwerk aus seinem Heimatdorf. Als geachteter Häuserbauer war sein Vater damals im gesamten Hermannstädter Rundgebiet sehr angesehen, bekannt und beliebt. Sogar die Sachsen, die bekanntlich ihr Süppchen eher allein kochen, hatten ihn gerne und respektierten ihn. Schade dass er in einem absurden Unfall, im Alter von gerade mal 75 Jahren, sein Leben verlor – erzählte mir Iosif Sinu neulich in einem Telefongespräch. Er hätte ruhig weiter leben können. Es passierte während seiner Rückkehr vom Viehmarkt, aus Freck. Als das Gespann plötzlich vor einem Hindernis anhielt, fiel er Kopfüber aus dem Wagen; ein Rad fuhr genau über seinen Hals. Vergeblich versuchte seine verzweifelte Frau ihn wiederzubeleben. Er hatte im Himmel einen Termin…

Mann kann getrost sagen, dass der Sohn das Handwerk seines Vaters in Ehre weitergetragen hat. Sein Leben lang übte er es weiter aus, mit sichtbarem Erfolg. Nachdem er sein Studium als Konstrukteur abgeschlossen hatte, wurde ihm oft die Bauaufsicht für viele wichtige Großprojekte im Hermannstädter Raum übertragen. Eines seiner Meisterwerke – denn Iosif Sinu hat Dinge gebaut, die diese Bezeichnung durchaus verdienen – ist das berühmte Kloster Sâmbata de Sus, eines der schönsten Bauten seiner Art im Komitat Fogarasch (rum. Tara Fagarasului). Dazu gesellen sich zwei Kirchen in Heltau (rum. Cisnadie), eine andere in Stolzenburg (rum. Slimnic) und die Kathedrale in der Gheorghe Dima-Straße von Hermannstadt – allesamt Kunstwerke, die ohne seine Erfahrung und sein Talent niemals so entstanden wären. Mit allem was er in seinem Leben erreicht hat ist er zufrieden. Er verbringt sein Lebensabend in liebevoller Umgebung, stolz auf seine kostbaren Erinnerungen zurückblickend.

Geheiratet hatte er natürlich auch. Seine Frau, Arthemiza, die Tochter des Anwalts Vasile Chivu, war ein herzliches Mädchen mit tadelloser Erziehung, aufgewachsen in intellektueller Tradition (Ihre Mutter war Lehrerin). Durch die Ankunft der zwei Kinder Gabriel und Corina wurde ihr Glück als Ehepaar vervollständigt. Sie starb am 13. Oktober 1995. Arthemiza hatte eine Schwester, Daniela, die in Großnikopel (rum . Turnu Magurele) als Ärztin praktizierte.

Die zwei Kinder von Iosif und Arthemiza sind nach Deutschland gegangen; beide sind Ärzte und wohnen in Frankfurt. Gabriel ist Anästhesist – sagt Iosif Sinu – verheiratet; seine Frau übt den gleichen Beruf wie er aus. Corina, meine Tochter, ist Zahnärztin. Ihr Mann, ein Siebenbürger Sachse ist Ingenieur. Ich erfahre von Iosif Sinu, dass im Moment der Auswanderung seiner Kinder, deren Onkel, Mitica in Paris wohnte. Für den Anfang sind sie zu ihm nach Frankreich gezogen. Doch es gab Schwierigkeiten bei der Anerkennung Ihres Abiturs. Demzufolge entschieden sie sich, weiter nach Deutschland zu ziehen. Dort studierten sie Medizin. Meine Tochter, Corina verdankt Ihr Medizinstudium ihrem Onkel, Mitica – sagt Iosif Sinu. Er ist derjenige, der Ihre Schritte in diese Richtung leitete.

Zusammen mit Iosif Sinu unternahm ich eine Reise durch die Familiengeschichte… Bei ihm, wie auch bei seinem Bruder, fand ich dieselbe Hochachtung für Eltern und Großeltern, allen voraus das Bild ihres Vaters, dessen Ehrlichkeit, Begabung und Zuneigung die Söhne tief geprägt hat. Dann die Großeltern, damals allerseits geachtet und bekannt, eine Erinnerung wie ein kostbarer Talisman, tief in ihren Herzen verborgen. Im Gespräch mit Onkel Iosif erfuhr ich auch wie Tiglaru’, der Großvater mutterseits, seinen Beruf als Ziegelmacher in Russland während des Krieges erlernte. Dort wurde er in die Einzelheiten dieses Handwerks eingeweiht und so konnte er nach der Rückkehr in senem Heimatort eine eigene Fabrik gründen. Er war ein wohlhabender Mann, allerdings etwas streng, beendet Iosif Sinu die kurze Schilderung seiner Familie.

Im Laufe meiner zahlreichen Gespräche mit Dumitru Sinu durchblätterten wir eine Menge schriftlicher Anmerkungen über Sebesul de Sus und seine Einwohner. Alles findet sich darin wieder. Es schien mir schier unmöglich dermaßen viele Informationen in einem einzigen Menschenleben aufzuschreiben, sorgfältig zu sortieren und ordentlich abzuheften, je nach Thema, Bereich und zeitlichem Rahmen. Als ob er meine Gedanken lesen könnte, begann er über seine Schlaflosigkeit zu erzählen…

Schon als Kind konnte ich nicht schlafen!”

„Pro Nacht schlief ich immer nur ganz wenig. Diese Eigenart zieht sich unverändert durch mein ganzes Leben. Möglicherweise handelt es sich um eine Krankheit, obgleich ich eigentlich noch nie richtig krank gewesen bin. Sogar die Krätze, die alle Kinder im Schulinternat befallen hatte, machte vor mir halt! Meine Sicht, meine Zähne, mein Gehör, all das ist mit mir alt geworden… Noch heute weiß ich, wie ich damals für mich und für meine Brüder die Nachtlager im Schuppen auf Heu vorbereitete. Wie schnell waren alle eingeschlafen! Nachdem sie kurz miteinander sprachen –wir vermissten unsere früh verstorbene Mutter sehr – schlummerten sie davon. Ich konnte nicht! Mich quälte der Gedanke an Mutti, die Erinnerung war ganz frisch, obwohl ich sie eigentlich nicht viel gekannt habe. Dann stand ich auf und ging nach draußen. Wenn der Himmel klar war, zählte ich die Sterne. Bei 20 blieb ich stehen; weiterzählen konnte ich noch nicht, also sagte ich „noch eins“ und „noch eins“ und „noch eins“… In meiner Vorstellung war meine Mutter bei den Sternen und blickte auf mich herunter.”

Weise und liebevoll, besorgt um die Schlaflosigkeit seines jüngsten Sohnes riet ihm sein Vater jeden Abend vorm Einschlafen, ein Kreuz auf seinem Kissen anzudeuten… Das Kind gehorchte folgsam und, statt zu beten, rezitierte es dazu: „Kreuz im Himmel, Kreuz auf Erden, Kreuz an der Stelle wo ich schlafe”… Herrgott nochmal, bete anständig! – erwiderte sein Vater und ärgerte sich über Opa Niculita, der seinem Sohn solchen Unsinn beigebracht hatte. Der Kleine fügte hinzu „Lieber Gott, verzeih all die Sünden von Mutter Eva, Mutter Ana und von meiner Schwester“… Der Vater wiederum sprach „Vater Unser, gib´ uns Gesundheit!“ und Mitica ergänzte: „den Rindern, dem Pferd, dem Büffel, den Schweinen, den Hühnern, den Katzen…”, bis sein Vater es satt hatte und den Bengel ins Bett schickte: „Schlaf dich aus, du Kleintaugenichts! Nicht einmal das Gebet kriegst du richtig hin!

Später, nachdem er diese Schlaflosigkeit mit sich in die weite Welt trug fand Dumitru Sinu auch ein Gegenmittel, indem er sich einfach in der faszinierende Welt der Bücher zurückzog. Er las enorm viele Bücher und nutzte die extra freie Zeit um seine eigenen Erinnerungen niederzuschreiben. Seine Ehefrau, Nicole gestand, dass er dreißig Mal in der Nacht das Licht anknipste und etwa sieben Stunden pro Tag mit Lesen verbrachte. Auf diese Weise gelang es ihm, eine beeindruckende Menge an Notizen und Anmerkungen zu sammeln, Hefte voller Gedanken und Erinnerungen.

Auch ein blindes Huhn findet mal ein Korn!”

Seine älteren Brüder nannten ihn ständig der Kleine, der Ungeschickte, Flitzer, der Schlaflose. Manchmal übertrieben sie und behaupteten er sei so viel Wert wie eine gefrorene Zwiebel, oder er wüsste nicht mal wie man die Bullen führt, und schon gar nicht wie man sie reitet. Natürlich war er darüber verärgert.

Das spornte ihn später an sich selbst und den Anderen zu beweisen, dass er gar nicht so unbegabt war. Als erwachsener Mann zeigte er, dass er durchaus in der Lage war, seine Ziele zu erreichen: ein erfülltes Leben, glücklich und zufrieden mit seinem eigenen Weg.

Zwar hat er nicht studiert, denn die Zeiten und seine materiellen Möglichkeiten waren damals ungünstig. Doch er ergänzte seine mittlere Reife aus einem Hermannstädter Lyceum durch eine Menge Lektionen aus der Schule des Lebens. Als Autodidakt lernte er aus den Erfahrungen anderer und umgab sich mit wertvollen, gebildeten Menschen, mit denen er gut mithielt. Die Anhäufung von Allgemeinwissen und seine natürliche Neugier trugen zum Formen seines Charakters bei und machten aus ihm einen Menschen von beneidenswertem Bildungsgrad. Doch all das wäre nichts wert ohne seine stete Bemühung, vor allem als rechtschaffener Mensch durchs Leben zu gehen.

Ohne Aufforderung schenkte er vielen Bedürftigen Hilfe und Unterstützung; seine Großzügigkeit ist sowohl im Familienkreis wie auch Dorf bekannt. Sein Lohn kam vom lieben Gott!

Nachdem er jahrelang in Frankreich, Kanada und den USA hart gearbeitet hatte, konnte er sich schließlich den Traum seines Lebens erfüllen. Er ist jetzt stolzer Besitzer dreier Hotels in Amerika: eines in Long Beach, California, das andere in Reno, Nevada und schließlich eines in Phoenix, Arizona. Das letzte trägt den Namen CORONADO. Rückwerts gelesen heißt das auf rumänisch so gut wie Oh, Ja, Glück ( O, DA, NOROC)!

Mitica Sinu gibt zu, dass er eine Menge seines Erfolges dem Zufall verdankt, doch: „Auch ein blindes Huhn findet mal ein Korn!” bemerkt er verschmitzt. Er kann es nicht lassen, die lustigen Redewendungen, die aus seinem früheren Leben inmitten der damaligen Dorfgemeinschaft stammen, immer wieder zu benutzen…

Seit wann waren sie nicht mehr in Sebesul de Sus? – fragte ich Onkel Mitica. “Es sind schon zehn Jahre vergangen, seitdem ich 2001 das Dorf besuchte”, antwortete er mir. Und welche Gefühle er beim Betreten des Dorfes, nach so vielen Jahren, hatte?

”Sie kamen mir alle so fremd vor, und ich war ihnen genauso fremd. Es war nicht mehr das Rumänien von früher…”

 

Octavian D. Curpas

Phoenix, Arizona

DUMITRU SINU – Frânturi de viata, opinii, amintiri…

Istoria nu este acumularea evenimentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este stiinta societatilor umane – spunea istoricul francez Fustel de Coulanges. Amintirile lui Dumitru Sinu sunt o particica din istoria emigrantilor români, o istorie înca nescrisa. Oameni ca nea Mitica sunt legende vii, iar viata lor tese istoria si traiectoria societatilor umane în care au poposit, s-au integrat si asupra carora si-au pus amprenta. Viata românilor din Occident este un amestec armonios de cultura si traditii natale, cu cele ale tarii adoptive. 
  Dumitru Sinu, alias nea Mitica are o bogata experienta de viata si un caracter integru, o putere de netagaduit de a patrunde în constiintele celor cu care intra în contact. Este unul dintre românii plecati din tara pentru a-si urma destinul departe de locurile natale, care a avut grija întotdeauna sa-si dezvolte acea latura a cunoasterii necesara fiecaruia dintre noi, pentru a ne desprinde de gândurile deseori învolburate ale trairilor prezentului si a le filtra prin lumina cuvântului rostit frumos.
  Voi încerca de aceasta data sa va fac cunostinta mai îndeaproape cu Dumitru Sinu si sa prezint o particica din ceea ce este si ce traieste el în Phoenix-ul de care s-a atasat cu multi ani în urma si unde mi-a fost dat sa-l cunosc, cu toate amintirile adunate într-un suflet cum rar am întâlnit.
  „Acasa ma simt cel mai bine, cu amintirile si cartile mele…”
   De fiecare data când îl vizitez la casa din centrul orasului Phoenix am impresia ca fac o calatorie în trecut. Ma întâlnesc cu toate amintirile sale si le retraim împreuna. Ele se deruleaza ca niste însir-te margarite din tainitele unei minti nevaduvite vreodata de inteligenta si sclipire, cu o daruire si-un magnetism care te atrage spre o comoara nepretuita pentru minte si suflet.
   Întotdeauna voi considera un câstig al sufletului si-un indubitabil mijloc de cunoastere si învatatura fiecare discutie purtata cu fascinantul octogenar care n-a uitat ca a vazut lumina zilei într-un sat de la poalele muntelui Suru din lantul muntilor Fagaras si nici ca trebuie sa dea buna ziua fiecarui om pe care-l întâlneste. A fost mereu avid de cunoastere si n-a contenit sa-si asume riscuri, sa escaladeze zidurile grele ale exilului, sa ramâna la cei 85 de ani pe care îi poarta demn, un altruist, un om deschis si primitor, asa cum a învatat de la parintele sau, de la bunicul – nea Niculita si de la cei în mijlocul carora si-a trait prima parte a vietii – satenii Sebesului de Sus, din împrejurimile Sibiului.
   Când îl vizitez pe Dumitru Sinu îmi place sa-mi las masina în parcarea de la magazinul Safeway, de unde mai sunt circa 200 de metri pâna la locuinta sa. Merg apoi pe jos spre locul în care am avut atâtea întâlniri placute si pline de miez. Miscarea îmi prinde bine. Dupa aproximativ 45 de minute de condus de la mine de-acasa pâna aici, ma pregatesc pentru orele ce curg întotdeauna mai repede decât as putea crede.
   Asemanator cu acest magazin era si cel în care, acum aproape cincizeci de ani, a întâlnit-o pentru prima data, în Canada, pe Nicole, sotia sa. Îmi amintesc relatarea acelei întâlniri, care a fost fara îndoiala un coup de foudre autentic:  „Am cerut-o pe Nicole în casatorie în primul minut când am vazut-o, nu în prima ora, ci în primul minut: Cum te cheama? Câti ani ai? Tu vei fi nevasta mea!”. Cât de hotarât spusese acele cuvinte si cât de raspicat si iata ca s-a dovedit a fi alegerea cea mai buna, pentru ca au avut o casnicie frumoasa si o viata de familie armonioasa, au ramas mereu alaturi, indiferent de piedicile ridicate în calea lor de-a lungul timpului. Reamintindu-mi acel episod, ma îndreptam spre casa lui nea Mitica zâmbind în sinea mea si gândindu-ma, ca parca anume alesese o asemenea locatie, spre permanenta aducere aminte a acelor vremuri. si îmi spuneam: Nimic nu este întâmplator în viata aceasta!
   În apropiere se zaresc blocurile înalte din centru, impozante si cu arhitectura moderna si fatade din sticla, cu ochi care par a ma privi si a ma invidia de fiecare data când pasesc pragul casei lui nea Mitica. Pot ele intui, oare, ce comori ale sufletului stau ascunse acolo?
   Acasa a lui nea Mitica este o oaza de liniste ratacita în forfota orasului, o casa spatioasa, fara pretentii exuberante, dar cu mult gust si foarte primitoare, calda, din peretii careia parca razbate mirosul cernelii si aroma dulce a amintirilor, cu o gradina plina cu flori, cu terasa de unde adesea distinsul meu prieten îsi admira florile  – toate semanate si îngrijite cu dragoste, de mâna sa.
   De multe ori ma asteapta cu usa larg deschisa si stiu atunci ca îl voi gasi  în camera unde îi place sa stea de obicei, sa citeasca sau sa mai adauge câte ceva în caietele pline de notite, si unde poti rasfoi în voie tot felul de reviste. Alteori, ma asteapta pe terasa, la umbra, chiar si pe timp de vara – se pare ca nu l-a deranjat niciodata caldura din Arizona.
   Când intri în casa, living room-ul te întâmpina cu o atmosfera calda, familiala, mobilat simplu si cu bun gust. Pe unul dintre pereti, încadrata de doua sabii încrustate cu însemne pe care nu le poti deslusi la prima vedere, sta frumos aranjata uniforma militara a lui Nicolae, baiatul lui nea Mitica. El a fost înrolat în armata americana si a avut merite deosebite. Peretele este împodobit cu diplomele si medaliile baiatului, care se ocupa acum cel mai mult de afacerile familiei. Pentru tinuta exemplara, eficienta si fidelitate în perioada 1996-1999 – citesc pe una din diplomele de merit ale lui Nicolae. Din buzunarul drept al vestonului iese la iveala fotografia fostului militar. Îi statea bine în uniforma si seamana leit cu tatal sau. Ceilalti pereti sunt ornati cu tablouri pictate de însusi Nicolae, care este pasionat de arta. L-a mostenit si pe tarâm spiritual pe tatal sau. Picturi abstracte, culori vii, forme geometrice si iluzii optice care poarta în ele sufletul artistului, creeaza o atmosfera de vernisaj în camera de zi.
   Nu se putea sa lipseasca biblioteca din living, de fapt toata casa lui nea Mitica e plina de carti pentru ca stim bine, cartile reprezinta marea lui pasiune. Studiez de multe ori carti din rafturile pe care stau aliniate frumos exemplare de colectie si ma delectez de fiecare data, redescoperind bijuterii  pe care nu le poti rasfoi oriunde. Beletristica, filosofie, sanatate, spiritualitate, de toate gasesti în biblioteca lui Dumitru Sinu, nu numai din toate domeniile dar si în mai multe limbi de circulatie internationala. Fabulele lui La Fontaine în mai multe volume legate în piele, Balzac, Molière si alti colosi ai literaturii franceze si universale, volume nenumarate în limba lui Voltaire, în engleza, italiana si româna. Se spune ca o carte pe care n-o recitesti este ca un prieten pe care l-ai uitat. Nea Mitica n-a uitat pe nimeni. I-a asezat pe toti prietenii lui în sertarase speciale ale sufletului sau imens, a scris despre fiecare câte ceva, a colectat amintiri, frânturi de viata…
   Zaresc apoi alaturi de Biblie, Coranul si o editie în limba engleza a istoriei poporului arab.
   La loc de cinste stau si volumele medicului indian Deepak Chopra, cel care a scris 25 de carti, traduse în 35 de limbi si care ne provoaca la o transformare în persoane libere si iubitoare, la preschimbarea comportarilor inferioare, precum frica, ignoranta, rusinea, în cele mai pretioase sentimente care exista: iubire si împlinire. Tot la loc de cinste stau si dictionare filosofice si opere ale marilor gânditori ai Greciei antice si multe altele, din care si-a extras mereu sevele cunoasterii, prietenul meu.
   Deasupra, pe biblioteca stau câteva antichitati, obiecte din bronz – o cizma din arama, un vaporas, un trenulet miniatural care arboreaza drapelul românesc si un mosneag cu barba alba, poate chiar prototipul înteleptului asezat la loc de cinste în casa lui nea Mitica.
  Alaturi de rafturile pline cu carti valoroase, o masuta rotunda din împletitura usoara si-un scaun confortabil confectionat din acelasi gen de fibra, nu fac altceva decât sa te îmbie la lectura. Setea de cunoastere a lui Dumitru Sinu este omniprezenta în casa lui.
   În master bedroom, troneaza un pat – mobilier antic (la mare cautare în America zilelor noastre!) si alte piese în acelasi stil, mobila facuta din lemn de culoare închisa cu sculpturi decorative, radiind parca din fiecare ungher o liniste regeasca si armonie. Probabil ca aici se odihneste pe parcursul zilei Dumitru Sinu, pentru ca trebuie sa stiti ca nea Mitica si Nicole dorm la hotel, unde au un apartament cu toate dotarile aferente traiului unei familii, cu bucatarie, cu televizor si mai ales, cu carti si reviste câte vrei. Dar aproape în fiecare zi, mai putin în weekend, dimineata în jurul orei 10, doamna Nicole îl aduce pe nea Mitica acasa pentru ca aici se simte în largul sau, aici citeste, scrie, converseaza ore în sir la telefon, sau sta de vorba cu câte un prieten care îl viziteaza. N-a condus niciodata masina, i-a placut mult sa circule pe jos ceea ce i-a fost de un real folos în mentinerea unei sanatati de invidiat.
   O alta camera a casei gazduieste o biblioteca impresionanta în care troneaza, ca niste regine ale cunoasterii, o sumedenie de carti apartinând greilor literaturii române si universale, dar si carti scrise de cei cu care s-a întâlnit, a avut contact sau s-a împrietenit de-a lungul vietii, nea Mitica, pe care cred ca nu gresesc daca-l numesc omul enciclopedie. De fiecare data când intru în aceasta camera am impresia ca Minulescu a spus special pentru mine si prietenul meu Mitica: Intrati în templul literaturii pe poarta cea mare, nu pe usi laturalnice.
   Deseori, când am mers la el în vizita l-am gasit într-o camera plina de reviste, caiete si foi cu notite, unde scrie, unde-si aduna gândurile si amintirile si le asterne pe hârtie. În liniste, la biroul simplu dar încarcat de povesti adevarate, Dumitru Sinu îsi aminteste, scrie frânturi de viata, pe care mi le destainuieste fara pic de zgârcenie. Viata sa a cunoscut din plin aventura, în sensul bun al cuvântului.
   Amintirile-i sunt fascinante si pe masura ce îl asculti te captiveaza tot mai mult si tot mai multe ai vrea sa afli, minunându-te ce experienta de viata a putut sa aiba. si toate aceste trairi ale sale se aseaza în timp, sunt filele unei carti scrise cu sevele sufletului, capatând acel farmec care te îndeamna la cunoastere, la aprofundare si mai ales, la luare aminte…
   „Acasa ma simt cel mai bine, cu amintirile si cartile mele…” – nu uita sa-mi spuna de fiecare data când îl vizitez.  
  „Dumnezeu nu greseste niciodata, El face totul perfect!”
   Stateam ore întregi ascultându-l pe nea Mitica acasa, si de multe ori, doamna Nicole, care venea sa-l ia la hotel se întorcea singura, pentru ca sotul sau îi spunea zâmbind: „Draga mea, lasa ca ma aduce prietenul meu, mai stam putin de vorba”. Iar când întrerupeam conversatia, pentru ca noi am fi discutat altfel mult si bine, plecam împreuna.
   Într-una din zilele acelea, când am ajuns la hotel, Dumitru Sinu mi-a aratat florile frumoase din fata acestuia, spunându-mi: „Toate plantele si florile acestea au fost sadite si îngrijite de catre mine. Privesc zilnic cum îsi deschid petalele si cum fiecare este unica în felul ei. Culorile lor parca se scurg din penelul unui pictor, spre încântarea ochiului si a sufletului în acelasi timp… Dumnezeu nu greseste niciodata, El face totul perfect!”
   Frumusetea sufletului sau este un adevar care se poate citi cu usurinta si în aceasta dragoste a lui nea Mitica pentru tot ce este viu, pentru ca el iubeste florile si iubeste viata cu toate frumusetile si umbrisurile ei. Niciodata nu m-a întâmpinat altfel decât bine dispus si fiecare întâlnire a noastra a debutat cu o gluma buna sau o întâmplare hazlie, menite parca sa creeze si-apoi sa mentina acest spirit pe tot parcursul orelor petrecute împreuna. Acelasi lucru însa, mi se întâmpla si când vorbim la telefon, are darul de a ma bine dispune chiar din prima clipa când îl aud si de a imprima o atmosfera placuta pe tot parcursul conversatiei.
   Revenind la sintagma de mai sus, Dumnezeu a fost foarte generos cu nea Mitica, daruindu-i un caracter puternic, demnitate si o fantastica putere de analiza si sinteza, dragoste de viata, de pamântul stramosesc si de oamenii lui si nu numai, el i-a iubit pe toti cei care au dovedit ca-i merita aprecierea.
   Dumitru Sinu nu a reusit sa-si termine studiile în tara – vremurile, conditiile, greutatile i-au fost potrivnice. În plus, l-a stapânit mereu o dorinta nestavilita de a cunoaste alte locuri si alti oameni, de a-si încerca norocul în lumea larga. Spiritul de aventura si curiozitatea sa nativa l-au ambitionat sa învete în exil tot ce n-a reusit acasa; sa citeasca tot ce n-a citit si sa se înfrupte din tainele cartilor, dobândind cu timpul un bagaj enorm de cunostinte pe care orice om care se pretinde a fi cult si-ar dori sa le detina.
   A terminat liceul la Sibiu si a continuat sa învete tot restul vietii sale. Nici acum, la cei 85 de ani, setea de lectura si de cunoastere nu i-a disparut, caci Dumnezeu a facut totul perfect iar noi ar trebui sa ne apropiem cât mai mult de perfectiune prin propria straduinta.
   Cu un spirit de observatie mereu la cote maxime, chibzuit si plin de modestie, Dumitru Sinu a învatat tot timpul: de la viata, din carti, de la marii gânditori ai lumii sau chiar de la omul de rând. Abordeaza discutii pe teme filosofice si orice aspect al vietii îl dezbate cu o abilitate nemaipomenita, opiniile sale rivalizând cu ale unor gânditori de marca ai omenirii. Are o cultura solida, niciodata cu el nu te poti plictisi pentru ca stie sa te captiveze si sa te determine sa mai doresti înca si înca sa-i asculti pledoariile. Cu harul cu care este înzestrat în ceea ce spune, presarând pe alocuri câte-o vorba de duh, el încearca sa surprinda întotdeauna ceea ce este mai important, facând ca relatarea evenimentelor trecutului sau sa-ti foloseasca tie, celui care-l asculti, drept lectie de viata.
   “Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare!”
   Când stai cu nea Mitica de vorba, el nu încearca, în niciun caz, sa te impresioneze sau sa se laude. Spune cu atâta convingere, de exemplu, ca viata este scurta si trebuie în permanenta sa te focalizezi pe ceea ce este important si util, încât te îndeamna sa-ti faci rapid o autoevaluare si sa-ti stabilesti prioritatile.
   „Mare lucru este daca nu te amesteci cu oricine”- îmi spune mereu si-mi reaminteste de fiecare data ce a învatat dânsul de la nea Niculita, bunicul sau: sa se amestece doar cu cel care are sâmbure în ceea ce spune. si nu-i întelept? Ba da! Am admirat la Dumitru Sinu permanent capacitatea de a extrage învataminte din viata si gândirea omului din popor si de a le compara si îmbina cu ale celor mai mari gânditori ai lumii. Nu o data a facut referire la scrierile lui Homer, ale lui Diogene sau Socrate. Dar nu numai ca le-a citit operele, curiozitatea si dorinta permanenta de a sti l-a determinat sa citeasca tot ce a gasit despre vietile fiecaruia în parte.
   Îti poate vorbi ore în sir fara sa oboseasca si fara sa te plictiseasca, de toti corifeii istoriei si culturii românesti si universale. În biblioteca sa, cu sute de volume rare, gasesti cartile lui Dostoievski, Puskin, Dante Alighieri sau Shakespeare si la loc de cinste, toate cartile lui Emil Cioran. Nu lipseste din impresionanta sa biblioteca nici Mircea Eliade sau Petre tutea, ori adevaratele comori de poezie din cartile celor mai însemnati poeti ai literaturii universale. stie pe dinafara enorm de multe poezii, este ca o enciclopedie din paginile careia nu te mai saturi sa citesti.
   Când îsi aminteste câte o întâmplare pe care o poate asocia cu vreo învatatura extrasa din cartile marilor gânditori si scriitori, nu ezita sa faca trimiteri la scrierile lor, cunoscându-le bine operele. Dupa ce îmi vorbeste cu entuziasm despre toate acestea, face însa o mica pauza si îmi spune cu o voce calma: „Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare! si, printre altele, pentru faptul ca a spus:  «Poti zidi o lume-ntreaga / Sa darâmi orice ai spune / Peste toate o lopata / De tarâna se depune» – si-apoi continua, atentionându-ma subtil -: Niciodata sa nu uiti lopata lui Eminescu! Ma uit la toti acesti mari scriitori ai lumii: nu zic ca nu au fost mari, însa nici unul nu a descris rostul vietii ca si Eminescu. Lopata lui Eminescu este finalul tuturor. Pe toti îi asteapta doar acea lopata…”
   Nea Mitica mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vietii: „La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii astia, ce parere au despre moarte si daca s-au gândit vreodata la realitatea mortii. Ramân surprins când constat ca majoritatea dintre ei nici nu se gândesc ca într-o zi vor muri; poti sa faci orice în viata aceasta pentru ca pâna la urma tot la lopata lui Eminescu ajungi!”   
„Cioran a fost ca o batoza: el i-a luat pe toti si i-a treierat!”
   stia atât de multe despre Emil Cioran… Pe Cioran si pe Octavian Goga, nea Mitica îi numea consatenii  mei, pentru ca îsi au originile toti trei în tinuturile Sibiului.
  „Dupa parerea mea, Cioran a fost ca o batoza: el i-a luat pe toti si i-a treierat, a separat grâul cel bun de pleava si neghina – mi-a marturisit Dumitru Sinu -. În Franta, unde l-am ascultat de multe ori la diverse prezentari publice, Emil Cioran era cunoscut ca unul dintre cei mai valorosi intelectuali ai vremurilor de-atunci si-al celor ce-au urmat, era nelipsit de la toate reuniunile ce se tineau la cafenelele scriitorilor si unde se dezbateau ideile si operele celor mai mari scriitori, filosofi si gânditori ai Frantei si diasporei. Toti îsi exprimau opiniile asupra temelor abordate, iar lui Cioran îi dadeau cuvântul la sfârsit. Cu siguranta, obiectivitatea cu care acesta îsi spunea parerea, îi ajuta la elucidarea punctelor de vedere expuse, pentru ca ceea ce românul, filosof si scriitor de marca avea sa spuna, ramânea pe frontispiciul discutiilor purtate ca o pecete. Adesea era ragusit a doua zi, atât de mult vorbise în seara precedenta!” Interesante amintiri si catalogari!
   Într-o lume aflata în plina viteza, într-una dintre cele mai mari metropole americane în care accentul se pune pe competitivitate, pe cunoastere, seriozitate si rigurozitate în tot ceea ce faci ca sa-ti poti asigura ascensiunea pe tarâm profesional, casa lui nea Mitica a fost pentru mine o adevarata oaza de relaxare. De când l-am întâlnit, fiecare ocazie de a-l vizita este similara cu o evadare din cotidian, o sansa de a patrunde dincolo de superficialitatea discutiilor si întâlnirilor obisnuite. Cu el am dezbatut si dezbat în profunzime acel gen de subiecte delicate, sensibile, încarcate de semnificatii, care te înalta, îti aduc un plus de cunoastere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, si constituie totodata, nepretuite lectii de viata. Lânga nea Mitica am înteles cu adevarat semnificatia unui proverb românesc: Cine nu are un batrân, sa si-l cumpere!
   Adesea, venind de la vreo întâlnire de afaceri sau de la un seminar, dupa o zi stresanta, încarcata de probleme de tot soiul, îmi doream sa poposesc la nea Mitica. Eram invadat de o adevarata placere, o bucurie sufleteasca imensa, numai la gândul ca voi deschide usa casei lui, patrunzând în tainele unei alte lumi, o lume diferita, rupta complet de ritmul infernal în care ne traim zilele.
   Poate ca daca în Statele Unite nu ar exista atât de multi conationali de-ai mei, daca n-as avea minunati prieteni cu care sa petrec weekend-uri sau sa conversez, dorul de tara, dorul de-acasa ar fi mult mai pregnant. Când întâlnesti un om ca nea Mitica, e imposibil sa nu doresti sa te vezi cu el. Personalitatea lui puternica te cheama sa-l asculti, sa înveti câte ceva de la domnia sa, pentru ca, sincer, ai ce învata! Odata, dânsul mi-a amintit un cântec pe care-l fredona cu amicii sai dupa plecarea din tara si m-a cuprins un sentiment, care ma stapânise mult timp dupa ce am ajuns în America – acel dor pe care-l tii, numai Dumnezeu stie cum, lipit de suflet mereu, care se infiltreaza în fiecare particica din tine si a carui alinare n-o poti gasi altundeva decât acasa: Trista este floricica / Care creste între spini / Dar mai trista este viata/ Petrecuta prin straini / Cu strainii-am stat la masa / si cu ei m-am ospatat / Dar gândind la mine acasa / Lacrimi multe am varsat…   
   Cu nea Mitica despre România si despre români
   Desi plecat din tara din toamna anului 1948, Dumitru Sinu nu si-a uitat nicicând obârsia. Am prezentat într-un capitol anterior multe dintre lucrurile pe care mi le-a povestit despre satul sau, despre locuri, despre oameni si obiceiurile lor, despre spiritul taranului autentic pe care l-a stimat, l-a iubit si l-a avut model. Întotdeauna nea Mitica a fost, este si va ramâne român adevarat! Cunoaste atât de bine istoria României, literatura si reprezentantii ei de seama, valorile nationale, geografia, orasele, satele, evenimentele importante si este în permanenta legatura cu tara, se informeaza despre tot si despre toate.
   Nu a prea cunoscut experienta comunismului si mereu îmi spune ca traieste cu nostalgia vremurilor când era bine… Pentru majoritatea emigrantilor români, patria stramosilor va ramâne mereu vie în memoria lor. Asa a fost si cu nea Mitica. Trecerea timpului a diluat relele, iar motivele pentru care a fost nevoit sa paraseasca România s-au estompat… Asa este facut omul, sa uite de rele si sa îsi aduca aminte cu drag de perioadele frumoase ale vietii. Trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica… specifica oamenilor cu doua patrii. Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitica o imagine realista asupra României zilelor noastre. Prietenul meu si-a iubit întotdeauna tara, graiul si portul stramosesc, oamenii pamântului în care s-a nascut, dar mi-a spus ca este de acord cu Cioran – care spunea la un moment dat ca noi nu avem nimic… „Românului îi cam place sa se laude – spune nea Mitica –, eu ma bucur când întâlnesc români de succes, este o mândrie a sufletului meu de român, dar când aud laude nejustificate sunt mâhnit; trebuie sa fim realisti si sa nu ne atribuim alte calitati, decât pe cele cu care, într-adevar, ne putem evidentia între alte natii”. În sustinerea convingerilor sale mi-a dat exemplul japonezilor, care îsi învata copiii ca de fapt, ei nu au nimic în afara de mintea pe care trebuie sa si-o valorifice la maxim: Tot ce aveti este inteligenta voastra, mergeti la scoala cât mai departe, studiati, învatati, pregatiti-va… Afirma cu tarie: „Trebuia ca în scoli sa ne fi învatat adevarul despre tot ce tine de neamul nostru românesc, care este un neam brav, cu radacini puternice si origini stravechi, iar despre România noastra trebuia sa ne fi învatat ca este o tara mica, ca avem si noi ce avem!” Era tare indignat ca s-au scris pe vremea comunismului atâtea poezii patriotice exagerate, laudative, cu atâta emfaza despre calitati pe care nu le avem, ascunzând defecte, pe care, în definitiv, fiecare popor le are si pe care trebuie sa le înlature. Intentia de a-ti preamari neamul este buna, dar patriotismul îsi poate avea locul doar dupa ce constiinta obiectiva a fost stabilita. Mai întâi lumina mintii si apoi focul aprins al patriotismului, scria cineva.
  Nea Mitica îsi iubeste foarte mult satul natal si amintirile anilor petrecuti acolo i-au ramas mereu vii! Dar traind atâtia ani departe de România, cutreierând tari si continente, având sansa de a cunoaste si a face o ierarhizare realista a valorilor, opinia lui este impartiala, chiar daca inima sa a batut tot timpul si bate în continuare româneste. Nu suporta oamenii care fac exces de laude si când are ocazia sa-i asculte, nu pregeta a le spune direct: „Mai, fratilor, da’ ce suntem noi, românii, buricul pamântului cumva? Suntem si noi un popor mic, dar în loc sa ne laudam cu ce-au fost strabunii nostri, noi trebuie sa muncim, sa învatam, sa avem grija de valorile noastre si sa ne evidentiem prin fapte si realizari remarcabile între toate popoarele acestei lumi”.
   „Românii sunt isteti, prind repede totul, sunt descurcareti, cu alte cuvinte”- îmi spunea adesea nea Mitica – si continua prin a-mi da exemple din România zilelor noastre, facând referiri la ceea ce se petrece în tara pe care a parasit-o acum 63 de ani… Nu agreeaza acest subiect, ar fi preferat sa ramâna cu imaginea României lui de-atunci… când era bine. Niciunui român care-si iubeste tara nu-i este usor sa vada cum se degradeaza cu fiecare zi ce trece scara valorilor, cum triumfa  doar puterea banului, fara sa se tina seama de interesul national.
   „Ca-mi place sau nu, trebuie sa fiu realist si sa subscriu opiniei lui Cioran si-anume, ca ne batem de multe ori cu caramida în piept, mândrindu-ne cu ce-au fost si ce-au facut bunii si strabunii nostri, în loc sa punem mâna sa facem noi ceva pentru tarisoara asta si sa ne remarcam cu-adevarat între celelalte popoare; uita-te, ce se întâmpla acum în tara, uite cum se manânca între ei cei mari si cum se lupta pentru putere, fara sa se gândeasca la solutii viabile si care sa actioneze în folosul national”. si câta dreptate are, fie ca ne place fie ca nu!
   Spiritul mostenit de la bunii si parintii sai, educatia sanatoasa primita într-o familie de oameni simpli dar cinstiti si nu în ultimul rând anii petrecuti într-o lume diferita de cea în care s-a format în tinerete, au facut ca nea Mitica sa-si faureasca din taranul român un  model de viata: „Daca scriu bine nu se datoreaza faptului ca am trait între intelectuali, ci faptului ca am trait între tarani, afirma cândva un mare scriitor francez,  iar eu sunt în totalitate de-acord cu el, de aceea îmi voi scoate mereu palaria în fata taranului român”.   
   La o sueta cu bucatarul lui Nikita Hrusciov
   Dumitru Sinu calatorea cu avionul de la Paris la Los Angeles. Cum niciodata n-a fost zgârcit la vorba si cum nimanui nu-i trebuie mult ca nea Mitica sa-i devina simpatic, în acea calatorie nea Mitica îl cunoaste pe bucatarul lui Nikita Hrusciov, conducatorul Uniunii Sovietice dupa moartea lui Stalin. Nici nu se putea sa nu intre în dialog cu el, nu si-ar fi iertat-o! Îi placea sa afle cât mai multe lucruri despre oameni, în general, iar când era vorba despre personalitati era de-a dreptul încântat.
   Îi povestise bucatarul cum odata îl întrebase pe Hrusciov ce ar lua cu el daca ar fi pe un vapor arzând în flacari, în momentul în care ar fi nevoit sa-l paraseasca. Impulsiv dar spontan, conducatorul rus i-a raspuns: As lua focul… Cum era un împatimit iubitor al naturii, dar mai ales al apelor si vietuitoarelor, Nikita Hrusciov avea vaste cunostinte despre tot ce tinea de acest domeniu, fiind totodata si un pasionat pescar. Mai aflase despre Hrusciov ca era un om sensibil, ca dupa moartea fiului sau nu a vorbit o luna de zile cu nimeni. În fata unei asemenea tragedii…  
„A doua oara daca ne-am întâlni, în Franta sau în SUA, nu ar fi la fel!”
   În acelasi avion s-a întâmplat sa fie si o distinsa frantuzoaica, o doamna care apartinea vârfurilor intelectualitatii franceze. Era casatorita cu un japonez si calatorea spre tara Soarelui Rasare, parcurgând o parte din drum cu acelasi avion cu cel în care se afla si nea Mitica.
   Frantuzoaica îl cunostea foarte bine pe Emil Cioran, sotul sau îl dusese pentru prima data în Japonia. Trei printi japonezi, care auzisera de faima filosofului român au fost curiosi sa-l cunoasca si sotul acestei doamne le-a facilitat întâlnirea cu el, în Franta. „Femeia aceasta mi-a cerut sa-i recit câteva versuri dintr-o poezie, în româneste. Stateam în cumpana nu ma hotarâsem ce versuri sa spun, când deodata, nu stiu ce mi-a venit si am rostit: Sunt sarac si n-am nimic / Numai pielea pe buric”.
   „Nici Japonia si nici Franta nu au avut vreun poet care sa descrie atât de bine saracia!”- se minunase frantuzoaica, reflectând la versurile rostite de Dumitru Sinu care se scuzase ca nu stia cine le-a scris; le preluase de la un taran de la el din sat. Din nou, iata ca spiritul taranului român impresiona prin profunzime si nu pe oricine, ci pe un intelectual de clasa din anturajul lui Cioran. Au urmat discutii nesfârsite între cei doi despre Emil Cioran, despre români si despre România. Femeia era încântata sa asculte lucruri pe care nu le auzise niciodata. La un moment dat, impresionata de tema discutiei cu Dumitru Sinu si-a exprimat regretul ca îi fusesera necunoscute pâna atunci atâtea lucruri, imputându-i în primul rând lui Cioran, tacerea: „Cioran a facut turul Frantei pe bicicleta si a scris mult despre Franta. Când o sa-l întâlnesc, o sa-l cert si-l voi întreba de ce n-a facut turul României”. Au abordat tot atunci subiecte diverse despre Franta si Japonia, fiind uimita de cunostintele românului. L-a întrebat cum îl cheama si unde-si are radacinile în România, pentru a-i putea povesti de el lui Cioran. La despartire nea Mitica i-a propus sa faca schimb de adrese însa delicata doamna i-a dat un raspuns care l-a lasat fara replica: A fost prea frumos. Vreau sa ramâna intacte aceste clipe, aceste amintiri. A doua oara daca ne-am întâlni, fie ca ar fi în Franta sau în SUA, nu ar fi la fel!
   „Mai, voi când ati venit din tara nu ati adus nimic cu voi?”
   Am amintit în relatarile despre întâlnirile mele cu Dumitru Sinu ca a fost un autodidact consecvent, mereu a dorit sa stie, sa cunoasca, sa învete. El a muncit toata viata dar si-a facut timp pentru citit si a citit enorm: Cine poate sa doarma cu un om care se scoala de câteva ori pe noapte, aprinde veioza si citeste? – va aduceti aminte, cu siguranta, spusele doamnei Nicole, sotia lui nea Mitica. Prietenul meu le-a confirmat când mi-a marturisit ca niciodata nu a avut somn: „Noaptea era liniste si citeam”…si acum la cei 85 de ani continua sa citeasca, continua sa se informeze pentru ca setea aceasta de cunoastere nu se poate alina decât din izvorul cuvântului.
   Îi considera atât de saraci pe cei care nu stiu nici macar o poezie! „Mai, voi când ati venit din tara nu ati adus nimic cu voi?” – îi întreba Dumitru Sinu pe multi dintre compatriotii nostri sositi aici, în America. Bineînteles ca întrebarea lui era pusa cu un scop, voia sa vada câti adusesera cu ei o carte macar… Dezamagit de cele mai multe ori, indignat de atitudinea lor ignoranta fata de carti, fata de cunoastere, afirma cu regret: „Sa lasi în tara toate poeziile, toate cartile de valoare pe care le-ai avut, eu nu-i înteleg, te rog sa ma crezi”. 
   „Daca…”
   „Daca fiecare dintre noi am tine seama de ceea ce transmite atât de frumos si de clar Rudyard Kipling în poezia Daca (Daca-ti ramâne mintea când cei din jur si-o pierd/ si fiindca-o ai te apasa sub vorbe care dor,/ Daca mai crezi în tine când altii nu mai cred / si-i ierti si nu te superi de îndoiala lor, / Daca de asteptare nu ostenesti nicicând, / Nici de minciuna goala nu-ti clatini gândul drept ,/ Daca, izbit de ura, nu te razbuni urând / si totusi nu-ti pui masca de sfânt sau întelept…), omenirea ar ajunge departe”, asa crede Dumitru Sinu si multi dintre noi suntem în asentimentul sau. Fiecare lucru îsi gaseste rezolvarea si fiecare drum se deschide lin în fata noastra în momentul în care avem rabdare, asteptam cu calm, cu deplina încredere în noi si în ceea ce dorim sa realizam, fara reticente si fara minciuni, fara a ne face din vis un astru si nici din speranta un tel, cu întelepciune si cu iubire, întâmpinând si triumful si dezastrul cu seninul sufletului liber de ura si încrâncenare. Sa constientizam ca orice pierdere materiala este un câstig al spiritului din noi, o încercare a tariei în fata deznadejdii si un imbold spre accesarea maximei vointe pentru a ne ridica demni, de-acolo de unde am cazut, sa avem curajul sa stam cu fruntea sus iar în fata Regilor, cu firea neschimbata. Daca Multimea nu ne va fi nicicând straina, stiind sa-i patrundem tainele si sa învatam de la fiecare câte ceva fara sa pierdem nici macar o clipa, vom reusi cu siguranta sa trecem clipa zdrobitoare si chiar s-o întrecem, cu atitudinea de bonom. Atunci lumea nu va mai fi pentru noi de nepatruns. Vom reusi sa-i stapânim necunoscutele si sa ne urmam calea nestingheriti, dobândindu-ne acel statut de care fiecare dintre noi ar trebui sa fie mândru: statutul de om.
„Eu îti spun un lucru, faci cum vrei, dar e bine sa stii mai multe limbi straine, învata franceza!”
   „Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoasterii, în fiecare zi trebuie sa învatam câte ceva”, asa m-a îndrumat nea Mitica ori de câte ori a avut ocazia s-o faca. El a învatat tot timpul: vorbeste engleza, franceza si italiana. Doamna Nicole, frantuzoaica pe care a cunoscut-o la Montreal si care i-a devenit sotie, vorbeste engleza si italiana si binisor româna. Ea a învatat cu timpul chiar si cântece populare românesti.
   Dumitru Sinu a plecat împreuna cu toata familia pentru o perioada destul de lunga în Franta, aproximativ opt ani si copiii sai au învatat perfect limba franceza. Nicolae si Sandra cunosc limbile engleza, franceza dar si limba româna; Nicolae mai vorbeste si limba italiana. Italienii pe care i-a întâlnit în SUA erau mirati de usurinta cu care se exprima nea Mitica în limba lor, nu întelegeau unde si cum reusise s-o învete: „Când locuiam la Vancouver în Canada, am lucrat cu italieni la restaurantul Marconi si i-am rugat sa-mi vorbeasca în italiana.” Italienii nu aveau cum sa învete engleza de la el, era doar un începator iar nea Mitica, a considerat ca era un bun prilej de a învata italiana. Relatia dânsului cu acesti oameni a fost de apreciat si nu întâmplator, când s-a hotarât sa plece din Canada spre SUA, proprietarii l-au felicitat pentru stabilitate si seriozitate în munca, fiind chiar uimiti de faptul ca el si-a anuntat din timp plecarea. Nu a avut decât de câstigat cu un astfel de comportament, gratie bunului simt de care a dat dovada.
   „Eu îti spun un lucru, tu faci cum vrei, dar e bine sa stii mai multe limbi straine, învata franceza!” si mi-a dat un exemplu: mi-a povestit cum un francez care a plecat în Africa a dus cu el un arbore. Când a spus unei persoane importante din conducerea acelei tari ca doreste sa planteze arborele acolo, raspunsul pe care l-a primit a fost ca de-abia peste 100 de ani se vor putea bucura de copacelul plantat, asa ca ce rost are sa-l planteze. stiti care a fost replica francezului? În acest caz, îl plantam imediat!”. La fel îmi spune si mie, sa încep imediat sa învat macar înca o limba straina si cred ca a reusit sa ma convinga.
   „Daca ar fi sa o iau de la capat as învata o meserie!”
   Daca ar fi sa va vorbesc despre profesia lui Dumitru Sinu, mi-ar fi foarte simplu: n-a avut vreodata o meserie, dar a învatat de toate. L-am întrebat ce-ar face daca ar fi s-o ia de la început. Mi-a raspuns fara sa stea pe gânduri: „As învata o meserie! Mi-ar placea sa fiu bucatar. Toata viata am regretat ca n-am facut-o atunci când am avut ocazia, de exemplu în Franta, la Paris, puteam învata de la Paul, tatal prietenei mele de-atunci”.
   N-a avut o meserie dar a fost un norocos: a întâlnit multi oameni de la care a avut ce învata, felul lui de a fi l-a ajutat permanent în reusitele sale. Este un om inteligent, cu o cultura solida. În plus, i s-au deschis cu destul de multa usurinta usile persoanelor influente, a fost agreat si placut în cercurile înalte, a fost un om puternic si s-a angajat mereu în a întreprinde actiuni curajoase. Nu i-a lipsit niciodata spiritul aventurii.
   Îmi povestea ca uneori este invitat la gratar de catre un amic, bucatar de profesie, cu care îi face placere sa discute pe marginea subiectului hrana si tot ce tine de ea. Când nea Mitica spune ca „nu traim ca sa mâncam ci mâncam ca sa traim” citându-l pe Molière, Vasile, bucatarul, îl tachineaza mereu afirmând relaxat: Ia sa fi venit Molière asta aici si sa fi mâncat un steak (fleica) facut de mine, cu un castravete luat direct din borcanul cu muraturi si-apoi  sa vezi ca n-ar mai fi zis ca nu traim ca sa mâncam. Eu îti spun sincer ca de aia traiesc, ca sa manânc.
   Nea Mitica a fost si este în continuare un om cumpatat, si-a îngrijit întotdeauna sanatatea, nu l-a tentat alcoolul, nu fumeaza, nu a fost niciodata un gurmand, a mers foarte mult pe jos, iata secretul longevitatii si agerimii sale.
   Visul american, în sfârsit, realizat!
   Afacerile personale ale lui nea Mitica au prins contur de-abia dupa ce a ajuns pe pamântul american, dupa o îndelunga perioada de peregrinari si acumulari substantiale în materie de viata si conduita, de cunostinte despre mersul si conducerea unei afaceri si nu în ultimul rând dupa enorm de multe cunostinte în rândul oamenilor de toate clasele si categoriile sociale de la care a avut ce învata.
   În fiecare zi, mii de oameni vin pe pamântul fagaduintei în cautarea propriului vis american. Everybody has a dream este un stil de viata, iar daca Dumnezeu îti mai da si un dram de noroc, asa cum s-a întâmplat cu nea Mitica, în scurt timp spui altora povestea ta de succes.
   Cum a ajuns în Statele Unite? Când au hotarât sa paraseasca Montreal-ul renuntând la Canada în favoarea Statelor Unite, Nicole si Dumitru Sinu si-au depus pur si simplu actele la Consulatul American din Toronto iar aprobarea le-a venit mai repede decât se asteptasera, totul a decurs foarte rapid. Au intrat în SUA prin Sault Ste. Marie, un orasel situat pe granita cu Canada si s-au stabilit în California.
   Alegerea facuta s-a dovedit a fi de bun augur, pamântul american a fost generos cu nea Mitica si familia domniei sale. Iata ca aici a reusit sa devina, rând pe rând, proprietarul a trei hoteluri.
   Totul a început în California, la Long Beach, unde a dobândit cu ajutorul unui evreu primul sau hotel, apoi a urmat un altul la Reno, în Nevada si în final a devenit proprietarul hotelului CORONADO din capitala statului Arizona. Este un hotel modest, pentru oamenii cu posibilitati materiale mai reduse, are 42 de camere care sunt închiriate cu 20 de dolari pe noapte, dar de aici are un venit constant. În plus, în apropierea casei sale din centrul orasului Phoenix, mai are un ansamblu de 17 apartamente închiriate, o avere suficienta pentru a multumi familia.
    La început s-a instalat cu familia în California si a reusit sa gaseasca destul de repede un loc de munca la o biserica, unde trebuia sa faca curatenie. În aceeasi zi citeste un anunt si suna imediat la Nob Hill Motel din Long Beach, care apartinea unui evreu, pe nume Max Sobelman. Proprietarul, un mare magnat, pe lânga acel motel mai avea si câteva mai mici, precum si o afacere cu chimicale, Montrose Chemicals (cu timpul s-a dovedit a fi o controversata sursa de poluare, motiv din care a si fost închisa).
   Îndata ce a telefonat, nea Mitica a fost întrebat de tara de origine; statutul de român de data aceasta i-a adus sansa de a fi angajat imediat, tatal lui Max Sobelman fusese croitor în România. La Nob Hill Motel fusese angajat ca manager. A dobândit statutul de proprietar al primului sau hotel datorita rezultatelor financiare pe care le-a obtinut într-o perioada scurta de timp. Sobelman, vazându-i ambitia si seriozitatea i-a promis ca daca pâna la Craciun va reusi sa realizeze un anumit profit, îl va ajuta sa aiba propriul sau hotel. La data scadentei, nu mica a fost surpriza lui nea Mitica vazând ca evreul îsi tine promisiunea si îi da astfel posibilitatea sa devina proprietarul unuia dintre motelurile lui, acordându-i un sprijin neasteptat.   
   „O, da, NOROC!”
    Într-una din zilele în care l-am lasat la hotel, dupa o întâlnire de-a noastra care se prelungise ceva mai mult ca de obicei, s-a oprit în fata hotelului si mi-a cerut sa citesc denumirea hotelului invers, de la coada la cap: O DA NOROC! – într-adevar, o, da, ce noroc a avut Dumitru Sinu pe pe parcursul aventurii americane si parca acest hotel, cu denumire deloc întâmplatoare,  a venit pentru el ca o rasplata pentru o viata de munca si sansa în aceeasi masura, în care a reusit  sa-si împlineasca visul de a avea propriul sau hotel, învatând, muncind cu daruire, pastrându-si integritatea si mai ales, vorba românului, lasând întotdeauna loc de buna ziua pe unde a trecut de-a lungul timpului. Sa reusesti sa ai propriul tau hotel cu o „bruma” de bani pusi jos, este un noroc si înca unul mare! Apoi sa iei un alt doilea hotel si un al treilea! Povestea lui nea Mitica îmi întareste convingerea ca americanii detin reteta succesului: America is the Land of the freedom and the home of the brave, nu este o vorba în vânt, ci are un sâmbure de adevar.
   si as mai putea da înca multe exemple din viata lui Dumitru Sinu în care, într-adevar norocul i-a surâs.
   Acest ultim hotel l-a dobândit cu un alt mare noroc: era în California când agentul sau imobiliar i-a telefonat spunând ca are o oferta foarte atractiva, propunându-i sa mearga sa-l vada. Nea Mitica n-a stat pe gânduri, a plecat de îndata, i-a placut hotelul, a negociat un pret bun, l-a cumparat si s-a mutat în Arizona, unde locuieste acum, de aproape trei decenii.
   Curios fiind, l-am întrebat care crede ca este cheia succesului în afaceri. Raspunsul lui a fost scurt si simplu: „Ca sa ai succes în afaceri, depinde numai de tine”. Apoi mi-a explicat ca trebuie sa stii ce si când si cum sa înveti, cum sa te organizezi, cum sa valorifici fiecare informatie, fiecare experienta pe care trebuie s-o consideri ca lectie de viata, fiecare succes sau esec cu rolul lui în formarea ta ca om de afaceri.
„stii cine este cel mai bogat om din Peru? Este un sârb! Bravo lui! A reusit pentru ca a stiut ce vrea si a avut si noroc! E multimilionar în dolari”, mi-a spus raspicat nea Mitica. 
  „ Eu cred ca noi toti avem un destin!”
   Personal, cred ca ceea ce a realizat Dumitru Sinu se datoreaza nu numai norocului. A avut, ce-i drept si norocul contributia lui. Omul acesta însa a avut o bogata experienta de viata, cu acumulari masive în materie de lectii pe care le-a învatat în timp, carora a stiut sa le dezlege tainele si pe care a avut abilitatea sa le aseze la locul lor si sa le aplice în practica dar si acea fantastica deschidere spre sufletul omului, completata de o doza considerabila de altruism. Nu i-a fost nici rusine si nici frica sa munceasca cinstit iar la momentul potrivit, destinul i-a scos la iveala mijloacele prin care sa descopere calea spre prosperitate.
   Pe când locuia în California îi placea sa participe la licitatiile de marfuri de tot felul, cunoscute aici în America sub denumirea de auction. Dupa una din aceste licitatii, plecând spre casa a vazut un batrân, de-abia târându-se sub greutatea unui un covor imens pe care îl avea în spate. Saritor ca de obicei, nea Mitica s-a oferit sa-l ajute si l-a eliberat pe bietul om de povara. Desi aflase ca pâna la casa omului mai erau câtiva kilometri buni de parcurs, n-a dat înapoi si a continuat sa-l ajute. „Mike, vrei sa cumperi casa asta?” – au fost cuvintele batrânului evreu, imediat ce au ajuns la destinatie. Mirat, nea Mitica i-a spus ca el nu are bani pentru asa o casa. Evreul însa nu s-a dat batut asigurându-l ca nu l-a întrebat daca are sau nu bani, ci i-a oferit o afacere buna, pretul cerut fiind derizoriu. Tranzactia s-a încheiat si nea Mitica s-a trezit peste noapte proprietarul casei evreului. Peste câtva timp a revândut casa unui prieten bun, pe nume Vasile Tudoran.
   Vasile i-a multumit toata viata. Mai, Mitica, daca atunci nu cumparam casa aceea de la tine, nu ajungeam sa-mi fac niciodata casa pe care o am acum – îi spusese lui nea Mitica, pentru ca vânduse la rândul sau casa la un pret mult mai mare decât pretul de achizitie.
   Dumitru Sinu considera ca nimic nu este la voia întâmplarii.  Oamenii pe care i-a întâlnit si împrejurarile în care s-au întâmplat lucruri ca acesta cu casa dobândita atât de simplu datorita unui ajutor banal, dar care a fost apreciat de catre batrânul evreu, nu sunt altceva decât produse ale destinului: „Eu cred ca noi toti avem un destin. Arabii spun asa: «Ce ti-e scris pe frunte ti-e pus!»” Apoi, melancolic, îmi spuse dintr-o data: „Ce rau am facut eu ca de la trei ani sa ramân fara mama? Dar daca esti bun, oameni buni gasesti”.
   Îmi povestise cu alt prilej despre mama care îi murise de tânara, la numai 27 de ani ai sai. Tatal cuprins de febra durerii, a avut inspiratie scriind câteva versuri ce-au fost puse apoi pe o melodie. I-a luat pe cei trei copii si i-a dus în pivnita, acolo i-a învatat cântecul: Când termina preotul, voi începeti toti trei si cântati: tine, Doamne, veacul bun / Ca pleaca mama pe drum / Ca noaptea sa n-o apuce / Ca nu stie und’ se duce .Toti oamenii din sat izbucnisera în plâns. Mitica era mic, dar i-au povestit satenii.
„Paul (Getty), tu doresti sa conduci o lume întreaga si nu te poti conduce pe tine?”
   Toata viata, Dumitru Sinu a stiut sa adune si sa selecteze informatiile, sa le stocheze în adâncurile sufletului si mintii deopotriva si sa valorifice întelepciunea celor pe care i-a studiat, fie ca au fost mari gânditori sau scriitori, oameni valorosi de la care si-a tras învatamintele, fie de la omul simplu, întelept si sincer.
   De pilda, îi ramasese vie în memorie o întâmplare relatata de catre inginerul Traian Nitescu, prietenul sau canadian de origine româna care era presedinte la Petrofina – un cunoscut concern de produse petroliere, din care nea Mitica a învatat cât de important este sa stii sa-ti folosesti vointa pentru a-ti atinge scopul în viata. Paul Getty, renumitul magnat al petrolului era prieten cu Nitescu si adora sarmalele preparate de doamna Florica, sotia acestuia; uneori mergea în vizita la familia Nitescu pentru a le savura împreuna, în tihna. Cu prilejul unei astfel de vizite, Getty i-a dezvaluit gazdei cum a ajuns sa renunte la fumat. Se afla într-o calatorie de afaceri la Paris. Fiind un fumator patimas a constatat într-o seara, pe la ora 11,00, ca nu mai avea tigari. A coborât din camera si-a hoinarit pe strazile Parisului în cautarea unui magazin, reusind în final sa-si cumpere tigari. La iesire din magazin s-a întâlnit cu un amic francez. Aflând motivul pentru care Getty se afla la acea ora acolo, francezul i-a adresat o întrebare retorica: Paul, tu doresti sa conduci o lume întreaga si nu te poti conduce pe tine? Nu te stapânesti pe tine?
   Cuvintele francezului au avut mare impact asupra magnatului, pentru ca acela a fost momentul în care Paul Getty si-a dovedit lui însusi ca are vointa, renuntând pentru totdeauna la tigari: Au trecut 25 de ani din acea zi si pachetul de tigari cumparat atunci la Paris îl am si acum, nedesfacut. În clipa aceea m-am lasat de fumat, ca dovada a faptului ca sunt propriul meu stapân,  povestea Paul Getty.
   „Fa binele si da-l pe apa!”
   „Tatal meu, fie-i tarâna usoara, m-a învatat sa nu primesc pe nimeni la mine-n casa cu masa goala, dar nici sa nu calc pragul vreunui om fara a-i duce ceva”, iata o învatatura de care Dumitru Sinu a tinut seama pe parcursul vietii si care i-a fost ca o pecete de suflet în tot ce a facut pentru semenii sai.
   A trecut prin momente de saracie dar si de bunastare si n-a uitat sa daruiasca din suflet pentru suflet, ajungând acolo unde era nevoie si când era nevoie, bucurând comunitati întregi si oameni simpli, aducând zâmbete ce fusesera uitate pe fetele copiilor cu probleme si raspunzând mereu prezent în fata oamenilor necajiti.
   Plecat din Sebesul de Sus la o vârsta la care alti tineri înca dezleaga tainele cartilor si se bucura de frumusetea anilor lipsiti de griji, nea Mitica a continuat lupta cu viata, zbatându-se din rasputeri ca în exil sa-si faureasca un rost si iata ca a reusit, ba mai mult, si-a îndeplinit promisiunile facute tacit bunilor si parintilor sai, neuitând de unde a plecat, neuitându-si neamul si locul ce l-a daruit cu dragoste si bunatate, cu sete de cunoastere si demnitate, cu virtuti cu care te poti naste dar le poti si pierde, odata vrajit de magia Occidentului. Nea Mitica nu le-a pierdut!
   A raspuns întotdeauna chemarii de suflet a fiilor satului natal, participând mai mult decât onorabil la actiunile organizate în scopul pastrarii unitatii si spiritului românesc pe meleagurile natale. Donatiile sale respira din peretii bisericii din sat si zâmbesc armonios prin blândetea si frumusetea culorilor ce o împodobesc.
   Asezamintele pentru copiii nefericiti din Râul Vadului sau Talmaciu si-au îmbunatatit substantial conditiile prin milostenia celui care, crescând de la 3 ani fara mama a dorit sa le readuca acestor copilasi zâmbetul pe fetele triste. si-apoi, câte sute de dolari n-au ajuns la cei nevoiasi din satul sau, si nu numai, pentru ca nea Mitica daruia de fiecare data sume cu cel putin doua zerouri în coada.
   Stau drept marturie nenumaratele scrisori de recunostinta pe care amicul meu le pastreaza ca pe un sfânt simbol al respectarii promisiunii facute lui însusi în momentul în care a parasit tara, si în acelasi timp, promisiunii facute celor dragi din familia sa, care-i spuneau întotdeauna: Fa binele si da-l pe apa!
   Bine-a facut si bine-a gasit si niciodata nu s-a uitat în urma spre a vedea ce i-a mai ramas, pentru ca a daruit totul din inima! Acesta este Mitica Sinu!

Octavian Curpas

Dr. TRAIAN STOICOIU, chirurgul preferat al pacientilor din Calgary, Canada, la mijlocul secolului XX

Traian Stoicoiu este unul dintre intelectualii români care au avut curajul sa paraseasca România dupa instaurarea comunismului si sa se remarce într-o societate libera, în care scara valorilor era respectata. Medic chirurg de exceptie, cu înca doua specializari în palmares – cardiologie si radiologie –, ajunge unul dintre cei mai renumiti medici din Canada, fiind cunoscut drept cel mai bun specialist în chirurgie din Calgary-ul acelor vremuri.
   Dumitru Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe când se antrena cu sârg la suta de metri: „Nu exista ca tu sa nu-i bati pe toti! Ai picior iute, de caprioara” – îi spunea Stoicoiu, tânarul medic de-atunci, fost fotbalist de performanta de odinioara, cu care nea Mitica se intersecta deseori pe terenul de sport. Medic chirurg si, în acelasi timp, asistent universitar la Facultatea de Medicina clujeana, în putinul timp liber ce-l avea la dispozitie, Traian Stoicoiu se relaxa facând sport. Dumitru Sinu participase la mai multe competitii si doar o singura data iesise pe locul doi, în rest, era numai primul. De-aici sa i se fi tras, oare, lui nea Mitica agilitatea cu care a fugit din România în toamna lui 1948? Se prea poate! Complexele antrenamente care-au urmat în competitia cu viata de refugiat, de-abia atunci începeau…
    Desi aveau preocupari diferite, prietenia lui Dumitru Sinu cu doctorul Stoicoiu a fost una speciala. Astazi, la mai bine de 12 ani de la trecerea la cele vesnice a lui Traian Stoicoiu, nea Mitica ma pofteste la ora aducerilor aminte si îmi povesteste despre omul, profesionistul dar mai ales despre prietenul Traian Stoicoiu.
      Chirurg la Cluj, pribeag în Occident
    Traian Stoicoiu s-a nascut la Caracal, judetul Romanati la 18 martie 1907, într-o familie de intelectuali. Bunicul sau fusese judecator la Tribunalul judetului Romanati, iar parintii, cadre didactice.
    La zece zile de la nasterea lui Traian, Matei si Maria Stoicoiu, parintii sai, pleaca din Caracal, fiind repartizati la scoala din Vladimir – în sud-estul Gorjului, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, unde la 1780 se nastea Tudor Vladimirescu. Astazi localitatea îi poarta numele. De la Vladimir, tânara familie de dascali se muta însa din nou, stabilindu-se la Copacioasa, satul natal al lui Matei Stoicoiu, mai aproape de Târgu Jiu. În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, se refugiaza în Moldova, de unde revin la Copacioasa, în 1918.
    Trei baieti si doua fete adusesera bucurie în familiei Stoicoiu: Nicolae, Traian si Virgil (care, rând pe rând, vor parasi România, urmându-si destinele spre lumea libera) si fetele, Zoe si Iuliana.
    Nea Mitica îi cunoaste pe Traian si pe Nicolae. Nicolae Stoicoiu era inginer chimist, fost coleg de facultate cu doamna Sonia Bunescu si cu Traian Nitescu – doi cunoscuti si prieteni ai sai. Nicolae si sotia lui, Marioara, îi sunt, o perioada, oaspeti în California. Doctorul Stoicoiu, la care Nicolae, fratele sau, venise în vizita, fiind foarte ocupat si implicat în munca de chirurg, ce nu era tocmai usoara, îl roaga pe Mitica Sinu sa se ocupe de ei si îi duce la Long Beach, unde locuia vechiul sau prieten. Dupa cum am aratat în capitolul despre inginerul Stoicoiu, acesta ramâne mai mult timp pe pamântul american, dar spre sfârsitul vietii se întoarce în România.
    Pe Virgil Stoicoiu, avocat de profesie, nea Mitica îl întâlneste la Paris, dar nu-l cunoaste prea bine. I-l prezentase Traian, de la care aflase ca era pasionat de politica.
    Traian Stoicoiu a absolvit facultatea de medicina în 1935 si începând cu anul 1937, face parte din corpul profesoral al facultatii, ca asistent universitar. Tânarul cadru universitar, care fusese si fotbalist de performanta, independent si sigur pe sine, dar cu idealurile spulberate de orânduirea ce tocmai se instalase ca o volbura peste lanul sau de vise, apartine unei generatii pentru care verbul a fugi (din România) devenise o obsesie…
    Clujul acelor vremuri tulburi nu facea nota discordanta fata de alte centre universitare din tara, devenite teatre de desfasurare a actiunilor miscarii legionare si rezistentei anticomuniste. Cei mai înversunati dintre studenti si intelectuali aderau la doctrina legionara, altii, simpatizau doar, fara a se implica direct, la fel ca Traian Stoicoiu. Începând cu mijlocul lunii mai 1948, comunistii au început vânatoarea, si, fara exceptie, au arestat masiv legionari get-beget si simpatizanti ai acestora, ceea ce i-a determinat pe multi sa paraseasca tara.
    Tânarul medic avea o educatie aleasa, remarcându-se întotdeauna prin distinctie si respect pentru cei din jur, iubindu-si profesia si dedicându-se acesteia. Traia în Ardealul macinat de animozitati ce se manifestau între români si etnicii maghiari, induse de însasi situatia din tara – o Românie lovita de ciuma rosie si framântata de miscarile de rezistenta anticomunista.
    Satul de situatia incerta din România, în clocotul miscarii anticomuniste si când pericolul arestarilor în rândul celor care nu agreau regimul era iminent, doctorul Stoicoiu renunta la statutul de medic chirurg si paraseste tara, ajutat de faimosul fotbalist de origine maghiara, Iuliu Bodola.
    Iuliu Bodola a fost unul dintre cei mai mari fotbalisti pe care i-a avut România. Nascut la Brasov la 26 februarie 1912, debuteaza în orasul natal, la Brasovia Brasov, apoi va juca la C.A. Oradea, Venus Bucuresti, Ferar Cluj si, în final, la MTK Budapesta. Are 48 de selectii în echipa nationala a României, pentru care înscrie 30 de goluri si 13 în echipa similara a Ungariei. Participa cu echipa României la Campionatele Mondiale din 1934 si 1938. Fostul sau coechipier de la Venus Bucuresti, regretatul Ilie Savu îl caracteriza astfel: …facea ravagii printre adversari, având un sut necrutator si lovind mingea la fel de bine cu ambele picioare.
    Are în palmares 112 goluri marcate în prima divizie româneasca si alte 85 de goluri în prima liga ungara.
    Traian Stoicoiu o avusese pacienta pe matusa lui Bodola. Cum nu era nationalist si nu se alinia curentului antimaghiar al vremii, între el si Bodola se nascuse o relatie de prietenie care-i va folosi ulterior, la plecarea din tara. Bodola juca din anul 1946 la MTK Budapesta. Aflând intentia tânarului medic, se ofera sa-l ajute si, la 18 august 1948, Traian Stoicoiu trece granita maghiara, în masina personala a fotbalistului. Traverseaza Ungaria si de aici ajung în Austria, de unde medicul român va pleca apoi spre Franta, via Germania. Dupa mai bine de un an, este prins la granita germano-franceza, unde face zece zile de puscarie, dar reuseste sa ajunga la Paris, în luna octombrie 1949.
    Urmeaza o perioada de cautari, de emotii si examene pentru echivalarea studiilor, timp în care lucreaza ca asistent medical la un spital dintr-un orasel din apropierea Parisului. În momentul obtinerii dreptului de libera practica, profeseaza ca medic, în acelasi spital, iar în martie 1951 paraseste Franta si pleaca în Canada, oprindu-se pentru început în Quebec.
                 Cu trei specializari în medicina 
    Ajuns în provincia canadiana Quebec, dupa aproape trei ani de la plecarea din tara, Traian Stoicoiu va lucra la un spital din Montreal. Perioada de sedere în capitala provinciei este una destul de agitata. De-aici, doctorul Stoicoiu începe colaborarea la radiourile diasporei si are interventii la Radio Europa Libera. Nu poate profesa chirurgia, pentru ca în Quebec exista un articol de lege, conform caruia medicii chirurgi nu aveau dreptul sa opereze, decât dupa cinci ani de la stabilirea în Quebec.
   Traian Stoicoiu nu sta pe gânduri si se muta la Calgary, unde se stabilise inginerul Traian Nitescu, prietenul sau din studentie, o reala personalitate în domeniul prelucrarii si comercializarii produselor petroliere, presedinte la Petrofina, una dintre cele mai prestigioase companii de profil din lume.
    Traian Nitescu parasise România într-un mod inedit: trecuse Dunarea înot în Iugoslavia, împreuna cu sotia sa, care nestiind sa înoate, traverseaza apele fluviului ajutata de un cauciuc si de sotul sau, înotator desavârsit. Nea Mitica Sinu auzise de aventura lui Nitescu în lagar la Kovacica, unde inginerul român era cunoscut ca fiind un intelectual de mare clasa, cu un curaj de admirat. Nu-l vazuse însa niciodata, pâna în Canada. Aici îl viziteaza de multe ori împreuna cu doctorul Stoicoiu. Traian Nitescu îl simpatiza si, de câte ori îl invita pe Traian la el, nu uita sa-i spuna: Dar adu-l si pe Mitica cu tine!, pentru ca era o prezenta agreabila.
   Pâna lucrurile intra în normalitate, Traian Stoicoiu locuieste pentru o perioada de sase luni la inginerul Nitescu. În acest interval, muncind intens, reuseste sa învete bine limba engleza si îsi sustine examenele de echivalare a studiilor. Avea si înclinatie spre învatarea limbilor straine, pentru ca vorbea fluent si franceza, germana, italiana si maghiara.
    Urmeaza o perioada parafata prin rezultate exceptionale care fac din doctorul român un nume stralucit pe firmamentul medicinei canadiene. Cele trei specializari în medicina, calitatile sale profesionale, sustinute de un caracter puternic, sanatos, îl propulseaza în elita medicala din Calgary si, într-un timp relativ scurt, devine cel mai solicitat chirurg din zona: nu-i placea sa se laude, ci sa actioneze – îmi marturisea de curând într-o convorbire telefonica, Gregory, baiatul domnului Stoicoiu – stiind sa explice foarte bine lucrurile, atât la clinica, cât si acasa. A fost un exceptional profesionist, un permanent exemplu de corectitudine si moralitate, dar si un profesor desavârsit în familie.
    Era preferatul pacientilor proveniti din tarile europene – sârbi, unguri, rusi, cehi, slovaci si desigur, români – iar daca doreai cumva o recomandare catre un medic bun, cu siguranta ca ai fi fost îndrumat spre Traian Stoicoiu.
    Daruirea sa profesionala era completata de imensa dragoste de semeni, fiind un om plin de compasiune si un generos fara margini. Tatal meu nu a fost unul care avea nevoie sa atraga atentia asupra sa, a fost mai degraba tacut, confident, un adevarat turn de tarie – îmi scria zilele trecute Rodica Stoicoiu, fiica chirurgului – nu cred ca l-am auzit vreodata lamentându-se, dimpotriva, el putea sa împrumute din taria sa si altora si sa se îngrijeasca de problemele lor.
Tot timpul liber l-a dedicat familiei
    Traian Stoicoiu se casatoreste cu Helen, asistenta medicala la spitalul la care lucra – irlandeza de origine, nascuta în Quebec City –, o femeie tare cumsecade, de care nea Mitica Sinu îsi aminteste cu placere si care-i daruieste sotului sau doi copii minunati – Gregory si Rodica.
    „Când mergeam la ei în vizita, la Calgary, stateam aproape toata noaptea la povesti cu Traian. Cu Helen vorbeam mult despre irlandezi, despre suferintele si despre tara lor. Aflasem cum scolile le-au fost distruse si cum au fost nevoiti sa plece la studii în alte parti ale lumii, si cum limba irlandeza era interzisa în vremea aceea, inclusiv în Canada. Helen era foarte simpatica – marturiseste nea Mitica – iar irlandezii sunt cei mai formidabili oameni pe care i-am întâlnit în exil: muncitori, corecti, prietenosi”.
Irlandeza este o limba straveche, de origine celtica, facând parte din grupa insulara a asa-numitelor limbi Q-celtice (goidelice), alaturi de limba scotiana si limba manx. Este cunoscuta si sub numele de limba gaelica, dar acest termen este incorect si nu este precis. Astazi are statut de limba oficiala în Irlanda, dar majoritatea populatiei vorbeste limba engleza, ca urmare a interdictiei acestei limbi, în vremurile de framântari si razboaie dinaintea câstigarii independentei tarii, în anul 1937. Emigrantii irlandezi din acele timpuri au dus odata cu ei în exil traditiile si cultura tarii lor. Pe alocuri, în Statele Unite, Canada si Australia, se mai întâlnesc vorbitori de limba irlandeza autentica, dar în toate aceste tari utilizarea limbii irlandeze este în declin, în favoarea limbii engleze.
   Copiii lui Traian Stoicoiu urmeaza îndeaproape exemplul parintelui lor. Educatia primita în familie, sub supravegherea atenta a mamei, mereu în preajma lor, dar si prin dragostea si învatamintele primite, în putinul timp liber pe care doctorul îl avea la dispozitie si îl petrecea în exclusivitate în familie, sunt astazi oameni realizati, împliniti, educati în spiritul respectului fata de munca si mai ales fata de oameni, facând cinste numelui Stoicoiu.
Istoria hocheiului: un proiect de anvergura cu Greg Stoicoiu si premierul Canadei Stephen Joseph Harper
   În 1960 se naste primul copil al familiei Stoicoiu, Gregory. Îsi face studiile în orasul natal, la Calgary si se orienteaza spre arte, obtinând Bachelor of Arts in drawing and painting – licenta în arta desenului si picturii. A studiat si este preocupat de istorie. Istoria este una din pasiunile sale, dar nu singura.
    Gregory îsi aduce aminte cum, în timpul liber, tatal lor îi ducea în mijlocul naturii, la padure si la pescuit. Vânatoarea nu-i placea, pentru ca iubea tot ce este viu si, prin natura profesiei, el lupta pentru a salva vieti omenesti. Detesta politica, dar iubea sportul: fusese sportiv de performanta, îi placea sa-l practice si o facea doar ocazional, când îi permitea programul. Probabil asa s-a nascut pasiunea lui Gregory pentru sport.
    Astazi cele doua mari pasiuni ale sale se regasesc într-o preocupare deosebita: face parte din departamentul de cercetare, într-un proiect de mare anvergura: o carte despre istoria hocheiului, în care este foarte implicat însusi actualul premier al Canadei, Stephen Joseph Harper. Lucreaza de sapte ani la aceasta carte si Greg mi-a marturisit ca are schita cartii asupra lui, oriunde se duce: I’m a hockey guy – mi-a spus Greg în finalul discutiei.
    Cuvintele lui vin ca o confirmare a faptului ca pasiunea pentru sport, în special pentru hochei, este evidenta si sustinuta prin implicarea si daruirea de care da dovada în proiectul amintit. Va fi o surpriza deosebita pentru canadieni, unde hocheiul a devenit un sport popular – mai ales dupa 1870, când un grup de studenti ai universitatii din Montreal introduc primele reguli cu privire la pucul de joc si la numarul de jucatori. Pe de alta parte, implicarea directa a premierului Harper în scrierea cartii, cu siguranta ca va creste cota ei valorica si interesul cititorilor canadieni si ai iubitorilor acestui sport din Canada si din toata lumea.
   Stephen Joseph Harper, nascut la 30 aprilie 1959, actualul premier al Canadei este liderul Partidului Conservador, devenind prim-ministru în fruntea unui guvern minoritar, în urma alegerilor federale din 2006. Este primul premier din partea Partidului Conservator recent constituit prin fuziunea partidelor Conservator Progresist si a Aliantei Canadiene. Este membru al Parlamentului canadian înca din anul 1993, când devine deputat de Calgary-vest, ocupând aceasta functie pâna în 1997. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Reformei, este primul parlamentar care s-a alaturat Coalitiei Nationale a Cetatenilor. În 2002, reuseste sa reintre în structurile Parlamentului Canadei, ca lider al Aliantei Canadiene, succesoarea Partidului Reformei, si reprezinta zona Calgary sud-vest. În 2003, ajunge la un acord cu liderul Partidului Conservator Progresist, Peter McKay, si cele doua partide fuzioneaza, formând Partidul Conservator. Este primul lider non-interimar, ales în martie 2004, în fruntea acestei grupari politice. La alegerile federale din octombrie 2008, Partidul Conservator al lui Harper câstiga cu o minoritate vizibila, câstigând 143 de locuri din 308, în Camera Comunelor. Dar, în martie 2011, al patruzecilea Parlament canadian este dizolvat, ca urmare a votului de neîncredere din partea partidelor de opozitie. La 2 mai 2011, în urma alegerilor federale, partidul lui Harper câstiga majoritatea, cu 166 de scaune parlamentare, si se instaleaza un guvern majoritar format din conservatori.
    Din biografia îndraznetului premier reiese faptul ca are o legatura strânsa cu comunitatea din Calgary, careia îi apartine si fiul doctorului Stoicoiu, Gregory, apropiat ca vârsta cu premierul. Stephen Joseph Harper s-a nascut si a studiat la Toronto, unde a absolvit liceul si a intrat apoi la Universitatea Toronto, dar dupa doua luni a renuntat si s-a mutat la Edmonton, Alberta. Aici a lucrat pentru început în sala de e-mail a companiei Imperial Oil, ca apoi sa avanseze si sa lucreze în resortul sisteme informatice din cadrul companiei. Reia studiile postliceale la Universitatea Calgary, obtinând licenta în economie. Tot în cadrul acestei universitati, dar ceva mai târziu, va obtine si titlul de master în economie, în 1993. Legaturile lui Stephen Harper cu Universitatea Calgary sunt foarte puternice, drept care se întoarce adesea aici si participa la conferinte si evenimente academice. Este cel mai recent prim-ministru, care, dupa Joe Clark, fost premier în perioada 1979-1980, nu are studii juridice.
    Împatimit iubitor al hocheiului pe gheata, înca din copilarie este fan al echipei Toronto Maple Leafs. În prezent lucreaza la aceasta carte – de care mi-a vorbit si Gregory Stoicoiu –, despre istoria hocheiului si, ocazional, scrie diverse articole pe aceasta tema. La Campionatul Mondial de Hochei pe Gheata pentru Juniori din 2007, Haper a aparut pe reteaua de televiziune TSN, în cadrul emisiunii ce transmitea în direct finala Canada-Rusia. Cu aceasta ocazie, a intervenit cu comentarii si a fost intervievat asupra pasiunii sale pentru acest sport, si a preocuparii speciale pentru scrierea istoriei hocheiului, lucru care necesita însa multe ore suplimentare de munca. Dar, când pasiunea exista cu adevarat, se gaseste si timpul necesar si calea prin care poti sa gusti satisfactia împlinirii.
    Revenind la Gregory Stoicoiu, as adauga, ca o opinie personala, ca prin faptul ca lucreaza alaturi de premierul Stephen Harper la elaborarea unei carti despre istoria hocheiului, rezida un caracter deosebit al acestuia, marcat prin seriozitate, pricepere si dedicare. Are cui sa-i semene: Gregory a avut un model excelent în persoana tatalui sau, despre care, spre finalul conversatiei noastre, îmi zicea: He was a tremendous person. He was my best friend – a fost un om exceptional, a fost cel mai bun prieten al meu.
    Dar nici sora lui, Rodica, nu este mai prejos. Se bucura de cele mai înalte titluri academice în domeniul teologiei.
Rodica Stoicoiu – Doctor în teologie, profesor universitar în Maryland, USA
    Al doilea copil al lui Traian si Helen Stoicoiu este Rodica. Ea vine pe lume la doi ani dupa fratele sau Greg, în anul 1962. Locuieste în Maryland, Statele Unite. Este profesor de teologie la „Mount St. Mary’s University”, din orasul Emmitsburg.
    Cu masteratul luat la „University of Notre Dame” si doctoratul la „The Catholic University of America”, autoare a cartii „Genesis, Evolution and the Search for a Reasoned Faith”, în prezent, preda, într-un spectru larg, cursuri de Istoria Bisericii, Teologie Fundamentala si Sacramente. Este implicata atât în latura academica, cât si în cea pastorala, fiind si director de liturghie la parohia „St. Agnes” (este specializata în „Teologia liturghiei”). Aria cercetarilor sale cuprinde dialogul ortodox-catolic, teologia trinitariana si istoria bisericii primare. În prezent, Rodica Stoicoiu se concentreaza si asupra altor articole din domeniul teologic, de care se va folosi în editarea viitoarelor sale carti.
   Printre alte lucruri pe care mi le-a povestit despre tatal sau, Rodica Stoicoiu îsi aduce aminte cum, la înmormântarea lui, au luat cuvântul câtiva dintre participantii la funeralii, cunoscuti, prieteni sau fosti pacienti, adresând ultimul lor omagiu celui plecat în eternitate, într-un cadru marcat de sobrietate si respect. Au fost reliefate omenia, generozitatea si robustetea lui morala si mai ales faptul ca neîntrecutul chirurg a ajutat pe toata lumea: unora le-a gasit de lucru, altora, le-a împrumutat sau le-a daruit bani, fara a astepta sa-i fie restituiti, cum, pentru o parte dintre ei, a girat la banci, pentru a-si cumpara case. Toti au vorbit despre un om, despre un prieten, despre un profesionist care a trait o viata de generozitate tacita… 
     Singurul prieten pe care-l am este Mitica Sinu
    Pe Traian Stoicoiu si Mitica Sinu îi lega o prietenie frumoasa si veche, înca din tinerete, când alergau pe aceeasi pista… Doctorul Stoicoiu, fostul fotbalist care-l încuraja pe Mitica „sa lupte pentru suta de metri si sa devina campion, câstigase competitia cu profesia, ajunsese un medic de marca în Canada, avea o familie frumoasa si multi prieteni dragi în jur.
    Nea Mitica s-a întrecut pe sine, a învins capcanele exilului, a ignorat greutatile, s-a împlinit în plan familial, avea propriul sau hotel si o duzina de prieteni de calitate.
    Analizati în profunzime, cei doi au avut dintotdeauna cel putin o trasatura de caracter comuna: dragostea de oameni, care alaturi de generozitate, compasiune si demnitate, constituie principalele linii directoare ce marcheaza vietile lor. Dupa trecerea granitelor României, traseele urmate de cei doi prieteni sunt diferite, însa drumurile lor se intersecteaza – prima data la Paris, si apoi, în Canada.
   Timpul petrecut la Montreal a fost scurt, însa dupa stabilirea doctorului Stoicoiu la Calgary, Dumitru Sinu îl vizita destul de des. Tragea la casa familiei Stoicoiu si petreceau ore întregi povestind si depanând amintiri.
    Nea Mitica ramânea de multe ori fara niciun ban, era un împatimit jucator la bursa… Atunci îl suna pe Traian, dându-i de înteles ca situatia lui financiara nu era din cele mai bune si încercând sa-i spuna, pe ocolite, ca are nevoie de bani. Stoicoiu însa i-o reteza scurt: Spune de cât ai nevoie – 2.000, 3.000? – si-i oferea ajutorul. Traian Stoicoiu îl întelegea si-l ajuta, pentru ca tinea foarte mult la el si, în plus, avea si de unde.
    Se întâmplase ca Traian Stoicoiu sa fie prezent la o cina, alaturi de câteva familii de români. Comunitatea româneasca era destul de unita si românii nostri obisnuiau sa petreaca împreuna cu diverse ocazii. Vreo doi dintre cei prezenti au facut imprudenta sa-l bârfeasca pe nea Mitica… Atât i-a trebuit doctorului Stoicoiu: s-a ridicat imediat de la masa, si-a luat palaria si paltonul si a plecat spunându-le doar atât: Acum puteti vorbi de Mitica, dar în prezenta mea, nu!
    „Eu am aflat de acest incident de-abia peste câtiva ani. Nici n-am apucat sa-i multumesc, pentru ca Traian nu mai era…” – îsi aminteste Mitica Sinu.
   Români bogati din Calgary
    Doctorul Stoicoiu era unul dintre cei mai de vaza români din Calgary, în perioada aceea, alaturi de presedintele companiei Petrofina, inginerul Nitescu, nume marcant al petrochimiei mondiale si un recunoscut inventator.
    Dar vârfurile în materie de avere erau Printul Sutu, Negroponte si un moldovean, Mike Porojne.
    „Printul Sutu detinea în zona terenuri întinse si ferme renumite – îsi aminteste Mitica Sinu. Când treceai cu trenul prin acea zona, se anunta: Acum trecem prin domeniul Printului Sutu!”
    Foarte bogat era si un alt român din Calgary, Mike Porojne. Facuse bani multi, pentru ca madame Porojne avea un unchi care lucra la primarie. Cunoscând proiectele care erau în obiectivul administratiei locale, acest unchi sfatuieste familia Porojne sa cumpere terenuri în zonele de interes, unde urma sa se investeasca masiv si sa se construiasca edificii de interes guvernamental. Cum pretul de rascumparare a terenurilor sau imobilelor din zonele tinta, era mai mare decât pretul pietei, cei despagubiti câstigau în plus. Având informatia de la sursa, Porojne câstiga sume considerabile, pe care apoi le reinvesteste în tot felul de afaceri profitabile. „A ajuns sa detina un hotel pe care l-a vândut mai târziu cu opt milioane de dolari – îsi aminteste nea Mitica – dar nu s-a jenat sa-mi spuna: Mitica, în viata mea, eu n-am citit o carte”…
   Fiica lui Mike Porojne era casatorita cu baiatul unui preot din România. Mare comunist, popa! Când mergea în vizita, în tara, bogatasul canadian de origine româna era primit cu mare pompa, fiind invitat la receptii alaturi de oficialitatile locale, si bucurându-se de o atentie deosebita. Când revenea în Canada, fireste, nu avea ce vorbi de rau de comunisti, lui îi mersese bine în tara! Doctorul Stoicoiu purta adesea discutii contradictorii cu Porojne si nu ezita sa-i spuna despre comunism ca este cel mai diabolic sistem din câte-au fost vreodata si ca el, Porojne, habar nu are cine sunt comunistii…
    Comunistii si regimul lor draconic îl determinasera pe Traian Stoicoiu sa paraseasca România. A trait mai bine de o jumatate de veac departe de tara, printre straini, si nu s-a mai întors vreodata acasa… Poate ca ar fi facut-o daca s-ar mai fi întâlnit o data cu Brâncusi, asa, ca în anii tineretii, în parcul orasului Târgu Jiu…
     Doctorul Traian Stoicoiu si Brâncusi
    Oltean din Copacioasa Gorjului, cu tatal judecator, ani buni în slujba dreptatii la Tribunalul Judetean Romanati, Matei Stoicoiu, se întoarce în tinuturile natale imediat dupa nasterea fiului sau, Traian, cunoscutul chirurg de mai târziu, din Calgary.
    Nu se cunosc date certe despre ascensiunea profesionala a lui Matei Stoicoiu, stiu însa de la nepotul sau, Gregory, ca a fost un dascal renumit al Gorjului si el, si sotia sa, si ca la un moment dat a ajuns director de scoala. Am mai aflat de la Grgory ca se cunostea bine cu Constantin Brâncusi. Ca au fost sau nu colegi de scoala, asa cum au aparut unele informatii în presa româneasca, în anii trecuti, nu am aflat, însa ca relatia dintre cei doi era apropiata stiu din sursa directa si sigura. Matei Stoicoiu si Brâncusi au discutat mult pe marginea monumentelor sculptate de maestru, în timpul întâlnirilor lor.
    Gregory mi-a mai relatat ca si tatal sau a avut onoarea sa stea de vorba cu Brâncusi. Era student la Cluj pe vremea aceea si venise acasa, ocazie cu care, Matei Stoicoiu l-a prezentat ilustrului sculptor. Ceea ce Gregory mai stia de la tatal sau este faptul ca, în timpul întâlnirii cu Brâncusi, în parcul de la Târgu Jiu, Traian Stoicoiu aflase mai multe detalii despre renumitele monumente brâncusiene. Nu putea sa-mi precizeze daca Brâncusi le-a denumit Masa tacerii sau Masa apostolilor neamului, nici daca inegalabila Coloana a infinitului ar fi fost de fapt Coloana sacrificiului infinit, sau Poarta sarutului ar fi purtat denumirea de Monumentul întregirii neamului. Dar sigur este faptul ca aceste memorabile opere brâncusiene au fost comandate si executate în memoria eroilor neamului.
    Prin 1950, dupa ce a ajuns în Franta, Traian Stoicoiu a avut bucuria sa-l întâlneasca din nou pe Brâncusi, de data aceasta la Paris.
    Constantin Brâncusi a fost si va ramâne un simbol pentru sculptura româneasca, unic în felul lui, iar adevarul despre operele lui nu-l va sti nimeni, niciodata, decât autorul, si acest adevar s-a aflat doar în gândirea artistica si creativa a ilustrului sculptor.
    Traian Stoicoiu s-a stins din viata în anul 1999… Despre morti sa vorbim numai de bine! – spune o vorba veche româneasca –, dar nu acesta este motivul pentru care am prezentat în termeni elogiosii personalitatea lui Traian Stoicoiu. Ma gândeam la acea generatie de aur – as numi-o eu, fara sa exagerez –, care, ajungând în lumea libera, a dovedit inteligenta, ambitie, seriozitate, respect fata de munca, fata de sine si de semeni, lasând în urma lor realizari profesionale de exceptie si mândria ca au apartinut poporului român.

Octavian Curpas

EUGEN STEFANESCU – 26 de ani în Africa si doua saptamâni în cort cu GENERALUL GADDAFI!

Am fost doi învingatori… fiecare în felul lui” – a rostit George Cusa pe 8 aprilie 2011, la Curtea Brânconveneasca din Constanta, cu ocazia lansarii volumului Jurnal de pribegie, care surprinde în paginile sale o poveste de viata despre Eugen Stefanescu, prietenul sau din tinerete.

Inginer silvic, profesor universitar, reprezentant al Canadei la Organizatia Natiunilor Unite, expert FAO în cadrul ONU, iata ce se poate spune în cuvinte putine despre cariera lui Genu Stefanescu, cum îi spuneau prietenii.
Îti dau în primire toata averea mea strânsa de-a lungul celor 35 de ani pe cele trei continente, dintre care îmi va ramâne în suflet, fierbinte, Africa, acolo unde am învatat ca oamenii simpli sunt mai aproape de cele ceresti, mai buni si fara ascunzisuri” – i-a spus Stefanescu lui George Cusa în anul 2002, la resedinta sa din Marbella, Spania, când i-a smuls promisiunea de a scrie o carte bazata pe toate materialele si notitele ce i le încredinta atunci.
Astazi, când stau fata-n fata cu Dumitru Sinu, unul dintre prietenii de suflet ai lui Genu, derulam împreuna filmul vietii unui om, care dupa cum bine spunea cineva, a traversat Dunarea ca pe o granita între puscarie si libertate, spre a-si împlini destinul departe de tara.
Nea Mitica Sinu îmi prezinta frânturi din istoria vietii lui Genu, decupate cu puterea inimii din întregul ei, iata, într-un moment în care printr-o oarecare similitudine cu ceea ce se petrecuse în 2002 la vila din Marbella, acum, Domnia Sa împreuna cu mine, încercam în locuinta Sinu din Phoenix, Arizona, sa adunam piesele unui puzzle numit viata în exil si sa le asezam în pagini de carte…
Când Dumitru Sinu a trecut frontiera dintre Italia si Franta si s-a îndreptat cu amicii sai spre Paris, detinea o schita primita de la Vasile Târa – bistriteanul îndragostit de carte – si Eugen Stefanescu – „un inginer silvic român care studiase la Paris si pe care l-am întâlnit peste câtiva ani în Canada” – îmi spusese nea Mitica la una dintre întâlnirile noastre anterioare. Îl cunoscuse la sârbi.
Muncise cot la cot cu Eugen în timpul perioadei petrecute în lagarele iugoslave. Apoi, s-au revazut la Paris si ulterior, la Vancouver, în Canada. Atunci a avut ocazia sa petreaca mult timp în compania unui om cu o istorie interesanta, inteligent, cult, cu o ambitie de invidiat si cu un caracter puternic ancorat de realitatea traita mereu cu demnitate, si care în ciuda scolilor înalte absolvite, iubea compania si sinceritatea omului simplu, mai putin sofisticat.
De la Constanta… la Ogradina
La scurt timp dupa nasterea lui Eugen, la 2 februarie 1925, în familia învatatorilor Ion si Virginia Stefanescu, nevoia de cadre didactice în Dobrogea acelor vremuri a determinat tânara pereche sa se mute, de la Bârlad, în localitatea Nicolae Balcescu din judetul Constanta – era o criza acuta în învatamântul dobrogean, pentru ca în 1896, Scoala Normala din Constanta fusese desfiintata si erau comasati aici institutori din toata tara.
Termina cursurile scolii primare din localitate si apoi continua studiile la sectia umana a Liceului „Mircea cel Batrân” din Constanta. Aici se împrieteneste cu George Cusa, cel care asaza în pagini de carte („Jurnal de pribegie”) vietile lor paralele si timp de aproape 70 de ani prietenia lor învinge toate piedicile ridicate în calea ei de greutatile vremii sau de cei aproape 37 de ani în care cei doi nu se vad.
În anul 1948, Eugen porneste pe drumul pribegiei, parasind România, pe când prietenul sau gusta amarul detentiei în temnitele comuniste. Genu devine student al Facultatii de Silvicultura în anul 1944, iar George urmeaza cursurile Facultatii de Filosofie, ambele apartinând Universitatii bucurestene. Îndata ce Cusa este arestat de catre comunisti, el însusi membru activ al Partidului National Taranesc condus de Iuliu Maniu, Eugen Stefanescu împreuna cu doi dintre colegii sai, Tiberiu Ionescu si Sandu Ionescu – alt prieten al lui nea Mitica Sinu – parasesc tara, trecând Dunarea înot, în apropierea localitatii sârbe Ogradina si ajung în lagarele de munca si închisorile Iugoslaviei lui Tito. Era ziua de 20 octombrie 1948…
Sapte luni în Iugoslavia
Asa începe pentru Genu Stefanescu drumul pribegiei, plin de piedici si încercari, dar în fata carora nu s-a dat batut. Un traseu plin de umilinte, de temeri si incertitudini va marca puternic existenta lui si-a prietenilor sai pe timpul celor sapte luni petrecute la sârbi.
De la Tekia, unde sunt adusi de granicerii sârbi, ajunge la Kladova, unde îl cunoaste pe avocatul bucurestean Nichita Tomescu, cu care se va revedea în Canada. Apoi, refugiatii sunt transferati la închisoarea din Pancevo, locul de „triere” pentru lagarele de munca, si, în final, la Kovacica, unde se întâlnesc cu Tiberiu Cunia, care facea parte din grupul lor de studenti silvicultori, trecut la sârbi pe undeva prin Banat, de catre oamenii rezistentei anticomuniste.
Dupa doua saptamâni de asteptare si nesiguranta, o noua repartizare îi conduce spre minele de carbuni de la Banovici. O perioada grea vor traversa la Banovici, cu un regim draconic de munca, si nu numai atât. Aici sunt supusi în permanenta unor tehnici de tortura psihica, ce le va face viata un iad. Adesea, puteai auzi în rândul lagaristilor rostindu-se o fraza devenita obisnuinta: „Viata este scurta, numai suferinta pare sa o faca mai lunga”…
Fiecare zi care trecea aducea cu sine înasprirea conditiilor si cresterea nemultumirilor. Majoritatea refugiatilor îsi faceau planuri de evadare. Unii, mai curajosi, au reusit sa scape, în schimb cei care au fost prinsi, fie au ajuns în închisoarea de la Tuzla, fie au fost executati în fata celorlalti, spre a servi drept pilda de neurmat…
Spre sfârsitul lui ianuarie, sunt transferati la Zrenianin, unde sederea va dura pâna la 20 aprilie si va decurge cam în aceleasi conditii, ca la Banovici, cu aceleasi furibunde amenintari din partea sârbilor, dar si cu proteste finalizate cu pedepse cu închisoarea sau executia celor mai îndrazneti.
Apropierea de libertate avea sa se produca curând prin transferarea grupului din care faceau parte Genu Stefanescu, Mitica Sinu, Tiberiu Cunia si Tiberica Ionescu, la fabrica de caramizi de la Mala Bukovica, de unde, cu ajutorul suspect al unui lucrator din fabrica, reusesc sa evadeze si sa ajunga la Trieste, în Italia. Se sfârsise cumplita viata de lagarist în tara straina si de-abia de-aici încolo începea exilul!
Italia si visul francez
La Trieste viata lui Eugen Stefanescu si a ortacilor sai cunoaste o alta fata a strainatatii, erau liberi si tratamentul de care se bucurau din partea autoritatilor era civilizat, mult diferit de cel din temutele lagare sârbesti. Sederea la Trieste n-a fost de lunga durata, a constituit o perioada de relaxare si refacere psihica, absolut necesara pentru ceea ce avea sa urmeze în viata lor. Se aratasera zorii libertatii si cei trei studenti silvicultori – Genu Stefanescu, Tiberiu Cunia si Tiberiu Ionescu – începusera sa-si faca unele planuri. Sandu Ionescu ramasese la sârbi, repartizat în alta grupa de munca, dar se vor revedea la Paris.
La Trieste, în mintea lor se contureaza ideea de a ajunge în Franta, la Paris, pentru a continua studiile. Astfel, dupa parcurgerea unui traseu pe care deja îl cunoastem din relatarile lui nea Mitica si Tiberiu Cunia, cu un popas la Cinecitta, lânga Roma, si-apoi la Torino, tinerii trec granita italo-franceza.
Parisul îi întâmpina cu caminele Armatei Salvarii unde sunt gazduiti pentru început si beneficiaza de ajutorul organizatiei pariziene pentru refugiati, IRO – Internationale Refugiee Organisation. Aplica apoi pentru Scoala Forestiera de la Nancy, recunoscuta ca fiind una dintre cele mai bine cotate unitati de învatamânt superior de profil din Franta, si devin în acelasi an, studenti la silvicultura, cei doi ani de studiu efectuati anterior în România fiindu-le echivalati.
Student la Nancy, cu gândul la taigaua canadiana
Doi ani de „transpiratie” intelectuala au urmat pentru Genu si prietenii sai „forestieri”, pentru ca, dupa ce sunt acceptati la Nancy, trebuie sa aprofundeze limba franceza, ca sa poata deslusi tainele padurilor. Inteligenta si ambitia, seriozitatea si rigurozitatea îl ajuta pe Genu si, dupa o munca titanica de doi ani, reuseste sa acumuleze un bagaj substantial de cunostinte care-i vor folosi în cariera stralucita ce-l astepta. Diploma de absolvent al scolii forestiere franceze va fi în viitor „pasaportul pentru lumea de mâine” – asa o numeste Genu, într-o scrisoare adresata parintilor sai.
Decanul facultatii, domnul Oudin, care le acordase credit înca din primul an de studii, multumit ca nu îi înselasera asteptarile, se ofera sa-i ajute pe tinerii silvicultori români, demni de încrederea sa, si-i îndruma spre fostele colonii franceze. Dar curajosii români visau de multa vreme la padurile canadiene si fiindca limba franceza nu mai constituia o problema, se îndreapta spre zona franceza a Canadei, Quebec.
Tiberiu Ionescu a optat pentru Maroc, Sandu Ionescu a ramas în Franta, de unde a plecat mai târziu în Elvetia, dar silvicultura n-a profesat-o niciodata. Eugen Stefanescu si Tiberiu Cunia au traversat oceanul pentru a descoperi mirajul continentului nord-american, în Canada…
Parasea Franta care-l adoptase vremelnic, în care fusese sprijinit moral si material, unde se formase profesional, detinând în buzunar o diploma de absolvire a unei scoli renumite, cu care se mândreste Franta, profesorii si mai ales cei care au avut norocul s-o urmeze.
La scurt timp dupa ce s-au împlinit trei ani de când parasise România, la 31 octombrie 1951, Genu Stefanescu soseste în Canada, în portul Quebec, la bordul unui vas cu care traverseaza oceanul.
Buna dimineata, Canada!
De-aici va pleca spre Montreal, unde va începe o altfel de viata si-apoi mai departe, numai Dumnezeu stie pe unde… Peronul garii din Montreal i s-a parut neîncapator pentru ceata de tineri veseli care venisera sa-l întâmpine împreuna cu Emil Onaca, prietenul sau. Au petrecut pâna seara târziu, sarbatorind sosirea lui în Canada. Peste putin timp, va lua contact cu o alta lume si-i va spune fericit: „Buna dimineata, lume noua, a Canadei!” Va încerca sa stearga din jurnalul sufletului sau paginile purtând în ele calvarul zilelor si noptilor de pribeag, ce pareau atunci a se sfârsi…
Timp de doua luni, locuieste la prietenul sau Caraghiaur si la familia Cabba. Din 2 decembrie 1951, pâna în 12 august 1953, lucreaza în padurile canadiene în divizia Clova apartinând prestigioasei companii Canadian International Paper. Ca si prietenul si colegul Cunia, care lucra în aceeasi divizie dar la vreo suta de mile distanta, Genu începe de la munca de jos, ca ajutor de cubator, adica de masurator al stivelor de lemne taiate în padurile apartinând diviziei respective. Traia departe de lume, alaturi de taietorii de lemne, în baraci… Limba franceza vorbita de catre colegi nu-l avantaja, pentru ca visa sa ajunga pe coasta vestica, pe malul Pacificului, asa ca începe sa învete de unul singur engleza.
Profita de concediile platite sau neplatite vizitându-si prietenii la Montreal sau Toronto, cunoscând astfel o parte din tara uriasa în care îl trasesera funiile destinului. Petrecea cu inimoasa comunitate româneasca, care se straduia sa ramâna unita si sa pastreze comorile de suflet ce mai ramasesera intacte în viata din exil.
Urca o treapta profesionala, devenind masurator cu licenta, iar dupa un timp, în echipa cu Tiberiu Cunia, ajunge protector al padurilor, stând de veghe cu schimbul într-un turn din mijlocul nesfârsitelor paduri canadiene. Aceasta perioada de observatori ai padurii este pentru cei doi real prilej de relaxare si de pregatire temeinica pentru ceea ce va urma în vietile lor, în carierele lor, care de-abia, de-abia, începeau sa prinda contur.
La 10 septembrie 1953 se îndreapta spre Vancouver, pe coasta vestica a Canadei, scaldata de apele Pacificului.
British Columbia – un alt început?
Ajunge la Vancouver în 15 septembrie 1953 si locuieste pâna pe 6 iunie 1954 la familia Martin. Întâlnirile si petrecerile cu prieteni vechi ca Mitica Sinu, Cornel Popa, Victor Constantinescu sau cu mai noii sai amici Kamimura, Rene Dfleit sau Drew i-au ramas dragi amintiri.
Din 7 iunie 1954 este angajat B.C. Forest Service, la Kamloops, British Columbia, gratie profesorului H.W.Smith de la University British Columbia si lui Amund Gronner de la Kamloops.
Ultimii ani petrecuti în exil, marcati de duritatea lunilor traite în lagarele titoiste si de toate framântarile si neajunsurile de care a avut parte, i-au provocat un ulcer pe care nu-l descopera decât în Kamloops. Fortat de împrejurari, se interneaza o perioada în spital si se trateaza. Pierduse 52% din sânge fara sa-si dea seama, datorita ranii provocate de ulcer. Sub supravegherea unui colectiv medical de exceptie, a fost salvat printr-o minune, prin puterea biologica indescriptibila a restului de sânge. Se externeaza spre sfârsitul lunii august 1954 si îsi reia activitatea.
Se întoarce la munca si, datorita diagnosticului cu care se externase, va lucra mai mult în birou sau va face munci usoare, care sa-i protejeze sanatatea înca subreda. Se bucura de prezenta si grija prietenilor si încearca sa-si pastreze optimismul, continuând sa creada în realizarea viselor sale. Are alaturi prieteni dragi, se sprijina si se încurajeaza reciproc facând greutatile sa fie mai usor de depasit si viata mai frumoasa. Unul dintre cei care-i sunt alaturi si cu care leaga o prietenie frumoasa este Mitica Sinu.
  Întâlniri de suflet
Eugen Stefanescu era deja în Canada atunci când nea Mitica parasea Franta pentru a-si continua pribegia pe continentul nord-american. S-au revazut în Tara frunzei de artar, la Vancouver.
Atunci când se întâlnea cu Eugen Stefanescu, Dumitru Sinu se simtea în largul lui, pentru ca putea vorbi în tihna despre subiecte pe care nu le putea aborda cu oricine; la rândul sau, Genu cauta adesea compania lui Mitica, de care se legase de când îl cunoscuse.
Se vedeau mereu la o cafea povestita ore în sir un grup de prieteni din care erau nelipsiti monsieur Rosetti – fost ambasador al României în Elvetia, profesorul Ene, Victor Voinea si Titi Filip. Domnul Rosetti adora sa converseze în franceza cu Genu si cu nea Mitica, deoarece amândoi vorbeau cu usurinta limba lui Voltaire.
„Eugen era un tip calculat, educat si foarte stilat. Puteai vorbi cu el despre istoria României, a Frantei, despre marii scriitori sau orice alte subiecte delicate care implicau o cultura generala solida, de nu te mai saturai ascultându-l – îmi spune Dumitru Sinu. Influenta scolilor absolvite în Europa Occidentala, Franta în speta, se simtea din plin atât din punct de vedere al culturii, atitudinii, cât si din punct de vedere al cunostintelor profesionale ale absolventilor lor, lucru pe care îl recunoscuse, nu o data, si Cornel Popa, absolvent de facultate în Canada”.
Lui nea Mitica îi placeau mult dezbaterile pe marginea cartilor citite, care se desfasurau de multe ori la el acasa. „Îl invitasem pe Genu la o ciorba. A venit fara ezitare si, cum a intrat în casa, m-a întrebat: E gata ciorba, mai? – E acolo în oala, e gata imediat – i-am raspuns si profitând de timpul ce-l aveam la dispozitie, am si deschis subiectul despre scriitorii rusi, pentru ca el îi citise aproape pe toti”.
Uneori se contraziceau pentru ca Mitica Sinu, având o memorie vizuala fantastica si reusind sa scaneze pagina de pagina, culegea principalele informatii si în circa patru-cinci ore avea imaginea clara a tot ce cuprindea cartea respectiva. Eugen Stefanescu îi spunea contariat, ca o carte de genul acela nu se poate citi în mai putin de doua zile. Mitica venea cu argumentul si-i povestea cu usurinta cartea pe care tocmai o citise în ultimele ore… Si tare-i mai placea lui Stefanescu!
      Dor de Europa
La începutul lui octombrie, pe când se afla la verificari în Okanagana Valley, traieste un moment inedit: în acea zona, considerata a fi una dintre cele mai frumoase regiuni ale Canadei, întâlneste un tânar ciobanas, cu turma de mioare, care se tragea dintr-o familie de bucovineni. Aveau o ferma acolo, în localitatea numita Kelowna, din apropierea orasului si continuau traditiile si îndeletnicirile deprinse într-o Bucovina dupa care tânjeau… Genu avea o structura sufleteasca aparte, era un sensibil fara asemanare; parasise România într-un moment în care nu avea de ce sa regrete, însa dorul de parinti, de casa, de tara îl macina si-i stapânea adesea gândurile.
Îi era dor de Europa, unde reusise sa obtina o diploma de la o înalta scoala franceza si-acum, în celalalt colt de lume, muncea la fel ca un oarecare, ce nu avea nevoie nici de studii, si nici de diplome frantuzesti de la scoli prestigioase… Gândurile sale se îndreptau tot mai des spre Europa, pentru ca toate demersurile facute de el si de Tiberiu Cunia ramasesera fara finalitate. Asa ca, la sfârsit de martie 1955, lasa primavara canadiana sa-si plesneasca mugurii în voie si pleaca la New York, unde petrece, ca pe vremuri, alaturi de Emil Onaca, doua zile care, în compania acestuia, faceau cât cel putin doua saptamâni de vacanta. În acel moment însa New Yorkul însemna pentru el doar popasul scurt dinaintea traversarii Atlanticului spre „dragostea lui ranita”, cum îi spunea batrânei Europe…
Dupa zece zile de calatorie pe mare debarca la Barcelona în 16 aprilie 1955, traind alaturi de circa 100 de spanioli care parasisera patria lor cu 20 de ani în urma, în timpul Razboiului Civil, momente pline de emotie generata de revederea familiilor lor. Asista la tulburatorul spectacol din timpul debarcarii si da o raita prin Barcelona, iar apoi se îndreapta spre Franta, pe care o va revedea dupa patru ani…
Brat la brat cu amintirile – Paris si Nancy
Urmatoarele doua luni le-a petrecut la Paris. Genu Stefanescu ajunsese în „orasul luminilor” în ajunul Învierii. Dupa ce se instaleaza într-un hotel modest, se duce la biserica ortodoxa de pe strada Jean de Beauvais, unde putini îl mai recunosc, dar traieste emotia revederii cu prieteni si cunostinte vechi, cu care va petrece urmatoarele saptamâni la Paris.
Se revede cu Stoian Brailoiu, cunoscut în cercurile românesti din Paris cu numele de nea Braila, care, urmând sa plece în vacanta, îi ofera pentru o luna camera sa. Un suflet de aur avea acest om ceva mai în vârsta decât Genu si nea Mitica si nu scapa niciun prilej de a face bine celor din jur.
Au petrecut de Sfintele Pasti, dar si de 1 mai al acelui an, 1955, într-o atmosfera pur româneasca: ce petreceri cu bataie lunga si amintiri de neuitat! A urmat un scurt turneu în sud, împreuna cu câtiva prieteni, dar pe 8 mai se întorc la Paris, pentru a participa la funeraliile lui George Enescu din data de 9 mai 1955, la cimitirul Père-Lachaise.
Îsi propusese sa faca o vizita la Nancy, acolo unde deslusise pret de doi ani tainele padurilor si ale limbii franceze în acelasi timp, iar apoi urma sa ajunga în Elvetia, la Sandu Ionescu si la Tiberica Ionescu, în Maroc. Un program încarcat, dar si stresant datorita formalitatilor ce trebuiau facute pentru vizitele în Elvetia si Maroc, unde avea nevoie de viza.
Pe data de 9 iunie 1955, era cu toate actele în regula. Pregatit pentru un voiaj lung, a doua zi ia trenul spre Nancy si face un popas pentru câteva ore în orasul studentiei sale. Revede locuri care-i trezesc amintiri si parcurge pe jos traseele de altadata, pe unde cu sase ani în urma facuse primii pasi spre o scoala de prestigiu… Ravasit de aducerile-aminte, refacând trasee preferate în cei doi ani de sedere la Nancy, petrece câteva ore în compania gândurilor si imaginilor unui trecut nu prea îndepartat, apoi se îndreapta spre gara, pentru ca drumul sau continua spre Elvetia, unde-l asteapta Sandu Ionescu.
În „Tara cantoanelor” cu Sandu Ionescu
De la Nancy ajunge la Basel cu Orient-Expres-ul si, de-acolo, cu rapidul pâna la Zurich. De-aici, ia un tren local pâna la Will, statia-n care trebuia sa-l astepte Sandu. Trece rapid de emotiille cautarilor în necunoscut, pentru ca prietenul sau nu-l asteptase, dar doamna Irma, sotia lui, era prezenta si l-a identificat automat.
Un catun cu câteva case, printre care si cea lui Sandu, adunat între coline înverzite te facea sa te simti curat si liber, sa uiti de toate neplacerile vietii si sa te bucuri de frumusetea si linstea locului.
Întâlnirea din seara aceea cu prietenul sau i-a adus bucurie, desi Sandu se confrunta cu destul de multe probleme. Se nascuse Dan, unul dintre copii, un baietel deosebit de frumos, devenit un fel liant între Sandu si familia Irmei, care-l acceptase cu destul de mare greutate.
Dupa trei zile petrecute într-un cadru deosebit, cu vizite la parintii Irmei si cu multe ore de vorbit româneste – asa cum fusese vrerea lui Sandu -, Genu îsi ia ramas bun de la familia Ionescu si se pleaca spre Marsilia, de unde va lua avionul spre Rabat. Marocul si Tiberica Ionescu îl asteptau!
Maroc – o luna de singuratati unite
Întâmpinat de acelasi Tiberiu Ionescu de care se despartise cu patru ani în urma, în plus doar cu câtiva ghiocei rasariti timid la tâmple, Genu Stefanescu petrece 30 de zile în Marocul devenit tara de adoptie pentru târgovisteanul ramas acelasi de când s-a nascut, consemneaza Genu în jurnalul sau.
Razvratit, ca întotdeauna, Tiberiu Ionescu îsi uimeste vechiul prieten cu mai noua sa pasiune pentru politica marocana. Îl sfatuieste prieteneste sa pastreze echidistanta fata de zona politicului, care s-ar putea sa aiba influente nefaste asupra carierei.
Luna petrecuta împreuna într-un periplu prin orasele marocane Casablanca, Rabat, Agadîr, Fes sau Marakesh, sau pe plajele însorite scaldate de apele mediterano-atlantice, prin muntii Atlas, sau printre ruinele vechilor si misterioaselor asezari a constituit pentru cei doi prieteni o relaxare adevarata. Genu avusese parte de zile minunate, petrecute în prezenta unui popor primitor. Era stapânit de o stare de liniste ce n-o mai simtise de foarte multa vreme, iar amintirea lor îl va îndemna sa revina în mijlocul unei lumi necunoscute pâna atunci, dar care l-a fermecat.
La data de 20 iulie a aceluiasi an 1955, Eugen Stefanescu paraseste Marocul mergând spre Tanger. Peste doua zile paraseste continentul african la bordul vasului Virgen de Africa, ce-l va debarca în însorita Spanie, la Algeciras.
În Spania vocile istoriei razbat prin sufletele românilor
Intentia lui Genu Stefanescu era sa ramâna doar câteva zile în Spania si-apoi sa revina în America. Pleaca din Algeciras, spre Madrid, traversând cu trenul Andaluzia cea plina de farmec si pitoresc, trecând prin Toledo, orasul a carui istorie zbuciumata razbatea prin toti porii lui spre sufletul vizitatorului, lasa în urma apoi Alcazarul, ca ,dupa 19 ore de drum, sa ajunga în gara madrilena. Madridul îi rezerva surprize placute, pentru ca aici cunoaste o comunitate româneasca de elita, atipica, de care se va simti atasat toata viata.
Citea ori de câte ori îi cadea în mâna, gazeta Carpatii, al carei redactor era Traian Popescu. Avea ocazia sa-l întâlneasca acum la Madrid si programeaza o întâlnire cu Domnia Sa. Întâlnirea s-a derulat sub auspiciile respectului si apropierii sufletesti iar Genu a aflat multe lucruri interesante despre comunitatea româneasca din Madrid. A stat câteva ceasuri în casa unei familii de care s-a despartit ca si cum s-ar fi cunoscut de-o viata.
Împreuna cu Traian Popescu si Nicolae Croitoru, tulcean de origine, sosit de curând din Brazilia unde lucrase vreo trei ani prin jungla Amazoanelor, Genu Stefanescu ajunge într-un loc cu o puternica rezonanta istorica, Majadahonda, la o distanta de circa 20 de kilometri de Madrid. Aici, doi dintre legionarii români care-au luptat alaturi de Franco împotriva brigazilor comuniste au fost împuscati. Ion Mota si Vasile Marin faceau parte dintr-un grup de opt tineri, legionari de-ai lui Codreanu, care venisera în Spania framântarilor de-atunci sa lupte pentru dreptate si libertate. Cei doi comandanti venisera sa sprijine voluntar trupele generalului Franco, aflate în conflict cu brigazile comuniste. Presa timpului a descris oribilele executii ale preotilor catolici si darâmarea bisericilor de catre luptatorii comunisti, ceea ce a condus la formarea în România a unei echipe de opt fruntasi legionari decisi sa lupte în Spania pentru o Europa unita sub crestinism. Restul de sase membri supravietuitori ai echipei au fost rechemati în tara dupa moartea lui Mota si Marin. Comandantul Garzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, nu-si mai permitea sa riste pierderea conducatorilor legiunii pe frontul spaniol.
As dori sa fac aici o paranteza si sa precizez ca peste câtiva ani, mai exact în 1970, în prezenta comandantului Miscarii Legionare Horia Sima, a avut loc la Majadahonda comemorarea tragicelor evenimente din anul 1937. Cu aceasta ocazie s-a descoperit placa comemorativa de pe monumentul ridicat în cinstea martirilor Ion Mota si Vasile Marin, construit pe baza unui proiect cofinantat de catre Guvernul spaniol, în colaborare cu legionarii aflati în exil.
Tot la Majadahonda, Genu Stefanescu viziteaza „Capella Codreano”, un loc de-nchinaciune, care poarta numele cunoscutului capitan al legionarilor, unde oamenii locului spun ca îsi faceau rugaciunile tinerii români. Tot în acea zona, în noiembrie 1954 s-au pus bazele unui asezamânt cultural care poarta numele de „Caminul Mota-Marin”, unde vor fi gazduiti tinerii români ce urmeaza a studia în Spania.
Duminica ce a urmat a fost pentru Eugen Stefanescu duminica surprizelor, pentru ca în onoarea lui, fostul consul al Spaniei la Bucuresti, Beneyto-Marty, casatorit cu o bucuresteanca da o receptie la el acasa. Cunoaste aici alti români de marca ai diasporei spaniole, printre care pe Georgel Demetrescu, pe sotia lui Pamfil Seicaru, marele jurnalist si director al ziarului „Curentul”, un oponent înversunat al comunismului, care a plecat din tara înainte de 23 august 1944, cu acordul maresalului Antonescu. A doua zi îl viziteaza pe ilustrul jurnalist, petrecând câteva ore bune în compania lui. Pamfil Seicaru era imobilizat, ca urmare a unui grav accident de masina…
Cu doua zile înainte de a parasi Madridul, are ocazia sa vada o ferma-minune apartinând unui inginer agronom român, ferma Soriciu, care redase agriculturii hectare întregi de pamânt arid, condus de noii sai prieteni de la Madrid.
Pe 8 august 1955, paraseste Madridul mai bogat sufleteste si cu câtiva prieteni minunati în plus, si revine la Paris, de unde va pleca în curând spre America.
Poveste din Vancouver – intersectia cu moartea
Dupa patru luni de sedere în Europa, Genu Stefanescu revine pe continentul nord-american. La New York îl astepta acelasi prieten, Emil Onaca. Sta câteva zile în marea metropola americana si încearca diverse variante pentru a obtine o bursa la una din universitatile americane. Dezamagit, obosit, fara bani si fara a se întrevedea vreo posibilitate de continuare a studiilor postuniversitare, se întoarce la Montreal, unde sta câteva zile la prietenul si colegul sau Tiberiu Cunia. Apoi se întoarce la Vancouver unde este asteptat si gazduit de acelasi bun prieten, Dumitru Sinu.
Un eveniment nefericit se petrece în viata tânarului framântat de probleme. Pe fondul unei afectiuni mai vechi si a nemultumirilor provocate de nereusitele sale, lipsa unui loc de munca, imposibilitatea continuarii studiilor si altele stiute sau nestiute, face o criza puternica de ulcer si ajunge de urgenta în spital. Singura solutie fiind operatia, cel care este alaturi de el si care semneaza pentru acceptarea operatiei este tot nea Mitica Sinu. Devenise îngerul pazitor al vechiului sau prieten si îi este alaturi în momente tragice, în care Genu nu mai nutrea speranta de a supravietui. O echipa de medici bravi, sufletisti, reusesc sa-i salveze viata si sa-i redea tânarului inginer român speranta.
Dupa o internare de aproape o luna de zile, Genu Stefanescu revine „acasa”, pentru o perioada de convalescenta si refacere. Ramasese cu o treime din stomac si fara o portiune din intestin. Studiaza si scrie în acest interval. Primeste o multime de scrisori si încurajari din partea prietenilor sai de peste tot. Spre sfârsitul lui octombrie 1955, îsi reia activitatea la British Columbia Forest Service, cu o echipa de la Sechelt si viata sa pare sa revina la normalitate. Craciunul acelui an îl petrece alaturi de familia Martin. Va continua sa munceasca aici pâna în 1959, când un vis mai vechi prinde contur: continuarea studiilor postuniversitare.
Visul de la Berkley finalizat în Africa
Între 1959-1961, face masteratul în stiinte forestiere, studiind si muncind în acelasi timp la Universitatea Berkley, California, SUA. Face parte din echipa de cercetatori în domeniul silvic din cadrul California Station Berkley, si preda cursuri de specialitate la Scoala forestiera.
Viata lui Eugen Stefanescu se îndreapta încet, încet spre împlinire: se casatorise, în 1958 aparuse primul copil, o fetita pe care o chema Mariana. În plan profesional, straduinta si munca sa intelectuala da roade si dobândeste titlurile universitare multrâvnite.
Munceste, persevereaza, crede în fortele sale, îsi ia si doctoratul, ajunge profesor universitar, devine reprezentant al Canadei la Organizatia Natiunilor Unite si expert FAO, în cadrul aceleiasi organizatii, însumând în final 38 de ani de activitate profesionala pe diferite meridiane ale lumii.
În apogeul carierei sale, în cadrul FAO, ocupa functia de Director international pentru proiecte de dezvoltare. Functionar superior si Consilier tehnic principal. Odata cu plecarea sa la Roma, unde era sediul central al FAO, cariera sa va fi în permanenta ascensiune. Urma sa petreaca 26 de ani în Africa…
26 de ani în Africa
Spectacolul continentului negru va fi fascinant pentru Eugen Stefanescu. Aici are parte de o viata pusa în slujba binelui pentru cei din jur, o viata în care reuseste sa dezlege tainele sufletului omului simplu, în care-i întelege zbaterile si lupta pentru evolutia si prosperitatea lui. Experiente de neuitat va avea într-o lume diferita de cea în care traise si unde-si gaseste acel crâmpei de liniste dupa care sufletul sau tânjea de mult…
Zece ani petrece în Maroc, lucrând în cadrul Institutului National de Cercetari Agronomice din Rabat, ca specialist în domeniul fitoecologiei, în care îsi luase doctoratul. Preda la diferite facultati de profil din Maroc si are o bogata activitate de cercetare stiintifica.
Ca expert FAO în cadrul Natiunilor Unite, va lucra înca timp îndelungat în Africa. Cu toate inconvenientele si greutatile întâmpinate, adora munca sa pe continentul african si râmâne aici timp de 26 de ani, cu mici pauze pentru concedii si deplasari la Roma, la sediul FAO, unde se încheiau contractele, sau în misiuni scurte, unde este trimis de institutia pentru care lucra.
Dupa zece ani petrecuti în Maroc, între anii 1961 si 1971, Genu Stefanescu va fi trimis pentru urmatorii doi ani în Tanzania, unde conduce importante proiecte de dezvoltare în domeniul agriculturii si domeniilor conexe. Nu va uita niciodata perioada tanzaniana, pentru ca aici are o experienta unica: ascensiunea pe Kilimanjaro. O neglijenta care-l putea costa pierderea vederii, din fericire nu are urmari: nu stie sa-si protejeze ochii cu ochelari speciali si, ajungând în vârf, din cauza luminii foarte puternice, la intrarea în adapost nu mai vede nimic si are dureri îngrozitoare timp de cinci zile. Norocul îi surâde însa si, treptat, îsi recapata vederea. Se pare ca Eugen Stefanescu a fost românul care a escaladat pentru prima data masivul Kilimanjaro.
Anul 1973 îl duce spre Nigeria, unde ramâne doar un an, ca expert în amenajari de drumuri si dezvoltarea de resurse pastorale si ape minerale.
Îl fascineaza locurile si oamenii, cu specificitatea lor, absolut în toate regiunile africane în care a lucrat. În însemnarile sale despre Africa, el spune ca aici a gasit ceva din linistea sufletului, între oamenii acestia obiditi, dar înca rabdatori, cu grumazul în juguri grele, împacati oarecum cu soarta…
Revine în Maroc în perioada 1974-1976, unde parca viata nu era aceeasi pe care o lasase în urma cu trei ani, iar apoi continua periplul african si merge în Libia generalului Gaddafi, pentru urmatorii doi ani. Aici are ocazia sa-l cunoasca pe presedintele Gaddafi si, în misiunea sa de expert ecologist de pasuni, ca dezvoltator al regiunilor neagricole, timp de doua saptamâni, are ocazia sa stea în compania presedintelui Gaddafi si sa locuiasca în acelasi cort. Într-o seara, generalul l-a surprins cu o întrebare: Stefanescule, am înteles din discutiile avute si din atitudinea ta ca esti din România. Da? Vad ca sustii România, dar nu esti reprezentantul ei aici, la noi. De ce? Nu cumva esti în relatii proaste cu prietenul meu, Ceausescu? Genu i-a explicat pe ocolite situatia, fara sa-si decline orientarea anticomunista, dar punctând aspecte care generalului nu i-au scapat: Stefanescule, vad ca esti în tema cu politica. Oare sa ma însel în legatura cu prietenul meu, Ceausescu? Vom vedea pe parcurs! Acum te rog sa te ocupi de pasuni, de arbusti, de ce stii tu, dar sa-mi faci o gradina din acest desert!
În Mozambic, lucreaza în perioada 1979-1982, ca sef de grup si expert FAO, ecologist, dupa care, timp de cinci ani, este Director international de proiecte, Conslier tehnic principal si Expert agro-silvo-pastoral în Guineea. Recunoasterea activitatii sale deosebite în aceasta tara a venit sub forma unui Document de satisfactie si multumiri din partea guvernului acestei tari si prin decret prezidential semnat de generalul Lussana Conte; o mare regiune reîmpadurita prin proiectul condus de el primeste denumirea Domeniul EUGENE STEFANESCU.
Asa s-a încheiat activitatea inginerului român, ca expert FAO, pentru ca dupa misiunea mozambicana se va pensiona.
În perioada în care sta departe de Canada si lucreaza în Africa, Genu cumpara o vila în Spania, care-i va fi loc de refugiu si oaza de liniste, în Andaluzia, la Marbella, pe malul Mediteranei. Aici îsi aduna, unul câte unul, gândurile, îsi orânduieste si îsi pastreaza cu sfintenie amintirile, privind adeseori cu nostalgie îndepartata zare, în care se ascund tainele unei vieti petrecute pe un continent numit Africa…
Labirintul familiei
Majoritatea prietenilor români necasatoriti ai lui Dumitru Sinu îsi luasera neveste canadience, doar Titi Filip se orientase spre frumoasa lui grecoaica.
Eugen Stefanescu se casatorise cu o sârboaica, originara din Banatul Sârbesc, inteligenta, ce studiase la o universitate din România si care vorbea perfect franceza, engleza, germana, sârba si româna. „Avea o voce frumoasa si cânta în corul unei biserici din Montreal” – îsi aminteste nea Mitica.
Cu o atractie deosebita spre stralucirea banului, Zâna – pentru ca asa se numeste doamna Stefanescu –, dorea ca Eugen sa faca multi bani, se agita, se consuma si-l impulsiona mereu pentru a câstiga cât mai mult. Probabil ca asa a ajuns sa stea o perioada destul de însemnata, 26 de ani, în Africa. „Eugen era mult mai molcom, mai calm, mai relaxat” – îmi spune zâmbind nea Mitica.
Doi copii au avut Zâna si Eugen: o fata, pe nume Mariana si pe Paul, un copil deosebit si foarte atasat de tatal sau. Cu el mergea Genu la vila pe care o avea familia la Marbella, în Spania. Mariana si mama ei nu erau încântate de resedinta spaniola, fapt pentru care, dupa moartea sotului sau, Zâna o vinde.
Mariana, fiica lui Eugen, acum în vârsta de 53 de ani, a fost îndrumata de mama sa sa faca medicina. A ascultat-o, urmând cursurile facultatii de profil în România, la Facultatea de Medicina si Faramacie din Cluj, dar la întoarcere i-a spus mamei sale ca, desi este licentiata…, nu va profesa niciodata meseria de medic.
Dar, cum de cele mai multe ori, necazurile nu se sfiesc sa apara, ca un blestem al sortii, un eveniment cutremurator afecteaza pentru totdeauna linistea si multumirea familiei Stefanescu…
Tragedia familiei Stefanescu – Când esti nevoit sa-ti îngropi propriul copil…
Din nefericire, în a doua zi de Craciun a anului 1988, armonia si linistea familiei Stefanescu se zguduie din temelii: un accident stupid produs pe pârtia de schi din Saint Sauveur des Monts îl smulge pe Paul, de numai 23 de ani, de lânga cei dragi… Doar cu câteva ore înainte, Paul se despartise de ai sai în casa familiei Bumbaru, unde petreceau alaturi de prieteni Sfintele Sarbatori ale Craciunului, într-un mod putin mai ciudat decât de alte dati, presimtind parca faptul ca nu-i va mai vedea niciodata pe cei dragi…
Vestea nenorocirii a venit ca o lovitura de trasnet asupra familiei Stefanescu. „Radu Bumbaru l-a dus pe Genu de la Montreal la locul accidentului – ma lamureste nea Mitica – a fost cel mai cumplit drum pe care l-a parcurs vreodata, pentru ca Genu era atât de marcat de disparitia prematura a lui Paul, încât plângea si-i vorbea copilului sau pe tot parcursul drumului spre pârtia ucigasa…”
Orice încercare de salvare a tânarului Stefanescu a fost zadarnica: în timpul accidentului, creierul lui Paul fusese zdrobit complet. Doar aparatele l-au mai tinut în viata pâna la sosirea parintelui sau la spitalul din Saint Sauveur. A fost transportat de urgenta la spitalul din Montreal, conectat la aparatele care-l tineau înca artificial în viata. Cu toate eforturile medicilor de-aici, inima lui Paul Stefanescu a încetat sa mai bata, plecând spre locurile linistii vesnice si lasând în urma o mare de întristare si durere…
Cea mai trista înmormântare din comunitatea româneasca a acelor vremuri a fost cea a lui Paul Stefanescu. Parintele Popescu a oficiat o slujba care a ramas mult timp dupa aceea în memoria celor prezenti, alaturi de imaginea îndragitului tânar. Toata suflarea româneasca din Montreal era în doliu, pe fetele lor se citea durerea si compasiunea pentru o familie iubita si respectata de toti.
Nimic n-a mai fost la fel în existenta lui Genu dupa tragica disparitie a fiului sau. În sufletul celor dragi a ramas un gol imens pe care nimic si nimeni nu l-a putut umple vreodata. Dintre ei plecase un înger, un tânar frumos si inteligent care peste putin timp, la 15 aprilie 1989, urma sa intre în posesia diplomei universitare…
M-a impresionat în mod deosebit o scrisoare pe care Dumitru Sinu o primeste de la Genu, la o luna dupa pierderea lui Paul… Oricât ai fi de tare, la citirea ei este imposibil sa nu-ti curga macar câteva lacrimi:
Montreal, 29 ianuarie 1989
Dragii nostri,
Cu o profunda durere în suflet va anuntam plecarea din sânul familiei noastre a celui care a fost PAUL STEFANESCU, 23 de ani, scumpul si unicul nostru fiu. El ne-a parasit pentru totdeauna, trecând pragul vesniciei într-o lume mai buna si mai dreapta, «acolo unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viata fara de sfârsit»…
În seara zilei de 26 decembrie 1988 – a doua zi de Craciun –, la ora sapte, Paul si-a dat sufletul la Statiunea Turistica de schi,Saint Sauveur des Monts, la o distanta de 50 km de Montreal. În dupa-amiaza acelei zile ne aflam cu totii în casa familiei prietenului nostru, Radu Bumbaru, care are trei copii cu care Paul era demult legat ca prieten, traind zilnic în mijlocul lor. Era ora trei dupa-amiaza si copiii îsi pregateau schiurile sa plece pe munte. Era sarbatoarea Craciunului. Eu si cu Radu ne pregateam sa mergem la Titi Filip, bun si vechi prieten din Vancouver, care ne invitase sa bem un paharel de «vinelo» preparat din strugurii lui din curte. Se apropia momentul plecarii, 15.30 si Paul, ca de obicei, cu bun simt, a venit sa-si ia ramas bun si sa-mi ureze „petrecere frumoasa”. M-a strâns puternic în brate, parca mai mult ca altadata, pâna ce fluxul sentimentelor se încrucisara cu afectiune reciproca. Voiam sa ma desfac din bratele lui, dar Paul nu ma lasa. Strângându-ma parca mai tare, si-a pus obrazul lânga al meu si mi-a spus simplu: «Au revoir, Papa!» Emotionat, l-am întrebat: Paulica, spune, când te întorci acasa? Veniti în aceasta seara? S-a uitat oarecum încurcat, apoi catre colegii lui care îl asteptau, si mi-a spus: «Tata, nu stiu când. Nu depinde de mine!….» Bine, bine, daca nu veniti în noaptea asta înseamna ca veniti dimineata, nu? Mi-a raspuns însa Doru: «S-ar putea sa petrecem în aceasta noapte la Alain, ca si noaptea trecuta, el are o cabana la 15 minute de Saint Sauveur. E posibil sa venim chiar în aceasta seara!»
Paul din nou s-a uitat ciudat spre mine, m-a strâns în brate, avertizându-ma parca pentru nedumerirea mea, spunând: «Bye, bye, mon Papa!» I-am facut semn de adio cu mâna, privind în ochii lui ce ma urmareau. Atunci am simtit o tristete profunda uitându-ma la toti trei, la tineretea lor. Nu stiu de ce m-am gândit la tineretea lor!
Seara, pe la opt, m-am întors acasa, m-am dezbracat de hainele iernii si am intrat în bucatarie sa ciupesc ceva din bunatatile Craciunului, când am auzit telefonul zbârnâind ca niciodata. De la capatul firului am auzit: «Aici e Stanley de la Saint Jerome, Paul a avut un accident grav la Saint Sauver si acum este aici, în spital, inconstient!» Am fost… parca electrocutat si am tipat: Ce spui tu Stanley, Paul al meu, Paul al nostru e grav ranit ? dupa care am strigat spre Zâna care statea în pat: Mami, mami, Paul al nostru a avut accident grav si este în Spitalul Saint Jerome! Zâna tipa îngrozita: «Ce spui tu de Paul… grav, spital? Lasa, Dumnezeu e cu noi! Du-te îndata la Radu si plecati cu masina la spital!»
Am plecat valvârtej, ca un nebun, îmbracat sumar pe un ger si vânt siberian, cumplit, la Radu, cu care am pornit pe un traseu de 50 km, dificil din cauza zapezii si a vântului puternic. Ma oboseau luminile masinilor ce veneau din fata si ma apasau gândurile funeste… Am început sa-l chem plângând pe copilul meu: Paulica scump si drag, nu ne parasi! Vino acasa, nu ne lasa singuri! Oh, Dumnezeule, nu ne lovi, nu-l lua pe Paulica! Presimteam sfârsitul, iar Radu încerca sa ma calmeze: «Genule, nu te alarma, poate e ranit si orice ranit se poate reface, se vindeca. Paul este tânar, sanatos si puternic, rezistent.»
Când am ajuns la spital, Paul era întins pe un pat mobil de operatie cu aparatele de întretinere artificiala. Lânga el, doctorii si Stanley, prietenul lui si martor la accident, care plângea, plângea necontenit, îmbratisându-ma. «Paul ne paraseste, Paul va….» M-am apropiat cu teama de corpul lui acoperit de un giulgiu alb pâna la piept. Dormea frumos si dulce… Respira… gratie aparatelor, iar inima batea la fel. I-am sarutat ochii închisi si fruntea lui tot asa de frumoasa, senina si calda si am început, printre hohote potolite sa îngân, asa disperat cum eram: Scumpul nostru Paulica, nu ne lasa, nu ne parasi, vino la tine acasa, te vom însanatosi! I-am luat mâna dreapta, înca fierbinte, degetele unul câte unul, sarutându-le stând în genunchi. M-am ridicat si am pus urechea în dreptul inimii, i-am sarutat parul cârliontat. Dar i-am remarcat capul lui frumos, frumos, usor tumefiat, si cicatricele din partea dreapta, lânga ochi si pe obraz, închise de doctori. Plângeam, pentru ca nu-mi venea sa cred ochilor. Ma simteam un spectator în fata unui ecran strain… Doamne, ce spectacol!!!
Au venit docorii si mi-au spus ca trebuie transportat de urgenta la Spitalul din Montreal, sectia neurologie, deoarce cazul este foarte grav si este nevoie de specialisti. A fost asezat într-o ambulanta în urma careia ne-am încolonat si noi. Din sala de asteptare a Spitalului General din orasul nostru i-am telefonat Zânei sa se roage pâna ni se va da sentinta medicala. Fusesem avertizati de medic ca sunt sanse minime de supravietuire, creierul fiind zdrobit, dar «sa mai asteptam si concluzia medicilor operatori, poate vor gasi o parte intacta, capabila sa mai raspunda», a încheiat interlocutorul nostru. Dupa câteva momente, doctorul m-a luat de brat de lânga Radu si am intrat într-o sala unde urma sa-mi comunice starea de fapt în care era Paul… Plângeam în hohote si îl chemam pe Paulica sa-mi raspunda. Nu puteam sa stau jos, cum ma ruga medicul… Ieseam afara, umblam ca un bezmetic prin saloanele pline de lumea care îsi astepta alte verdicte si reveneam la locul ce mi se parea sufocant…
Asteptarea a fost lunga si chinuitoare, pâna când, în jurul orei 11 din noapte, a venit medicul specialist, un tânar de 40-45 de ani, care s-a asezat pe sofa lânga mine si mi-a spus: «,Îmi pare nespus de rau sa va anunt ca nu mai este nicio speranta. Am încercat imposibilul, absolut tot ce se putea face, dar creierul nu mai raspunde. Paul este mort».
Când am auzit aceste cuvinte, mi s-a taiat respiratia. Am crezut ca se prabuseste cerul peste mine si am ridicat instinctiv ochii spre nevazutul cer si am început: Doamne, cum este posibil? Paul nu poate muri si nu este mort! Nu pot sa cred ca Paul… N-am putut sa mai pronunt cuvântul… Apoi, disperat, mi-am aruncat privirea spre medic: Doctore, trebuie sa încercati sa-l salvati. Va rog, va implor sa faceti tot posibilul, sa chemati cei mai mari specialisti, caci am posibilitati! Va implor, încercati, doctore! Dar am primit un raspuns crud: «Nu se poate face nimic! Creierul este distrus complet. PAUL ESTE MORT!» Cu hohote, în disperare, am mai încercat: Doctore draga, stiinta de azi este de partea omului, mai încercati! Si din nou doctorul: «În asemenea cazuri stiinta nu este capabila si nu poate face nimic, este limitata în cazul de fata. Nu poate fi niciun miracol. Paul este definitiv mort în acest moment!» Iar eu am încremenit. N-am mai spus nimic. Mi-am pus caciula pe care o cumparasem din Constanta vara trecuta cu Strahi si am iesit clatinându-ma afara pe coridor, unde ma asteptau Radu si Stanley. Au înteles totul! Ne-am îmbratisat toti trei plângând în hohote si l-am rugat pe Radu sa-mi gaseasca un telefon prin salile spitalului s-o anunt pe Zâna. La capatul firului am auzit vocea înabusita a Zânei: «Papa! Deci PAUL ESTE MORT? Ce putem face! Asa a vrut Dumnezeu! Sarmanul Paulica cel scump… cum ne-a parasit ! Venim,venim!»
………………………………………………………………………………………
În seara zilei de 27 decembrie, corpul lui Paul a fost trimis de Spital la o casa funerara, pentru a fi pregatit de înhumare, operatie efectuata în ziua urmatoare. Iar dupa amiaza aceleasi zile sicriul deschis si împodobit cu flori a fost depus la „Chapelle ardante” a casei de pompe funebre, unde lumea putea sa treaca si sa-si lase floarea si lacrima la despartirea de cel ce le-a fost drag. Erau asezate atunci patru sicrie – Pietro Pellegrino, Paul Stefanescu, Michel Hanna si Albert Convey.
Zâna a stat permanent în genunchi la capul lui, citind din cartile de rugaciuni. La rugamintea ei si a unor prieteni, sicriul a fost închis, fiindca Paul nu mai semana cu el si trebuia pastrata imaginea celui ce a fost. Salonul mortuar se umpluse de tineri si tinere care se rugau si plângeau fara încetare. Flori si coroane nesfârsite. Au ramas multi peste noapte lânga sicriul celui ce era gata sa treaca frontiera dintre cele doua lumi a doua zi, Paul, cel caruia cei ce l-au iubit nespus de mult i-au trimis scrisori, flori sau au depus bani în numele lui la diferite institute sociale de cercetari medicale, la institute de sadire a arborilor care sa-i poarte numele lui în Tara Sfânta. Unii au compus poeme care au fost prinse de coroanele cu flori din diferite zone, alaturi de telegrame, de multele scrisori sosite din Europa, Africa, America, pe unde umblase el si îsi facuse numerosi prieteni, prietene…
Joi, 29 decembrie, dimineata, la ora 10.00, ne-am prezentat la Pompe Funebre, de unde am pornit cu dubita neagra urmata de zeci de masini spre Biserica româneasca „Buna Vestire”, pentru slujba. Lacasul era arhiplin de lume, care a ascultat plângând slujba superba a parintelui Popescu, ce abia putea sa cânte din cauza plânsului, iar predica dânsului a fost iarasi prilej de valuri de plânsete în lacasul inundat de lumini si lumânari aprinse în toate ungherele. Dupa ce parintele si-a încheiat cuvântul de despartire, colegii si prietenii lui Paul au ridicat în plânsete sicriul si l-au asezat în carul mortuar.
Am pornit spre cimitir. Mergeam alaturi de Zâna si Andreea, de Anca si Louise, zdrobiti de durere. Scene teribile, cutremuratoare, pe un frig de –13 grade ce coborau vertiginos cu cât ne apropiam de locul de veci aproape de vârful muntelui. Sicriul, pe buza gropii cu pamânt negru înghetat, a fost coborât dupa ultima slujba a preotului în spatiul adânc si întunecos, asa cum a dorit Zâna, sa aiba si ea spatiu deasupra lui mâine-poimâine, asa cum îi este rânduit. Scenele de adio, de despartirea pamânteasca nu se pot descrie. Este imposibil de relatat momentele de dramatism colectiv. Si nu pot decât sa fac loc memoriei, sa pot retine imagini, ca apoi sa încerc sa povestesc dupa timp ce s-a întâmplat si cum a fost atunci. Pentru moment nu puteam sa înteleg ce se întâmpla, nu întelegeam de ce sa plece el acum si nu dupa plecarea mea….! S-au perindat toti prin fata gropii în timp ce parintele cu cadelnita ne îndemna sa fim tari, sa suportam calvarul… Dar cum sa fim tari!?
Astazi, 27 ianuarie 1989, la o luna dupa ce l-am asezat în noua lui casa pe Paulica la Cimitirul Mont Royal, în sectia Mountain View, cum a dorit Zâna, ca el sa priveasca de sus casa parinteasca, liceul Stanislas unde studiase, am fost cu Radu la cimitir sa depunem flori, sa aprindem lumânarile de veghe. Am gasit crucea de lemn scrisa de mine si sculptata de Radu smulsa din loc, luata de vânt. Am luat-o cu mine acasa pe un ger cumplit, sa dorm lânga el pâna se va face timp prielnic. Si Paul, dupa o luna petrecuta în pamântul înghetat, se întoarce acasa, la caldura! Doamne…..!
De la moartea lui, nu ne gasim linistea si nici locul în societate. Nu ne mai intereseaza nimic! Valorile omenesti, apreciate cândva, si-au pierdut esenta. În casa noastra mereu vesela si calda cândva, când exista el, troneaza peste tot tristetea si frigul adus de pe muntele lui, unde se odihneste. Iar la subsol, în micul si elegantul apartament unde îsi petrecea timpul cu studiile, o candela bleu-ciel lumineaza în deplina tacere florile aduse de prieteni si de mama sa. Nu am schimbat nimic si nimic nu se va schimba pâna când… Nici macar patul, asa cum l-a lasat, în dezordine, când a plecat nu l-am schimbat. Ma duc adesea la pupitrul lui de student, ma retrag pentru reculegere cu capul între mâini si plâng cum n-am plâns niciodata, încercând sa înteleg legile acestei vieti si semnificatia lor în timp si spatiu. Îl simt pe Paul lânga mine si orice zgomot, cât de usor, ma face sa tresar! „A venit!” Apoi reiau plânsul si adorm pe biroul lui peste care las sa-mi cada lacrimile pâna când vine cineva si ma cheama…
Azi am primit scrisori din Guineea… «Nous sommes les frérès de Paul, les enfants de Guinee, pleurons pour lui et prions Dieu de nous aider notre tour de revoir Paul et vivre avec lui toujours…»
Dragii nostri, coplesiti de durere fara limite, va încheiem aceste rânduri: Paul baiatul nostru, care astepta Diploma Universitara pe data de 15 aprilie 1989, ziua în care urma sa împlineasca cele 24 de primaveri, a plecat fara niciun mesaj, dintre noi. Cu el a plecat lumina stralucitoare, bucuria, nadejdea si linistea casei noastre. Sperantele noastre s-au prabusit, dar ne rugam pentru sufletul lui, pentru iertarea pacatelor de adolescent, cu sau fara voie, pe acest pamânt, în marea lui dragoste de oameni!…
LA REVEDERE, PAULICA CEL SCUMP SI DRAG! TE VOM IUBI PE MAI DEPARTE, PÂNA LA ÎNTÂLNIREA DE DINCOLO, MÂINE, POIMÂINE, CÂNDVA! ADIO, COPIL BUN SI DRAG! ADIO, ADIO!
Va rugam si pe voi, dragii nostri care veti citi aceste rânduri, sa va rugati pentru odihna sufletului celui ce a fost Paul Stefanescu, nascut la 15 aprilie 1965 la Rabat, în Maroc, si plecat fara aviz la 26 decembrie 1988, la Montreal. Fie-i tarâna usoara!
Mama, tata si surioara LUI
P.S.  Adaug în acest plic 10 fotografii facute la ceremonia plecarii definitive a lui Paul si una din Africa. De asemenea, prima pagina din ziarul local, cu aceeasi tema ce ma va urmari toata viata, care practic mi s-a terminat o data cu plecarea LUI..
Genu
Anii ce au urmat s-au scurs sub impactul acestui eveniment nefericit. Genu si Zâna Stefanescu nu si-au mai gasit niciodata linistea.
Eugen îsi împartea timpul între Canada si Marbella. În calitate de consultant tehnic, lucreaza si dupa pensionare, sporadic, tot în Africa: în 1994, sapte luni în Mozambic si apoi în 1994-1997 în Zair – Congo.
Tot în intervalul care a urmat, calatoreste mult, ajunge de câteva ori în România, la întâlnirile colegiale ce marcau terminarea liceului, îl viziteaza pe Sandu Ionescu, în Elvetia. În anul 2001, participa la festivitatea de la Nancy organizata cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la terminarea facultatii, unde îl însotesc Sandu Ionescu si George Cusa, fostul sau coleg de liceu. Tiberiu Cunia si Tibrerica Ionescu au fost absenti. George Cusa, în schimb, a vorbit despre colegul lor, Tiberiu Cunia.
Ultimul drum în tara îl face la celebrarea a 60 de ani de la terminarea liceului, în 2004, pentru ca în anul 2005 sa se îmbolnaveasca subit, secerat de un puternic accident vascular cerebral, care se produce la Marbella. Din Spania, va fi transportat de catre familie în 2006, în Canada, iar la 29 decembrie 2009 se stinge din viata plecând spre vesnicii sa-si întâlneasca fiul…
În discutia cu Dumitru Sinu am surprins doar frânturi din viata celui pe care l-a cunoscut si l-a apreciat atât de mult, dar câte altele nu s-au întâmplat pe parcursul a peste 62 de ani de pribegie pe trei continente… În singuratatile sale, numai Genu Stefanescu si hârtia de scris au stiut câte trairi, câte gânduri si câte sentimente au pus stapânire pe sufletul lui…

Octavian Curpas

CORNEL POPA – Silvicultor în padurile canadiene

A fost legionar si a parasit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimanui nu i-a fost usor! Dar Cornel Popa a fost un curajos si, totodata, foarte ambitios: ajunge în Canada, studiaza, se-aventureaza, investeste în terenuri împadurite, si-aduna prietenii, se straduieste, munceste si doreste sa prospere.
    “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitica, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut si apreciat, a avut locul si bucatica lui de vina în sufletul si viata lui Mitica Sinu.
    Astazi, la ora destainuirilor, timpul îi tese în fire nevazute cuvintele, dar retraieste, cu toata stradania de a-si masca emotia, fiecare întâmplare în parte.
     Învatatorul din Cugir – silvicultor în Canada!
   Cornel Popa era prietenul lui Eugen Stefanescu – amândoi silvicultori, scoliti, cu diplome în regula în buzunare, diferind doar locurile în care studiasera:  ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada.
    „Mi l-a prezentat Eugen Stefanescu” – afirma nea Mitica continuându-si povestirea. Urmau sa formeze mai târziu un trio reusit, tintind spre aceleasi idealuri, având în suflete aceleasi doruri si fiind fideli unei prietenii frumoase si sincere.
    Cornel Popa provenea din Cugir, oraselul de pe meleaguri transilvane pline de legenda, cu Dealul Cetatii aproape si vocile istoriei razbatând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orastiei cu muntii Sureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împadurite ce ating înaltimi de peste 700 m si cu panorama deosebita a muntilor Sureanu, apartinând lantului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata lunca a râului cu acelasi nume si terasele sale.
   În tara profesase ca învatator si ajunsese apoi în Canada. Ce ti-e si cu viata aceasta, uneori se întâmpla lucruri care leaga într-un fel sau altul chiar si continentele între ele: asa era si în cazul lui Cornel Popa, românul caruia îi fusese sortit sa traverseze Atlanticul pentru a-si continua studiile într-un domeniu care mereu sa-i aminteasca de freamatul codrilor de-acasa, de cântecul si poezia lor, terminase facultatea de silvicultura în Canada. Si cum în codrii arborii sunt frati tot asa si acest om îsi adunase pe lânga sufletul sau, semeni cu aceeasi vibratie sufleteasca si carora dorul de obârsie li se alina în acelasi fel… 
     „Banii se fac la padure, din firez si din secure!”
    Cum nu i-a fost frica niciodata de munca si nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stapânit de o ambitie de invidiat, Cornel Popa si-a cumparat în Canada un teren împadurit, în munti, pe care urma sa-l defriseze, iar lemnul rezultat putând fi comecializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Parea a fi afacerea vietii lui si pornise cu mare elan în aceasta initiativa privata. „Nu a fost însa prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la radacina, fie la vârf – îmi zice nea Mitica -. Am lucrat si eu cu el la taiat lemne, împreuna cu Radu Bumbaru si Titi Filip”.
    Nu aveau o viata usoara, dar toti erau oameni harnici si munceau cu sârg, erau prieteni si erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însotindu-i mereu si la munca de la padure. Facând haz de situatia în care erau când munceau la padure, Cornel Popa spunea mereu:” De-ar fi faina precum nu-i slanina! / Ca apa de mamaliga ne da nasu’!”, pentru ca munca nu era usoara si rezultatele nu întotdeauna asa cum le doreau si faceau ca si tiganu’ când se trezea flamând dând fuga la nasu’…Sau mai avea o vorba: “Numa’ o târa îi rau si iar nu-i bine!”.  Încercau astfel sa depasesca acele momente în care vedeau ca muncesc si roadele nu erau pe masura asteptarilor. Mai venea si nea Mitica cu completarile de rigoare: începea sa cânte o melodie pe care tatal sau o fredona adesea atunci când muncea si care cadra cu taiatul lemnelor: „Banii nu se fac asa / Stând în cârciuma si-a bea / Banii se fac la padure / Din firez si din secure”. Când începeau cu cântece si versuri nu-i mai putea opri nimeni, curgea versul si cântecul din sufletele lor în ritmul în care mâinile lor batatorite si îndemânatice nu stateau locului: „Bate vântul, viscoleste / Stânjenarul gramadeste”. Stânjenarul era cel care aduna lemnele taiate si le „gramadea”, le facea gramezi, le stivuia.
    „Mai, Mitica, ce-au învatat astia în Franta, nici nu se compara cu ce-am învatat la facultate în Canada”– îi spunea Cornel Popa lui Dumitru Sinu, facând comparatie între scoala franceza si cea canadiana, pentru ca era uimit de cunostintele lui Eugen Stefanescu în domeniul silviculturii, desi facusera aceeasi facultate.
       „Cornel Popa era legionar!”
    „Cornel Popa era legionar” – îmi spune nea Mitica – si asa cum „la padure rupea arborele cu dintii”, ideile miscarii legionare erau de neclintit din mintea si sufletul lui, si cu dintii tinea de ele.
    Miscarea legionara, înfiintata în România interbelica la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu purta denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind o legiune paramilitara terorista de orientare national fascista, creata dupa modelul organizatiilor fasciste SA si SS, cu un puternic caracter mistic religios, violent, anticomunist si antimasonic. „Capitanul” era denumit Zelea Codreanu de catre ortacii sai si alaturi de el, membrii fondatori ai miscarii legionare au mai fost si altii, ca de exemplu: Ion Mota, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu si Ilie Gârneata.
    La 3 ani de la înfiintare, în 1930, Zelea Codreanu decide sa transforme miscarea în partid politic care poarta numele Garda de Fier, intentionând sa atraga si alte partide si împreuna sa lupte împotriva expansiunii comunismului dinspre URSS spre restul Europei.
    „Sa nu crede?i, cum spun adversarii Mi?carii Legionare, ca a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mi?carea Legionara a fost o mi?care autohtona, nascuta din grupari studen?e?ti anticomuniste” – afirma Neagu Djuvara, pe care nea Mitica avusese ocazia sa-l cunoasca la Paris – facând referire la originile acestei miscari; dar, “…legionarii s-au pregatit de alegerile din tara cu un program atât de violent fascist, antisemit si antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însarcinat de rege sa organizeze alegerile, a crezut de cuviin?a sa interzica participarea la alegeri a Garzii de Fier” – era vorba de alegerile parlamentare din 1933.
    Uniformele legionarilor erau asemanatoare celor militare, verzi – simbolizând reînnoirea, de aici si denumirea de „camasile verzi”, salutându-se folosind salutul fascist. Simbolul miscarii era crucea tripla, o retea de zabrele de închisoare reprezentând martiriul si cunoscuta ca si „crucea arhanghelului Mihail”. Fata de alte miscari similare europene de sorginte fascista, miscarea legionara din România se distingea prin importanta acordata religiei ortodoxe. Miscarea legionara din România era sustinuta cu precadere de catre studenti si tarani.
    Lider plin de carisma, inteligent si foarte agresiv, Zelea Codreanu reuseste sa-si faca o propaganda de succes, transformând miscarea într-un adevarat spectacol la scena deschisa.
    O data cu chemarea generalului Antonescu la putere în 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianta cu Antonescu si astfel a luat nastere un guvern cunoscut în istorie ca fiind guvernului asa-zisului „stat national legionar”, partidele politice istorice refuzând sa participe oficial la guvernare. În ziua urmatoare formarii acestui guvern, Antonescu a cerut anularea Constitutiei si a Parlamentului, fortându-l printr-un puci pe regele Carol al II-lea sa abdice în favoarea fiului sau în vârsta de numai 18 ani, Mihai I.
    Ajunsa la putere, legiunea a trecut la represalii împotriva comunitatii evreiesti si nu numai, înfaptuind cele mai cumplite asasinate si împotriva românilor neevrei care nu agreau principiile legionare. Sunt cunocute actiunile antisemite ale Garzii de Fier, cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, pogromul din Bucuresti si masacrul de la Jilava.
    Nea Mitica îsi aminteste câteva versuri din imnurile legionare, care erau în mare majoritate compuse pe versurile lui Radu Gyr: „În laturi serpi nu scoateti capul / Caci apucam sacurea-n mâini / Destul ne-ati omorât copiii / Destul si înca n-ati plecat” sau „Pentru tradatori si misei si tradare / Azi vrem gloante si vrem streang –razbunare!” A simpatizat dintotdeauna cu miscarea legionara, desi n-a facut parte din aceasta grupare niciodata. Când a reusit sa treaca granitele României în 1948, sa nu uitam ca Dumitru Sinu a fost ajutat de catre legionari.
            Românii si nevestele lor canadience
    Majoritatea prietenilor lui nea Mitica si-au luat sotii canadience de origine engleza sau franceza. Având o abilitate deosebita în învatarea limbilor straine, aproape toti stiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana si italiana. Unul dintre ei, Titi Filip stia si greaca si cu o grecoaica s-a casatorit.
    Cornel Popa s-a casatorit cu o canadianca din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie de exceptie, dupa cum îmi spune nea Mitica. Vorbeste din când în când cu ea la telefon, este înca în viata.
    „Si Cornel Popa a fost plecat în Franta o perioada” – ma surprinde la un moment dat nea Mitica – a mers sa lucreze la padure, unul dintre copiii lor s-a nascut în Franta”. În amintirea lui nea Mitica, prietenul sau Cornel Popa a ramas ca un simbol al ambitiei si harniciei. Îsi aminteste cum i-a spus la plecarea în Franta: „Eu daca am o drujba, îmi câstig pâinea oriunde în lume!”
    Ca un facut, dupa ce a revenit în Canada, urmatoarea destinatie înscrisa pe traiectul vietii lui Cornel Popa a fost SUA, unde s-a stabilit în statul Michigan. Exact ca si în cazul lui nea Mitica!
    În Michigan si-a cumparat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobila. Era pasionat de ceea ce facea si muncea cu placere în livada lui de nuci.
    Mergea acolo destul de des si uda copaceii. La plantatia de nuci se simtea în largul lui. Adesea, când venea vremea sa plece acasa, mai zabovea chiar si dupa lasarea serii, în mijlocul naturii . Într-o zi, pe când se afla în aceasta plantatie, si-a amânat plecarea cu înca o ora si apoi înca una…”Nu stiu daca glasul pamântului din acea livada îl chemase si-l îndemnase sa mai ramâna, dar în aceeasi seara, în drum spre casa a fost lovit de o masina si a trecut în eternitate…Cornel a fost înmormântat la Manastirea “Adormirea Maicii Domnului” din Michigan”- încheie nostalgic Dumitru Sinu povestea prieteniei sale cu Cornel Popa. Fusese prietenul cu care rezonase foarte bine, pentru care munca si spiritul se regaseau într-o combinatie reusita, iar dragostea si dorul de locurile natale erau alinate cu dulcele cântec al plaiului românesc si farmecul poeziilor sale.

Octavian Curpas

COSTICA VÂLCEANU – eruditie si marginalizare sau duelul contrariilor?

Traind o viata trepidanta, neobisnuita – as putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereusite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învatat în permanenta din experienta lui si a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea sa-si adune în preajma o multime de oameni valorosi. Unul dintre acestia este Costica Vâlceanu, caruia îi pastreaza vie amintirea si despre care-mi vorbeste la superlativ. Un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape, Costica Vâlceanu îl întâlneste pe nea Mitica în Canada, la Montreal.
     Neamurile ti le da Dumnezeu, prietenii ti-i alegi
    Mitica Sinu nu s-a asociat niciodata cu oricine. Toata viata l-a urmarit sfatul bunicului sau, nea Niculita, un  ardelean cinstit, cu mult discernamânt, care i-a spus: Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit! Si bine-a grait, cu întelepciunea-i neaosa, româneasca, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învatamintelele caruia si-acum, la vârsta senectutii, îsi mai aduce aminte!
    Viata l-a calit, l-a încercat mult si nea Mitica a trebuit sa-si selecteze cu mare atentie prietenii, pentru ca societatea în care traia (de fapt, perfect valabil si pentru ziua de astazi) predispunea la tot felul de surprize neplacute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretentiile si înclinatia spre oamenii cu scânteie, în prezenta carora se simtea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii sai – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino sa-ti prezint un om cult! Si i-a facut cunostinta cu Costica Vâlceanu, un adevarat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.
       „Pai ce eram noi fara greci?”
    „Era într-adevar un om citit – îmi povesteste nea Mitica si pe fata lui se vedea clar admiratia pentru cel despre care-mi povestea -. Îti vorbea ore în sir despre un singur om. Cunostea istorie, filozofie si literatura din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îti povestea despre alte natii, si era întrebat ce poate spune despre greci, sarea în picioare si striga: Pai ce eram noi fara greci? Începea apoi sa vorbeasca despre greci cu o pasiune iesita din comun…” Nea Mitica îmi povestea despre un om, care toata viata lui studiase tot ce tinea de Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costica Vâlceanu vorbea cu o usurinta de nedescris despre toti corifeii spiritualitatii grecesti, despre învatatii care au amprentat puternic cultura si stiinta întregii lumi: „Îi stia pe toti – zâmbea nea Mitica povestindu-mi – Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-si statutul de stralucit erudit”.
    Ascultându-l, ajunsesem sa ma întreb si eu, precum eroul povestirii sale: Pai ce eram noi fara greci?!
Ce faci când se trage în obrazul lui Hristos?
    Spre deosebire de majoritatea refugiatilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costica Vâlceanu se diferentia net, nu numai prin imensul bagaj de cunostinte pe care-l detinea, ci si printr-un lucru care, contextual, parea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care românii din Montreal nu-l prea agreau. Înainte sa vina în Canada fusese în Spania si în Franta. Se dusese sa lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemati sustinatorii din întreaga lume, ca sa apere comunismul. „Ioan I. Mo?a, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail si Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului – a continuat prietenul meu relatarea, fara sa clipeasca -. Cum poti sa stai linistit când vezi ca se trage în obrazul lui Hristos? – era deviza înfocatilor luptatori împotriva flagelului comunist.” 
      „Cum ai devenit dumneata comunist”
    Într-una din zile, sotia lui nea Mitica, simpatica si distinsa doamna Nicole, încercând sa gaseasca o explicatie a aplecarii lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat, cu toata sinceritatea: Cum ai devenit dumneata comunist? Fara ezitari, fara complexe de niciun fel, el i-a raspuns calm: M-am saturat sa o vad pe mama lucrând la boieroi. Mama sapa pamântul boierilor… Când am ajuns însa la liceu, deja dadeam ore în particular la copiii acestora, si de atunci, mama nu a mai sapat niciodata decât gradina noastra.
    Ajungând în Canada, Costica Vâlceanu a continuat sa dea meditatii, printre elevii sai numarându-se si copiii lui Nichita Tomescu, un renumit avocat român, foarte cunoscut în bransa pentru profesionalismul sau, în Montreal. 
     „ Nea Costica, îmi ceri prea mult!”
    Cine era Nichita Tomescu? În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent-Ferrier se desfasura prima adunare generala a Asociatiei Române din Canada (ARC), creata în scopuri cu precadere culturale si de conservare a identitatii etnice a românilor emigranti din acea parte a lumii; printre membri fondatori ai acestei asociatii se numara si Nichita Tomescu, alaturi de nume de marca ale diasporei românesti din Canada: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana (prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitica), Nick Florescu, Ion Taranu si altii. Tomescu, facea si el parte din staff-ul diasporei române din Montreal.
    Relatându-mi episodul acesta, nea Mitica si-a amintit un pasaj din istoria lui nea Costica: într-una din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasa pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: Dar nea Costica, de ce îmi ceri asa mult? Din cauza convingerilor sale pro-comuniste si, probabil, si datorita eruditiei lui de invidiat, Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, desi era o valoare, prin excelenta, dar sub nici o forma, nici el nu-si vindea ieftin vastele-i cunostinte!  La fel se întâmpla si în cazul lui Tomescu, îsi oferea serviciile, dar trebuiau platite asa cum el considera, nu facea concesii de niciun fel, acolo unde nu era cazul.
     Scriitor de cancelarie
    „Ocupatia de baza a lui Costica Vâlceanu, principala lui sursa din care îsi câstiga existenta la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta: nea Costica scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat de la nea Mitica un lucru interesant: cele mai reusite articole semnate de omul cu functia cea mai înalta din administratia provinciei canadiene, le scria Costica Vâlceanu. Vorbea si scria într-o franceza impecabila, era un desavârsit mânuitor al condeiului si alaturi de inteligenta-i stralucitoare, talentul în ale scrisului l-a facut celebru în toate cercurile intelectualitatii canadiene. 
      „Cum sa te las acum sa mergi singur  acasa?”
    Mitica si Nicole Sinu erau printre putinii prieteni adevarati ai lui Costica Vâlceanu; îi vizita mereu, aveau subiecte comune de discutie si se simtea bine la ei în familie; de fiecare data se juca împreuna cu fiica celor doi, Sandra,  pentru ca iubea foarte mult copiii.
    Nici nu simteau cum se scurgeau orele atunci când erau împreuna; povesteau vrute si nevrute si depanau amintiri la nesfârsit.
    Nea Mitica îl însotea pe Vâlceanu, în drum spre casa si continuau sa povesteasca… Amândoi adorau plimbarile pe jos, iar discutiile care se desfasurau liber, îi captivau. Pentru amândoi, fiecare întâlnire constituia o adevarata delectare. Când ajungeau în fata casei lui Costica, acesta îi spunea: Cum sa te las, acum, sa mergi singur acasa? Hai ca vin si te conduc! Si asa se conduceau unul pe altul, pâna terminau de discutat toate subiectele pe care le abordau…
    În lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei, nu multi erau cei care agreau si savurau eruditia si prezenta de spirit a lui nea Costica Vâlceanu. Cu toate ca fiecare cuvânt al lui era plin de miez…

Octavian Curpas

Când dragostea la prima vedere dureaza o viata de om

  „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemanarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta, cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si împlinirea celor uniti în taina casatoriei. O casatorie din dragoste a fost si cea dintre nea Mitica si Nicole, sotia sa. Cu toate ca lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urma, amintirile lor sunt înca vii. Sa ne întoarcem deci, în timp si sa le aflam povestea.
 „Tu vei fi sotia mea!”
    La începutul anilor ’60, când relatiile interumane functionau, când oamenii traiau printre alti oameni si nu închisi în camerele lor în fata unor monitoare si dependenti de telefoane mobile, iubirea aparea simplu, în orice moment al zilei si în cele mai ciudate împrejurari. Oamenii se întâlneau fata în fata, discutau si se priveau în ochi minute în sir, iar dragostea înflorea, firesc. Amintesc spusele lui John Maxwell (n. 1947) referitor la relatiile interumane: Cel mai nesemnificativ cuvânt – Eu. Cel mai important cuvânt – Noi. Cele mai importante doua cuvinte – Va multumesc. Cele mai importante trei cuvinte – Totul este iertat…
   Într-o asemenea zi, în urma cu o jumatate de secol, nea Mitica a întâlnit-o pe Nicole, viitoarea lui sotie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemanator cu „Safeway-ul” american din zilele noastre.  Mitica venea de la serviciu si s-a oprit la acest magazin sa-si cumpere alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil ca a fost o dragoste la prima vedere, pentru ca Mitica a intrat în vorba cu ea si dupa primele schimburi de cuvinte în limba franceza, i-a spus: „Tu vei fi sotia mea”. Oamenii care stateau si ei la rând, au considerat ca Mitica are chef de glume, au început sa vocifereze, pentru ca abuza de timpul lor, tinând-o ocupata pe casierita, cu snoavele lui. Dar nea Mitica s-a întors spre ei si le-a spus hotarât: „Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea! Este mult mai important decât ceapa voastra, sau ce vreti voi sa cumparati!”
   El – 37, ea – 19
   Discutia din supermarket fusese totusi atât de serioasa, încât trei luni mai târziu, în ianuarie 1964, nea Mitica s-a casatorit cu Nicole. Si daca Nicole si Mitica sunt împreuna si astazi, este pentru ca sufletele pereche se intersecteaza pe neasteptate, se recunosc dintr-o privire, se completeaza fara cuvinte, iar legatura dintre ele învinge orice obstacol si traieste vesnic.
   Desi a fost scurt, drumul celor doi pâna la altar a fost pavat cu mai multe obstacole. Întelegând ca relatia celor doi tineri este cât se poate de serioasa, parintii fetei au început sa ridice diverse obiectii. Prima a fost legata de diferenta de vârsta dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.
  „ Tu esti curata ca lacrima!”
  Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemenea majoritatii francezilor, avea radacini adânci în catolicism, iar pretendentul era ortodox. Daca biserica ortodoxa accepta destul de usor casatoria între doua persoane de religie diferita, catolicii erau mult mai exigenti si cereau convertirea obligatorie a lui Mitica la religia catolica. Procesul de convertire, anevoios si lung, presupunea o dispensa papala, sustinerea unui examen amanuntit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolica si abia apoi se putea oficia casatoria.
   Pentru Nicole, care era o fata tânara si curata, cu frica lui Dumnezeu, era important sa se casatoreasca religios. Obisnuia sa ajunga zilnic la biserica si sa se spovedeasca în fiecare duminica. Într-o zi, parintele i-a spus: Nicole, eu nu stiu de ce vrei sa te spovedesc în fiecare zi. Tu esti curata ca lacrima.
Preotul spune ca baiatul acesta este un om de caracter
    A urmat o perioada de incertitudini legate de faptul ca nea Mitica era de o alta nationalitate, iar familia lui Nicole nu avea posibilitatea sa-l cunoasca asa cum si-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nici o legatura sau cunostinta comuna care sa-l recomande calduros pe nea Mitica si sa-i convinga pe parintii lui Nicole, ca el este om serios, bine intentionat si cu un caracter integru.
   Dar nea Mitica, român hotarât si descurcaret, gasise în acel moment, solutia salvatoare pentru a obtine mâna alesei lui. A discutat cu parintele Popescu, preotul ortodox de la biserica româna din Montreal, un om educat si manierat care vorbea fluent limba franceza si l-a rugat sa le faca o vizita parintilor fetei acasa. Zis si facut. Preotul a stat la o bere cu tatal lui Nicole si în acest timp i-a povestit acestuia despre nea Mitica.
   Parintii lui Nicole au fost placut impresionati  de ceea ce au auzit. „Daca si preotul spune asa cuvinte frumoase despre baiatul aceasta, înseamna ca este un om de caracter”, si-au spus ei, renuntând sa se mai împotriveasca în vreun fel, casatoriei celor doi. Dragostea adevarata pe care i-o purta lui Nicole, dar si istetimea lui, precum si mâna de ajutor, întinsa la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitica un drum spectaculos în doi – el, alaturi de domnisoara Nicole. 
   Trei luni mai târziu   
   Au urmat planurile de nunta. Traditia spune: Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mâna mirelui. Evident ca parintii miresei au dorit si au încercat sa organizeze ceremonia la biserica de care apartineau, încercând sa respecte vechile obiceiuri care spun ca orice fata onorabila trebuie sa poarte rochia alba de mireasa si voalul în fata comunitatii care a vazut-o crescând si sa plece de acasa cu binecuvântarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolica.
   Dar catolicii au refuzat sa oficieze casatoria, deoarece nea Mitica era ortodox si din pacate, nu faceau nici o exceptie de la regula. Asa ca nea Mitica si Nicole i s-au adresat din nou parintelui Popescu, care le-a oficiat cununia religioasa în traditia ortodoxa, în Biserica Ortodoxa din Montreal. Trecusera deja trei luni de la discutia pe care viitorii miri o avusesera în supermarket.
   Dispensa papala
   Adevarata provocare a aparut dupa ce nea Mitica s-a însurat cu domnisoara Nicole, în religia ortodoxa. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost un soc puternic pentru ea. În plus, faptul ca biserica catolica nu le-a recunoscut casatoria, le-a determinat si pe rudele ei sa ia o pozitie defensiva. Ca urmare, rudele nu o considerau casatorita pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, traditiile si regulile scrise si nescrise în comunitatea franceza. Asa ca, Nicole era deprimata si plângea toata ziua, iar nea Mitica ajunsese în culmea disperarii, pentru ca nu mai stia ce sa faca sa o împace si cum sa îi intre în voie.
   Pe atunci Papa era asaltat cu cereri de dispensa papala pentru casatorii între catolici si credinciosi din alte religii. În cele din urma, Pontiful a decis sa recunoasca valabilitatea casatoriei între un credincios catolic si unul ortodox, iar lucrurile au intrat în normalitate.
   Dupa aceasta reconciliere între cele doua biserici – catolica si ortodoxa -, duhovnicul lui Nicole a venit sa anunte tânara familie ca îi poate casatori. Dar nea Mitica l-a refuzat, spunându-i: „Crezi ca îti dau eu acum bani sa ma casatoresti, daca nu m-ai casatorit când am avut nevoie? Eu sunt casatorit la ortodocsi. Acum e prea târziu”.
   Cum sa înveti româneste în sase luni  
   Cu toate ca existau multe diferente culturale între ei, Mitica a gasit o cale de a aplana divergentele, speculând calitatile native ale sotiei sale. Nicole avea o curiozitate înnascuta si era avida de informatii noi. Mitica citise mult si discutând cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase si despre cartile pe care le citise, a reusit cu timpul sa-i trezeasca si ei pasiunea latenta pentru studiu. Dându-si seama de curiozitatea si inteligenta ei, Mitica a început sa-i vorbeasca despre România, iar Nicole îl asculta vrajita, si-l ruga sa-i traduca tot timpul câte ceva din limba româna. În tot acest timp, Mitica era curios sa vada daca sotia sa va reusi sau nu, sa învete limba româna.  Nimeni nu i-a dat sperante, ba mai mult l-au descurajat, spunându-i ca va fi o minune daca va putea s-o învete vreodata pe Nicole limba lui natala. Si totusi, în ciuda previziunilor apropiatilor, dupa doar 6 luni, frantuzoaica Nicole vorbea româneste.
   Nimeni nu mai întâlnise o asemenea capacitate de acumulare, atâta inteligenta si talent. Asa ca românii au început sa bârfeasca si sa faca supozitii. Credeau ca nea Mitica i-a mintit si ca parintii lui Nicole sunt, de fapt, români, altfel ea nu ar fi putut învata româneste atât de repede, sau ca Nicole provine dintr-o familie cu radacini românesti, pentru ca prea a învatat ea repede si binisor limba româna.
   Surpriza fusese mare, dar Nicole învatase româneste din dorinta de a cunoaste aceasta limba vorbita de omul de care-si legase viata. A învatat dintr-un manual, a început cu verbe, cu propozitii scurte si a continuat cu fraze ceva mai complicate. Dupa aceea i-a fost mai simplu, pentru ca a luat contact cu românii si îi întreba pe toti ceea ce nu întelegea. Un cunoscut de-al lui Mitica, doctorul Georgescu spunea: Eu sunt casatorit  de 12 ani si sotia mea, care e ca si Nicole, tot din Quebec, n-a învatat sa spuna nici «Noapte buna».
   În însusirea unor cunostinte conteaza probabil vointa, dragostea si putinta!
    „Drum bun!” si „Somn usor!”  
   Mitica îsi aminteste ca în acea perioada, Nicole obisnuia sa spuna seara, la culcare: Drum bun! în loc de Noapte buna! Lui i s-a parut distractiv acest lucru si n-a corectat-o niciodata. Asa spunea în multe seri, iar dimineata, când sotul ei pleca la servici, Nicole îl petrecea cu urarea: Somn usor! El zâmbea. Era ceva inedit si amuzant, Mitica considerând a fi un joc de cuvinte. Îsi dadea seama ca ea confunda sensul celor doua urari, dar  n-o corecta, pentru ca îi placea sa o auda cum  rosteste o propozitie în locul celeilalte. Pâna într-o zi, când Mitica, întorcându-se de la munca, si-a gasit sotia suparata foc pe el. „Ce ai de esti asa suparata?” a întrebat Mitica nedumerit. Lasa-ma în pace! Saptamâni întregi sa nu-mi spui ce înseamna «drum bun» si sa ma lasi sa le inversez…?”, i-a replicat Nicole. Probabil îsi daduse si ea seama ca nu e usor sa înveti o limba straina atât de repede. Totusi Nicole a învatat rapid, fiind ambitioasa, iar Mitica a cizelat-o si a ajutat-o sa fie mai încrezatoare si mai sociabila. A prezentat-o în societate si a ajutat-o sa-si faca prieteni pe viata, printre românii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole si-a dat seama cât de descurcareti si inventivi sunt românii. De asemenea, ea a apreciat bucataria româneasca, traditiile si obiceiurile noastre, iar muzica româneasca i s-a lipit de suflet imediat.
   „Ma duc dupa bani”  
Mitica nu a avut probleme de adaptare dupa casatoria cu Nicole, în primul rând pentru ca el vorbea fluent franceza, pe care o învatase chiar acolo, în Franta, una dintre tarile în care locuise anterior. Experienta de viata, cunostintele acumulate si puterea de munca erau atuurile lui nea Mitica.
   Mitica si Nicole au trecut prin zile bune si zile grele, ca toate cuplurile care traiesc împreuna atâtia ani. Câteodata le-a fost greu pentru ca nu au avut bani, el negasind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare data. Încet, încet, Nicole si-a dat seama ca are în el un sprijin, ca este un om de încredere si a înteles ca totul va fi bine.  Mitica facea ce facea si obtinea pâna la urma o slujba. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia si în Franta,  el si-a gasit de lucru. Uneori se mirau si cunoscutii, pentru ca vremurile erau grele, multi se plângeau ca stau degeaba, dar Mitica se descurca. Ei nu-si gaseau  de munca, pe când el avea mereu unde sa lucreze.
   Perseverenta lui Mitica se datora exemplului parintelui sau, de la care stia ca n-ai voie sa cedezi. Îsi aminteste ca, în copilarie, obisnuia sa-l întrebe pe tatal sau: „Tata, iar te duci dupa lucru?”, pentru ca pleca mereu de acasa, îsi cauta de lucru. Si tatal raspundea: Nu ma duc dupa lucru, gura tatii. Ca de lucru am si acasa. Ma duc dupa bani. 
   Generatia urmatoare 
   Lui Mitica i-au placut copiii. Si-ar fi dorit sa aiba cât de multi. El n-a avut preferinte când a fost vorba despre copii, nu si-a dorit baiat sau fata, ci a vrut sa aiba un copil sanatos. Dumnezeu i-a daruit o fiica, imediat dupa casatorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Sandra s-a nascut la Montreal si seamana la fire cu tatal ei – este mereu vesela si se bucura de viata. Este casatorita, locuieste în Franta si are doi copii. Mitica si Nicole au si un fiu, Nicolae (40 de ani, nascut în Los Angeles). De regula, baietii seamana cu mamele lor, asa ca, Nicolae este o fire mai interiorizata,  mostenind-o mai mult pe mama sa.
   A trecut timpul, dar Nicole si nea Mitica se iubesc si acum, la fel ca în prima zi. Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limba ce nu e nici româna si nici franceza. Este limba îndragostitilor. Pentru ca, asa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.

 Octavian Curpas