Copil…

Cu fiecare azi Copil ma stiu,

În ochii mei e-o nesfârsita Ruga

Si-asa voi fi, cât voi ramâne viu

Si verbul lui statornic ma conjuga.

 

Iubita, sora, mama, ori bunica,

Nastere de-a pururea-n cuvânt,

Cu tine niciodata nu mi-e frica

Târziu ca se va face pe pamânt!

 

În fiecare zi ma simt Copil,

Cu fiecare azi mi-aduc aminte,

La sânul tau ma furisez tiptil

Tot mai încaruntit, tot mai cuminte…

 

1 Iunie 2011

Nicolae Nicoara

CURATENIA

de Jianu liviu-Florian

 

Bunica are grija de Puiu pana vin parintii lui acasa. Dar nu are numai grija lui. Gateste 4 feluri de mancare. Plus desert. Spala vasele la fantana din curte, cu burete de sarma, si nisip.  Spala hainele. Le clateste. Le stoarce. Le intinde pe sarma. Le calca. Le coase. La mareste, sau micsoreaza, dupa silueta celui care le poarta. Le aseaza pe fiecare la locul ei, in dulap. Da cu crema toti pantofii din dulapul de pantofi. Apoi ii face luna, cu peria de lustru. Sterge praful de pe mobila. Matura toata casa. Spala parchetul si il da cu petroxin. Pune scara. Da jos perdelele. Spala toate geamurile. Le freaca cu hartie de ziar. Spala perdelele. Pune perdelele la loc. Il pune pe Puiu pe olita. Ii da sa manance. Spala vasele dupa Puiu, la fantana. Merge dupa cumparaturi la magazinul din colt. Aseaza borcanele in camara. Face dulceata. Face clatite. Face orez cu lapte. Face piure de cartofi. Face sarmale. Face budinca. Face fasole. Face mazare. Face caltabosi. Face macaroane cu branza. Face macaroane cu nuca. Face prajituri. Matura prin curte. Spala toaleta si baia. Pune clor la toaleta. Merge in magazine. Ia apa de la fantana. Uda florile.

Estimp, Puiu se joaca. Ii place parchetul stralucind de ceara, si mirosind a petroxin. Deschide usita cenusarului de la soba. Inauntru, lacasul cenusii  cazute  din camaruta lemnelor arse, este trei sferturi plin. Puiu se bucura. “Ce de graunte pentru pasarele!” Gangureste, pe limba lui, Puiu. Ia cenusa in maini, si incepe sa o imprastie pe parchetul cerat. “Veniti, pasarelelor! Pe aici!  Si pe aici! Si pe aici! Ce de  mancare veti avea, cand veti veni la fereastra!”. Puiu intinde cenusa peste tot. Acum, decorul s-a schimbat. Este afara. Si bate nisipul cu lopatica. “Ce de nisip! Uite, aici, langa birou, am sa fac un palat!” Si Puiu bate bine cenusa cu mainile, si lopatica, sa nu il ia ploile…

Bunica intra in camera. Puiu este plin de cenusa pe hainutele albe. Pe maini. Pe obraji. Toata camera facuta luna de bunica, cu putin inainte, este spoita cu praf de cenusa.

“Sa nu te mai joci asa, dragule! Sa ai grija! Sa tii curat!” Spune bunica, oftand.

Si o ia de la capat.

Lui Puiu ii pare rau, pentru o clipa. Dar cum o pasarica vine la fereastra, uita repede. Incepe sa gangure pe limba lui:

“- Imi pare rau, gugustiucule! Ai intarziat la masa. Si ce tort de cenusa iti pregatisem!…”


2 iunie 2011


 

Privind prin ochii copilariei

THE MASTER OF THE UNIVERSE

de Jianu Liviu-Florian

A fost odata un copil bun si cuminte. El avea parul balai, si bunica nu îl scapa o clipa din ochi, de drag ce îi era.

Uneori, copilul iesea afara dupa ploaie, si mirosea pamântul.

Si pamântul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa-l manânce. Atunci, Copilul lua in mâna câte o bucatica reavana de pamânt,  si gustul lui avea toate gusturile pamânturilor de pe pamânt.

Alteori, copilul se apropia, dupa ploaie, de gardul de lemn putred, din curte. Si lemnul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa îl manânce. Atunci copilul rupea o aschie de lemn din gard, si gustul ei avea gusturile tuturor padurilor de pe pamânt.

Alteori, când bunica intindea cearceafurile pe sârma, copilul se apropia pe furis de ele, si le mirosea. Si cearceafurile miroseau atât de frumos, încât copilului îi venea sa le manânce. Dar cum nu era nici bine, nici frumos, sa le manânci, le storcea în cerul gurii câte o picatura, si gustul ei avea  gusturile tuturor ploilor de pe pamânt.

Copilul avea multi tovarasi de joaca: lilieci cu flori mov, o banca, un cires inalt, o scara de intrare de ciment, o minge albastra cu buline albe, un catelus de plus, o trotineta cu spite. Dar nu avea voie sa iasa afara din curte, ca sa nu auda cuvinte urâte, si sa le învete, si el..

Atunci privea pe fereastra, sau printre ulucii gardului, curtea de pamânt a scolii de vis-à-vis, în care jucau fotbal, pe rupte, alti copii. Jucau cu atâta patima, încât, atunci când unul dintre ei gresea, sau nu îi iesea jocul asa cum voia,  începea  sa înjure. Copilul asculta, dar nu înjura. Caci i se spusese sa nu vorbeasca urat. Si el asculta tot ce îi spuneau parintii, si bunicii. Dar asculta si copiii. Doar mai târziu, când voia cu orice prêt ceva, si acel ceva nu iesea asa cum ar fi vrut el, scapa cea mai teribila înjuratura, pe care, auzind-o, copiii din curtea scolii au râs de el: “ce naiba!”.

Copilul citea mult. Avea atâtea si atâtea carti, care odata citite, erau luate, mereu, si mereu, de la capat. Si parintii si bunicii îi aduceau mereu, de prin lume, alte carti.

Copilul avea în camera bunicilor un corp de mobila cu o usita jos, si sus, un sertar, în partea dreapta. Iar în stanga, pe acelasi corp, era o oglinda mare, de inaltimea  unui om matur. Uneori, copilul se aseza cât putea de drept in fata oglinzii, isi incorda muschii picioarelor, isi umfla pieptul, si se gândea: oare cum voi arata cand voi ajunge mare? Si oglinda îi arata un copil prea mic, ca sa ajunga vreodata mare, desi ar fi dorit atât de mult.

Intr-o buna zi, asa cum se intâmpla de obicei, la el acasa a venit in vizita un verisor. Bunicii, parintii, si oaspetii au luat loc in sufragerie, iar ei, copiii, se jucau in camera oglinzii; si asa, din joc in joc, au intrat pâna sub masa. Si se jucau asa cum numai copiii nu stiu.

Deodata, copilul vede o barcuta de hârtie iesind dintr-un picior al mesei de cires sub care se asezasera. Si o arata verisorului. Barcuta era alb-albastruie, si parea ca este toata acoperita de harti. Se vedeau chiar, rosii,albastre, negre, sau galbene, si  punctate, granitele, dar totul era atât de mic, si barcuta când se retragea usor in piciorul de lemn, când se ivea iar, afara, incât copilului i se parea ca este ireala. Si atunci l-a intrebat pe verisorul lui : Vezi? Si pentru ca si colegul lui de joaca, vedea, si pentru ca niciunul dintre ei nu mai vazuse în toata viata lor, cât le era  copilaria de lunga, asa ceva, s-au inteles repede din priviri, si au iesit de-a busilea de sub masa, si din camera, in urma lor ramânând un simplu picior de lemn, ca un ponton al unei barcute care nu a existat niciodata.

Dupa o jumatate de veac, copilul statea la o masa, si isi aducea aminte. Vezi, isi spunea, barca aceea au vazut-o doi copii. Daca as fi vazut-o singur, lumea aceea  inventata, copilaria mea, ar mai fi existat?

Acum, pamântul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie,  si nu mai avea gust.

Acum, gardul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie, si nu mai avea gust.

Acum, rufele aveau  mirosuri atât de deosebite, dar nu mai aveau gustul tuturor ploilor de pe pamânt.

Acum, daca o barca aparea dintr-un picior de masa, nu mai avea pe nimeni caruia sa i-o arate.

Copilul isi auzea copilul care, deranjat din fata calculatorului, îi spunea: ce dracu! sau cacat!

Copilul isi vedea copilul, zi si noapte, în fata calculatorului, si citind, rar de tot, câteva pagini, dar numai pentru ca sa ia o nota cât mai mare, citind cât mai putin dintr-o carte.

Copilul ar fi vrut sa se intoarca în copilaria lui, cu copilul lui de mâna. Dar nu exista nicio cale sa faca asta. Si atunci, mai scria o barcuta de hârtie imaginara. Copilul lui, oricum, nu ar fi avut timp de ea. Si atunci, albastruie si punctata, îi dadea drumul pe harta, copiiilor care, de aceeasi vârsta a ochelarilor lui, înca mai vedeau…

Sigur a fost odata…

13 mai 2011