Un act imperativ (2)

byGeorge Danciu

Acum, dacă veţi asculta de glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.

EXOD, 19.5-6

Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.

   EFESENI, 5.18

Fiți plini de Duh!

Dacă în prima parte, tema “Fiți plini de Duh!” ne-a dat ocazia de a răspunde numai la  întrebarea Cine trebuie să fie plin de Duh?, de această dată să medităm puțin la cea de-a doua chestiune.

(2) De ce  trebuie să fim plin de Duh?

A. ÎN VREMEA VECHIULUI LEGĂMÂNT, Dumnezeu și-a ales un popor care să-i poarte Numele și pe care să-i aibă ca fii și fiice. Israel, poporul Domnului, avea luptele proprii cu păcatul, dar și cu  popoarele vecine cu care se afla mereu pe picior de război.  Dar Dumnezeu le promisese că prin El, ei vor fi  biruitori dacă  vor umbla cu frică și în ascultare de El, prin credință,  aducându-i închinarea care i se cuvine. Continue reading “Un act imperativ (2)”

"Sfintele" tradiții – o amăgire și rătăcire spirituală

 Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda şi nu-Mi vei mai fi preot. Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!(Osea, 4:6)

Andrei Ciobanu

Teologii ortodocsi, ca de altfel si cei catolici, ramân de secole la învățătura lor tradițională care adesea contravine flagrant Cuvântului Sfânt lasat în Scriptură de către Dumnezeu!

Propovaduiesc“sfânta” lor traditie,  de învățături omenesti, sărăcăcioase Continue reading “"Sfintele" tradiții – o amăgire și rătăcire spirituală”

Sunt eu cu Dumnezeu?

El era la început cu Dumnezeu

Meditatie din Evanghelia dupa Ioan: Ioan 1.2

 

de Ana Tatar Andras – anatatarandras.wordpress.com

 

Sunt eu cu Dumnezeu?

Caracterul unui om este ceea ce face el când nu-l vede nimeni.

Ce faci tu când nu te vede nimeni?

Ce faci tu când ai o ora libera? Ce faci tu când ai o zi libera?

Care este pasiunea vietii tale? Cât timp dai pentru ea?

Cum ai vrea sa petreci o saptamâna libera? Unde? Cu cine?

Ti-ai dorit vreodata sa petreci o saptamâna numai tu cu Domnul, undeva departe de lume, într-un loc pitoresc, linistit?

Ti-amintesti de un timp special din trecut, petrecut cu Domnul? Ce ti-a spus El?

Cum ti S-a descoperit? Ce ai învatat despre El?

Care a fost pentru tine cea „mai de neuitat partasie“ cu Domnul?

Poti sa prezinti o experienta a ta cu Domnul?

Ce este mai important pentru tine: experienta ta cu Domnul sau Cuvântul si relatia ta cu Domnul?

Care este visul vietii tale? Ce îti doresti în viata? Îti doresti sa fii o femeie sau un barbat dupa inima lui Dumnezeu?

Dupa cine sau dupa ce îti tânjeste inima? Îti place la picioarele Lui? Esti o persoana prea ocupata?

Ai timp de Domnul? Îl auzi când îti vorbeste?

Ce înseamna pentru tine sa-L auzi pe Domnul cu mintea si cu inima?

Unde te simti în siguranta?

Dorinta mea cea mai mare este sa fiu o femeie dupa inima lui Dumnezeu.

Vreau sa fiu o cautatoare a inimii Lui. Am mare nevoie de El. Doamne ajuta-ma!


Timpul meu cu Domnul

La început a fost Cuvântul …


Meditatie din Evanghelia dupa Ioan (Ioan, 1.1)

 

de Ana Tatar Andras – anatatarandras.wordpress.com


 

Începutul zilei este foarte important. Vreau sa petrec timp cu Domnul la începutul zilei.


[pullquote]

La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. În El era viata, si viata era lumina oamenilor. Lumina lumineaza în întuneric, si întunericul n-a biruit-o.(Ioan, 1.1-5)

[/pullquote]


Timpul meu cu Domnul este un mare schimb „valutar“.

Departe de lume, ascunsa de privirea altora, eu schimb…

– oboseala mea cu Taria Lui

– neputinta mea cu Puterea Lui

– întunericul meu cu Lumina Lui

– problemele mele cu Solutiile Lui

– poverile mele cu Eliberarea Lui

– frustrarile mele cu Pacea Lui

– nelinistea mea cu Calmul Lui

– sperantele mele cu Promisiunile Lui

– durerile mele cu Balsamul Lui vindecator

– întrebarile mele cu Raspunsurile Lui

– confuziile mele cu Cunostinta Lui

– îndoielile mele cu Siguranta Lui

– slabiciunea mea cu Atotputernicia Lui

– imposibilul meu cu Posibilul Lui

– viata mea trecatoare cu Vesnicia Lui.

Inima mea tînjeste dupa un loc, departat de lume, un loc unde totul este în

siguranta, un loc în care sa ma simt iubita si apreciata asa cum sunt. Mi-am

gasit acel loc la picioarele Domnului.

Stau în liniste si pace pâna îmi vorbeste, pâna Îl aud cu mintea si cu inima.
Îti doresc ca timpul tau cu Domnul sa fie bucuria ta cea mai mare.


 

ROMÂNIA MEA: „CUM ESTE TARA MEA…”

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Manuela BURGHELEA Grupul Scolar Industrial „Stefan Procopiu”, Vaslui

(eleva in clasa a XI-a)

 


ROMÂNIA MEA: „CUM ESTE TARA MEA…”

 

 

Nu este prima data când ti se pune aceasta întrebare – cum este tara ta? Ai mai citit un Noica, un Cioran, un Draghicescu, ba poate si ceva Ovidiu, te-au câstigat si ti-au format convingeri sau, alteori, ti-au provocat dezaprobari profunde. Dar niciodata nimeni nu te-a întrebat, atât de direct, ce este cu tara ta, si iata ca ramâi geniu pustiu în fata foii goale.

 

Dupa amar de vreme de chibzuinta si lectura, îti vine în minte ca România ta este o cutie neagra. Nu ca asa i-ar fi sufletul, negru si gaunos, si nici c-ar fi ca în povestea aceea a Pandorei, de s-au îngramadit în ea toate pacatele lumii; ar putea fi, mai curând, cutia neagra a unui avion, în care s-ar gasi informatia esentiala ce te-ar ajuta sa întelegi cum de a razbit atâta vreme prin furtuni tara ta. Cert este ca înca nu ai cheia si, poate, nici n-o vei avea vreodata. Poate esti prea tânar, poate nu ti-ai luat ragazul sa o privesti în fata sau poate ca, pâna acum, ai încercat sa crezi ca îti este indiferenta.

Mai mult, sa-ti definesti tara înseamna sa o limitezi, sa o închizi în niste tipare, pe care ea le refuza si peste care sare ca o caprioara, râzând de nesocotinta ta. Nu încerca s-o întelegi; România nu poate fi înteleasa, ea trebuie doar simtita si traita, asa, ca o poezie. Nu este loc sa te complici sa îi cauti o filozofie, cât timp sufletul românesc este atât de simplu si atât de putin predispus la problematizare. Ia totul cu seninatate si vezi în tot ce te înconjoara simple aparitii ale firii; sa faci altfel ar fi curata blasfemie.

Când spui ca îti este imposibil sa îti limitezi tara, te gândesti, cumva, ca România este în tine, oricât de în afara granitelor ei te-ai duce. Te ascunzi tu în vreo gaura de sarpe, îti mai cauti adapost în bârlog, cu ursul, dar sa nu crezi ca sentimentul acela românesc al fiintei nu vadetecum!

Nu stii altii cum sunt – (ba poate ca stii, dar nu despre ei este vorba aici), dar tu chiar te complaci în românire. Tu îti duci zilele aici de când cei doi batrâni buni înca mai umblau prin lume… Ar fi trebuit ca pâna acum sa românesti la fel cu toti ai tai, dar unii sunt mai români decât altii si, acum sincer, n-ai putea spune ca toti românii românesc în acelasi chip. Tu, de exemplu, moldovenesti în tihna, fiindca te-ai nascut pe meleaguri vasluiene. Tu nu accepti sa-ti spuna nimeni ca tinutul acesta al Vasluiului, care nu este nici la munte, nici la ses si care se împartaseste de o neasemuita frumusete, nu este barem un picior de Paris.

Românul este, fara îndoiala, mioritic pâna-n maduva oaselor. Dimensiunea aceasta mioritica este ampla, ea înglobeaza fatalismul existentei, resemnarea, împacarea, fiind sintetizata de expresii precum? „lasa ca merge asa”, „se putea si mai rau”, „înca e bine”, „ce-o fi, o fi”. Românismul este patrimoniul tau stilistic, un ansamblu conturat mai mult din latente decât din realizari. Poporul românesc este ancorat în posibil, în latenta; el nu traieste plenitudinea în istorie, a carei framântare o considera irosire si pierdere oarba de energii. Aceleiasi fibre românesti îi datorezi dragostea de pitoresc, simtul masurii si al întregului, simtul nuantei si al discretiei, cumpaneala gândului si un necesar scepticism. Te afli aici într-un câmp nuantat, aproape inefabil, calator sub zodii dulci-amare, refacând în tine o infinita pendulare între ursita si har divin. Nu te lasi coplesit nici de fatalism iremediabil, dar nici nu te încrezi definitiv sortii, pentru ca stii ca poate sa îti fie si potrivnica.

Situati pe un pamânt de cumpana, românii au stat aninati de munti si au demonstrat o extraordinara forta de rezistenta la mereu „aceste cumplite vremi de amu’ ’’, cum ar fi spus Costin. Geografia a orientat istoria. Consideratia este agravata extrem de Cioran, care afirma ca România este geografie, nu este istorie, ca mai mult a îndurat istoria, decât a facut-o. Totusi, tu nu poti sa te dezici de unele rabufniri ale trecutului si, în apostazia ta, sa te consideri curat ca un ghiocel, pentru ca stii ca, din dulapul tau de acasa, te-ar privi mustrator scheletele stramosilor. Tu porti în tine ecoul faptelor de arme glorioase ale unui Fane Babanu sau ale unui Mihai Viteazul si ale Pestilor Buzati, pe care, pentru posteritate, ar fi bine sa nu le renegi.

Câteodata, constati si tu, cu bucurie, gând la gând cu Noica, faptul ca poporul acesta, care, într-un document din trecut, în „Unio Trium Nationum”, Universitatea ungurilor, sasilor si secuilor din Transilvania, cu câteva sute de ani în urma lor fata de cele câteva milenii de dainuire româneasca, aproape ca nu era mentionat si nu avea niciun drept, el, poporul acesta, anonim în istorie, se va ruga la Judecata de Apoi pentru mântuirea celor trei natiuni care l-au nesocotit – unguri, sasi, secui -, asa cum, la fel de bine, se va ruga pentru mântuirea pâna si a turcilor, care l-au stapânit, jefuit si abatut de la viata în veac, sau cum se va ruga, deopotriva, pentru mântuirea slavilor, care au amenintat sa-l înghita, cu valul lor urias. Poporul român a rabdat toate acestea în istorie, ca o simpla maicuta de mânastire, si a ramas pe aceste plaiuri, ca popor cu obiceiuri slave si cu constiinta de romani.

– Cu bucurie, spuneai, îti gândesti tara.

– Cu bucurie, pentru ca ce alta zabava poate fi mai de folos românului si mai cumplita razbunare decât iertarea dusmanilor?…?!

– Arrêtez-vous, Belle Infidèle, vous faites dire à Noica des choses qu’il n’a jamais dites!!!

Alteori, te uiti la voi, cât sunteti de mici, si simti enorm si vezi monstruos, si mai ca-ti vine sa-l întelegi pe Caragiale, de ce va uraste. Alta data, citesti, ca si Cioran, în formula costiniana „nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi’’ (preferata de Xenopol ca motto la „Istoria Românilor’’), formula fatalismului national si, într-un glas cu cronicarul moldovean, îti deplângi tara-ti înlacrimata si pe bietii locuitori. Îti dai seama ca poporul tau este bun facator de planuri, admirator de straini si suspinator dupa caractere, dispretuitor al urmarilor faptelor sale (ce-o fi o fi!).

În asemenea conditii, ar fi de mirare sa-i ajunga cuiva o viata de om sa înteleaga de ce esti multumit, de ce nu te revolti si de ce nu darâmi România aceasta din temelii, ca pe ruinele ei sa recladesti una nou-nouta. Tu chiar te încapatânezi sa simti pentru aceasta tara si pentru biocenoza ei, dincolo de un interes stiintific bine justificat, tandrete, chiar duiosie, asemenea unui naturalist fascinat de o colonie de bacterii pulsând în ritm si în contraritm pe lama de microscop.

 

Filozofând si poetizând, observi în tara aceasta a ta un „spiritus loci”, un ce indicibil, criteriu intuitiv de recunoastere a spiritului românesc. Matricea pamântului de aici este indefinit ondulata, ti-ar spune Blaga, si ea te determina sa te consumi într-o simpatie masiva fata de alternanta ritmica deal-vale, în solidaritate cu orizontul tau spatial.

România este ombilicul lumii, punctul de sprijin în jurul caruia se învârte universul tau si la care raportezi orice alt spatiu, iar pentru tine oamenii se împart în români si în non-români. Ia, însa, aminte, sa nu-i vorbesti unui non-român despre aceasta, ca nu te-ar întelege, si pastreza-ti convingerea, chiar daca s-ar putea ca desteptii sa încerce sa-ti contracareze acest adevar cu argumente care se topesc la prima raza de luna. Nimeni nu poate spune mai autentic decât tine cât este dulceata si cât este amar în conditia de român.

 

Tu ai constiinta ca memoria colectiva uita ce ai scris, dar retine tâlcul. Înca mai cauti neodihnit cuvântul sa exprime România ta si îl gasesti, dupa o furtuna feroce în creier? oh! oh! oh! si vai! vai! vai! di tara. Si trec anii cu roata si tu vezi, prin spuma marii si prin fum, matca neamului si plaiul verde cel neadormit, si nu mai este dulce afara si nici în bârlog, pentru ca cineva a uitat cutia deschisa si te-a razbit dorul…

 

Manuela BURGHELEA

Grupul Scolar Industrial „Stefan Procopiu”, Vaslui

30 mai 2011

 

CÂTEVA GÂNDURI DESPRE CONSTANTIN BRÂNCUSI

de Dr. Cristina OPREA

 

Pe data de 16 martie s-au implinit 54 de ani de când a plecat dintre noi parintele sculpturii moderne. Din anul 1957, anul trecerii, lucrarile sale sunt prezente în expozitii omagiale, s-au organizat diferite simpozioane si conferinte atât în tara cât si în strainatate despre opera sa. S-au scris numeroase carti si s-au regizat filme.

 

Fascinat de cunoastere

Fara a dori sa se încadreze unui curent sau altul, a acceptat teoriile vechii arte populare românesti, ducând chiar o viata în spiritul taranului român, sanatoasa, asezata si plina de întelepciune. Atelierul sau ilustra cel mai bine existenta sa.

Multi care i-au trecut pragul au ramas impresionati de atmosfera româneasca degajata. Arta pentru el avea rol de vindecare a sufletului, de a produce bucurie, de a echilibra publicul privitor. A cautat toata viata Absolutul, marturii sunt propriile creatii. A încercat sa se elibereze de tot ceea ce l-ar fi dus pe un drum gresit si tinând cont de fluxul vietii, si-a construit o metoda de a comunica, în stilul sau, cu Universul. A redat în propria creatie nu fiinta ci forta spirituala a acesteia, prin puterea sa de observatie, contribuind la evolutia artei.

Fascinat de redarea esentei, a încercat sa se transpuna pe sine în creatii, pentru a le face sa ,,vorbeasca” despre Univers. Propriile lucrari sunt niste chei, iar noi, urmasii lui, le putem folosi pentru deschiderea altor porti de cunoastere. Forma, pentru a fi mai bine înteleasa trebuie sa fie simpla, simplitatea având o mare semnificatie în opera sa, pentru ca aceasta duce spre esenta. El pleaca de la figurativ si ajunge la nonfigurativ, de fapt la granita dintre cele doua.

 

De ce a fost atras de formele arhetipale?

Pentru ca acolo a gasit ceeea ce cauta – simplitate, reducere la esenta, stilizare, inocenta, nevinovatie, emotie. A învatat de la mesterii artei primitive cum sa ajunga la esenta unui lucru, cum sa stilizeze, cum sa reprezinte o idee. A gasit izvorul si a adus un lucru nou în sculptura moderna, a suprimat golurile, pentru a reda luminii un teritoriu mult mai amplu. Întreaga sa opera se caracterizeaza prin expresivitate si esenta.

 

Opera sa este o confesiune

Cea mai impresionanta modalitate de a omagia sacrificiul poporului român este monumentul de la Târgu-Jiu din care fac parte ,,Masa Tacerii”, „Poarta Sarutului” si „Coloana Infinitului”, închinat eroilor din 1916, ce au murit în lupta de pe malul Jiului. Întreg ansamblul a fost comandat de catre doamna Arethia Tatarascu si sculptat în piatra de Banpotoc între anii 1937-1938.

 

Masa Tacerii” este rotunda, în jurul ei artistul a asezat douasprezece scaune rotunde, ce au forma unor clepsidre. De la aceasta masa porneste o alee, numita ,,Aleea Scaunelor” ce trece pe sub „Poarta Sarutului”. Cel de-al treilea element al ansamblului este „Coloana Infinitului”.

Asa cum ne-a demonstrat în tot ceea ce a creat, artistul a fost preocupat de simbol. Acest ansamblu are si el semnificatia lui, pentru ca nu întâmplator a fost ales spatiul, în care a fost amplasat. În apropierea „Mesei Tacerii” se afla râul Jiu. Dupa cum se stie apa simbolizeaza viata. Masa cu cele douasprezece scaune poate ilustra timpul (ceasul cu douasprezece ore sau anul cu douasprezece luni), sau poate fi masa apostolilor, sau poate semnifica chiar familia. Din sânul acestei familii omul se ridica si pleaca, mergând pe drumul vietii – calea ce leaga masa de poarta – ajunge singur în fata portii – a pragului sau existential, unde îsi întâlneste jumatatea. De aici pleaca însotit de jumatatea sa, pe drumul vietii în doi si dupa ce parcurge aceasta cale existentiala, se trezeste singur în fata „Coloanei fara sfârsit”. Aici pe aceasta scara, sufletul sau încearca sa se apropie de Dumnezeu. Aceste lucruri le-am gândit în momentul în care am aprofundat studiul acestui ansamblu.

 

Toate elementele decorative folosite au fost percepute, ca elemente preluate din arta populara româneasca. Daca ar fi sa privim din punct de vedere etnografic, „Masa” ar reprezenta masa taraneasca traditionala de forma rotunda, cu scaunele de aceeasi forma, pe care taranca românca rasturna mamaliga si în jurul careia se aduna întreaga familie, pentru a se sfatui în vederea rezolvarii problemelor existetiale. „Poarta” ar semnifica locul pe unde se trece spre un nou început, având deasupra lada de zestre omniprezenta în casele traditionale, acolo unde se nasteau fete, iar „Coloana” – stâlp traditional gorjenesc, stâlp funerar, întâlnit în cimitirele din Gorj, în vârful careia mesterii sculptau si asezau o pasare, simbolul sufletului celui decedat.

Aleea Scaunelor” poarta numele de la cele douasprezece scaune (cu forma tabliilor patrate) ce o marginesc, pe care artistul le-a grupat în patru ansambluri de catre trei scaune fiecare. Ele pot simboliza anul cu cele patru anotimpuri sau cele douasprezece luni ale lui.

De-a lungul timpului opera sa a primit diverse interpretari. Ceea ce confera o certitudine este faptul ca sculptorul Constantin Brâncusi a ales anumite teme arhetipale, le-a adus în contemporaneitate, filtrându-le si transpunându-le în propria viziune.

 

Craiova

mai 2011

 


BUCURIE SI INVIDIE

„Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare ca se bucura egalii nostri.” Aristotel


Viata noastra este un amestec de frumos si urât, iar noi suntem înzestrati cu calitati si defecte. Daca am putea privi sufletul nostru asa cum ne privim trupul, am putea vedea toate acestea, dar fiindca suntem privati de acest drept, obligatia noastra este de a le descoperi si a lucra pentru dezvoltarea calitatilor si diminuarea defectelor. Nu în zadar au strigat de-a lungul timpurilor filosofi si teologi : „Cunoaste-te pe tine însuti !”. Numai prin autocunoastere ne putem modela viata spre bine. Nu este un lucru usor de a te cunoaste pe tine însuti, fiindca multe sunt ascunse în sufletul nostru si multe tindem sa le ascundem, dar trebuie încercat. Unii dintre semeni se supraapreciaza, altii se subapreciaza. Trebuie sa stim cum suntem în realitate, sa cautam cântarul din sufletul nostru, sa vedem ce avem de pus în balanta si pe baza unor reale capacitati sau defecte, sa putem a ne schimba, a adopta în final un comportament placut noua, placut celor din jurul nostru, placut lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un mod mai profund al întelegerii, poate duce la ascensiunea sufletului, aici, pe pamânt. Mi-au placut afirmatiile unui Sfânt într-una din cartile sale: „Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, fa mai întâi revolutie în tine însuti; si te vei încredin­ta apoi ca toate celelalte revolutii sunt de prisos. Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai întâi razboi împotriva ta însuti; si daca vei duce acest razboi la bun sfârsit, atunci te vei convinge ca toate celelalte razboaie sunt de prisos.”
A vedea ceva frumos si a dori sa distrugi doar pentru ca nu poti obtine acel frumos, nu e o atitudine pe care s-o putem accepta. Sa vezi ca celalalt are si este mai presus de tine, sa abandonezi lupta cu tine însuti, sa nu vrei sa-ti cunosti calitatile si sa te bucuri de ele, sa nu le fructifici, si sa începi a-ti transforma frustrarile în invidie, nu este o solutie rezonabila. Esti „mic” de statura, de exemplu, si nu te împaci cu ideea ca nu mai poti creste. În loc sa te opresti la admiratie pentru cel înalt, parca îti vine sa-i retezi capul ! Uiti ca de multe ori „esentele tari se tin în sticlute mici”, îti neglijezi calitatile, uitând ca Dumnezeu a dat talanti fiecarui om, important fiind sa le constientizezi, sa le poti dezvolta si sa nu le „îngropi”.
Daca stam si ne gândim bine, invidia începe cu dorinta de a avea ceea ce de fapt nu poti sa ai, nu poti sa fii sau sa devii. Nu vrei sa vezi ca ai alte calitati (însusiri) si nici sa accepti ca ai defecte pe care trebuie sa le corijezi pentru a te înalta; o teama, o nesiguranta apare în sufletul tau, ca nu vei reusi sa atingi acel ideal, nu sti sa alegi drumul, te încapatânezi, te înciudezi, te înveninezi si încerci sa-l distrugi pe cel pe care începusesi, poate, prin a-l admira; demolezi singur sau îi antrenezi si pe altii în actiunea distrugatoare; alteori din lasitate transferi cu abilitate actiunea altora, dupa ce i-ai înveninat, si „ scoti castanele din foc cu mâna altuia”, cum s-ar zice. Biserica noastra exemplifica viata Sfântului Stefan, întâiul mucenic al Domnului Iisus, invidiat de farisei pentru întelepciunea sa si harul vorbirii, condamnat la moarte prin lapidare (ucidere cu pietre). Invidiat a fost si Iisus Hristos, dat pe mana lui Pilat si în final rastignit pe cruce. Asa procedeaza si astazi multi si arunca cu „pietre” în semeni, pietre fiind si vorbele urâte sau strigatele disonante, bârfa, clevetirea, defaimarea, dispretul, privirea dusmanoasa, lovirea fizica.
Invidia este o boala de care sufera multi, dar ca orice boala, nefiind genetica, ea poate fi lecuita. Este o problema de mentalitate, de stilul în care vrei sa-ti traiesti viata în urma autocunoasterii, a educatiei pe care ti-ai format-o sau ai primit-o, a experientei pe care ai dobândit-o. Nu poti trai toata viata ghidându-te dupa proverbul: „Sa moara capra vecinului !” Oamenilor din jurul tau le poti expune frustrarile; se poate gasi o solutie pentru a te debarasa de acea frustrare, înainte de a ajunge la invidie.
Amintesc noua viziune asupra alegerii conducatorilor: Sunt exclusi cei duri, egoisti, invidiosi si acceptati oamenii generosi, energici care stiu sa-si modereze energia, fapt care s-ar datora educatiei, oameni cu comportament modest, nobil, oameni care sa asculte ideile celorlalti si împreuna cu ei sa ia decizii. Stim foarte bine ce s-a ales cu omenirea atunci când a fost condusa de oameni orgoliosi, invidiosi care si-au impus punctul de vedere prin forta. Astazi se vorbeste despre o calitate necesara conducatorilor, cea a Inteligentei emotionale, adica a întelegerii si gestionarii propriile emotii, a întelegerii celor din jur, a crearii de relatii armonioase la toate nivelele, a putea face fata stresului si frustrarii, a fi flexibil si adaptabil la schimbare. Aceasta competenta emotionala se spune ca este mai importanta decât abilitatile tehnice sau intelectuale. Cum s-o numim altfel decât stapânire de sine, putere de reflectie, dorinta de armonie si bucurie?
În data de 29 aprilie a avut loc un eveniment deosebit, plin de stralucire, nunta Printului William cu fata din popor Catherine Middleton, o nunta de poveste, cu printi, printese, regi, regine, cavalerie si haine de parada stralucitoare. Acest eveniment a facut din Londra centrul atentiei lumii întregi. Am urmarit cu sufletul la gura întregul eveniment. Mesaje de sustinere si de felicitare au fost adresate cuplului princiar din momentul anuntarii acestei casatorii, dovezi ale iubirii, admiratiei, respectului din partea poporului. Uralele si aplauzele care au însotit traseul cuplului au fost de asemenea dovezi ale bucuriei. Cerul a fost limpede, albastru, soarele a luminat hainele divers colorate ale invitatiilor, binecuvântând parca acest eveniment, oamenii au fost senini, rabdatori, iar sarutul mirelui si al miresei în balconul reginei a fost un gest spontan de iubire, facut cu modestie, eleganta, un simbol al unirii, daruit unul altuia dar si lumii întregi. Iar în momentul în care Printul i-a pus inelul în deget, cred ca fiecare dintre ei au purtat în gând visul de dragoste, dorind ca el sa nu se stinga niciodata, fiindca acest vis este esenta vietii de familie, fara de care viata nu ar avea nici un farmec. Si a luat-o de mâna si parca-i citeam gândurile frumoase: „Te voi duce în lumea mea, vom calatori în lumina soarelui si-i vom adauga noi raze; te voi duce acolo unde nu ai mai fost, unde nici nu ai visat sa ajungi vreodata si îti voi spune cuvinte pe care nu le-ai mai auzit; te voi învata sa mergi alaturi de mine, sa fim amândoi la bine si la rau…” Dumnezeu sa le calauzeasca pasii si sa ramâna vesnic la fel de îndragostiti! Sunt convinsa ca multi tineri care au vazut acel sarut, vor încerca sa-l imite! Multor tineri, în acele momente, li s-a transmis acest vis frumos al casatoriei! Totul a fost înaltator ! Nespus de frumos ! Regina Elisabeta a II-a a avut parte de aceste binemeritate momente de bucurie la onorabila sa vârsta.
Imediat au aparut diverse articole si comentarii, unele elogioase, altele în care oamenii, uneori sub anonimat si-au exprimat invidia. Ei nu au înteles ca doar din punct de vedere spiritual suntem toti egali, ca toti meritam iubire si toti trebuie sa învatam sa o daruim si sa o primim fara conditii; ca trebuie sa acceptam în sufletele noastre aceasta stare materiala diferentiata; ca putem crea egalitatea pornind de la gândul ca eu si celalalt suntem la fel de importanti si demni, fiecare cu pozitia si rostul sau în aceasta viata. Deosebirea nu trebuie sa alimenteze neîntelegerea, ci sa sustina pacea si toleranta. „Talantii” nu ne sunt distribuiti în mod egal.. Dumnezeu ne explica ratiunea împartirii acestor daruri : „Eu împart virtutile atât de diferit încât nu dau totul fiecaruia, ci unuia una, altuia alta. (…) Unuia îi dau mai ales iubirea, altuia dreptatea, altuia smerenia, altuia credinta vie. (…)  Si asa am dat multe daruri si haruri de virtute, spirituale si vremelnice, într-o diversitate atât de mare încât nu am împartasit totul nici unei persoane, pentru ca voi sa fiti obligati astfel la caritate unii fata de altii. (…) Am voit ca oamenii sa aiba nevoie unii de altii si sa fie slujitorii mei în împartirea harurilor si darurilor primite de la mine”. Daca nu ar fi asa, ar mai avea viata farmecul diversitatii? Sa ne bucuram deci pentru tineretea lor celor casatoriti, pentru frumusetea lor, pentru buna organizare si transmitere a evenimentului, pentru evlavia lor în fata Altarului Bisericii, sa dorim o viata fericita cuplului princiar si sa speram în acea fericire!
Închei spunând ca invidia este un pacat de care trebuie sa ne pazim, sa nu-i deschidem usa, stiind ca raul îsi cauta cu siretenie usi de intrare. Biblia ne vorbeste despre cele sapte Pacate de Moarte: Mândria, invidia, iubirea de arginti, desfrânarea, lacomia pântecului, trândavia si mânia: „Invidia este prietenul Satanei ; invidiosul se hraneste cu nefericirea aproapelui sau.”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

LIRICA PASCALA 2011

– Prezentata de George ROCA –


Georgeta Resteman
ÎN DIMINETI DE PASTE

Covor de papadii si flori de Paste
Liniste-astern în suflete pustii
În dor de bine viata-n noi renaste
Singuratati ascunse-n nopti târzii.

Sperante împletim, cununi de vise
Lumina Sfânta-n zi de sarbatoare
Credinta, dragoste si porti deschise
Ne daruieste în suspin de floare.

Privesc cum firul ierbii unduieste
În adieri sublime de iubire
Pamântul reavan, marul ce-nfloreste
Sub cer albastru muguri de-mplinire.

Suntem plamada vie din lumina
Purtam comori nepretuite-n noi
Lut din iubire-avem la radacina
Sperantele din suflet curg suvoi.

Ne înaltam credinta-n gând senin
Sobor de floare-n dimineti de Paste
Ne însoteste-n drumul vietii lin
Tot ce-i frumos si bun în noi renaste.
Titina Nica Tene
DE PASTE

De Paste soarele e altfel,
are o altfel de lumina,
mama cu tata parca-s tineri
si parca nu mai sânt batrâna.

Ma vad copil pe Dealul Mare
dintr-un satuc îndepartat,
purtând rochita înflorata,
din sat de parca n-am plecat.

Ma joc cu fratii mei pe Beica,
râul ce curge-nvolburat,
ne salutam cu voie buna
zicând „Hristos a Inviat”!

Ce fericita eram, Doamne,
si ce departe sânt acum!
Am mers asa de mult prin viata
ajuns-am capatul de drum?

Privesc la pomul înflorit
pe care cânta o pasarica
nepoata vine lânga mine
“Hristos a Inviat”, Bunica!

 

Valeriu Cercel
POEZIE DE PASTI

Când Pastile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri si dus agale,
Copil ma regasesc în satul meu
La casa barâneasca de pe vale;

Simt si acum, pe prispa, dimineata,
Cernându-si fluturasii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingasie fata
Ciresii alintându-se în floare,

Si-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal zorit, urându-mi „ziua buna”,
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotnita batrâna;

Se anunta o mare sarbatoare,
Iar martora era si Luna plina:
Va coborî din morti, spre Înaltare,
Isus, a lui Maria, cu lumina!

Ca începea asa o primeneala,
Miresmele de flori de liliac,
Si lutul proaspat, iz de varuiala,
Se vânturau prin usa din cerdac,

Ne usuram si trupul de povara
Si sufletul cumva de-am suduit,
(Scapam si eu atuncea de ocara,
În ziua când mergeam la spovedit!)

Fiind copii mâncam în Postul mare
Nu doar urzici ca ne rodea burtica,
Ne mai spurcam si noi, deh, la mâncare,
Ca popa nu stia, zicea bunica,

Dar totul se facea cu rânduial?
Si toate le-asezau la locul lor,
Stiau batrânii bine, fara scoala,
Cum sa-L primim pe-al lumii Salvator…

……………………………………

În miez de noapte, satu-n asteptare,
Biserica-ntr-o hora o strângea,
Lumini se aratau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paste si lumina,
Bunica ne dadea miel din cuptor,
Iar ouale-asteptau pe masa plina
Sfintite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe lunca ne-ntâlneam
Gatit în straie noi cum altul nu-i,
Caci noi copii-atunci ne înnoiam
Când Se nastea si la-nvierea Lui,

Si câta bucurie, ‘ntregul sat,
Oua ciocnind cu mare si cu mic,
“Cristos a înviat ! Adevarat !”
Pe pajistea cusuta-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeasi lunca mândra ca o ie
Mi-a dat ca sa le sorb licoarea lor
Doi ochi de vis cu nume de Marie

As vrea sa vin din nou în satul meu
În zi de Pasti, în zi de sarbatoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare

E Paste iar si Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mari, de al meu sat,
O lacrima de dor mi se prelinge

Simt o speranta-n suflet cum izvoare
Din flacaara-I ce arde, tumultoasa,
La ziua si satucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasa.

 

 

Adrian Munteanu
DAC-AS SUI PE TRUDA UNEI PLEOAPE
(la Psalmul 139)

Dac-as sui pe truda unei pleoape
Ce se framânta-n strigat de-aurora,
Când umbre-n zori lumina o implora,
Te-as regasi arzând în cer etape.

Dac-as fura dintr-un amurg o ora
Si i-as deschide clipei mii de trape
Ca dincolo spre moarte sa îsi scape
Nelinistea arcasi rotiti în hora,

Tot as simti ca esti, iar de as zice
Ca nopti de-acum pe veci ma vor robi,
Ca-mi vor înfrânge carnea mii de bice

Tot n-as fi trist stiind ca vei sadi
Graunte-n trup ca-ncet sa se ridice
Din întuneric un crâmpei de zi.

 

 

Al Florin Tene
A ÎNVIAT IISUS

Lumea este în concurenta cu ea
Si mai putin se uita spre Tine sus,
Tu, Doamne, esti Calauza mea
Când din morti înviaza Iisus.

Am un surplus de idei si de har
Si la picioarele Tale le-am pus
În numele vesniciei ca dar,
Când din morti înviaza Iisus.

Doamne ,as vrea sa recunosti
Din multi pe mine cel ce-a dus
Crucea în fruntea atâtor osti
Când din morti înviaza Iisus.

Erai, Doamne, Mielul sacrificat
Pe Cruce, spre Golgota, în apus,
Mântuieste lumea de acest pacat,
Când din morti înviaza Iisus.

Privesc în ochii Tai si-mi caut iertarea,
Pentru ateii cazuti în pacat, Iisus
E „vina” ce lumineaza cararea
Învierii sperantei noastre Sus.

Lumea este în concurenta cu ea
Si mai putin se uita spre Tine sus,
Tu, Doamne, esti Calauza mea
Când din morti înviaza Iisus.

 

 

Pascu Balaci
HRISTOS A INVIAT!

Când inceput-a sa se lumineze
În cea dintâia zi a saptamânii,
În taina ea si-a parasit stapânii-
Mormântul lui Iisus sa cerceteze

Maria din Magdala sa cuteze
Cu-a ei surate, scuturând tâtânii,
Sa afle sfântul trup, floarea tarânii
Si-apoi cu lacrimi sa-l imbalsameze.

– Ce cautati pe-aici? – apare un inger.
Femeile s-au infricat de-ndata:
– Pe Iisus dupa care si azi sânger!
A spus Maria, foarte tulburata.
– Nu e aici, a înviat; e în cer:
S-a dus sa-L întâlneasca pe-al Sau Tata!

 

Al Florin Tene
HRISTOS A INVIAT!

Se aprinde-n inima lumina
Coborând în noi de Sus.
Când sevele înverzesc tulpina
Înviaza-n suflete Iisus!

Cânta padurea-n mierle, prin copaci,
Înseninând cerul spre apus
De parca au înflorit ogoarele de maci,
Când înviaza-n suflete Iisus.

Cânta iarba în mieii de prin lunci
O aud cum creste si prin sat,
Când din Tainele Porunci
Hristos a Înviat!

Se aprinde-n inima lumina
Coborând în noi de Sus.
Când sevele înverzesc tulpina
Înviaza-n suflete Iisus!

 

Nicolae Nicoara-Horia
HRISTOS A INVIAT!

Hristos a înviat! Iisus exista,
Cu „Pace voua” o sa vina iar,
Sa nu fie crestin cu fata trista,
Nici cel fara de Pasti în calendar.

Hristos a Înviat! Lumina oarba,
Spun unii rataciti pe la rascruce –
Cei însetati de Adevar sa-i soarba
Din apa vie izvorând în cruce.

Frate-al meu de-aici, de oareunde,
Primeste-mi, dar, salutul cel mai sfânt-
Hristos a Înviat! De crezi, raspunde-
E „buna ziua” mea de pe pamânt…

 

Nicolae Nicoara-Horia
LUATI LUMINA!

Luati lumina si va bucurati!
E semnul ca în lume nu-i târziu –
Hristos a Înviat! Hristos e viu!
În cel care nu crede sa nu dati

Cu pietre si cu vorbe cât ocara,
Pentru el e prea devreme-acum,
E Ziua si petrecerea-i pe drum
Pâna când o sa-l cuprinda seara…

Luati lumina, cea primita-n dar,
Din Mormântul Lui fara de moarte
Si dati-o, întreita, mai departe-
Hristos a Înviat! Si nu-n zadar!
———————-
PASTI, 2011

SALUT… CETATEA LUI BUCUR!

La aparitia primului numar pe suport de hârtie al revistei „Cetatea lui Bucur”

În ultima perioada de timp câteva probleme de sanatate au pus stavila între mine si lumea scrierilor, dar aparitia primului numar al revistei „Cetatea lui Bucur” tiparit pe suport de hârtie m-a facut sa simt ca dintre rânduri ma privesc interogativ ochii celor care au pus ceva din fiinta lor pentru cititori, a celor care au lucrat la aceasta revista si în mod special, ochii celei care a gândit-o si s-a trudit sa-i dea fiinta, distinsa doamna Elisabeta Iosif. Revista aceasta care unifica românii din toate colturile lumii, m-a facut sa înalt capul si sa ma alatur lor. Prin oricâte încercari ale vietii as trece, cât îmi va sta în putinta, voi fi alaturi de cei care si-au propus ca obiectiv major promovarea culturii si a spiritualitatii românesti asa cum pe deplin o doveseste si aceasta revista, conceputa initial on-line de remarcabilul om de mare cultura Prof. Artur Silvestri.

Primul gând a fost acela de a transmite calde felicitari doamnei Elisabeta Iosif si celor care i-au dat o mâna de ajutor pentru felul cum a fost conceputa aceasta publicatie pe pagini de hârtie si pentru cei care au asternut acele gânduri si trairi decantate în pagini de revista.

Lectura acestei reviste, ca si cea on-line, trezeste curiozitatea care se amesteca cu respectul si admiratia. E o revista care nu lasa sa se stinga luminile si caldura din sufletele cititorilor, de care suntem însetati cu totii. Scrierile selectionate cu grija fac cititorii sa se recunoasca în marea diversitate umana.

Si daca aceasa revista are în numele ei cuvântul BUCUR, atunci BUCURIE si IMPLINIRI prin bogatia de idei si frumuseti sa-i dea Creatorul – Cel al împlinirii tuturor bogatiilor si frumusetilor de pe pamânt – acestor împliniri de azi si ale celor care vor mai veni!

16 pagini cu articole de valoare scrise de autori cu nume si… prestanta, format A4, grafica exceptionala, hârtie de calitate si… multa tragere de inima si profesionalism. Doresc noii reviste sa dainuie peste veacuri, sa trasmita generatiilor ce vor urma mesajul nostru literar, scrierile noastre si dragostea noastra pentru limba româna. La multi ani „Cetatea lui Bucur”!

Elena BUICA
Toronto, Canada
Aprilie 2011

GÂNDURI ÎN PRAG DE PRIMAVARA

Primavara canadiana este o mofturoasa. Sta cam mult în prag pâna sa paseasca mai hotarât spre noi. Ne lasa prea mult sa tânjim dupa frumoasele primaveri din tara noastra de bastina. Se pregatesc Sfintele Sarbatori ale Pastelor sa ne aduca bucuria reînvierii naturii si sa ne reaminteasca  despre jertfa Fiului Domnului pentru pregatirea învierii celei mari a fiecaruia dintre noi, dar uite ca natura parca sta în adormire.

Nu pot sa pun frâu gândurilor si trairilor care ma duc spre frumuseti în prag de primavara care mi-au luminat viata. Când ma asez la masa de scris, aud mai tare vâjâitul unor cuvinte care cad pe capul meu în mod pedepsitor pentru felul cum vad eu lumea. „Esti prea nostalgica, vezi lumea prea în roz, nu stii sa musti, sa fii dura. Calci prea mult pe taramurile romantismului care a devenit desuet”, cine mai are nevoie de ele?

Oricum încerc sa aranjez în mintea mea ideile despre lume si viata, ajung sa raspund categoric: “nu pot altfel, de felul meu sunt o optimista si-mi place sa scot la iveala mai mult lumina decât umbra, mai mult culoarea blânda, luminoasa sau plina de viata, ori de promisiuni decât cenusiul întunecat si tulbure. Îmi sare mai repede în ochi binele decât raul. înclin mai usor spre intelegerea limitelor si neputintelor umane, decat spre judecarea aspra. Cum sa scriu altfel decât asa cum sunt? Îmi plac cuvintele care mângaie si ma feresc de cele care biciuie neindurator. Unii numesc aceasta atitudine drept slabiciune, dar mie mi se pare ca tocmai aici sta puterea omului, în faptul ca nu cedeaza în fata neajunsurilor umane sau ale împrejurarilor nefavorabile, ca aspira spre ce este frumos, drept si plin de optimism.

Nu de putine ori, în momente grele, sâcâitoare sau posomorâte, eu aud un clopotel care mi-amintette de ideea datatoare de încredere în viata îmbracata într-o mare diversitate de forme: dupa nori se ascunde soarele, dupa ploaie vine seninul, dupa noapte vine ziua, nufarul creste din mâl, sub pietre se afla apa limpedelui izvor, etc.

Ca sa fac si eu un pas spre cei ce ma îndeamna sa ma scutur de nostalgie, acum am optat pentru descrierea unor zile mohorâte sau momente mai sâcâitoare din aceasta primavara canadiana care difera de cea timpurie româneasca, dar stiu de la bun început ca si dintre aceste rânduri se vor ivi mugurii încrederii în viata, se va întrezari culoarea trandafirie si promisiunea unor frumuseti viitoare.

Mi-a venit în minte o calatorie care, pentru foarte multe persoane ar fi fost prototip de monotonie izvoditoare de enervari si sâcaieli de primavara. Eu si pe aceea am pretuit-o si ma întorc la ea cu gânduri senine si cu satisfactie.

Am calatorit pentru trei zile spre nordul provinciei Ontario, spre golful Georgian Bay, parte a lacului Huron, unul din marile lacuri în preajma carora traim în provincia Ontario. Am fost la „casa noastra de la munte”, cum îi spunem noi unui time share, asa cum se numeste aici. Desi apucasem sa ne desfatam putin în razele caldute ale începutului de primavara, de-a lungul drumului de mai bine de doua ore, ne-a însotit o vreme cum poate sa fie mai urâta, cu vânt, frig, ploaie, cu un cer întunecat, parca statea gata sa se prabuseasca pe noi. Si… interesant, o astfel de vreme posomorâta nu ne-a tulburat starea de bine si de confort sufletesc cu care plecasem de acasa. Ma întrebam, care era explicatia si unde se afla suportul stîrii de bine de care eram stapaniti. Si am deslusit-o ascunsa prin preajma, peste tot. Ploaia rapaia prelingându-se valurit pe masina. În spatiul nostru din interiorul masinii ne simteam ocrotiti, desi apa rece era atat de aproape de noi. Ascultând ropotul ploii, traiam o senzatie ca aceea din copilarie, stiindu-ne ocrotiti de parinti si ca atare, nimic rau nu ni se poate întâmpla. În masina era temperaturaa placuta, muzica plina de viata, discutii tesute din glume, voie-buna, comentarii spumoase.

De-o parte si de alta a drumului se însirau ochiuri de apa, lasate în urma de o iarna cu multa zapada care îmbibase pamaântul cu apa pâna la saturatie. A, dar baltoacele astea, mie îmi vorbeau într-un grai pe care îl întelegeam cu satisfactie. Fiecare avea o individualitate data de propriu-i contur formând diferit desenul cu care se înscria pe pamant si parca îsi vorbeau între ele sclipind din luciul suprafetelor si chiar si noua ni se adresau. Oglinda asta a lor, uneori vorbea cu bulbuci când ploaia se întetea. Copacii, conturandu-se într-un negru intens pe cenusiul cerului fara margini, completau „dialogul” mut al baltoacelor de pretutindeni. Din loc în loc apareau casele, parca facute ciuciulete si ele în fata ploii asteptând cu calm sa-si încheie ropotele. Unele aruncau pete de culoare încarcate de viata, semn ca monotonia poate fi învinsa. Cred ca ele mi-au sugerat raspunsul la întrebarea de ce nu ne simtim apasati suflesteste de atâta gri. Era interesant sa constati cum undeva sta pitit un graunte, care nu se vede, dar curând va înflori. Grauntele acela nevazut, era promisiunea zilelor frumoase care vor urma. Primavara îsi aruncase „buzduganul”, îl simteai în preajma, îi auzeai parca vâjâitul în aer, parca ne privea de undeva, dupa un colt, gata sa dea navala.

Când am ajuns la destinatie era noapte. Ploaia, asternuta pe treaba, îsi vedea de ale ei, fara sa tina seama de noi, pâna la un timp oarecare. Îi reprosam totusi prezenta si ne gândeam ca mai bine am fi întâmpinat zapada decât sa ne învaluie atâtea valuri de ape cenusii. Pâna la urma, dorinta ne-a fost îndeplinita. Asezati în fata semineului, am privit pe ferestrele mari, aproape cât doi pereti frumusetea ninsorii. Am uitat ca ne declarasem satui de atâta iarna cu nametii de zapada în unele locuri mai mari decât un stat de om. Am mâncat cu pofta si am baut si un paharut de coniac si m-a cuprins o dulce toropeala. Dupa un timp, m-am dus la baie cu o strângere de inima, deoarece la întoarcere trebuia sa îmi pregatesc patul pentru culcare si starea asta de toropeala dulce pe care o traiam acum ar fi risipit. Am iesit din baie cu ochii inchisi pe jumatate, dar am putut sa vad ca ma astepta patul gata pregatit de culcare si iarasi am mai trait un moment când m-am simtit ocrotita, dar acum, la celalalt capat al vietii, nu de parintii aflati în deplinatatea puterilor lor, ci de copiii mei aflati în floarea vârstei. M-am culcat fara sa comentez momentul ca sa nu îi tulbur vraja, iar ei stiau ce le spuneam în gând. Momente simple ca acestea ne pot încarca sufletul cu o bucurie care, mai târziu, ne ajuta sa trecem mai usor peste situatiile în care tot ei, copiii nostri, pot veni si cu nori peste capul nostru.

Gândind în felul acesta, sunt tentata sa înfrumusetez lumea pentru a mi-o face mai accesibila. Nu cu toti cei care ma citesc ma pot întâlni în spatiul dintre rânduri, dar ramân totusi destui cei cu care pot da mâna si care se bucura cu mine de frumusetile daruite de Pronia Cereasca. Ramân multi optimisti ca mine care se bucura cu suflet ca de copil de aceasta sarbatoare, poate cea mai potrivita pentru optimisti, sarbatoarea Invierii.

Indiferent cum vor fi primite rândurile mele, eu tuturor le spun cu mare bucurie urarea traditionala:
Hristos a Înviat !


Elena BUICA
Toronto, Canada
22 aprilie 2011

Despre asumarea personala a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

Va întâmpin pe toti cu Hristos a Înviat! Este realitatea ce cuprinde în sine nu numai persoana lui Iisus Hristos, a Dumnezeului-Om, ci a tuturor în Iisus Hristos. Si în acelasi timp ma întreb, daca a înviat cu adevarat si în mine, daca eu am murit odata cu El pacatului si am înviat odata cu El virtutii, faptei celei bune. Si nu stiu ce sa raspund si atunci ma cutremur caci mi-e teama ca pentru mine El a înviat în zadar, însa încerc si ma straduiesc sa nu fie asa!… Simt, observ si constat cu multa amaraciune ca înca în mine nu a murit mândria, orgoliul,vanitatea, egoismul, pacatul si matima; în schimb zac în nesimtire, adormire si nemiscarea fapta cea buna, smerenia, milostenia, ascultarea, postul si rugaciunea!… Si în aceste conditii aflându-ma vin si îi cer ajutorul Preaînaltului, Bunului si Milostivului Dumnezeu – Care toate le poate celui ce crede în el, fiindca El pe „cele neputincioase le întareste iar pe cele bolnave le vindeca”… Si am nadejde, un firicel de credinta si tare putina dragoste, însa stiu si traiesc cu toata convingerea ca atunci când rostim Hristos a Înviat nu spunem numai taina negraita a lui Iisus Hristos ci si chemarea noastra, a fiecaruia dintre noi, de a participa la Învirea lui Iisus Hristos, pentru ca numai asa putem fi autentici crestini. A raspunde la întrebarea cum particip eu la Învierea lui Iisus Hristos nu este un lucru usor. Dar Sfintii Parinti de Dumnezeu purtatori au dat un raspuns nu doar teologic ci si personal. Ei au aratat ca omul daca participa, ca experienta la viata lui Dumnezeu si în aceste conditii ori împrejurari poate sa si învie în Iisus Hristos.

Practica, expertiza, experienta si metodologia lor este unica, si sigura în acelasi timp, ei au aratat ca întâi traim ca experienta, ca realitate personala, ca practica, viata în Iisus Hristos si numai dupa aceea teologhisim, vorbim ca discurs, marturie si marturisire despre Iisus Hristos. La ei, în teologia Bisericii Ortodoxe unitatea, relatia si raportul dintre teologie si viata, dintre teorie si practica este organica, simfonica, unitara si de nedespartit.

Astfel pentru ca noi sa fim vrednici de învierea lui Iisus Hristos în plan eshatologic, al împaratiei lui viitoare trebuie sa înviem în El înca de acum, participând la viata în Iisus Hristos data în Biserica din ziua cincizecimii. Asadar, participarea la viata în Iisus Hristos, la învierea lui Iisus Hristos este calea Bisericii întrucât ea, Biserica este un trup viu, al carei cap este Iisus Hristos precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „ci în iubire traind dupa adevar, în toate sa crestem întru El care este Capul, Hristos” (Ef 4,16).

Prin urmare, viata în Iisus Hristos ne este data în Biserica si de catre Biserica, si de aceea Însusi Iisus Hristos a instituit Sfintele Taine. Omul îsi poate crea premisele mântuirii numai participând la Sfintele Taine. În ele el se rînoieste, participa la viata lui Iisus Hristos, se ilumineza si se desavârseste .
De la Sfântul Botez, Harul Duhului Sfânt este în sufletul omului, si de la acest început el poate spune ca are premisele vietii în Iisus Hristos. La Botez se cânta „Câti în Hristos v-ati botezat în Hristos v-ati întrupat”. Dar aceasta haina ce o îmbraca credinciosul este natura umana asumata de Iisus Hristos, cu tot ce a facut El, în ipostasul sau, pentru noi. În Sfintele Taine este Iisus Hristos personal, si asumat în mod personal; aceasta este taina ce multi nu o cunosc. În ele omul, fiecare credincios participa la tot ce a facut el pentru noi, ca întrupare, rastignire, moarte si înviere.

A participa la viata lui Iisus Hristos este identic cu a spune a participa la taine. De aceea când vorbim teologic despre Sfânta si Dumnezeiasca Euharistie (sau Împartasanie) Sfintii Parinti, continuând pe Parinti Apostolici si Sfinti Apostoli spune ca lumea, noi avem pe Iisus Hristos – A doua Persoana a Sfintei Treimi, Cel ce s-a întrupat pentru noi, a patimit, s-a rastignit, a înviat si s-a înaltat de-a dreapta Tatalui.

Ce mare taina, ce cutremur, ce pronie si iconomoie dumnezeisaca, în Sfânta Împartasanie. Mântuitorul nostru Iisus Hristos arata apostolilor ca el este Pâinea vietii: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu”(6,51).
Si le-a zis Iisus: „Adevar, adevar va spun: Daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata întru voi. Cel ce manânca Trupul meu si bea Sângele Meu are viata vesnica si Eu îl voi învia în ziua de apoi”(53, 54). Vedeti asadar, ca viata de veci, învierea sunt legate de participarea si împartasirea de Iisus Hristos data de El în Sfânta Biserica, în Sfintele Taine si mai precis în Sfânta Euharistie.
Acest adevar ar trebui sa ma înfricoseze si sa ne înfricoseze toti, dar totodata, sa ne minunam si de marea iconomie a lui Dumnezeu facuta cu noi. Ma întreb ce spun ereticii care s-au rupt de viata lui Iisus Hristos din Biserica. Cum poti sa participi la viata de veci, la învere daca nu esti în Biserica, daca nu te împartasesti de Iisus Hristos. Aici în Biserica este realism, este anamneza, este jertfa, la secte este neadevar, ceremonialism. În Sfintele Taine el ni se da cu natura sa umana rânoita, restaurata antologic si numai participând la viata lui Iisus Hristos, data realitate în taine, noi participam la reînoirea naturii noastre, la iluminarea si desavârsirea ei. Viata în Iisus Hristos data în Sfintele Taine este începutul vietii vesnice, si premisa învierii noastre.

Drept urmare, viata aceasta nu este un simplu ascetism sau moralism, nu este o împlinire juridica a poruncilor. Orice spiritulailtate, orice forma de asceza, de efort personal se altoieste pe acesta viata în Iisus Hristos data în Sfintele Taine, în special în tainele initierii: Botezul, Mirungerea si Sfânta Euharistie. Aceste probleme, ar trebui mult abordate de Biserica, este timpul ca acum sa se de-a lamuriri, sa se insiste asupra faptului ca temeiul oricarei vieti personale, orice forma de asceza si mistica îsi are sursa, originea, puterea, si seva de viata numai în Sfintele Taine.Numai participând la vita trupului tainic al Bisericii putem vorbi de o despatimire, de ilucinare si desavârsire. Aceasta este credinta bisericii ca viata în Iisus Hristos si cu Iisus Hristos de doua milenii. Restul este o iluzie, o cale fara finalitate, un verbalism despre Iisus Hristos, o teoretizare, dupa cum afirma, sustine si numeste Sfântul Ioan Scararul.

Acesta este Testamentul Domnului si Mântuitorului nostru – Cel rastignit, mort si înviat: „Eu sunt vita, voi mladitele. Cel ce ramâne întru Mine si Eu Întru el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic” (In. Cap. 15. 5). Acesta a fost si Crezul Bisericii în istorie când si-a precizat învatatura sa dogmatica. Ea arata ca continutul dogmelor priveste viata si participarea la adevar ca viata, ca mântuire. Am aratat pâna acum ca viata în Iisus Hristos si Învierea în Iisus Hristos ne este data în Sfintele Taine si am particularizat cu Taina Sfintei Împartasanii.
Este cuprinzator si esential sa spun ca în Sfânta Împartasanie ne este data si starea de jertfa a lui Iisus Hristos – Mortul si Înviatul, si ca din aceasta se hraneste si dispozitia noastra de jertfa. Precum tainei cruci urmata de slavvita înviere asa si în cazul nostru, din dispozitia si capabilitatea de jertfa va urma ca o încununare învierea noastra în Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei a aratat în lucrarea sa intitulata „Închinarea în duh si Adevar” ca la Iisus Hristos nu se intra numai în starea de jertfa, iar noi împartasindun-ne cu Hristos, ne împartasim si de acea stare ca disponibilitate. În Euharistie starea de jertfa si cea a Învierii sunt unite organic. Acesta l-a facut pe dascalul Ortodoxiei, Sfântul Maxim Marturisitorul sa afirme ca Iisus Hristos vrea cu „fiecare dintre noi sa savârsesca taina întruparii sale” (Ambigua).
Aceasta stare de jertfa este foarte importanta pentru spiritualitatea ortodoxa, ce nu s-a numit niciodata numai ascetica sau mistica ci în primul rând este bisericeasca, comunitara, eclesiala si evanghelica. Traditia filocalica este vazuta ca o viata în Iisus Hristos, iar treptele de despatimire, iluminare si desavârsire sunt vazute ca o înoire, ca o înviere în Iisus Hristos, sau ca o înainte înviere în Iisus Hristos – Domnul si Stapânul, Fiul Omului, Cel ce a venit „pentru noi si pentru a noastra mântuire”, ca sa ne rascumpere din boala, din pacat si din moarte pe mine si pe noi, cei multi…

În alta ordine de idei, Sfântul Ioan Scararul spune despre curatire: „o numesc liberare de patimi si pe buna dreptate, caci ea este începutul învierii de obste si al nestricaciunii celor stricacioase” (treapta XXIX), ce ne duce pe noi la adavarata libertate, cea în Iisus Hristos. El vrea sa ne arate, ca un al doilea Moise ca cel ce ajunge partas al nestricaciunii ca si culme a vietii spirituale, este partas chiar al învierii sufletului si trupului, înainte de învierea obsteasca. Toata asceza si mistica lui practica este vazuta ca o moarte si o înviere în Iisus Hristos.
Acesta ma îndeamna ne îndeamna pe noi toti, la un dialog si o reflectie: „Sa cercetam, va rog, cine este mai mare cel care a murit si a învaiat, ori cel care de fel nu a murit. Cel care a fericit pe cel de-al doilea s-a înselat deoarece, murind Hristos a si înviat, cel care fericeste pe cel dintâi adevereste ca acei ce mor si, mai mult înca, acei ce cad, nu sunt încercati de vreo deznadejde”(XV.-Despere curatenie). Acest cuvânt este de o mare forta a caintei, o putere în a lasa viata pacatului si a placerii si a învia în Iisus Hristos, si de o nadejde ca chiar daca cazi, ridicarea ta si a mea este oricând posibila.

Parintii au aratat ca nimeni nu moare sub cruce, cine îsi asuma crucea,ca metania, ca pocainta, pronie si judecata biruie si învinge pacatul, moartea, lumea si pe diavolul. Dar ei au aratat ca pe cruce în final trebuie sa fim, nu sub cruce, cel ce se rastigneste pe ea în sens personal, în viata acestei lumi, în lupta fara odihna fata de pacat si de diavol cunoste propria sa înviere, a naturii sale înca de acum. Asa au gândit toti parintii mari ai Bisericii. Însasi salutul Hristos a Înviat! Este un realism, un adevar si o realitate, o convingere ce o traia fiecare sfânt parinte în planul vietii de zi cu zi. Sfântul Serafim de Sarov, de pilda, a vazut, din punct de vedere cotidian, în toate sfintele sale nevointe învierea sa în Iisus Hristos, de aceea el întâmpina pe fiecare om cu cuvintele: „Hristos a înviat, bucuria mea!

Caci iata, în mijlocul istoriei sta pururea Învierea Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos – Marele Eveniment si Marea Taina a Crestinatatii, a lumii, a cosmosului si a universului întreg… Caci, cu adevarat a Înviat!

 

Stelian Gombos