Va întâmpin pe toti cu Hristos a Înviat! Este realitatea ce cuprinde în sine nu numai persoana lui Iisus Hristos, a Dumnezeului-Om, ci a tuturor în Iisus Hristos. Si în acelasi timp ma întreb, daca a înviat cu adevarat si în mine, daca eu am murit odata cu El pacatului si am înviat odata cu El virtutii, faptei celei bune. Si nu stiu ce sa raspund si atunci ma cutremur caci mi-e teama ca pentru mine El a înviat în zadar, însa încerc si ma straduiesc sa nu fie asa!… Simt, observ si constat cu multa amaraciune ca înca în mine nu a murit mândria, orgoliul,vanitatea, egoismul, pacatul si matima; în schimb zac în nesimtire, adormire si nemiscarea fapta cea buna, smerenia, milostenia, ascultarea, postul si rugaciunea!… Si în aceste conditii aflându-ma vin si îi cer ajutorul Preaînaltului, Bunului si Milostivului Dumnezeu – Care toate le poate celui ce crede în el, fiindca El pe „cele neputincioase le întareste iar pe cele bolnave le vindeca”… Si am nadejde, un firicel de credinta si tare putina dragoste, însa stiu si traiesc cu toata convingerea ca atunci când rostim Hristos a Înviat nu spunem numai taina negraita a lui Iisus Hristos ci si chemarea noastra, a fiecaruia dintre noi, de a participa la Învirea lui Iisus Hristos, pentru ca numai asa putem fi autentici crestini. A raspunde la întrebarea cum particip eu la Învierea lui Iisus Hristos nu este un lucru usor. Dar Sfintii Parinti de Dumnezeu purtatori au dat un raspuns nu doar teologic ci si personal. Ei au aratat ca omul daca participa, ca experienta la viata lui Dumnezeu si în aceste conditii ori împrejurari poate sa si învie în Iisus Hristos.

Practica, expertiza, experienta si metodologia lor este unica, si sigura în acelasi timp, ei au aratat ca întâi traim ca experienta, ca realitate personala, ca practica, viata în Iisus Hristos si numai dupa aceea teologhisim, vorbim ca discurs, marturie si marturisire despre Iisus Hristos. La ei, în teologia Bisericii Ortodoxe unitatea, relatia si raportul dintre teologie si viata, dintre teorie si practica este organica, simfonica, unitara si de nedespartit.

Astfel pentru ca noi sa fim vrednici de învierea lui Iisus Hristos în plan eshatologic, al împaratiei lui viitoare trebuie sa înviem în El înca de acum, participând la viata în Iisus Hristos data în Biserica din ziua cincizecimii. Asadar, participarea la viata în Iisus Hristos, la învierea lui Iisus Hristos este calea Bisericii întrucât ea, Biserica este un trup viu, al carei cap este Iisus Hristos precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „ci în iubire traind dupa adevar, în toate sa crestem întru El care este Capul, Hristos” (Ef 4,16).

Prin urmare, viata în Iisus Hristos ne este data în Biserica si de catre Biserica, si de aceea Însusi Iisus Hristos a instituit Sfintele Taine. Omul îsi poate crea premisele mântuirii numai participând la Sfintele Taine. În ele el se rînoieste, participa la viata lui Iisus Hristos, se ilumineza si se desavârseste .
De la Sfântul Botez, Harul Duhului Sfânt este în sufletul omului, si de la acest început el poate spune ca are premisele vietii în Iisus Hristos. La Botez se cânta „Câti în Hristos v-ati botezat în Hristos v-ati întrupat”. Dar aceasta haina ce o îmbraca credinciosul este natura umana asumata de Iisus Hristos, cu tot ce a facut El, în ipostasul sau, pentru noi. În Sfintele Taine este Iisus Hristos personal, si asumat în mod personal; aceasta este taina ce multi nu o cunosc. În ele omul, fiecare credincios participa la tot ce a facut el pentru noi, ca întrupare, rastignire, moarte si înviere.

A participa la viata lui Iisus Hristos este identic cu a spune a participa la taine. De aceea când vorbim teologic despre Sfânta si Dumnezeiasca Euharistie (sau Împartasanie) Sfintii Parinti, continuând pe Parinti Apostolici si Sfinti Apostoli spune ca lumea, noi avem pe Iisus Hristos – A doua Persoana a Sfintei Treimi, Cel ce s-a întrupat pentru noi, a patimit, s-a rastignit, a înviat si s-a înaltat de-a dreapta Tatalui.

Ce mare taina, ce cutremur, ce pronie si iconomoie dumnezeisaca, în Sfânta Împartasanie. Mântuitorul nostru Iisus Hristos arata apostolilor ca el este Pâinea vietii: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu”(6,51).
Si le-a zis Iisus: „Adevar, adevar va spun: Daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata întru voi. Cel ce manânca Trupul meu si bea Sângele Meu are viata vesnica si Eu îl voi învia în ziua de apoi”(53, 54). Vedeti asadar, ca viata de veci, învierea sunt legate de participarea si împartasirea de Iisus Hristos data de El în Sfânta Biserica, în Sfintele Taine si mai precis în Sfânta Euharistie.
Acest adevar ar trebui sa ma înfricoseze si sa ne înfricoseze toti, dar totodata, sa ne minunam si de marea iconomie a lui Dumnezeu facuta cu noi. Ma întreb ce spun ereticii care s-au rupt de viata lui Iisus Hristos din Biserica. Cum poti sa participi la viata de veci, la învere daca nu esti în Biserica, daca nu te împartasesti de Iisus Hristos. Aici în Biserica este realism, este anamneza, este jertfa, la secte este neadevar, ceremonialism. În Sfintele Taine el ni se da cu natura sa umana rânoita, restaurata antologic si numai participând la viata lui Iisus Hristos, data realitate în taine, noi participam la reînoirea naturii noastre, la iluminarea si desavârsirea ei. Viata în Iisus Hristos data în Sfintele Taine este începutul vietii vesnice, si premisa învierii noastre.

Drept urmare, viata aceasta nu este un simplu ascetism sau moralism, nu este o împlinire juridica a poruncilor. Orice spiritulailtate, orice forma de asceza, de efort personal se altoieste pe acesta viata în Iisus Hristos data în Sfintele Taine, în special în tainele initierii: Botezul, Mirungerea si Sfânta Euharistie. Aceste probleme, ar trebui mult abordate de Biserica, este timpul ca acum sa se de-a lamuriri, sa se insiste asupra faptului ca temeiul oricarei vieti personale, orice forma de asceza si mistica îsi are sursa, originea, puterea, si seva de viata numai în Sfintele Taine.Numai participând la vita trupului tainic al Bisericii putem vorbi de o despatimire, de ilucinare si desavârsire. Aceasta este credinta bisericii ca viata în Iisus Hristos si cu Iisus Hristos de doua milenii. Restul este o iluzie, o cale fara finalitate, un verbalism despre Iisus Hristos, o teoretizare, dupa cum afirma, sustine si numeste Sfântul Ioan Scararul.

Acesta este Testamentul Domnului si Mântuitorului nostru – Cel rastignit, mort si înviat: „Eu sunt vita, voi mladitele. Cel ce ramâne întru Mine si Eu Întru el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic” (In. Cap. 15. 5). Acesta a fost si Crezul Bisericii în istorie când si-a precizat învatatura sa dogmatica. Ea arata ca continutul dogmelor priveste viata si participarea la adevar ca viata, ca mântuire. Am aratat pâna acum ca viata în Iisus Hristos si Învierea în Iisus Hristos ne este data în Sfintele Taine si am particularizat cu Taina Sfintei Împartasanii.
Este cuprinzator si esential sa spun ca în Sfânta Împartasanie ne este data si starea de jertfa a lui Iisus Hristos – Mortul si Înviatul, si ca din aceasta se hraneste si dispozitia noastra de jertfa. Precum tainei cruci urmata de slavvita înviere asa si în cazul nostru, din dispozitia si capabilitatea de jertfa va urma ca o încununare învierea noastra în Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei a aratat în lucrarea sa intitulata „Închinarea în duh si Adevar” ca la Iisus Hristos nu se intra numai în starea de jertfa, iar noi împartasindun-ne cu Hristos, ne împartasim si de acea stare ca disponibilitate. În Euharistie starea de jertfa si cea a Învierii sunt unite organic. Acesta l-a facut pe dascalul Ortodoxiei, Sfântul Maxim Marturisitorul sa afirme ca Iisus Hristos vrea cu „fiecare dintre noi sa savârsesca taina întruparii sale” (Ambigua).
Aceasta stare de jertfa este foarte importanta pentru spiritualitatea ortodoxa, ce nu s-a numit niciodata numai ascetica sau mistica ci în primul rând este bisericeasca, comunitara, eclesiala si evanghelica. Traditia filocalica este vazuta ca o viata în Iisus Hristos, iar treptele de despatimire, iluminare si desavârsire sunt vazute ca o înoire, ca o înviere în Iisus Hristos, sau ca o înainte înviere în Iisus Hristos – Domnul si Stapânul, Fiul Omului, Cel ce a venit „pentru noi si pentru a noastra mântuire”, ca sa ne rascumpere din boala, din pacat si din moarte pe mine si pe noi, cei multi…

În alta ordine de idei, Sfântul Ioan Scararul spune despre curatire: „o numesc liberare de patimi si pe buna dreptate, caci ea este începutul învierii de obste si al nestricaciunii celor stricacioase” (treapta XXIX), ce ne duce pe noi la adavarata libertate, cea în Iisus Hristos. El vrea sa ne arate, ca un al doilea Moise ca cel ce ajunge partas al nestricaciunii ca si culme a vietii spirituale, este partas chiar al învierii sufletului si trupului, înainte de învierea obsteasca. Toata asceza si mistica lui practica este vazuta ca o moarte si o înviere în Iisus Hristos.
Acesta ma îndeamna ne îndeamna pe noi toti, la un dialog si o reflectie: „Sa cercetam, va rog, cine este mai mare cel care a murit si a învaiat, ori cel care de fel nu a murit. Cel care a fericit pe cel de-al doilea s-a înselat deoarece, murind Hristos a si înviat, cel care fericeste pe cel dintâi adevereste ca acei ce mor si, mai mult înca, acei ce cad, nu sunt încercati de vreo deznadejde”(XV.-Despere curatenie). Acest cuvânt este de o mare forta a caintei, o putere în a lasa viata pacatului si a placerii si a învia în Iisus Hristos, si de o nadejde ca chiar daca cazi, ridicarea ta si a mea este oricând posibila.

Parintii au aratat ca nimeni nu moare sub cruce, cine îsi asuma crucea,ca metania, ca pocainta, pronie si judecata biruie si învinge pacatul, moartea, lumea si pe diavolul. Dar ei au aratat ca pe cruce în final trebuie sa fim, nu sub cruce, cel ce se rastigneste pe ea în sens personal, în viata acestei lumi, în lupta fara odihna fata de pacat si de diavol cunoste propria sa înviere, a naturii sale înca de acum. Asa au gândit toti parintii mari ai Bisericii. Însasi salutul Hristos a Înviat! Este un realism, un adevar si o realitate, o convingere ce o traia fiecare sfânt parinte în planul vietii de zi cu zi. Sfântul Serafim de Sarov, de pilda, a vazut, din punct de vedere cotidian, în toate sfintele sale nevointe învierea sa în Iisus Hristos, de aceea el întâmpina pe fiecare om cu cuvintele: „Hristos a înviat, bucuria mea!”

Caci iata, în mijlocul istoriei sta pururea Învierea Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos – Marele Eveniment si Marea Taina a Crestinatatii, a lumii, a cosmosului si a universului întreg… Caci, cu adevarat a Înviat!…

Stelian Gombos