„Spiritualitate si caracter crestin” – Mesaje semnate Iosif Ton, despre cum sa ajungem la ascultare deplina de vointa lui Dumnezeu

Se intampla in anul 1988. Propaganda comunista in Romania incerca sa creeze falsa imagine ca partidul merge inainte si ca niciodata epoca de aur nu va apune. Cu toate acestea, de dincolo de cortina de fier si chiar de peste ocean, existau o multime de voci care anuntau sfarsitul erei totalitare si inceputul democratiei, intr-un timp foarte scurt. Deja lucrurile se aflau intr-un proces de schimbare profunda in mai toate tarile socialiste, iar Romania nu avea cum sa ramana in afara acestui proces istoric evolutiv.

Iosif Ton – O voce la Radio Europa libera

Printre vocile celor care vorbeau despre inceputul unei noi ere a libertatii si democratiei pentru Romania se afla si cea a lui Iosif Ton, care prin mesajele transmise la postul de radio Europa libera, reusea sa mentina vie flacara credintei in Dumnezeu si intr-un destin mai bun. Avand ocazia de a tine o „slujba religioasa evanghelica” pe calea undelor, pastorul Iosif Ton a putut sa zugraveasca inaintea ochilor mintii ascultatorilor, tezaurul plin de valoare al Sfintelor Scripturi, in materie de „Spiritualitate si caracter crestin”.

In momentul de fata, avem sansa de a citi mesajele pastorale prezentate de Iosif Ton la postul de radio Europa libera in perioada ianuarie 1988- aprilie 1989. Este o ocazie de a retrai atmosfera unei epoci care desi a apus, inca ne mai determina prezentul si poate chiar viitorul, ca popor roman. Dorinta cea mai fierbinte a autorului era de a reaprinde credinta in spatiul romanesc si de a-i face pe oameni sa se intoarca la Dumnezeu si la Scriptura. De aceea, cartea „Spiritualitate si caracter crestin” de Iosif Ton se constituie ca un apel peste timp, avand aceeasi forta motivatoare ca si acum mai bine de 20 de ani. In cele din urma, mesajul Evangheliei lui Hristos este valabil pentru fiecare generatie.

„Ce am pierdut si ce am castigat”

„Caracterul poate fi viciat si pervertit tot asa cum poate fi si remodelat sau refacut. Eu cred ca cei 40 de ani de nenorocire comunista au distrus anumite trasaturi ale caracterului romanesc si au format altele. Ramane de vazut ce am pierdut si ce am castigat. Poate ca nici nu este rau ca am pierdut anumite caracteristici ale noastre din trecut. Poate ca traumele produse in caracterul nostru nu fac altceva decat sa ne pregateasca pentru adoptarea unor noi trasaturi de caracter, care sa ne faca o natiune mai buna pentru viitor.”

Este admirabil modul in care Iosif Ton intrezarea perspectiva renasterii natiunii romane dincolo de suferintele si durerile produse de comunism. Mesajul sau plin de speranta aducea lumina si bucurie intr-un timp de intuneric si persecutie. Putem spune astfel, prin prisma evenimentelor pe care acum le stim, ca Iosif Ton a fost un vizionar, un om care a avut capacitatea sa intrezareasca miscarile istorice ce aveau sa se produca la putin timp dupa aceea. De fapt, aici este esenta mesajului crestin, si anume ca niciodata nu este prea tarziu sa te intorci si ca in orice cadere exista refacere. Iar cand vorbim despre caracterul poporului roman, intelegem ca exista o sansa de refacere, odata cu sfarsitul dictaturii.

„Avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu”

Un prim grupaj al predicilor tinute de Iosif Ton se concentreaza pe tema „caracterului si comportamentului crestin”. Pe parcursul a sase ocazii si parcurgand mai multe fragmente cheie din Sfanta Scriptura, autorul ne familiarizeaza cu diferitele curente de opinie contemporane la acea data, relativ la ce inseamna si rostul caracterului. Astfel, intr-o prezentare sintetica de exceptie, ne sunt expuse roadele conceptiilor de sorginte evolutionist –darwinste despre lume si viata, asa cum s-au manifestat la Kant, Nietzsche si Jean Paul Sartre, precum si in gandirea unor „practicieni revolutionari”, cum au fost Lenin, Stalin si Hitler. In final, toti acestia nu au reusit sa ofere o formula logica si rationala pentru caracterul uman. Si demonstratia de maestru a lui Iosif Ton sta in faptul ca fara credinta in Dumnezeu, nu poate exista un adevarat caracter.

„Daca vrem sa traim intr-o societate unde fiecare fiinta umana are valoare si unde principiile morale sunt puternic ancorate, avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu si sa-L intrebam pe El cum vrea El sa ne traim viata si cum vrea El sa ne organizam societatea. El nu ne obliga sa venim la El si ne lasa sa incercam sa facem asa cum consideram sa facem si fara El . Dumnezeu ne da aceasta libertate tocmai pentru ca in final sa vedem unde ajungem fara El. Si sper ca noi, in Romania, am ajuns la momentul adevarului. Acum stim ce fiinte devenim fara Dumnezeu si stim ce societate producem fara El.”

Caracterul – chipul lui Hristos in noi

In concluzie, caracterul nu este rodul intamplarii si nici consecinta vreunei filosofii omenesti. Chiar comportamentul crestin autentic reprezinta standardul cel mai inalt la care poate ajunge fiinta umana, insa numai in relatie cu Dumnezeu. Parcurgand diferite fragmente din cuprinsul Bibliei, autorul ne arata mai departe, modul in care Cuvantul lui Dumnezeu ne ofera acea motivatie rationala pentru a fi oameni buni, de caracter, oameni integri, adica oameni de valoare.

„In masura in care noi citim Biblia, meditam si ne rugam, Duhul Sfant ne da priceperea de a aplica in vietile noastre ceea ce citim si ne da puterea de a birui inclinatiile naturii noastre cazute, ne da biruinta asupra ispitelor si astfel, creeaza in noi chipul lui Hristos sau caracterul dupa voia lui Dumnezeu.”

Ascultarea de Dumnezeu

O alta tema asupra careia scriitorul insista de-a lungul a trei prelegeri este cea a „ascultarii de Dumnezeu”, care pe de o parte, este baza caracterului autentic, iar pe de alta parte, ne conduce la acceptarea de sine. De fapt, nu se poate vorbi de un crestinism autentic in afara respectarii principiilor si normelor stabilite prin intermediul Cuvantului lui Dumnezeu, al Scripturii, si de aceea, amorsarea procesului de preschimbare interioara se realizeaza atunci cand intelegem sa ne supunem cu totul Creatorului nostru.

„Cand asculti de poruncile lui Dumnezeu, devii frumos in caracter, ca Dumnezeu. Si opusul este adevarat: cand refuzi sa asculti de Dumnezeu, launtrul tau se urateste, caracterul tau se schimonoseste. Legea lui Dumnezeu reflecta si descrie caracterul Sau. Si a asculta de legile lui Dumnezeu, a trai dupa poruncile Sale inseamna a trai ca Dumnezeu, a imprima caracterul Sau in fiinta ta.”

„O stare suprema de armonie si fericire”

Mai departe, Iosif Ton ne vorbeste despre ce inseamna sa-I dam slava lui Dumnezeu si prin ce se caracterizeaza smerenia si mandria, doua atitudini extreme. Teza principala este ca trasatura de baza a unui caracter crestin se fundamenteaza pe dorinta de a-I da slava lui Dumnezeu si de a ramane intr-o atitudine de smerenie sincera.

„Noi avem nevoie sa vedem si sa recunoastem ca tot ce suntem si tot ce avem ne vine de la Dumnezeu si astfel, sa Ii dam cinste si slava cu scopul de a ajunge la fericita stare a partasiei, a comunicarii cu Cel ce ne-a creat si ne sustine. Astfel, gloria lui Dumnezeu reprezinta binele nostru suprem si cand facem din aceasta scopul vietii noastre, ajungem intr-o stare suprema de armonie si fericire.”

In ce priveste umilinta crestina, Iosif Ton nota: „A fi umil nu inseamna a umbla incovoiat si a zice ca nu esti inzestrat cu nimic special. Dimpotriva, a fi umil inseamna a vedea clar cate lucruri bune a pus Dumnezeu in tine si a recunoaste ca toate iti vin de la Dumnezeu, fapt ce te conduce sa-I dai slava si lauda.”

Cea mai mare porunca

O alta tema cu un impact direct asupra problemei caracterului este legata de definirea a ce inseamna „cea mai mare porunca” data de Dumnezeu, pentru a ajunge la o ascultare deplina de vointa Sa. Cu siguranta ca nu este simplu si nici usor sa conturezi valoarea poruncilor divine si cu atat mai putin sa evidentiezi la modul practic, care este cea mai mare. Cu toata aceasta dificultate, Iosif Ton are acea capacitate de a extrage esenta invataturii crestine in materie de ascultare de Dumnezeu. Prin ilustratii deosebit de sugestive, imbinate cu o prezentare profunda a invataturilor biblice, cuvintele sale ne inspira, ne indeamna si ne conduc la Creatorul nostru.

„Cine traieste dupa legile lui Dumnezeu este un om de caracter, asa cum l-a conceput Dumnezeu sa fie. Prin urmare, Domnul Isus ne spune ca a fi om de caracter, a fi asa cum vrea Dumnezeu sa fii, inseamna – reducand totul la esenta – sa Il iubesti pe Dumnezeu cu toata fiinta ta si sa-l iubesti pe semenul tau ca pe tine insuti.”

In consecinta, intelegem ca implinirea poruncilor lui Dumnezeu consta in a fi un om de caracter, un om care reflecta imaginea lui Dumnezeu. „Cand Dumnezeu ne porunceste sa fim drepti, curati, sa spunem numai adevarul, sa iubim pe aproapele nostru, sa fim buni, sa-i ridicam si sa-i reabilitam pe altii, sa fim credinciosi, statornici, plini de bucurie, El de fapt, Se descrie pe sine si ne cere sa fim ca El. Poruncile pe care ni le da Dumnezeu au un caracter creativ si sunt menite sa creeze in noi un caracter divin.”

Fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos

Insa, cele mai multe prezentari din acest volum se concentreaza pe conceptul de „viata spirituala crestina”. Ce inseamna acest lucru si cum poate fi tradus in viata noastra, reprezinta o preocupare permanenta a lui Iosif Ton, ce trece dincolo de acest volum de predici. Am putea spune ca aproape in orice prezentare a sa vom regasi cate ceva din aceasta tema principala a vietii spirituale crestine. Cu un talent deosebit si folosindu-se de cunostintele aprofundate dobandite in materie de limba greaca, autorul ne calauzeste in intelegerea conceptului nasterii din nou, precum si in cel de sfintire a vietii.

Fara sa intre intr-o teologie foarte inalta si ramanand la simplitatea a ceea ce sta scris, avem ocazia sa intelegem planul lui Dumnezeu pentru noi de a deveni asemenea Lui in ce priveste caracterul. „Trista este situatia oamenilor care desi spun ca au credinta in Dumnezeu, care desi stiu ca au un suflet si un spirit, totusi nu-si cultiva partea lor spirituala. Repet. Exista foarte multi oameni care cred sincer in Dumnezeu, cred ca au o parte spirituala in ei insisi, dar niciodata nu fac nimic pentru a-si hrani si dezvolta viata spirituala.” Putem afirma ca apelurile autorului sunt adresate celor care desi se numesc crestini, nu sunt constienti de valoarea acestui cuvant si de implicatiile pe care le aduce si nu ajung sa guste puterea lui Dumnezeu si fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos.

Sigiliul Duhului Sfant

Iata de ce, pe parcursul a 13 prelegeri, suntem invatati asupra fundamentelor credintei crestine in materie de preschimbare a vietii, mai precis, a caracterului. Pe de o parte, Iosf Ton ne demonstreaza pe baza Scripturii, deosebirea dintre „firea pamanteasca” si trupul nostru, precum si dintre spirit si suflet. In final, ne dezvaluie secretul unei vieti impreuna cu Dumnezeu, care consta in locuirea Duhului Sfant in interiorul nostru.

„Duhul Sfant este Dumnezeu venit in noi. El este Cel care ne-a dat credinta in Domnul Isus. El este Cel care ne-a intors privirile spre Isus si Cel care ne-a ajutat sa ne deschidem fiinta inaintea Lui. El este Cel ce ne-a nascut din nou si ne-a facut copii ai lui Dumnezeu. El a venit in fiinta noastra ca un sigiliu, ca o pecete a proprietatii lui Dumnezeu si ca o garantie pe care ne-o da Dumnezeu ca suntem copiii Sai.”

Dupa 20 de ani

Folosind conceptia nou-testamentala ca trupul nostru este Templul Duhului Sfant, Iosif Ton dezvolta astfel, o suita de prezentari ce ne ajuta sa urcam treapta cu treapta pe scara desavarsirii crestine. Revenind la atmosfera anilor 80, atunci cand dictatura se apropia de sfarsit, ne putem gandi la impactul deosebit pe care l-au avut aceste cuvinte, asemenea unor stele stralucitoare in intunericul noptii, asupra celor ce le ascultau. Cati oameni poate, stand in frig sau in conditii precare, langa un aparat de radio dat la un volum minim, nu au primit lumina din lumina, care este Isus Hristos, prin cuvintele lui Iosif Ton. Facand referinta la cei 20 de ani care s-au scurs de atunci, putem constata cat de actuale au ramas cuvintele rostite atunci, prin intermediul postului de radio Europa libera.

De fapt, „Spiritualitate si caracter crestin” reprezinta un volum ce se recomanda a fi citit de catre orice credincios crestin, indiferent de confesiune. In spiritul unui adevarat mesaj ecumenic, dar si evanghelic, autorul ne demonstreaza ca a avea un caracter autentic nu este o intamplare, ci este pur si simplu rodul legaturii pe care o putem dezvolta cu Dumnezeu. Daca ne gandim la renasterea morala a natiunii noastre romane, atunci vom afirma cu siguranta, ca destinul nostru fie va fi crestin, in sensul autentic al cuvantului, fie nu va fi deloc.

Advertisements

FAPTE DE LIMBA, MAGISTRAL DALTITE IN ECCLESIASTUL

by conf.univ.dr.Ada ILIESCU

Parcurgând versetele acestei carti, întelegem si mai mult de ce acest personaj este atât de pesimist, facându-ne sa pricepem ca “viata, pe pamânt nu este decât un mare esec”, este o existenta consumata sub semnul absurdului, nu departe de existenta dobitoacelor, omul rezumându-se la un mod de existenta vulgar, adica la a mânca, a bea si a iubi o femeie, “data dupa lege” .

Dupa ce, în primele capitole, se trece în revista “nimicnicia” si “zadarnicia” celor omenesti, în Capitolul 4, asistam la derularea unor învataminte, dobândite de sfatuitor, în urma unei experiente personale, sustinute – asa cum am mai spus – , si de folosirea verbelor la timpul perfectul compus, care se stie ca exprima actiuni trecute si terminate, precum si folosirea , cu precadere, a persoanei I, nr. sg. :
. Si m-am întors si am vazut toate asupririle
care se fac sub soare (4,1).
. Si am vazut ca toata osteneala
si toata barbatia unei fapte
nu sunt decât invidia omului fata de aproapele sau(4,4).
În cele din urma, Ecclesiastul ajunge la o concluzie care socheaza, afirmând:
. Si i-am fericit pe cei morti
– pe cei ce de-acum au murit –
mai mult decât pe cei vii
– decât pe cei ce sunt înca în viata –;(4,2).
Si în acest capitol, apare – ca laitmotiv – propozitia :
…aceasta este, si ea, desertaciune si vânare de vânt(4,4).
cu varianta:
. Iata ca si aceasta-i desertaciune si nevointa rea(4,8).

În Capitolele 5, 6, 7 si 8 ni se prezinta ideea ca bogatia nu este altceva decât desertaciune, cu alte cuvinte este si ea zadarnicie :
. Cel ce iubeste argintul nu se va satura de argint,
iar cel ce iubeste bogatia nu se va bucura de roadele ei;
si aceasta-i tot desertaciune(5,9).
Spuneam, cu alta ocazie, ca aceasta carte abunda în constatari dureroase si în cugetari. De aceea nu trebuie sa trecem cu vederea nici multiplele interogatii retorice adresate de acest personaj unic, în felul sau, noua, cititorilor :
. Caci cine stie care e binele omului în viata lui,
în numarul zilelor vietii lui de desertaciune
prin care el a trecut ca o umbra?
si cine îi va spune omului
ce va fi dupa el sub soare?…(6,12)

Însa, taina lucrurilor ne-o ofera Capitolele 8 si 9 , în care i se ofera cititorului o unda de speranta, plecând de la ideea:
. Cel ce pazeste porunca nu va cunoaste vorba rea (8,5).
. ca bine le va fi celor ce se tem de Dumnezeu(8, 12).
comparativ cu cel ce nu se teme, care nu va petrece multe zile la umbra, aici, umbra semnificând viata sau protectia.

Solutiile pe care le ofera Capitolele 8 si 11, pentru a te bucura de viata si pentru a fi sigur ca vei supravietui sunt :
. Pazeste porunca regelui
si nu te grabi sa calci juramântul lui Dumnezeu,
Nu te îndeparta de la fata lui (8,2).
. Arunca-ti pâinea pe fata apei,
ca dupa multe zile o vei gasi(11,1)

Tot Ecclesiastul, evidentiaza si un mare paradox, si o mare dilema, pe care majoritatea oamenilor nu le înteleg si pe care nu le recepteaza ca desertaciune, ci ca pe o nedreptate, aceasta fiind, poate, “motivatia”, “scutul” cu care se apara necredinciosii, cei care nu-si explica de ce se întâmpla asa, ca nu e drept sa se întâmple ceea ce se petrece în lume :
. Exista o desertaciune care se face pe pamânt, caci
exista drepti peste care vin relele ca si cum ar fi facut
faptele nedreptilor si exista nedrepti peste care vin
cele bune ca si cum ar fi facut faptele
dreptilor(8,14)

Nota pesimista si indignarea mascata anunta finalul Capitolului 8, din care se deduce ca “omul este atât de ignorant si nepasator”, încât nu simte si nu poate sa descopere lucrarea ce se face sub soare (8,17):
… si oricât ar zice înteleptul ca stie, tot nu va putea
sa afle.
Oricât se va osteni sa caute, nu va gasi,

Si în Capitolul 10, la fel ca în celelalte, întâlnim cugetari, numai ca aici “curg în cascade”, amintindu-ne de povetele bunicilor, de Psalmi, de Proverbele lui Solomon si de întreaga Sfânta Scriptura, care este, în cele din urma, cel mai graitor si dens tratat de morala scris pâna în prezent, este cartea care ne ofera cea mai sigura orientare etica pe care o putem însusi de la cineva sau din ceva .
…un dram de întelepciune e mai de pret decât slava
nebuniei(10,1)
. Cel ce sapa groapa va cadea într’ însa(10,8).
. Cuvintele unei guri întelepte aduc bunavointa,
iar buzele nebunului îl vor înghiti(10,12).

Capitolul 11 surprinde si prin degajarea cu care Ecclesiastul îi îndeamna pe tineri sa duca o viata plina de veselie, desfatându-si inima si umblând chiar unde îi îndeamna inima, dar nu uita sa le spuna ca, totusi :
… e bine sa-si aminteasca de zilele întunericului, ca tare multe vor fi (11,8).
…sa stii ca pentru toate acestea, te va aduce Dumnezeu la judecata(11,9).

Capitolul 12 debuteaza cu o fraza, care nu numai ca este adevarata, fiind rostita de Ecclesiastul cel adevarat, ci si pentru ca fiecare dintre noi, cei ajunsi la batrânete, i-am verificat esenta, simtind – pe propria piele – , ca retinem, cu mare exactitate sentimente traite si fapte de viata petrecute în tinerete, dar uitam, poate, acum – la batrânete – , ce-am mâncat ieri la prânz (!?).

De aceea Ecclesiastul, prin intermediul unui verb la imperativ, trage semnalul de alarma, îndemnându-ne sa-l cunoastem si sa-l iubim pe Tatal Ceresc, înca din copilarie:

. Adu-ti aminte de Ziditorul tau
în zilele tineretilor tale,
mai înainte de a veni zilele rautatii
si mai înainte de a se apropia anii
în care vei zice: –
“Ei sunt pe dinafara voii mele !”
(12,1)
Dupa opinia noastra, asistam în acest capitol de sfârsit, la cele mai subtile si mai maiestrite “versuri libere”, scrise pentru prima data, despre ultima etapa a vietii omului, când vor veni zilele rautatii, în care se folosesc metafore de maxima densitate, revelatoare pentru ceea ce se întâmpla cu noi, “la vremea bogatiei în ani” :
…si frica îti este pe drum,
când înfloreste migdalul
si creste lacusta
si se scutura chiparosul(12,5)

Folosirea insistenta a conjunctiei SI cu valoare narativa, orala, pe parcursul întregului capitol, releva un fapt deosebit de adevarat si uman, si anume ca tot ce a creat Ziditorul îsi urmeaza un ciclu regulat si perpetuu, de mii de ani !

Punctul culminant al întregii opere este, dupa parerea noastra, versetul 7, din ultimul capitol, în care Creatorul si Atottiitorul Cerului si Pamântului, Cel ce L-a zidit pe om din tarâna, dându-i viata vesnica, îsi ia înapoi suflarea de viata pe care i-o daduse la începuturi, generând în sufletele noastre nu numai o strafulgerare si o teama cumplita, dar si constiinta realizarii de catre Ziditor a unui act justitiar, pus în aplicare, act pentru care numai noi, oamenii, în nimicnicia noastra, n-am facut nimic pentru a-l anula.

Analizând acest capitol, si cu instrumentele unui critic literar autentic, acesta n-ar putea trece cu vederea faptul ca, în finalul acestuia, se simte vocea unui alt autor, care îl elogiaza pe primul, cel care Mult s’ a straduit, relevându-i calitatile, începând cu efortul acestuia de a gasi – la fel ca Eminescu si ca Arghezi – , “cuvintele potrivite, care spun adevarul”, acest efort fiind nu numai o problema de tehnica poetica, ci si o traire afectiva din partea creatorului de inefabil si de frumos.

Nu putem trece cu vederea capacitatea de metaforizare a sensului unor cuvinte ori sintagme, de tipul “cuvintele dorului”, “scrisul sagetator”etc., adica cel care tinteste drept ca o sageata, fiind deci corect, îndreptându-se catre o tinta, pe care, neaparat, trebuie sa o atinga sau :
…tepusele sunt ca niste cuie bine batute, daruite din
îmbelsugarea unui singur Pastor 12,11

Cum putea sa se încheie acest superb tratat de etica si morala, care este cartea Ecclesiastul, decât cu câteva sfaturi – nu numai pentru cei care stiu sa mânuiasca fraza, transfigurând artistic realitatea :
… fiul meu, ia aminte:
“A face carti multe e o treaba fara sfârsit, iar nelinistea gândului e truda pentru trup” (12,12), ci si pentru toti muritorii – , sub forma unei încheieri :
. Încheiere:” Totul a fost auzit”.
“Teme-te de Dumnezeu si pazeste-I poruncile” (12,13)
. Ca Dumnezeu va aduce fiece fapta la judecata, în tot
ascunzisul ei, fie ca e buna, fie ca e rea (12,14).

Într-adevar, a face carti e o treaba fara sfârsit si, am spune noi, “este cel mai dulce supliciu”, mai ales când simti ca Dumnezeu îti permite sa intri în partasie cu El, trimitând pe Sfântul Duh sa te inspire, sa te ajute sa fii un mic hermeneut, si, cu modestie, sa încerci sa descifrezi si sa interpretezi aceasta lume extraordinara, cu faptele ei miraculoase si suspect de reale, care de secole s-au adeverit, acestea toate – existente în Sfânta Scriptura .

Spre deosebire de alte capitole ale Vechiului Testament, care, din punct de vedere gramatical, abunda în constructii inedite, privite sub aspectul concordantei gramaticale, care dau impresia unei discrepante, uneori, aparuta si din cauza unei ample succesiuni de unitati frazeologice, cu o cristalizare de tip arborescent, cartea Ecclesiastul însa da o larga deschidere registrului launtric al oricarui cititor, fie el “în clocot”,“caldut” sau “rece”, în iubirea fata de Tatal Ceresc.

Concluzia noastra, ca specialisti în Filologie, este ca toate structurile morfosintactice si lexicale, din opera Ecclesiastul, „ascund” perfect ideile pe care vrea sa ni le comunice bunul Dumnezeu. Depinde numai de noi daca suntem capabili sa interpretam si sa întelegem faptele de viata prezentate si redate, cu toata dragostea, prin Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea îi invitam pe cititorii nostri sa deschida Biblia si, la pagina unde se afla Ecclesiastul, sa-si permita sa poposeasca asupra acestei minunate opere inspirate de Dumnezeu si sa nu se sperie de cele ce va citi, ci sa ia aminte si sa-l simta pe Creator respirând pe pagina cu ei !
Amin !

ORIGINEA CUVÂNTULUI CRACIUN SI SEMNIFICATIA ORIGINARA A SARBATORILOR DE CRACIUN

by George Liviu Teleoaca
liviuteleoaca@yahoo.com

Cu putin înainte de Sfintele Sarbatori ale Craciunului, câteva lucrari publicate în presa româneasca din tara si din afara tarii au repus în discutie vechimea precrestina a acestei mari sarbatori crestine. În revista AGERO (www.agero-stuttgart.de) doamna Dr. Valerica Draica semneaza articolul Prezenta Divinitatii în colindele românesti, doamna Camelia Tripon ne propune anumite explicatii sub titlul In asteptarea lui Mos Craciun, iar doamna Julia Maria Cristea (Christea) într-un mai amplu studiu de istorie si etnografie, intitulat Sarbatorile Craciunului descopera si ne descopera ca la germanici si la scandinavi sarbatoarea de la sfârsitul lunii decembrie fusese un prilej de cinstire a marelui zeu Odhin, desi pornise de la ideea ca radacinile adânci ale sarbatorii se afla în Cultul soarelui.
În revista FORMULA AS Nr. 748, doamna Aurora Petan, ca buna cunoscatoare a ceea ce s-a mai putut salva din placutele de plumb de la Sinaia, prezinta în premiera absoluta o asemenea placuta în care Sacrificiul dacic al porcului bine atestat pentru sfârsitul neoliticului, este consacrat învierii zeului. Urmând firul dovezilor pe care le scoate la lumina, si doamna Aurora Petan regaseste, la originea sarbatorii, existenta unei mari divinitati despre care arata ca „oamenii acelor vremi credeau intr-o divinitate a învierii si a vietii de dincolo care guverna ritmul vietii lor pamântene.”, desi nu ezita sa vehiculeze, alaturi de celelalte autoare, aceasta idee a zeificarii soarelui aparuta mult mai târziu prin erodarea credintei originare, idee conform careia soarele era invocat pentru a se întrema ca un nou nascut odata cu cresterea zilei.
Prin teoretizarea acestei forme de sarbatorire, târzie sub aspect mitic, cunoscuta sub denumirea de Sol Invictus, care pune accentul pe renasterea puterii solare, nu s-a ajuns si nici nu se putea ajunge la o întelegere corecta a sarbatorii, din moment ce Craciunul fusese celebrat si la solstitiul de vara, adica atunci când puterea soarelui începe sa scada, asa cum arata mai ales domnul Mihai Vinereanu în manuscrisul dictionarului sau etimologic (netiparit, de mai multi ani, din lipsa de fonduri). Dar chiar si în lipsa acestei importante informatii, doamna Aurora Petan, ca specialist de marca în lingvistica, stabileste cu fermitate ca denumirea sarbatorii Craciun este straveche, „iar cei care se caznesc sa-i gaseasca o origine latina uita ca aceasta sarbatoare este prea veche si prea importanta pentru a fi numita cu un cuvânt luat dupa venirea romanilor.”, realitate bine sustinuta si de faptul constatat de aceeasi remarcabila cercetatoare ca 75% dintre colinde sunt de origine precrestina, în care se aduc laude Craciunului si lui Dumnezeu fara a se face referire si la Fiul.
Preluam din articolul doamnei Dr. Valerica Draica o asemenea colinda precrestina, convingatoare si prin maiestria cu care este sugerata omniprezenta lui Dumnezeu în cer si pe pamânt, acolo unde colindatorii traiesc intens sentimentul ca sunt trimisi Sai nemijlociti.

„Iesiti, iesiti, boieri mari

Colindam Doamne, colinda

De vedeti pe Dumnezeu,

Cum coboara de frumos,

Cu-n hojmânt pâna-n pamânt,

Da de larg jur pre pamânt.

Scris în pieptul Domnului,

Scris-e raza soarelui.

Iar în dosul soarelui

Scrisa-i luna si lumnina,

Dar în brazii umerei

Scris-îsi doi  luceferei,

Mai în jos pe mânecile

Scrise-s stele maruntele,

Dar în poala Domnului

Scris îsi juni colindatori.”

În legatura cu un posibil cult solar, important este faptul ca versurile acestui colind indica în mod explicit ca Soarele si Luna nu sunt zeitati ci componente ale creatiei pe care Marele Dumnezeu Atoatecreatorul le tine la piept, asa dupa cum se vede si pe placuta de plumb din figura alaturata în care astrul zilei si astrul noptii nu reprezinta decât ornamente pentru Marea Zeitate care poarta mitra. De aici si convingerea ca stravechile sarbatori precrestine ale Craciunului, desi aveau loc la solstitiile de vara sau de iarna, ele nu au pornit de la un presupus cult al soarelui, ci chiar de la proslavirea Marelui Dumnezeu, asa dupa se întâmpla si în cazul lui Odhin la germanici.
Pentru a consolida aceasta convingere Victor Kernbach arata ca „De un cult solar în miturile folclorice ale românilor nu se poate vorbi”, pentru ca în acelasi DICTIONAR DE MITOLOGIE GENERALA sa faca referire la un document ecleziastic din secolul XVII care condamna la românii din Transilvania persistenta stravechilor colinde pagâne (precrestine) consacrate Craciunului. Aceeasi origine precrestina a Craciunului este bine pusa în evidenta si de domnul Mihai Vinereanu, care utilizând legitatile lingvisticii comparate ajunge la concluzia ca „sarbatoarea Craciunului are radacini vechi indo-europene, întâlnita într-o forma sau alta la mai multe popoare indo-europene, fiind în esenta o celebrare la solstitiu, iar denumirea însasi a Craciunului este de origine traco-daca, preluata apoi de celelalte popoare din Europa Centrala si de Rasarit.”
În acest caz special, al cuvântului Craciun, domnul Mihai Vinereanu trece dincolo de caracterul strict tehnicist al palierului indoeuropean si, la unison cu doamna A. Petan, preconizeaza originea traco-daca a denumirii, care în cele din urma poate fi dedusa, tocmai datorita faptului ca denumirea de Craciun este bine reprezentata nu numai în unul ci în trei domenii lingvistice majore: în teonimie, în hidronimie, dar si în antroponimie. Aflata cu totul în afara unui proces de contaminare, imposibil în cazul teonimelor, existenta denumirii de Craciun în cele trei domenii lingvistice nu poate fi explicata altfel decât pornind de la unul si acelasi cuvânt arhetipal care supus în cele trei domenii lingvistice unor transformari fonetice similare, dar autonome a produs o aceeasi forma „Craciun” si pentru teonim, si pentru hidronime si pentru antroponime.
Având în vedere postulatul lui Ernst Cassirer care a aratat ca aceleasi procese mentale genereaza forma cuvintelor atât în domeniul teonimelor cât si în celelalte domenii lingvistice, se poate accepta ca hidronimele de vecinatate Valc(hid)?Avrig?Vârghis?Hârghis?Cârtis(oara) din bazinul Oltului reflecta acele etape care, în toate cele trei domenii lingvistice, au condus la radacina Carc-Crac pornind de la marele arhetip valac sau valc. În ceea ce ne priveste, concludent este faptul ca alaturi de râul Cârtisoara exista comuna Cârta, denumire care face legatura directa cu denumirea de Cartun asa cum rostesc megleno-români cuvântul Craciun. În acelasi bazin hidrografic exista alaturi de râul Hârghis si râul Hârta care sustine odata în plus forma Cârta, În bazinul alaturat al Muresului, dar în aceeasi zona comuna dinspre izvoare exista si râurile Craca, Crac sau Cracului care împreuna cu râurile Cricau, Curciu si Craciuneasca exemplifica modul în care sintagma teonimica arhetipala Vilac-Vilac devenita ulterior Valac-Valac a generat în cele din urma teonimul Craciun.
Remarcabil este faptul ca si mitologia ofera puncte de sprijin pentru lantul acestor transformari fonetice asa dupa cum am aratat în eseul intitulat Stindardul dacic sau heraldica Stramosului Vârcolac – Întemeietorul publicat si în revista AGERO. Reluând fragmentul respectiv se constata ca radacina mitonimica Herc (din Vârc), bine ilustrata de nume ca Baba Hârca sau Hercule, conduce la radacina Karc, care sustine formarea numelui de Craciun.
Resfintite de religia crestina prin praznuirea la 25 decembrie a Nasterii Fiului, Cel întrupat nu pentru a strica ci pentru a plini prin jertfa Legea si proorocii (Matei 5, 16-17), Sarbatorile Craciunului au proslavit de-a lungul a mii de ani numai pe Dumnezeul arhetipal, pe Mosul-Stramosul Vilah-Vilah sau Valac-Valac numit de laici si Vârcolac. Dar pentru Dumnezeu Tatal Atoatefauritorul ca Existenta fara de început, momentul aniversar nu putea fi decât de natura cosmica, asa încât a fost praznuit ca Ziditor al Universului în ipostasul sau de creator al luminatorilor lumii, soarele si luna (Facerea 1, 14-18), mai ales la solstitiul de iarna (uneori si la solstitiul de vara) atunci când soarele se reîntoarce (renaste) în emisfera boreala si lumina creste, eveniment cosmic natural, usor de observat si usor de prognozat pentru oricine.
Simbolismul busteanului arzând toata noaptea, al rotilor de foc sau al colacului special, numit Craciun, evoca în mod evident soarele ca furnizor de energie pentru viata de pe pamânt, dar ofrandele si întregul ritual erau consacrate Dumnezeului Transcendental, adica Celui care crease totul, inclusiv, soarele. Faptul ca Fiul Sau se întrupeaza în chip minunat în apropiere de ziua Tatalui, tot asa dupa cum în aceeasi luna (Tisri) s-au nascut patriarhii din tata în fiu Avraam, Isac si Iacov, reprezinta marele motiv de bucurie pentru acel moment în care dumnezeirea ni s-a revelat plenar în Treime. Iar daca omul este cel care se desavârseste, aceste coincidente înceteaza de a mai fi sincretisme sau suprapuneri, considerându-le minuni care consolideaza relatia reala om-Dumnezeu. Ca popor consacrat slujirii acestei relatii, purtând adânc genetic, în subconstient, începuturile edenice ale revelatiei divine, dar si nadejdea mântuirii promise de la cadere (Facerea 3.15), vlahii de sub curcubeul tricolor al primului mare legamânt (Facerea 9,12-17) sunt cei care la Craciun preamaresc atât pe Tatal prin colindele de sorginte precrestina cât si miracolul nasterii Fiului Sau prin colindele cu continut cristic.
Ca sarbatoare primordiala precrestina devenita crestina în momentul întruparii Logosului Crestin, Craciunul îsi conserva semnificatia originara, dar si originea denumirii sale în succesiunea radacinilor Vârc?Hârc?Cârc pornind de la Vârcolac, a carui etimon arhetipal Vilah-Vilah, în mod evident precrestin, sustine în plan lingvistic si denumirile Craciunului din ceha si slovaca, adica pe cele de Vanoci si, respectiv, Vianoci, ca si pe cea din germana Weihnacht, dar si cuvântul ucrainian Visciun pentru numele lupului mutant.
Tot pe baza aceluiasi arhetip teonimic Vilah-Vilah poate fi explicat si numele vâscului numit de G.J. Frazer Creanga de Aur. Mereu verde si cu remarcabile proprietati terapeutice, vâscul a patruns în recuzita obiceiurilor de Craciun, motiv pentru care i s-a si atribuit o denumire asociata sarbatorii urmând succesiunea Vilk?vik?visk?vâsc.
Pastrând mereu semnificatia originara a sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah, prin lantul fonetic Volk?Vârc?Hârc?Karc,Crac limba româna a mai creat si expresivul concept de Mos Craciun cu sensul de Craciun Întemeietorul de mostenire. Ca înca o dovada ca Sarbatorile Craciunului fusesera de la început consacrate Dumnezeului numit initial Vilah-Vilah [a carui esenta teologica este cuprinsa în întelesul tetragramei sacre YHWH] Cel care a dat si iar a dat oamenilor spre mostenire pamântul cu toate bunatatile si cerul cu soarele si luna (Facere 1,27-31;9,1-3), cehii si letonii desemneaza luna decembrie ca luna în care este praznuit Marele Vilak-Vilak, motiv pentru care o si denumesc Vilk Menesis, gresit denumita astazi luna lupului datorita omonimiei.
În amintirea faptului ca sarbatorirea solstitiului de iarna a fost instituita pe acest pamânt românesc, limba latina denumeste solstitiul ca moment cosmic prin cuvântul dacic bruma, tot asa dupa cum limba Vedelor denumeste solstitiul de iarna si ceremoniile aferente lui prin cuvântul d?ksa, pregatirile care se fac pentru întâmpinarea ceremoniilor religioase prin cuvântul d?ksa, iar procesiunea prin cuvântul valaka.
Aici vom mai arata ca maiestos si oferind conditii excelente pentru vâscul ce creste în simbioza cu el, stejarul ca arbore sacru consacrat aceluiasi Unic Dumnezeu înca din perioada druidica precrestina, poarta în celtica si în latina denumiri care confirma lantul etimologic indicat mai sus. Astfel lucus, us (a se citi Vulcus) înseamna padure sacra, Hercynia silva înseamna padure de stejari în limba celta, iar quercus, us înseamna stejar, cuvânt de la care deriva în italiana quercino sinonim cu vischio pentru întelesul de vâsc.
Ca termeni extremi ai lantului etimologic Vâlc-Vârc-Herc-Karc,Crac exista în latina cuvintele viscum,i – vâsc si cracca, ae – boabe de vâsc, tandem semantic care nu putea sa apara întâmplator. Ca act de vointa a marilor preoti, acest tandem conserva sub forma enigmistica faptul ca sarbatoarea, dar si cuvântul Craciun îsi regasesc originea în sintagma teonimica arhetipala Vilah-Vilah sau Valac-Valac. Celelalte cuvinte referitoare la vâsc care provin de la radacina mel ca în limbile slave sau de la radacina mistel ca în limbile germana si engleza se afla în corespondenta cu mitonimele Melqart, Meilichios si Melchisedec ca semn al legaturii lor prin alt lant fonetic cu aceeasi magnifica sintagma teonimica arhetipala Vilah-Vilah sau Valac-Valac.
Inclusiv ca dovada ca sarbatorile de la solstitiul de iarna, numite ale Craciunului, durau mai multe zile, românii, mai ales cei din Transilvania, au pastrat pâna nu demult pentru noaptea Anului Nou datina profetirii norocului de peste an numita Vergelat sau Vergel, denumiri care prin intermediul verigii Vârcolac evoca înca odata arhetipul teonimic Valac-Valac ca origine a Sarbatorilor Craciunului si a numelui de Craciun.
Lasând la o parte imaginile sale comerciale de astazi, vom arata ca Mos Craciun a fost imaginat ca personaj tainic înca din perioada de început a sarbatorii precrestine din moment ce în colinde îi se recunosc drepturi de judecator stând alaturi de Dumnezeu si de Ion-Sânt-Ion reprezentat pe placuta de plumb din figura sub forma lui Ianus Bifrons „socotit principiul initial al tuturor lucrurilor” si având aceasta dubla fata ca expresie grafica pentru dublul cuvânt Vilah-Vilah al sintagmei teonimice arhetipale, care de asemenea poate fi considerata principiul initial al tuturor lucrurilor. Interesant este faptul ca Cel judecat de dumnezeirea care îsi reuneste diferitele sale ipostasuri este chiar Sivo-Ilio, Vasileo-Ilio, nume care evoca aceeasi sintagma arhetipala, dar sub alte doua forme.
Aceeasi imagine tainica transpare si din unele denumiri enumerate de doamna Julia Maria Cristea (Christea) pentru Mos Craciun. Dintre ele atrag atentia cele de Baba Chaghaloo din Afganistan, Gaghant Baba din Armenia, Kal?d? Senelis din Lituania, sau Dyado Koleda din Bulgaria care împreuna cu numele românesc de calindau si cu cele celtice de chalendal, chalendaou, calignaou, calnos (M. Vinereanu) atribuite busteanului care se aprinde în noaptea de sarbatoare, alcatuiesc un grup de cuvinte a caror forma provine tot de la sintagma teonimica arhetipala.

În încheiere vom arata ca prin coroborarea obiceiurilor si elementelor de vocabular specifice Sarbatorilor Craciunului cu caracterul special al hidronimelor din Transilvania, s-a putut dovedi ca arhaicul cuvânt traco-dac Craciun îsi are originea în sintagma teonimica arhetipala Valac-Valac, numele primordial al lui Dumnezeu celebrat ca Unic Ziditor al Universului mai ales la solstitiul de iarna. Odata cu întruparea Logosului Divin tot în aceasta perioada, Craciunul devine si sarbatoarea crestina a Nasterii Mântuitorului. Desi, de mii de ani, Sarbatorile Craciunului au avut loc, asa cum au loc si astazi la momentul solstitiului de iarna, ele nu pot fi puse în legatura cu un presupus cult al soarelui din moment ce de la bun început au reprezentat marele praznic anual al acelui monoteism funciar numit Urmonotheismus, tocmai fiindca s-a aflat la originea societatilor civilizate, asa dupa cum au demonstrat Wilhelm Schmidt si scoala sa vieneza.

INVARIABILUL LEGII SI AUTORITATEA DIVINA

Prof. Dr. Adrian BOTEZ

6 Ianuarie 2010

Deocamdata, Justitia nu face decât gesturi de concesie trufasa (dar, si acestea, extrem de zgârcite!) , de condescendenta aroganta, fata de Religie. Juramântul conducatorilor sociali pe Biblie(nici macar pe crucifix) si prezenta crucii în sala de judecata – ar fi singurele câstiguri ale Religiei, dupa ateismul comunist. Dar aceasta-i prea putin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem înca extrem de departe de o recunoastre cinstita si deschisa a planarii permanente a DIVINULUI, asupra Balantei Justitiei umane. Un ocean de neîntelegere mai este de parcurs, pâna când se va recunoaste ca actul justitiei trebuie supus normei divine si finalitatii divine – iar legile sa reflecte, clar biblic – INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelata (veterotestamentar si neotestamentar – complementar!).

Caci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invarianta Divina, ca varianta adaptata social si spatio-temporal, la o anumita societate, a unei anumite epoci istorice si dintr-un anumit spatiu spiritual(întelegem prin Lege Invarianta Divina – fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testament – fie Invariantul-HRISTOS – Fericirile din Predica de pe Munte) – legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fara autoritate reala. Autoritatea eroica, de care vorbea G. Vico, era consecinta tot a apelului la autoritatea divina: bratul care crea spatii pentru popoare era subordonat hotarârii Bratului Divin, constiinta ctitorului de state si natiuni era “turnata” în Potirul Constiintei si Vointei Divine(a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-natiuni). Nu acelasi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comuna, a ultimelor veacuri.

Autoritatea ori este divina sau delegata de catre divinitate – ori nu e deloc. (A se vedea crimele bestiale ale Revolutiei Franceze-1789: Dumnezeu n-a delegat “poporul francez” sa ucida si sa comita regicid – ci, cum s-a dovedit ulterior, Revolutia Franceza, ca orice revolutie umana – a fost rezultatul unei conspiratii din partea unei minoritati luciferizate. De aceea, ea ramâne, ca si razboaiele mondiale ale secolului XX, un obiect de studiu pentru medicii patologi – si un motiv de serioasa reflectie pentru Biserica). Legislatorul trebuie sa accepte ca autoritatea sa-i fie delegata pentru a se împartasi din lumina divina a ORDONARII. Deci, autoritatea divina sa fie delegata catre Legislatorul terestru, care reveleaza(nu opacizeaza, nu ascunde – cum face azi – trâmbitând fals “umanismul” legilor – adica impostura si arbitrariul) Legea Divina – cândva, cea proclamata, pentru sânge (adresata MEMORIEI si FIZICULUI), pe Muntele Sinai – astazi, cea proclamata, DIRECT PENTRU SPIRIT, pe Muntele Maslinilor.

*

HRISTOS-LEGISLATORUL

Dumnezeu-Tatal, prin aspectul sau filial (Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pamântesti (concomitent cu cele ceresti). Trebuie sa se înteleaga foarte clar ca legislatia umana terestra a început în Legislatia divina si trebuie sa se-ntoarca, logic (chiar daca sub forme diversificate), în esenta legislativa din care a pornit. Tocmai aceasta cale de întoarcere la obârsia divina a legislatiei terestre si premizele ei le înfatiseaza Hristos-Dumnezeu , prin predicile si parabolele de la Templul din Ierusalim si, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte(Matei, cap. 5,6,7), ca si lamuririle catre apostoli, la Cina cea de Taina (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, ca, prin toate legislatiile istoriei, prin toate orânduielile si orânduirile umanitatii – nu se face altceva decât împlinirea, discreta, progresiva si secreta (mistica, ascunsa ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârsia preaputernica a tuturor legilor ce vor fi fost vreodata pe fata Pamântului: (Matei, 5,18)”Caci adevarat zic voua : Înainte de a trece cerul si pamântul, o iota sau o cirta din Lege nu va trece, pâna ce se vor face toate.” Deci împlinirea Legii prin legi se va face desavârsit si absolut integral, prin însasi trecerea-istorie (“mentalitatea”…), continuu evolutiv-spirituala, a mediului uman-terestru – atât în forma-emergenta(iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât si în continutul-imergenta(cirta=semnul literei de mijloc).

Cine afirma ca legea crestina e prea îngaduitoare, sau, chiar, ca n-are sanctiuni, ci doar îngaduinte – amarnic se însala si nu are habar despre crestinism. Da, ne sunt dezvaluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai departate, spre desfiintarea limitei spirituale, catre Dumnezeu – daca ne supunem desavârsit Legii: acestea sunt Fericirile – dar starea de FERICIT se traduce prin DESAVÂRSIT MORAL-SPIRITUAL, desavârsit virtuos, desavârsit supus Legii – pâna la renuntarea completa la egotism si egoism, deschiderea definitiv generoasa, autosacrificiala, catre “ceilalti”, catre Iubire – care Iubire, adusa în parametrii cristici, echivaleaza cu desavârsirea paradisiaca a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii – adica eliberat deplin de anomia satanica). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omenesti nici nu-l întrevad, prin formularile lor ambigui si din greu gâfâite, îngaimate, bâlbâite. Legile umane, însa, dca vor sa mai existe(ca autoritate efectiva) în istoria evolutiv-terestra, trebuie “sa traga cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ cristic.

Nimic din legile umane nu are, deocamdata, prevazuta finalitatea legislativa suprema, dreptul legislativ formulat în Fericiri – dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumatate de ureche, si în sila: ele nu sunt în stare sa zareasca, sa exprime ce zaresc (daca zaresc) – anume, obiectivul legislativ cristic, care este transfigurarea fiintei umane, dintr-una anonima, aflata în permanenta stare de zavistie cu sine si cu mediul sau social – într-una perfect împacata-armonizata cu sine si cu mediul sau socio-natural(caci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palida imagine a Cetatii Legislative a lui Dumnezeuii, o vedem în unele mânastiri crestine, unde ascultarea legislativ-divina (alaturi de voturile saraciei si castitatii – care au tot o natura legislativa, dar mai înalta si mai greu de înteles pentru oamenii de rând: desfiintarea totala a egotismului, prin saracie trupeasca-sociala, desfiintarea semintei metafizice de vrajba, sexualitatea – care a despartit si învrajbit Omul cu Dumnezeu si, astfel, pe om cu sine însusi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv si perisabil – TOTULUI CERESC ETERN-DESAVÂRSIT) – este atât de aspra, cât nu si-a închipuit niciodata vreun legislator ca vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribila consecinta.

1.Dar, daca rasplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desavârsita, doar printr-o ascultare desavârsita, a unei Legi (aparent supraumane – dar care priveste, în mod direct, doar FIINTAREA UMANA, si nimic altcevaiii) – ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege si, mai cu seama, a celor chemati sa reprezinte Legea si sa-I calauzeasca pe oameni spre Lege, dar care-si încalca sistematic misiunea juridico-umano-divina(PREOTII-JURISTI AI TEMPLULUI) este marcata prin exclamatia prevestitoare de prabusire apocaliptica:”Vai voua!”iv: -“Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca închideti oamenilor împaratia cerurilor, caci voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati!(…) Nebuni si orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinteste aurul?(…) Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca dati zeciuiala din minta, din marar si din chimen, si nesocotiti cele mai de sama ale legii: dreptatea, mila si credinta. Acestea trebuie sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati!(…).Drept aceea, însiva marturisiti de voi, ca sunteti fiii celor ce au ucis pe proroci. Si împliniti si voi masura parintilor vostri. Serpi, pui de vipere, cum veti scapa de osânda gheenei? De aceea, iata Eu trimet la voi proroci, întelepti si carturari, si pe unii din ei îi veti ucide, si-i veti rastigni – si pe altii din ei îi veti bate în sinagogile voastre si-i veti alunga din cetate – ca sa vina asupra voastra tot sângele drept, care s-a varsat pe pamânt, de la sângele lui Abel celui drept pâna la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-ati ucis între biserica si altar. Adevarul va graiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iata vi se lasa casa voastra pustie, caci va spun: de acum, nu Ma veti mai vedea pâna nu veti striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!” Sanctiunea suprema a frivolitatii fata de Lege si Misiune a Legii: dez-identitatea si atoate-învinuirea, urmate de orbirea fata de lumina – pâna la descatusarea CONSTIENTA, ABISALA – a constiintei raului din Sine.

Cei care sunt chemati sa dezvaluie, în om, prin educatie si credinta, Legea sadita de Dumnezeu – si încalca, sfidator si iresponsabil, menirea – sunt supusi imprecatiei cristice pe pamânt – dar Legea nu e de pe Pamânt. De aceea, acest “vai voua!” este vizionar: legislatorii si juristii, care se fac ca nu vad Legea, si scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal – vor primi suprema pedeapsa: DES-FIINTAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiintei). Legislatorul si juristul care nu e vizionar , ci bucher si tipicar, speculând meschin, rau-voitor – îsi auto-suprima fiinta, se sinucide spiritual. Caci vesnica osânda a Gheenei este Focul ce arde toate matritele gresite ale Facerii – sterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: “casa voastra[planul existentei terestre si cosmice] vi se lasa pustie.” Si nu-L vor mai vedea (n.n.: adica, nu se vor mai putea vedea-identifica, macar formal – în/cu Matrita Fiintei-Hristos) pâna când nu vor recunoaste, dincolo de legile chitibusaresti-egotiste – pe Dumnezeu-Legea:”De acum nu Ma veti mai vedea, pâna când nu veti zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.

*

CIVILIZATIA CRESTINA – CIVILIZATIE LEGISLATIVA

Multa lume (juristi si nejuristi) are o parere complet falsa despre lege si crestinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele doua notiuni.v De fapt, adevarul consta exact în formularea inversaa a judecatii: cine nu vede ca numai prin crestinism, legile capata valoarea de Lege – acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeste, de fapt, despre Lege – ci despre ce vrea el, adica, despre nimic.

Este tot atât de absurd sa afirmi ca religia crestina n-are de-a face cu legislatia, precum este de absurd sa afirmi ca legislatia nu are de-a face cu morala, sau ca morala nu are de-a face cu religia.

În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate, caci e pentru oameni – iar nu un text pentru un text( “arta pentru arta”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru ca nu sunt propria creatie – ci creatii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? Pentru oameni care vor sa ajunga la Lege – adica la Dumnezeu.

Cât despre faptul ca legea nu are de-a face cu Morala – aceasta este o afirmatie pe care numai infractorii pot s-o admita, fara mustrare de cuget. La fel, ca Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adica, de ce sa te comporti bine, daca nimeni nu vegheaza asupra Binelui, si nici nu stii ce-i acela Bine? Dar daca admiti ca Binele exista si ca este Cineva care vegheaza la împlinirea lui – te vei supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie si a moralei religioase de Lege apar radacinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…

Juridica trebuie sa contina si Pedagogia. Si invers. Omul daca nu e învatat sa învete legea – si daca nu-i este stimulata întelegerea scopului final al legii – devine fie terorizat de lege, fie indiferent fata de lege. Iar prin teroare si indiferenta n-a functionat lunga vreme nici o societate umana – ci societatile bazate pe lipsa de ratiune si implicare rationala a cetatenilor în treburile Cetatii – s-au sinucis, au disparut din istorie. Omului trebuie sa i se explice, în amanunt, cu multa rabdare, la vârsta când plamada lui umana este maleabila si permeabila – cine este el si cum sa actioneze si de ce sa actioneze, într-un fel si nu în altul. Pedagogia juridica trebuie facuta chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de întelegere – pentru ca fixarea strategiei juridice si a finalitatii ei sa aiba loc la vârsta deplinei întelegeri, a deplinei formari a capacitatilor rationale, emotionale, atitudinale, spirituale: adolescenta. Numai un om educat spre înalta si cât mai deplina întelegere a întregului sistem juridic, social si cosmic, va avea posibilitatea sa actioneze ca un om adevarat, sa-i formeze, la rândul lui, prin convingere rationala(dar si intuitiva) pe alti oameni(tovarasi, copiii lui, chiar pe parintii lui neinstruiti) – si doar astfel poate sa se-nchege si sa reziste o societate umana sanatoasa – autentic umana, prin spiritualitate evoluata.

Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispretuit – dar nu ele dicteaza marele mers al istoriei umanitatii. Trebuie acordata asistenta sociala materiala, dar si morala, întelegere si respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot tine pasul cu cerintele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru – dar trebuie stimulate si respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societatii, CALAUZELE, cei care mentin constant , fara sincope prea mari, ritmul evolutiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie sa fie misiunea nu doar a dascalilor de scoala, ci si a juristilor, întorsi în scoli, redeveniti dascali (caci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, functiile sacerdotala, educationala si juridica trebuie cumulate de acelasi om – omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea:”Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”).Ca azi a cazut unul, din disperare, ca mâine vor suferi multi si vor cârti – trebuie sa le acordam întreaga noastra compasiune – iar pe cei ce traiesc, fizic si spiritual – sa-i înconjuram cu blândete si, asemeni lui Hristos, sa-i sfatuim, sa-i însotim câtiva pasi, sa le explicam cu întelepciune, cu spirit de autosacrificiu si cu rabdare îngereasca: “Iaca Eu va trimet ca pe niste oi în mijlocul lupilor: fiti deci întelepi ca serpii si blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Sa-i mustram pe cei prea(si nejustificat) lenesi, sa-i izolam, partial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinta constienta si refuza orice sfat bunvi – sa-i îndepartam de societatea umana, pentru a n-o contamina cu raul lor (dar în izolare, sa le încercam, neobosit, puterile sufletului, sa trezim în ei, fie si întârziat, germenii salvarii – viziunii umano-divine: preotii si pedagogii sa intre cât mai des, în clasa de elevi cât si-n închisoare, într-un ritm sustinut, pentru a forta usile întunericului). Dar, evident, grija principala sa fie pentru sustinerea ritmului general al UMANITATII: aceasta este misiunea legilor si legislatorilor – sa nu-si ia ochii de pe Lege – STEAUA ETERN CALAUZITOARE. Caci vor exista mereu cetati-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos – si nu avem dreptul sa ramânem la aceste cetati, sa ne contaminam de raul lor încapatânat – ci avem datoria sa mergem spre cetatile-oameni care accepta Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.

Spun unii:”Legile sa nu urmeze crestinismul, caci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc.”. Crestinismul autentic nu pedepseste cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastra despre sistemul de pedepse este gresita.

Noi reactionam precum pagânii sau primitivii veterotestamentari, fara gând si inima, ci doar cu instinctul primar si cu pumnul, cu violenta fizica: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Exista, însa, o reactie spirituala, de autopedepsire, extrem de severa, decât care mai îngrozitoare nici nu exista pe fata pamântului si în istorie: este pedeapsa de tip crestin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizicavii – ci de transfigurare spirituala, repunere, a celui ce era doar umbra de om – în rangul deplin si adevarat de OM. Aceasta pedeapsa cumplita este pedeapsa pozitiva, specifica doar crestinismului, adica NOII LEGI, care, chiar daca înca nu e instituita si nu se întrezareste macar posibilitatea instituirii ei generale – asa va fi, peste tot pamântul. Abia atunci, legile vor fi Lege, si se va vedea limpede ca toate sistemele legislative, purcese din morala divina, se îndreapta catre finalitatea omului virtuosviii: “ci sa fie cuvântul vostru: ce e da, da si ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rau” – si :”Eu însa va zic: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvântati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc, si va rugati pentru cei ce va nedreptatesc si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru, Care este în ceruri; caci El porunceste soarelui Sau sa rasara si peste cei rai, si peste cei buni, si da ploaie si peste cei drepti, si peste cei nedrepti (…). Deci fiti desavârsiti precum este desavârsit Tatal vostru cel ceresc”ix.

Problema “obrazului întors catre noua palma” a facut sa curga râuri de cerneala. Consideram ca avem dreptul sa ne spunem parerea si noi, împotriva celor care afirma ca “crestinul are mentalitate de sclav” (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câta vreme Hristos vrea sa-l readuca pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTAPÂNITOR, deci nimanui supus – cu atât mai putin sclav cuiva.

Deci, palmele despre care vorbeste Hristos nu le înduri pe orizontala existentiala, adica, de la om la om. Ci pe verticala recunoasterii permanente a raportarii om-Dumnezeu. Palma prima, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om ramâne, si deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusa si restrânsa de catre chiar limitele conditiei sale umane. Deci, pentru ca eu ma recunosc mult mai vinovat, în fata lui Dumnezeu, decât poate un om sa-mi arate ca sunt vinovat, întorc si celalalt obraz, pe care ar trebui sa mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umana a pedepsitorului-trimis divin – pâna la deplina pedepsire divina, conforma cu imensul meu pacat catre Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a palmuit va realiza ca nu poate el sa ne loveasca, atât cât ar trebui, prin justitie divina-nonumana, sa ne loveasca. Atunci, abia, îsi va da seama de limitele lui, de faptul ca nu e decât supusul (robul) catre Dumnezeu-Legea (si Sanctiunea). Deci, NEPUTINTA lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Daca se va cai sau nu, daca va lovi iar, sau nu – aceasta nu se poate garanta omeneste – dar, deja, suntem iesiti de sub “jurisdictia” umana a oricarei lovituri deplin-divine. Dar:

a- lui i s-a facut demonstratia ca e neputincios, fie si în asa-zisa “dreptate”, “violenta punitiva”( când, de fapt, nu e decât vointa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna si forta mâniei sale de om);

b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, ramâne de rusine: îsi va da seama ca e un biet om, si-atât; din acest moment, îsi va pune problema ca – lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu – s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parca ar fi fost Dumnezeu – va fi pedepsita de Dumnezeu(si numai Dumnezeu stie cât de grea va fi pedeapsa divina, lovitoare pentru SUPERBIE…);

c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câstiga constienta cât mai acuta, deplina, a vinovatiei fata de Dumnezeu, si va sti (va fi gata) sa astepte O COMPLETARE (oricând) la lovitura – ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituala: lovit deja fiind, de catre inconstientul impostor, stie ca lovitura lui Dumnezeu, pentru pacatele sale, va fi mai mica decât o merita , pâna în momentul lovirii umane (mai mica exact cu lovitura trimisa de Dumnezeu prin impostor, lovitura prin care pacatul partial al lovitului este adaugat pacatelor, pâna atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu – începutul studiului legislatiei punitive a lui Dumnezeu. Dar si semnul-sansa a viitoarei mântuiri. De la aceasta “palma” încolo ar trebui, pentru adevaratul crestin, sa urmeze revelatia Împaratiei lui Dumnezeu ! Asa ca, aceia dintre noi care se revolta împotriva “palmei”(si a primei, si a prezumatei…) – ar trebui sa ceara ei, cât mai degraba, si de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul ca “Dumnezeu nu te-a uitat”…

Cine mai tine cont, în zilele de azi, ale legislatiei laice – ca ar putea fi trimis în judecata Focului Vesnic, al retopirii “matritelor fiintiale” – “doar” pentru insultarea “fratelui”(oricare semen): “netrebnicule, nebunule”? – când toti suntem calcatori de Lege, deci”netrebnici-nebuni”…

Cine ar accepta azi, în legislatia laica (Doamne, ce-i mai place omului s-o faca pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga si-n dreapta, cu mintea lui de om…), sa se autoexileze , definitiv si irevocabil, de propriii copii – daca acestia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârsia a Toate, singura garantie a Binelui?x Cine ar accepta azi, în legislatia laica, atât de “severa”(?…) – sa-si taie mâna sau sa-si scoata ochiul, pentru o “simpla” minciuna, tradare? Doar tradarea e relativa, nu?… La fel – Adevarul: mereu, în societatea laica avem “puncte de vedere” – adica pretexte de a (ne) minti cu nerusinare. Fii pregatit, în orice clipa a vietii tale, sa fii torturat inimaginabil si sa mori pentru Dumnezeu!Adica, pentru revelarea SINELEUI TAU REAL-DIVIN.

“Hotarât lucru, legislatia crestina este mult prea severa – si nedemocratica!” – vor spune, acum, aflati, oarecum, în cunostinta de cauza, cei care ziceau, pâna acum , ca-i legislatie prea blânda si ca orice crestin are mentalitate de sclav. Da, este severa, pentru ca Dumnezeu are pretentii mari de la om(daca vrea omul sa fie Fratele lui Dumnezeu…) – dar si rasplati pe masura: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT – fericit cu adevarat, adica asemeni Lui. Dar aceasta înseamna: PERFECT CURAT-CURATAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adica, potrivnice Luminii Lumii)…

Nedemocratica? Dumnezeu nu stie decât despre o singura categorie umana – de fapt, despre un singur om: ADAM (sa-l întoarca de unde a purces, plângându-si greseala – în Rai-Paradis). Iar discriminarea”nedemocratica” ar începe de la doi…

Greu, teribil de greu, dar si teribil de maret si nemasurat nobil lucru este sa fii crestin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu. Prima si singura conditie: respecta Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalti, cu lumea). Lege pe care Hristos(cel mai teribil Legislator!fara alt scop decât Dreptatea: “Fericiti cei ce flamânzesc si înseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura!”xi o numeste atât de frumos: IUBIRE.

Legea îl transfigureaza pe om în Dumnezeu. Respecta dumnezeieste Legea! – porunceste Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esentiala si eterna! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adica starea de iesire de sub Timp-Eveniment-Moarte!
*

Jugul Legii lui Dumnezeu este usor sau teribil de greu, dupa gradul de încredere (în Reperul si Scopul Suprem), de credinta si de supunere fata de Lege: cine s-a obisnuit cu ceva, zi de zi si clipa de clipa(oricât ar fi de cumplit, aparent – acel “ceva”) – va constata ca e usor si firesc. De aceea, educatia întru Lege trebuie facuta de mic copil – dezvoltata si explicitata în adolescenta – pentru ca omul matur sa fie Omul Legii, tot asa cum este Omul Respiratiei sau al Bataii Inimii. “Caci jugul meu este bun si sarcina mea usoara”xii.

*

TÂNARUL EDUCAT SI DUMNEZEU

Când tânarul va simti boarea divina în sala de clasa, se va lasa modelat de catre “delegatul” lui Dumnezeu, pâna când el însusi va afirma ca NUMAI viata întru armonie cu oamenii , cu Legea, cu Dumnezeu este viata reala. Asa cum bine zicea Pytagora, tânarul nu trebuie înselatprin intruziunea, pe canalul dintre substanta divina si sufletul tânarului, a intereselor meschine ale educatorului/legislatorului. Confiscarea(grosolana si brutala) a caii dinspre Dumnezeu spre sufletul tânarului va duce la grave tulburari spirituale , ale actualei si viitoarei societati umane, care va fi lipsita de harul transfigurarii, singurul factor care poate revela teleologia cosmica si sociala.

Cine-l va întelege pe Dumnezeu, patrunzând în “mintea” lui Dumnezeu, în intentiile Sale sublime – acela va fi subiectul ideal pentru educatie. Cine nu, va reprezenta un rebut educational si, consecutiv, un potential pericol de destabilizare sociala, prin faptul ca el însusi nu e stabilizat spiritual – si, deci, se constituie în focarul epidemiei non-armoniei – epidemia anomica. Epidemie care , deja, “cutremura pamântul sub picioarele noastre”, cum spune un gânditor – el întelegând prin aceasta ca, în curând, Dumnezeu nici nu va mai tine cont de alegerea noastra, si se va revela în toata maretia lui legislativa. Dar pentru ca noi nu suntem pregatiti sa ne supunem Legii si Legislatorului Suprem – vom fi înspaimântati de moarte, în loc sa-i aducem slava si sa ne transfiguram de bucuria supremei revelatii.

Deci, de retinut: Dreptul nu e doar o stiinta – ci o cale potentiala de a-l întâlni pe Dumnezeu. O cale pe care poate fi initiat mult mai usor omul tânar – daca constiinta responsabilitatii duble(fata de Dumnezeu si fata de chipul sau oglindit – omul) ar fi trezita în educatorii momentului I si momentului II pedagogic. Cu o conditie: legile sa nu uite de Lege.

*

ÎN LOC DE CONCLUZII FINALE: REPLIEREA SOCIALA SI CENZURA MORAL-DIVINA A TÂNARULUI

În trecut, mai ales în lumea satului, autoritatea divina era dublata de autoritatea sociala a obstei, în chip, deseori, armonios – si, în mod sigur, totdeauna flositor, pentru pastrarea moralei: “gura lumii”, “gura satului” – o adevarata si bine formata(si informata) opinie publica – autoritatea obstei.

Egoismul, individualismul, însingurarea moderna, pustiirea sau urbanizarea satelor (mai ales ca mentalitate) – au distrus autoritatea obstei. A ramas autoritatea divina – prin “delegare educationala”.

Cum trebuie vazuta ea? În zeci, sute de cazuri – discutând cu elevii, cu tinerii – ne-am dat seama ca autoritatea divina, daca e constientizata si dublata de stimulul religios al familiei(evlavia, morala crestina) – împiedica savârsirea de lucruri neplacute, si chiar de lucruri periculoase, nocive în cel mai înalt grad – din punct de vedere social. Tânarul trebuie învatat sa aiba un preot-duhovnic stabil, în care sa aiba deplina încredere. Si atunci, cenzura moral-divina va veni pe doua cai, diminuând sau chiar suprimând pornirile rele ale firii tânarului, sau obiceiurile, deprinderile sale proaste:

a-sentimentul veghii, permanente, deasupra sa, a ochiului divin neadormit si mustrator (în cazul neadaptarii sau încetei adaptari la morala crestina);
b- controlul periodic(ca la medic) al sufletului: pregatirea periodica pentru întâlnirea cu confesorul-duhovnicul – o întâlnire de maxima si severa sinceritate.

Astfel, treptat, credinta si încrederea re-conformeaza spiritul, rectifica, slefuiesc spiritul si inhiba pornirile pernicioase ale firii. Acesta este, în definitiv, OMUL NOU de care vorbeste Hristos, omul renascut spiritual – nu acela al comunismului ateu, nici acela al liberalismului libertin si anomic. Pur si simplu, HOMO RELIGIOSUS REDIVIVUS, despre care face vorbire Mircea Eliadexiii. Omul religios regasit-renascut, si pus între parametri de eficienta spirituala – care va deveni corectitudine si omenie sociala. Din dezvaluirile tinerilor, aflati fie în plina terapie religioasa, fie dupa terapia religioasa (într-un moment de relaxare luminoasa, evlavioasa, recunoscatoare) s-a putut vedea cum atât mici carente psihice si deprinderi rele, nu foarte vinovate în sine(cochetaria celei care pierdea ziua la oglinda, mizeria fiziologica a celui care se masturba sau se scobea între degetele de la picioare etc.) – cât si mari deficiente psiho-fiziologice(porniri homosexuale, cauzate de grave disfunctii, deficiente fiziologice, din pricini congenitale etc. – sau nestapânirea nervilor, neascultarea de nici o autoritate exterioara etc.) – prin concentrarea atât sub Ochiul lui Dumnezeu, cât si sub cuvântul de folos al duhovnicului – fie au fost autoreprimate, fie tinute în frâu, stapânite mental, volitiv, pentru a nu face rau celor din jur, si nici siesi sa nu-si mareasca raul, pâna la scârba de sine si la sentimentul culpabilitatii , hiperbolizat pâna la dorinta de autoeliminare. Împacarea cu sine, redobândirea respectului de sine si a cumpenei interioare, re-armonizarea interioara – este ceva de nepretuit. Si doar sentimentul religios autentic(nu superstitia sau bigotismul!!) rezolva aceste probleme .

ABIA OMUL RELIGIOS POATE FI, ORICÂND, O FOARTE BUNA FIINTA JURIDICA – DACA SE FACE EDUCATIA JURIDICA DE RIGOARE. Este mai putin valabil inversul afirmatiei. De multe ori, juristi merituosi, pierzând busola spirituala, au clacat moral si profesional.

***

RESTABILIREA CREDIBILITATII TINERILOR. “BATRÂNETEA” SI “TINERETEA” – CATEGORII PSIHO-SOCIALE

Fortele spirituale tinere :

a-daca vor fi educate în directia generozitatii spirituale, a orizontului spiritual deschis si liber spre “sus” – iar nu al unui pozitivism meschin si fosilizat în automatismele de “animal de prada”, strict orizontalizat(sub zodia “economicului”);

b- daca vor fi convinse sa accepte cunoasterea si aprofundarea Legii-Norma (în semnificatiile ei adânci, vitale) si a sistemului general de functiune sociala – în mod sigur, vor gasi solutii nu numai noi, ci si mai fiabile si viabile, multiple si cu grad de solutionare mai înalt. Se vor angaja într-o autentica spirala a reformei sociale si morale ( nu în simulacre reformiste) – asa cum s-a întâmplat în toate momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriti au deblocat Biserica Occidentala, scotând-o din criza de credibilitate , care a produs, pe cale de consecinta, tirania religioasa a sistemului inchizitorial ; tinerii artisti , savanti si exploratori – au deblocat Evul Mediu (care alunecase în manierism factice) – spre Renastere; tinerii masoni ai veacului 18 au deblocat sistemul social feudal ( încrâncenat în forme golite de divin, în absolutismul despotic, cu pretentii de drept divin, arogant si distructiv de avânturi creative), spre democratie (care, la începutul ei, parea reala…) – si tot tinerii au achiesat primii si la idealurile anului (est si central-european) 1989, doar ca, peste tot în Centrul si Estul Europei, a existat o capcana, gen “Piata Universitatii”-Bucuresti 1990 – revelata mai degraba sau mai târziu, cu amaraciune. Fortele tinere nu trebuie macinate, pervertite si exasperate – ci folosite în mod loial, vizionar, curat – determinate, printr-o educatie prealabila, de înalta si sustinuta tinuta spirituala, sa se “înjuge” singure, cu entuziasmul specific vârstei, la operatia denumita “ameliorare sociala”. Numai asa se pot ele purifica si lumina, constant, de Idealul Umanitatii – fara a se întepeni în starea psiho-spirituala, numita “batrânete”, ci pastrând, chiar în vârsta senectutii, flexibilitatea si generozitatea extrema, atât de vie, a starii spirituale de “tineret”. Caci, dupa cum credem a se vedea, nu exista un real conflict al generatiilor, decât atunci când cei vârstnici se încapatâneaza sa semnifice “cei batrâni”-îmbatrâniti – si sa-si aroge drepturi pe care nu le au, în virtutea unor “virtuti”deloc onorabile: îsi apropriaza , fara sa si merite, din punct de vedere medical, toate anchilozele psiho-spirituale posibile – lucru care duce, inexorabil, la atitudini egoiste si tiranice. “Batrânetea” si “Tineretea” se dovedesc a fi, în cele din urma, dar, de fapt, în primul rând – categorii psiho-spirituale si grade de atitudine volitiva ( în cazul celor ce vor sa arate si sa fie “batrâni”, este si complacerea de a arata si a fi astfel – iar despre “tinerii” cu prejudecata ca ei trebuie sa fie cu totul altceva decât generatia anterioara, iar daca nu sunt, se autoblocheaza moral-spiritual, se poate spune, la fel, ca se complac într-o atitudine categorisita, doar, drept “tânara” – hyppies, rockers, rappers, punkers etc. – dar, în realitate, “îmbatrânita”prematur, fara finalitatea , nelinistea creatoare si forta de a fi si însemna“tinerete” autentica). “Le lipseste educatia” – spunem. Dar chiar li se da educatie adecvata, într-un mediu social adecvat (???) si de catre factori adecvati(fie si ca atitudine si nivel spiritual) si de buna-credinta? O educatie care sa stimuleze, în ei, generozitatea si energiile constructive, specifice (în mod normal…) vârstei tinere?…

Noi nu credem asta – si, tocmai de aceea, optam pentru/propunem, cu mult discernamânt, o varianta noua (si, în acelasi timp, veche…) de societate, în care sa nu mai existe pacalici si pacalitori, si nici obiditi si obiditori: SOCIETATEA TEOCRATICA, în sensul propus de Nikolai Berdiaev, în lucrarea sa – Un Nou Ev Mediu: o societate în care CREDINTA CRESTINA (autentica si ferventa…!!!) sa fie forta spirituala motrice – în care Biserica sa fie Institutie Divino-Umana, nu cu misiune neaparat de supraveghere a nivelului de spiritualitate al mediului social – nu atât institutie cu misiune corectiva, cât preventiva, pentru evitarea nu doar a catastrofelor spirituale, cum sunt cele prin care trecem azi, de s-au zapacit de tot pâna si sacedotii lui Hristos-Mântuitorul… – ci, în special, pentru alinarea durerilor spirituale din mediul social, pentru catalizarea si cultivarea fortelor spirituale nucleice, ascunse în om/umanitate – pentru adeverirea, întarirea si Revelarea Starii de REALA con-fraternitate, dintre oameni: TEOCRATIA propusa de noi NU trebuie sa fie o noua societate totalitara, si nici sa nu utilizeze constrângerea, brutala sau discreta (tot siluire a libertatii divino-umane ar fi, sub orice forma s-ar exercita brutalitatea/constrângerea non-spiritualizanta!) – sa nu aiba scopuri DELOC lumesti, ci exclusiv, obsesiv, tinând de Revelarea Lui Hristos… – sa nu se nimereasca, Doamne fereste, din nou, cum a fost în zona papala a secolelor Vechiului Ev Mediu – Inchizitia, sau orice alt fel de „politie bisericeasca”…Nu, nicidecum! Ci sa fie Zona Terestra si Zona Divina (totodata! – întâlnite!!! – prin Lucrarea Cea Mai Înalta a HARULUI Dumnezeiesc!), zona de REVELATIE, la nivel de individ, dar, mai cu seama, de SUPRAINDIVIDUALITATE / NEAM. În felul acesta, doar, Biserica va fi iar ceea ce a vrut si vrea Hristos: Mireasa Lui Hristos, Sfânta Unealta de Mântuire/Re-armonizare întru Duh a Omului/Umanitatii, ANTICAMERA PARADISULUI.

Dar, pentru o astfel de societate noua, si totusi veche, originara, daca ne gândim ca ea a fost întâia propunere a Lui Hristos – preotii trebuie sa înceteze definitiv de a se considera un soi de functionari – SI SA RE-DEVINA JERTFELNICI ÎNTRU MISIUNE SFÂNTA/COSMICA/SUPRAISTORICA!!!

Si aceasta, pentru ca istoria sa aiba finalul prorocit de acelasi mare filosof al Ortodoxiei, Nikolai Berdiaev – re-contopirea istoriei pamântesti cu istoria celesta (cf. Sensul istoriei, Polirom, Iasi, 1996, pp. 195-197) – deci, sa reluam si sa completam, ca pe un memento, ceea ce deja am citat din geniul rus al Ortodoxiei: „În viitor va avea loc o lupta fara precedent între bine si rau, între Dumnezeu si diavol, între lumina si întuneric. Sensul istoriei consta în deschiderea acestor principii opuse, în lupta lor si în conflictul tragic al acestor principii (…) Am început cu prologul celest al istoriei, pentru a trece la istoria pamânteasca, iar de la aceasta istorie pamânteasca trebuie sa trecem iarasi la istoria celesta.Numai în acest caz istoria are un sens pozitiv: daca se încheie. Întreaga metafizica a istoriei (…) conduce la constiinta sfârsitului inevitabil al istoriei. Daca istoria ar fi un proces nesfârsit, o infinitate rea, ea n-ar avea nici un sens. Tragedia timpului ar fi de nerezolvat, iar sarcina istoriei – irealizabila, pentru ca, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate înfaptui. Destinul omului, aflat la baza istoriei, presupune un scop supraistoric, un proces suoraistoric, o solutionare supraistorica a destinului istoriei într-un alt timp, vesnic. Istoria pamânteasca trebuie sa se contopeasca din nou cu istoria celesta, trebuie sa dispara granitele care separa lumea aceasta de lumea cealata, la fel cum nu au existat aceste granite în trecutul îndepartat, în zorii vietii universale. (…).În acest mod simbolic se vorbeste în Apocalipsa. Se rupe legatura timpurilor, cercul închis al realitatii înceteaza sa mai existe. În realitatea lumii se revarsa energiile unor alte trepte ale realitatii, istoria timpului nostru se sfârseste si tocmai de aceea capata sens. O zi din viata noastra individuala este absurda luata în sine, viata noastra capata sens doar prin alaturarea tuturor zilelor ei.

(…) În limitele istoriei, este irezolvabil si conflictul tragic al destinului individual, cu destinul întregii umanitati. De aceea, istoria trebuie sa se încheie. Lumea trebuie sa intre într-o realitate superioara, într-un timp integral, în care sa se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acesti destin individual cu destinul universaltrebuie sa-si gaseasca o solutie. Istoria este, înainte de toate, destin – si trebuie sa fie înteleasa ca destin, ca soarta tragica. Soarta tragica trebuie sa aiba, ca în orice tragedie, un act final, care rezolva totul. În tragedie, catharsis-ul este inevitabil. Istoria nu are o evolutie infinita în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale, tocmai pentru ca istoria este destin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicei istoriei. Destinul uman, pe care trebuie sa-l urmarim prin toate perioadele istoriei, nu se poate solutiona în limitele istoriei. Metafizica istoriei ne învata ca ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei, se rezolva dincolo de limitele ei. Acesta si este cel mai important argument în favoarea faptului ca istoria nu este fara sens, ca are un rost superior. Daca ar avea numai un sens pamântesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurda, fara sens, pentru ca atunci toate dificultatile fundamentale, legate de natura timpului ar fi irezolvabile, sau toate rezolvarile ar fi fictive, aparente si neadevarate. O astfel de metafizica a istoriei, relativ pesimista, rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului si rastoarna ideea de progres, dar întareste speranta si nazuinta în solutionarea suferintei istoriei din perspectiva eternitatii, din perspectiva realitatii vesnice. Iar aceasta metafizica pesimista a istoriei este mai optimista, în sensul ultim si cel mai profund al cuvântului, decât optimista conceptie despre progres, conceptie sumbra si aducatoare de moarte pentru tot ce este viu. Trebuie sa aiba loc o anumita mutatie launtrica, dupa care istoria universala nu se va mai înfatisa în perspectiva fluxului distrugator al timpului, atuncata parca înafara din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternitatii, a istoriei celeste. Istoria universala se va întoarce în adâncime, ca un moment din vesnicul moment al Spiritului”.

BETEL

by Corina Diamanta Lupu

E noapte tulbure, înalta, si-o piatra am drept capatâi –
Fugar sunt, iar sufletul mi-e plin de-o vie si adânca teama,
Caci am furat, si pentru dreptul de nascut întâi,
Geamanul meu îmi cere cu viata sa-i dau vama.

O casa-n urma, departe am lasat. Si ce m-asteapta,
Nu stiu – prea sus e cerul, prea tacut. Ma rog si-as vrea
Iehova mila sa-mi arate, nu judecata dreapta-
Pe veci, uitata-n harul Lui sa-mi fie fapta rea.

Pâna la El de as urca, I-as spune greul meu suspin,
L-as implora sa-ma-nsoteasca-n drum, sa-mi fie Tata.
Din inima, El de mi-ar lua al îndoielii spin,
S-ar lumina atunci, privirea mea îndurerata.

Ca aievea la Tine sa ajung, pe Nume sa Te chem,
Iar Tu sa ma îmbraci în haine noi si albe, fara de ocara,
Destrama, Doamne, aripile mele de blestem
Si fa-mi în noaptea asta, pâna la cer o scara.

„Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera” de Iosif Ton – Cuvantul Evangheliei pentru vremuri de criza

Cine isi mai aduce aminte in clipa de fata, de acele vremuri cand multi dintre noi stateam in fata aparatului de radio, ascultand cu teama, insa si plini de curiozitate, postul de radio „Europa libera”? Era ca si cum pret de cateva ore am fi evadat din Romania, dintr-un loc devenit un lagar de prizonieri in mana comunistilor. Sau cine isi mai aminteste de semnalul de identificare inconfundabil al postului de radio BBC, in limba romana? Ascultand emisiunile difuzate prin intermediul BBC, de la Londra, aveam ocazia sa gandim ca exista un „dincolo” de realitatea cenusie a epocii de aur.

Toate acestea s-au transformat in amintiri pline de farmec, dar si de nostalgie, amintiri din vremuri cand puteam auzi glasul celor care ne vorbeau din lumea libera, in genul lui Max Banus, Dumitru Stanisoara, Nestor Rates, Neculai Constantin Munteanu, precum si Iosif Ton, pastorul baptist care ne deschidea inaintea ochilor mintii comorile cunoasterii lui Dumnezeu, prin intermediul Sfintelor Scripturi.

„Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera”

S-ar putea afirma ca flacara credintei a fost mentinuta vie in acele vremuri tulburi, de catre cativa oameni care au avut curajul, demnitatea si sansa de a-L sluji pe Dumnezeu prin cuvantul scris, dar mai ales rostit. Intr-o perioada cand cei mai multi faceau compromis cu puterea, cand glasul liderilor religiosi era amutit de interese personale sau de teama, oameni ca pastorul Iosif Ton au fost putini, insa lucrarea lor s-a dovedit nebanuit de mare.

Trimitandu-ne adevarate „mesaje de dincolo” prin intermediul posturilor de radio BBC si Europa Libera, Iosif Ton a contribuit intr-un mod hotarat la caderea de mai tarziu a comunismului, pregatindu-ne pentru timpul de libertate ce a urmat. Securitatea romana a crezut ca exilandu-l peste hotare pe Iosif Ton, a reusit sa aduca la tacere glasul celui care cerea libertate pentru credinta crestina. Ei au considerat ca in opulenta si avantajele oferite de civilizatia occidentala, Iosif Ton se va multumi cu un statut de pastor bine platit, in strainatate. Nimic mai fals, fiindca in loc sa uite de tara de unde a plecat, el a raspuns chemarii de a vesti Cuvantul Evangheliei nu doar la cateva comunitati neoprotestante, ci intregii Romanii. De aceea, marturia acelor timpuri nu trebuie sa piara si nici ceea ce s-a spus, fapt pentru care nu putem decat sa consemnam cu bucurie o carte cum este „Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera”, scrisa de Iosif Ton.

„Sa ne intoarcem la valorile… de temelie”

Rasfoind aceasta carte, nu poti decat sa tresari plin de emotie, cand citesti aceste apeluri calde, pline de sensibilitate umana si compasiune, pentru ca romanii sa nu dea uitarii calitatile deosebite care ii distingeau ca natiune si popor, inainte de venirea comunistilor, exprimate prin „bunatate, omenie, demnitate, amabilitate, cinste, dreptate si adevar.”

„… Sa nu ne lasam ispititi sa devenim ca ei. Sa readucem in neamul romanesc bunatatea, omenia, iertarea, amabilitatea, politetea – calitati care au fost zdrobite si ne-au fost rapite de partidul comunist si de securitate. Adevarata noastra razbunare este sa nu fim ca ei. Adevarata noastra reactie la rautatea lor fara margini este sa ne recapatam bunatatea, omenia, demnitatea, amabilitatea, cinstea, dreptatea si adevarul. Comunistii s-au luptat sa ni-L ia pe Dumnezeu, Biblia si credinta. Sa ne intoarcem la valorile acestea de temelie si sa reconstruim moralitatea si caracterul pe ele.”

„…cine sunt sfintii?”

In privinta mesajelor radiofonice transmise de la BBC, Iosif Ton a lasat deoparte diferentele ce separa diversele culte religioase din Romania si intr-un spirit cu adevarat ecumenic, ne-a oferit ocazia de a studia marturia adusa de catre cei care sunt sfintii bisericii lui Hristos din toate timpurile. Astfel, putem invata din experienta lasata peste timp de catre cei care au fost canonizati de catre bisericile istorice si respectati de catre confesiunile protestante, in genul apostolilor, dar si al sfintilor parinti.

„Asadar, cine sunt sfintii? Folosind limbajul modern, putem spune ca sfintii sunt oamenii de seama ai Bisericii Crestine, oameni care s-au ridicat in generatia lor, deasupra celorlalti si intr-un fel sau altul, au excelat, au facut fapte de seama sau au trait un fel de viata care a fost o pilda pentru altii sau si-au jertfit viata pentru altii ori pentru credinta lor crestina.”

Din aceasta marturie asupra vietii sfintilor, putem intelege ca a fi un „om sfant” presupune sa iei atitudine impotriva raului care exista acolo unde te gasesti, sa nu te lasi zdrobit de catre cei care-L ignora pe Dumnezeu, sa nu te sperii in fata imperiilor raului, din randul carora au facut parte atat Imperiul Roman cat si cel comunist si mai presus de toate, sa-ti dai viata, daca acest lucru este necesar, pentru idealul sfant al cunoasterii lui Dumnezeu si al predicarii Evangheliei. Putem spune ca acest model al „sfintilor” coincide aproape in totalitate cu cel al dizidentilor, care au refuzat sa faca pactul tacerii cu puterea comunista, care au stat tari in credinta, pana la moarte, mentinandu-si marturia lor, in ciuda tortionarilor sau persecutorilor.

„Oamenii acestia au iubit Biblia”

Un lucru neobisnuit pentru un predicator protestant este acela de a vorbi despre cei numiti „parintii” bisericilor istorice ortodoxe si romano-catolice. De aceea, deschizand aceasta carte, nu putem sa nu remarcam noutatea unei astfel de situatii, insa pe de alta parte, nu putem decat sa apreciem calitatea prezentarii acestor persoane deosebite care au fost sfintii parinti. Astfel, putem citi despre Iustin Martirul, Irineu, Origen, Atanasie, Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur. De asemenea, putem sa invatam din viata lui Tertulian, Ciprian, Lactantiu, Ambrozie, Ieronim si Augustin. Putem spune ca avem un curs sintetic de patristica, in cel mai bun sens al cuvantului, oferind o informare la obiect pentru orice cititor, indiferent de cult.

„De un lucru putem fi insa, siguri. Oamenii acestia au iubit Biblia si au considerat-o Cuvantul lui Dumnezeu. Ei au fost in primul rand, interpreti ai Bibliei si in intentia lor, fiecare a cautat sa formuleze crezul crestin dupa Biblie, sistematizand in primul rand, ceea ce spune aceasta.”

„Crestinismul este o religie misionara”
Printre mesajele radiofonice ale lui Iosif Ton s-au numarat, de asemenea, si cele in care ne-a vorbit despre diferitele personalitati ale lumi crestine contemporane. Am aflat astfel, despre oameni ai lui Dumnezeu, cu totul deosebiti, in genul lui John T. Raleight Mott, Elisabeth Elliot, Maica Tereza, Watchamn Nee, Toyohiko Kagawa, Helmuth Thielicke, Carl Henry, Billy Graham, Wolfhart Pannenberg, Dumitru Staniloae si Joseph Hromadka. Vorbind despre toate aceste personalitati, Iosif Ton ne-a facut sa intelegem ceva din universalismul religiei crestine contemporane si ca religia lui Hristos are reprezentanti de seama in fiecare natiune.

„Crestinismul este o religie misionara. Adica cel ce o imbratiseaza simte imediat impulsul de a o impartasi si altora. De la inceputul lucrarii Sale pe pamant, Domnul nostru Isus Hristos Si-a ales oameni pe care i-a format si i-a educat cu acest scop, de a-i face apostoli. Apostol inseamna in greaca, trimis. Apostolii sunt trimisii lui Isus Hristos. De atunci si pana astazi, crestinii din diferite tari au plecat in alte locuri, sa duca si acolo vestea cea buna, adica Evanghelia. Noi le spunem acestora, misionari.”

„Niciodata nu e prea tarziu”

Calitatea de a fi misionar nu a fost niciodata usoara, iar a predica Evanghelia in interiorul lagarului comunist a fost provocare careia putini i-au facut fata. Cu toate acestea, dorinta de a-L prezenta pe Dumnezeu in Romania epocii de aur l-a condus pe Iosif Ton sa nu taca si sa vorbeasca, oferindu-ne adevaratul model de „om nou, constructor devotat si constient al Imparatiei Cerurilor” si nu al societatii comuniste.

„Convingerea pe care o am este ca trasaturile de caracter se invata. Copiii le vad la parinti si le copiaza. Sau parintii le imprima niste principii de comportament si astfel, ei cresc cu ele, ramanand cu acestea pentru toata viata. Dar nu numai in copilarie se formeaza caracterul. Omul este reeducabil. El insusi se poate reforma. El poate decide sa abandoneze anumite principii si sa adopte altele. El isi poate desfiinta anumite deprinderi si isi poate forma altele. Niciodata nu e prea tarziu, nici chiar la adanci batraneti.”

„Loialitatea pana la capat…”

Din acest punct de vedere, emisiunile radiofonice realizate de catre Iosif Ton au avut ca scop sa remodeleze gandirea ascultatorilor din Romania, in vederea dezvoltarii acelor trasaturi de caracter care au fost reprimate in mod sistematic de regimul comunist. Astfel, dragostea de adevar, curajul si bunatatea, alaturi de acceptarea de sine, recunostinta si loialitatea, precum si atentia acordata problemelor altora, omenia si marinimia au fost amplu ilustrate in apelurile transmise catre tara. Era ca si cum semintele adevarului ar fi fost aruncate cu speranta in ogorul romanesc, cu credinta ca ele vor rodi, in cele din urma.

„In jurul celui ce cadea in dizgratia partidului si a securitatii se facea un gol imens. Toti cei ce i se aratasera a-i fi prieteni cautau sa-l evite, nici macar nu-i mai zambeau, pentru a nu fi vazuti fraternizand cu un dusman de clasa. Atunci s-a ucis in multi romani floarea aleasa a credinciosiei fata de un frate, fata de un prieten. Loialitatea pana la capat si mai ales, cand prietenul sau cei dragi ai lui sunt in necaz si au nevoie de ajutorul tau, iata o trasatura de caracter pe care ar trebui sa o recultivam, sa o reintroducem in structura alcatuirii noastre launtrice.”

In consecinta, era necesara refacerea natiunii, a societatii romanesti, care sa fie astfel, eliberata de comunism, de teroare si de cultul personalitatii. Numai asa, oamenii puteau sa isi invinga frica de a fi ei insisi si sa renunte la mastile impuse de sistem. „Romania are nevoie de vizionari si de eroi, dar neamul nostru are nevoie si de profeti care sa indrepte privirile si inimile natiuni spre Dumnezeu. In felul acesta, natiunea romana va reinvia, va renaste, se va reface si va intra intr-o epoca de lumina si de bogatie spirituala, asa cum o ofera Dumnezeu.”

„Adevarata libertate”

Mesajele de la Radio BBC au fost intr-un mod admirabil complemenate de cele de la Radio Europa Libera, oferindu-ne ocazia sa intelegem cum adevarul ne va face liberi si cum putem fi eliberati de frica, un slujitor credincios al sistemului totalitar.

„Adevarata libertate este o libertate launtrica, o libertate a spiritului. Aceasta libertate este conditionata de Adevar. Spiritul nu poate fi liber daca este dominat de minciuna. Spiritul este eliberat numai prin Adevar. Deschide-ti spiritul fata de Adevar. Lumina Adevarului va arunca din tine intunericul minciunii si dintr-o data, vei fi liber. Primeste lumina Adevarului, caci primesti libertatea si din clipa cand primesti Adevarul, increde-te in el si mergi inainte descatusat si liber.”

Dintre mesajele transmise de Iosif Ton in acea perioada, fac parte si cele care vorbeau despre lupta crestina, duhul lui Antihrist, semnele vremurilor, dar mai ales, lucrarea lui Dumnezeu in istoria si viata neamului romanesc.

„Adevarata biruinta”

„Poporul roman trece printr-una dintre cele mai grele incercari ale istoriei sale. Foametea si frigul sunt greu de suportat. Dar si mai greu de suportat sunt lipsa de libertate, teama de cei ce detin puterea, faptul ca nu te poti exprima cum doresti si nu te poti implini cum crezi tu ca ar trebui sa te implinesti. Mai greu, mai apasator si mai inspaimantator decat toate este intunericul, intunericul prostiei, intunericul ingustimii ideologice, intunericul minciunii si intunericul spiritual.”

Pornind de la o astfel de realitate trista prin care trecea Romania in acele timpuri, Iosif Ton a cautat sa ne indrepte atentia catre Dumnezeu si catre puterea eliberatoare extraordinara a Sfintelor Scripturi. „Greseala intelectualilor romani este ca ei au asteptat o eliberare fizica prin distrugerea de catre cineva de afara a celor rai. Ei nu au inteles ca adevarata biruinta sta in eliberarea spirituala ce vine numai prin descoperirea lui Dumnezeu. Si cand mii si mii de oameni se vor elibera spiritual de frica fortei brute, cei rai vor deveni neputinciosi tocmai prin taria spiritului celor eliberati de frica.”

Apeluri patriotice

In mod deosebit, Iosif Ton a facut un apel special pentru oprirea planului de demolare a satelor. De asemenea, el a dedicat o serie de prezentari aniversare la trei sute de ani de la tiparirea Bibliei in limba romana. Pe masura ce comunismul se apropia de sfarsit, mai multe mesaje au fost adresate cu privire la schimbarile ce aveau loc in rasaritul Europei. Putem spune ca mesajele pe care Iosif Ton le-a transmis la postul de radio Europa Libera, au avut ca scop renasterea spirituala a neamului romanesc, preluand modelele biblice si transpunand invatatura eliberatoare a Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos. Prin toate acestea, Iosif Ton a demonstrat ca un crestin protestant poate fi un roman autentic si ca invataturile oferite de Sfanta Scriptura sunt de natura a contracara influenta nefasta a oricarui sistem totalitar, inclusiv cel comunist.

„Calauzire, putere si har”

Se poate spune ca Biblia este antidotul oferit de Dumnezeu contra oricarei forme de oprimare a spiritului, indiferent de forma, timp sau loc. In felul acesta, vocatia pastorala a lui Iosif Ton se implineste in cea de invatator pe calea ce duce spre liberate. In finalul volumului de mesaje transmise la radio BBC si Radio Europa Libera, imediat dupa caderea comunismului in Romania, Iosif Ton adresa un apel care ramane de actualitate:

„Fratii mei dragi, Dumnezeu ne-a izbavit. Slavit sa fie El in vietile noastre si in tara noastra, in veci. Atatia ani am dorit si ne-am rugat pentru eliberare. Acum, Dumnezeu ne-a dat-o. Dar ce vom face noi cu ea? Cum vom trai acum, in liberate? Vom folosi libertatea sa ne apropiem de Dumnezeu si sa fim mai buni, mai curati, mai drepti sau o vom folosi pentru libertinaj, dezmat si pacat? Eu ii chem acum pe toti crestinii din toate cultele, sa ne rugam lui Dumnezeu mai mult ca oricand sa ne dea calauzire, putere si har, ca sa stim cum sa participam activ la construirea Romaniei libere.”

La 20 de ani de la Revolutie si de la ultimul mesaj adresat de Iosif Ton la Radio Europa Libera, consemnat in acest volum, ne putem pune pe drept, intrebarea daca am reusit sau nu sa ne eliberam de acel sistem totalitar, nemilos si aducator de rau. Insa indiferent de situatie, aceste mesaje raman de actualitate, atata timp cat Antihrist poate reveni oricand, daca nu veghem, pentru a ne prinde din nou, in robia fricii si a supunerii oarbe fata de un sistem opresiv si distrugator de liberate. Fie ca aceasta istorie sa nu se mai repete niciodata!

TREI ANI SI JUMATATE

E seceta în Israel, e goala casa pâinii,
Din vase untedelemnul a secat,
Iar corbii lui Ilie tot mai zboara
Pe-un drum pustiu, de-atâta timp uitat.

Ferestre-n ceruri, Domnul nu mai face –
Nimeni nu crede astazi, în minuni;
Doar moartea fierbe stins în oala,
În timp ce adevarul apune în minciuni.

Flamânzi asteapta hrana pentru suflet
Ceice genunchiul nu si l-au plecat,
Când împaratul si întreg poporul
Nadejdea mântuirii sub cer au lepadat.

În linistea de fier, ecou se-aude stins –
Un susur blând, de-aducere aminte –
„Pe ape, pâinea ta în veci s-arunci!” –
Porunca sfanta e ori doar umila rugaminte?

Corina Diamanta Lupu
www.phoenixmission.org

SCRISOAREA LUI DAVID CATRE BATSEBA

by Corina Diamanta Lupu

Iubita mea, la casa-mparateasca
Te-astept sa vii la miezul noptii.
Lumina din fereastra strajii-o sa descreasca,
Atunci cand pasul tau va trece pragul portii.

Un paj o sa te-aduca-n taina
La usa care da-n iatac.
Sa porti pe tine de-mprumut o haina
Si pe sub ea, podoabe care-ti plac.

Sa nu te temi de nimeni si nimic –
Eu sunt stapanul si-am puterea.
Pot sa cobor in hauri si-n ceruri sa ridic
Pe-oricine si oricand, de-mi este vrerea.

La sotul tau nu te gandi; e bine ca-i departe.
Tu esti nascuta s-ajungi sus,
El, iubitor de lupta, de sange si de moarte,
Te-a parasit, caci decat tine, e tara mai presus.

Din jarul dragostei tarzii, primeste-a mea scanteie –
Pan’ la iatac, sunt zece trepte,
Pe-a saptea vei gasi uitata-n bezna-o cheie –
Nu sovai, descuie usa si Domnul sa ne ierte!

„Confruntari” de Iosif Ton – Cum este sa traiesti experienta întalnirii cu Hristos, ca individ si ca biserica

Este destul de usor, atunci cand traiesti într-o societate în care principiile libertatii de constiinta sunt respectate, sa uiti istoria plina de lupte si de suferinte a celor pe care Dumnezeu i-a ales sa fie „campioni” ai credintei, în mijlocul unei lumi pline de întuneric. De fapt, biserica crestina s-a ridicat tocmai datorita unor astfel de oameni, care depasindu-si slabiciunile si punandu-si toata încrederea în Dumnezeu, au reusit sa zideasca o temelie puternica pentru libertatea de închinare a fiecarui om, conform cu credinta pe care o are. Din randul acestor oameni, face parte si pastorul Iosif Ton, care prin intermediul volumului „Confruntari”, ne pune la dispozitie materiale pline de valoare pentru istoria bataliei dintre ateismul comunist si credinta crestina.

Atlanta, Georgia, 27 iulie 1939

La peste 20 de ani de la caderea comunismului în Romania, s-ar putea ca pentru multi sa nu mai prezinte interes ceea ce s-a întamplat timp de 40 de ani în tara noastra. Cea mai mare greseala ar fi sa uitam ce s-a petrecut atunci, sa stergem cu buretele toata seria de nedreptati, persecutii si încalcari flagrante ale drepturilor omului si astfel, sa devenim nu numai lipsiti de apreciere, dar si vulnerabili fata de întoarcerea, oricand posibila, a unor noi forme de despotism. Istoria anilor grei ai comunismului „biruitor” nu trebuie uitata si nici nu trebuie sa se repete în vreun fel. Iata de ce, volumul „Confruntari” ne ofera posibilitatea de a pastra vie memoria faptelor rele din acele timpuri, pentru ca ele sa nu mai revina.

În acest sens, gandul central al acestei culegeri de documente este bine sintetizat de Declaratia facuta la Congresul Mondial al Bisericilor Baptiste, desfasurata la Atlanta, Georgia, în 27 iulie 1939. „Nici un om, nici un guvern si nici o institutie religioasa, civila, sociala sau economica nu are dreptul sa-i dicteze vreunei persoane cum sa se închine lui Dumnezeu sau daca sa se închine sau nu. În continuarea practicii noastre constante, suntem imperativ constransi sa insistam din nou, asupra deplinei mentineri a absolutei libertati religioase a fiecarui om, de orice credinta sau fara credinta.”

„Cine îsi va pierde viata?”

În continuare, suntem placut surprinsi de prospetimea conceptelor pe care Iosif Ton le exprima într-unul dintre documentele marcante, scrise împotriva regimului totalitar, intitulat „Cine îsi va pierde viata?”, întocmit în anul 1973.

Prin intermediul unei prezentari sintetice de exceptie, Iosif Ton ne conduce prin istoria conceptului libertatii de constiinta, de-a lungul veacurilor. În final, autorul aplica elementele de dogmatica crestina cu privire la liberate, la situatia cultelor religioase neoprotestante, din Romania comunista. Oferind o binemeritata lectie autoritatilor statului referitor la respectarea drepturilor omului, stabilite prin Declaratia de la Helsinki si avand si curajul de a distribui acest manifest document, Iosif Ton transpune în practica ceea ce el a studiat atunci cand si-a realizat teza asupra martirajului.

Libertatea copiilor lui Dumnezeu

În privinta libertatii pe care Dumnezeu o recunoaste omului, Iosif Ton nota: „Cristos a plecat de la premiza ca omul este liber sa îsi aleaga destinul, ca el are nevoie sa experimenteze puterea eliberatoare a Evangheliei, înainte de a gasi aceasta libertate, pe care Pavel a numit-o libertatea copiilor lui Dumnezeu.” În continuare, el spune, citand din Declaratia de la Atlanta: „Religia adevarata se sprijina pe convingerea ca fiecare om poate sa intre în legatura directa cu Dumnezeu. A-i nega vreunui om deplina exercitare a acestui privilegiu, înseamna a-l priva pe individ de dreptul lui cel mai sacru si de a-i viola demnitatea si valoarea ca fiinta umana.”

Pornind de la aceste principii, Iosif Ton demasca complotul pus la cale de autoritatile comuniste, care actionand din interiorul bisericilor neoprotestante, prin intermediul conducerii acestora, si-a impus un sistem bine gandit de subminare a dezvoltarii lor, sub aparenta mentinerii libertatii de constiinta. Acest duplicitarism nefast, manifestat de autoritatile comuniste, este pus în evidenta de autor, care subliniaza nevoia mutarii centrului spiritual al bisericii de la conducerea organizata, la Cel care este Capul – Isus Cristos.

Stapanul nostru suprem este Dumnezeu

„Ceea ce vrem sa spunem este ca prin reglementarile si instructiunile nescrise, bisericile au fost împinse într-o situatie neconstitutionala, nestatutara si nebiblica. Este timpul sa ne oprim si sa ne întrebam unde am ajuns, cum de am ajuns unde suntem si daca este bine asa. Iar daca ajungem sa vedem ca nu este bine, sa avem curajul sa ne întoarcem de unde am cazut si sa ne refacem fiinta biblica, nou-testamentala, asa cum vrea Domnul nostru, Isus Cristos.”

Aceste cuvinte curajoase ale lui Iosif Ton sunt însotite si de niste cereri precise pentru oprirea imixtiunii autoritatilor de stat în administratia bisericii, dincolo de ceea ce este legal, conform tratatelor internationale. „Biblia ne învata sa pretuim tara în care traim si sa stimam autoritatile ei, sa le dam tot ceea ce le apartine acestora. Dar Biblia ne mai învata ca Stapanul nostru suprem este Dumnezeu si pentru noi, autoritatea Lui este cea care ne cere angajare neconditionata si deplina.” Urmarea raspandirii acestui document se poate intui usor. Nu a fost simplu pentru Iosif Ton sa faca fata autoritatilor comuniste si temutei securitati.

Pe de alta parte, contextul international era într-un proces de schimbare, iar dorinta autoritatilor statale din Romania de a obtine „Clauza natiunii celei mai favorizate” din partea SUA a condus la oprirea unui sir nefast de evenimente, care s-ar fi încheiat cu lichidarea fizica a autorului. Lucrul cu adevarat deosebit este acela ca acest document ajuns peste hotare, a silit autoritatile comuniste sa îsi revizuiasca comportamentul fata de cultele neoprotestante si sa dea curs acelor cereri privind neamestecul lor în viata interna a bisericii.

„Manifest crestin”

Un alt document cu un profund caracter istoric si spiritual al acelor timpuri este asa-numitul „Manifest crestin”, care se constituie ca o replica la „Manifestul comunist” scris de Karl Marx. Mergand pe principiul opunerii la teza ateismului comunist a unei antiteze bazate pe conceptele religiei crestine, pastorul Iosif Ton demonstreaza în mod admirabil, faptul ca societatea comunista a fost incapabila în a produce acel om nou, „constructor devotat si constient al comunismului.” Singura învatatura capabila sa produca un om nou este cea crestina.

„Sa spunem direct si deschis ceea ce credem si ceea ce vom cauta sa demonstram în continuare: cauza pentru care nu se realizeaza omul nou este tocmai ideologia materialista, atee. Fiindca aceasta este piedica cea mai formidabila care a fost înaltata vreodata, în calea formarii caracterului nobil al omului.”

Sufletul omului este însetat dupa lumea spirituala

Examinand obiectiile împotriva credintei aduse prin intermediul materialismului dialectic, conceput de Marx si Engels, precum si prin tezele evolutioniste ale lui Darwin, Iosif Ton ne ofera o imagine sintetica asupra lipsei de fundament ideologic al acestor învatatori, relevand contradictia de fond a acestora. Sistemul comunist destinat sa produca aparitia omului nou, era el însusi cauza care împiedica dezvoltarea unui om cu adevarat nou, superior din punct de vedere moral si spiritual.

„Ceea ce se poate constata este ca materialismul a creat în oameni un imens gol spiritual. Sufletul omului nu poate fi satisfacut numai prin bunuri materiale si culturale; el este însetat dupa lumea spirituala si nu poate fi satisfacut decat în contactul viu cu aceasta.”

Locul crestinului în socialism

În continuare, autorul consemna: „Lucrul pe care-l dovedesc cu claritate toate faptele istorice este ca religia crestina în forma ei autentica a fost cea care a reusit într-un mod nemaicunoscut în istorie, sa creeze un om moral si o societate curata si ca prabusirea credintei a avut ca rezultat prabusirea moralitatii societatii în ansamblul ei.” Acest manifest crestin lansat în cursul anului 1974 defineste în cele din urma, „Locul crestinului în socialism”, reliefand faptul ca nu este corect statutul de toleranta acordat crestinilor neoprotestanti.

„De Isus Cristos se tem numai aceia care ar vrea sa transforme lumea întreaga, dar care se tem ca aceasta transformare sa înceapa în ei însisi, în propriul lor caracter. Revolutia trebuie sa înceapa în noi însine, în fiecare dintre noi si aceasta o poate face numai acela care a iubit omenirea atat de mult, încat S-a rastignit pe Sine pentru ea.” Întrebarea finala a acestui manifest era în ce masura comunismul avea sa accepte crestinismul autentic si daca avea sa respecte libertatile fundamentale ale omului.

Schimbarea de directie a persecutiei religioase dupa 1974

Raspunsul îl cunoastem – comunismul a respins o astfel de oferta, iar în cadrul documentului „Schimbarea de directie a persecutiei religioase dupa 1974”, vedem cum autoritatile statale au trecut la alte forme de discriminare si înabusire a cultelor crestine neoprotestante, prin retrogradari sau disponibilizari, prin amenzi pentru adunarile în familie si mai ales, prin persecutarea studentilor si elevilor crestini. Ca urmare a acestor lucruri, Iosif Ton, alaturi de înca patru personalitati marcante ale crestinismului evanghelic din Romania a întocmit un manifest numit „Chemarea la adevar”, care a fost citit la postul de radio „Europa libera”.

„Persecutarea noastra începe prin atitudinea generala a autoritatilor de la toate nivelurile fata de noi, credinciosii. Pretutindeni suntem priviti ca dusmani, ca oameni ai unui trecut care trebuie extirpat, ca anacronici, ca indezirabili. Ni se spune mereu si deschis, ca noi nu avem loc aici, ca suntem periculosi, ca stricam unitatea natiunii, ca subminam regimul.” Aceste cuvinte scrise în anul 1977 ne dovedesc un spirit plin de curaj, abnegatie si jertfire de sine. Si nu întamplator trebuie mentionat acest lucru, pentru ca toti semnatarii aveau sa fie supusi detentiei, anchetelor brutale si persecutiei.

„Învataminte spirituale”

Lupta împotriva comunismului ateu din Romania nu a fost nici simpla si nici usoara. Aceste documente stau ca marturii ale celor care au avut curajul sa urmeze pilda lui Isus Cristos si a apostolilor Sai. Un lucru extraordinar pe care Iosif Ton l-a descoperit, avand ca baza inspiratia Sfintelor Scripturi a fost acela al caderii comunismului. Acest lucru l-a condus la speranta unui timp în care credinta avea sa fie libera, cand ateismul pretins stiintific si impus cu forta avea sa dispara si cand Evanghelia avea sa fie predicata în toata libertatea pe plaiurile romanesti. Fata de alti colegi de generatie, care nu vedeau decat o întindere progresiva si universala a comunismului, Iosif Ton a avut intuitia timpurilor pe care azi le traim.

Iata de ce, în ultima perioada a comunismului, atentia sa s-a concentrat pe formarea noii generatii de predicatori, care sa aduca lumina Cuvantului în spatiul romanesc. Aici poate, se observa cel mai bine, nu numai talentul de evanghelist, dar si cel de lider spiritual de exceptie al autorului. La finalul volumului „Confruntari”, sub titlul „Învataminte spirituale”, putem citi prin intermediul a doua interviuri, realizate de postul „Radio Vocea Evangheliei”, opiniile, întrebarile, framantarile, dar si raspunsurile pe care le-au gasit în acea perioada tulbure, pastorul Iosif Ton si sotia sa, Elisabeta.

Interventia Sa în mijlocul evenimentelor istorice

Putem spune ca experienta familiei Ton este un exemplu pentru ceea ce înseamna a fi un adevarat crestin, care Îl marturiseste pe Isus chiar si în vremuri de negura si de încercare. Si astfel, ne putem gandi ca niciodata întunericul spiritual al acestei lumi nu va fi atat de dens, încat sa-i distruga pe cei ce aleg sa ramana alaturi de Hristos. „Istoria nu este numai o însiruire de fapte umane. Cel care crede în Dumnezeu si a învatat sa umble cu Dumnezeu stie sa vada interventia Sa în mijlocul evenimentelor istorice.”

Dar de Craciun

Motto: Paharul placerii

“Daca ti-ar intinde cineva o cupa de aur cu cel mai bun vin din lume si ti-ar spune: bea, insa vezi ca pe fund se afla un scorpion, ai bea oare?
In orice pahar al placerii pamantesti se afla pe fund un scorpion. Si, din nefericire, aceste pahare fiind atat de mici, scorpionul este totdeauna prea aproape de buze.”
( Sfantul Nicolae Velimirovici )

In fiecare cupa de placere,

Pandeste-un sarpe, buzele ce-l sorb –

De-aceea, insetat de-atata miere,

Ii gust veninul, si il pipai, orb –

Si imbatat de pofte efemere,

As vrea nicicand, paharu-i sa ating –

Dar gust de ieri, si astazi, gust imi cere,

Si prinde dulce-n plasa-i de paing –

De-aceea, de Craciun, Iti cer, da-mi mila,

Sa pot sa rabd placeri ce m-au sedus,

Si impartind din Taina Ta, umila,

Sa beau otet din Cupa Ta, Iisus!

14 decembrie 2009
Jianu Liviu-Florian

www.phoenixmission.org

NE VORBESC STELELE!

ZahariaB by Zaharia Bonte
Bruxelles, Belgia

Atunci cand André Malreaux a pronuntat celebra formula ,,Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi de loc ?’’- invatatii, carturarii, dar mai ales teologii au privit intrebarea aceasta si posibilul ei raspuns ca pe o profetie.    Dar oare s-a gandit cineva ca secolul pe care generatia noastra il trece ar putea fi si vremea unor mari erezii ? Ati bagat de seama ca una nu doar bate la usa, ci a si intrat deja victorioasa ?  Ceas de ceas, clipa de clipa ne asalteaza pe toate caile si canalele, pe toate undele si in toate ziarele, voci mieroase, care ne imbie sa luam aminte ce ne spun astrele. Ati chibzuit vreodata adanc asupra mesajului ce vi se transmite ? ,,Ocazie prielnica pentru plasamente financiare reusite, oportunitati de afaceri, mai ales ilicite, moment prielnic pentru aventuri amoroase, etc…’’ (Sinteza a horoscopului din 13 ianuarie ’98)

Chiar nu v-ati intrebat, niciodata, ce forte dracesti stau in spatele acestor predictii, doar aparent, nevinovate ineptii gazetaresti ? Nu stiti de ce nu ati auzit niciodata la horoscop, formula, sa zicem : o zi tocmai buna pentru munca cinstita ; somnolenta, lenevia, te-ar putea costa astazi mult mai mult decat iti inchipui, sau nu uita sa-ti rostesti rugaciunea ?    Nu dorim altceva decat sa va incredintam ca noi nu ascultam, nu citim aceste speculatii ce se joaca periculos cu soarta oamenilor, si nu ne randuim viata, nu ne incepem ziua dupa sfatul zodiacelor si al horoscoapelor. Nu e un moft al nostru ! E o porunca a lui Dumnezeu !   Noi ne incepem ziua cu rugaciune, cu cantare, cu Biblia, cu Dumnezeu ! El ne calauzeste si ne ocroteste, El ne controleaza destinul. El este bun si iubitor ; ba este chiar gelos !   Dumnezeu ne porunceste  ,,Sa nu ghiciti dupa varcolaci sau dupa nori… (Leviticul 19. 26), Sa nu fie la tine nimeni care sa aiba mestesugul de cititor in stele…  Caci oricine face aceste lucruri este o uraciune inaintea Domnului…’’   (Deut. 18. 10,12)

Unii ignora poruncile lui Dumnezeu, le incalca ; se iau dupa duhurile necurate : vrajitorii, varcolaci,  zodiace.  Stiati ca in partea Olteniei pana in ziua de astazi se pastreaza traditii oculte cu descantece, cu inchinari idolesti, si formule magice, iar etnologii le considera ca facand parte din zestrea spirituala a poporului nostru, fara ca Biserica ortodoxa si nationala si autoritara si majoritara… sa ia atitudine ? Dar ca in Franta si alte tari europene, numarul vracilor, al descantatorilor, mediumurilor, intr-un cuvant al ocultistilor este comparabil cu al preotilor si medicilor luat la un loc, dupa unii, chiar mai mare ?    Si America de Nord, vestita atat pentru credinta ei cat si pentru libertatea exprimarii oricarui crez este bantuita de fantome. Printre milioane de crestini si iudei  budisti, musulmani, (ciudata intretesatura, nu ?)prolifereaza si atei si chiar satanisti. Asta  chiar ca este anacronic ; ba inca printre savanti si astronomi, crestini si pagani, si-au facut un loc important  fachirii, vrajitorii, astrologii.  In anul 1997 astronomii au prevazut ca o mare cometa, o stea foarte stralucitoare si ciudata se indreapta spre Terra. Ar putea fi un semn, o catastrofa, un cataclism ! Este un fenomen extrem de rar, ultimul din secolul ce  se sfarseste  cu  mare  tam-tam.  Astrologii au intrat si ei in actiune…

Cometa a venit si s-a dus, putini au vazut-o ; viteza apropiata de a luminii, distanta mica, dar cosmica. Insa a doua zi dupa eveniment, intr-un hotel de lux din Statele Unite, au fost gasite cadavrele a zeci de tineri ce prezentau ciudate similitudini.   Politia federala a cercetat urgent si cu mare atentie totul, dar a publicat putine informatii. Ce se stie cu siguranta, ca, erau o grupare de tineri licentiati, sub indrumarea unui reputat profesor universitar, dar care avea un comportament excentric. Impreuna ei se ocupau cu ocultismul, faceau unele experimente.    In SUA, astfel de preocupari se intalnesc des.  Exista presupunerea ca si ilustrul savant Ioan Petru Curianu, discipolul lui Mircea Eliade, disparut peste ocean ar fi fost victima unor astfel de intamplari. Dar in timp ce celebrul nostru compatriot a fost asasinat, tinerii cu cometa, si ei reputati specialisti in stiintele de varf, s-au sinucis, voind sa plece cu cometa in Univers, sau sa nu fie ucisi de ea.  Fara sa fie licentiat in vreo stiinta si nici celebru, un roman se intreba : ’’De ce nu au vrut sa moara de moarte naturala, sau sa plece cu cometa vii ? Doar erau tineri, sanatosi, sportivi si in plus specialisti in domenii de varf ale stiintelor omenesti. Le-a luat Satana mintea, i-a inselat, i-a rapus ! “  Si  este doar inceputul.  Scriptura ne invata: Pamantul, Soarele si Luna, Stelele, Universul intreg sunt Creatia lui Dumnezeu, il asculta, I se supun:  ,,Cerurile spun slava lui Dumnezeu si intinderea lor vesteste lucrarea miinilor Lui.’’ Ps. 19. 1, sau  ,,Stelele diminetii izbucneau in cantari de veselie.’’  (Iov 38. 7)   Si noi suntem creatia Celui Vesnic si Atotputernic ; dar Creatia cea mai minunata ; mai presus de stele, pentru ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea Lui.   Genesa  1. 27     Noi suntem din Dumnezeu si ascultam numai de El. Ne vorbeste prin toata Creatia Lui ; ne avertizeaza si prin astre, stele, comete.   Dar limpede, clar pe inteles, ne vorbeste prin Cuvantul Scripturii, prin Fiul Sau, Isus Hristos. Noi nu ascultam de alte voci. (Ioan 10. 5) Noi primim in suflet lumina Lui, cu ea ne hranim ochii mintii. Lumina astrelor, a stelelor, o primim doar pentru ochii firesti; Ii multumim pentru ea, este minunata ! Cine dintre noi nu a zabovit macar o data sa priveasca noaptea stelele, luna ? Dumnezeu i-a zis lui Avraam  ,,Uita-te spre cer si numara stelele daca poti sa le numeri.’’ (Gen. 15. 5)

Astazi cu numaratoarea si cercetarea stelelor se ocupa mii si mii de savanti, indeobste astronomii. Ei dispun de aparatura ultramoderna, de telescoape care maresc imaginea de mii de ori. Masuratorile si observatiile lor vin sa ilustreze maretia si splendoarea lucrarii lui Dumnezeu.    Toate vechile si noile civilizatii ale lumii au privit si s-au minunat de grandoarea lucrarii Celui vesnic.  Nu putini au fost insa cei care au cautat sa afle de la stele, de la astre, lucrurile tainice ale lui Dumnezeu privitoare la viata si moarte, la vremuri si evenimente. Dorim sa va incredintam ca  Scriptura ne da o lumina clara despre lucrarile lui Dumnezeu, despre scopul si rostul lor : « Ridicati-va ochii in sus si priviti ! Cine a facut aceste lucruri ? Cine a facut sa mearga dupa numar, in sir, ostirea lor ? El le cheama pe toate pe nume, asa de mare e puterea Lui, ca una nu lipseste »  Isaia 40. 26    In Evanghelii citim de asemenea ca la Nasterea Mantuitorului s-a aratat o stea in rasarit, care i-a calauzit pe magi pana la ,,Imparatul de curand nascut al iudeilor,’’ pana la iesle.  (Matei 2. 1-10) Iata versurile unei preafrumoase colinde e inspirata din acest text biblic:

”As fi dorit sa vad eu steaua  Betleemului,
Si al inimii dar s-aduc  ‘naintea  Domnului;

Dorit-ai fi si tu aceasta sa o faci voios,
Adus-ai tu inima ta predand-o lui Cristos ?

Jertfa ta ca margaritar va fi,
Ca steaua frumos va straluci.
Adus-ai tu inima ta
Predand-o lui Cristos ?

As fi dorit si eu a fi la ieslele acelea,
Inaintea lui Cristos si eu a ma bucura.

As fi dorit de mii de ori pe El a-L saruta,
Pe Mantuitorul din inima a-L saluta.”

Mai citim ca la crucificarea lui Isus ,,Soa-rele s-a intunecat si Pamantul s-a cutremurat.’’ Mt. 27. 45,      In Apocalipsa gasim scris ca in Împaratia glorioasa pe care Hristos o pregateste, Soarele si Luna, astrele vor disparea si El, Domnul domnilor, Imparatul imparatilor va lumina Sfanta Cetate.      (Apocalipsa  21. 23)   Hotarat lucru pozitia si miscarile astrelor nu sunt intamplatoare. Mesajul lor este in concordanta cu planul Celui ce a creat tot Universul. Iata ce-l intreaba Dumnezeu pe Iov in cap. 38. 32:  ,,Tu faci sa iasa la vremea lor semnele zodiacului ?’’   Domnul Isus i-a mustrat pe farisei si pe saduchei spunandu-le : ,,Fatarnicilor, fata cerului  stiti sa o deosebiti si semnele vremurilor nu le puteti deosebi ?’’ (Matei 16. 3)
Apoi vorbind despre pustiirea Ierusalimului si Venirea Fiului omului in slava, Mantuitorul nostru spune in Evanghelia  dupa  Luca  22. 11   ,,Vor fi aratari inspaimantatoare si semne mari in cer.’’ Rastalmacind aceste  pasaje din Scripturi  si  altele   asemanatoare,  unii s-au apucat sa ghiceasca dupa stele, atragand asupra-le osanda pacatului.  Dar noi am primit Cuvantul Adevarului, care ne spune prin insasi gura Mantuitorului : ,,Nu este treaba voastra sa stiti, vremurile sau soroacele ; pe acestea Tatal le-a pastrat sub stapanirea Sa.’’F. Ap. 1. 7
Oricine nu pretuieste darul pe care Dumnezeu ni l-a dat, adica pe Isus Hristos, oricine nu invata de la El si nu asculta de El, oricine cauta salvarea in alta parte este idolatru, este hot si talhar. A se vedea : Ioan 14 etc   In Evrei 1. 1-2 citim : ,,Dupa ce a vorbit in vechime prin prooroci in multe randuri si in multe feluri, Dum-nezeu la sfarsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul prin care a facut si veacurile.’’ Noi privim astrele, Soarele, Luna, stelele. Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu. Ele reflecta maretia si stralucirea Lui.

Noua ne vorbesc stelele…

Fara grai, in taina, dar limpede clar, despre Cel ce le-a creat si le tine pe orbita, le porunceste si ele Îl asculta.
Ele spun Slava lui Dumnezeu !

“Preasfanta Treime. O singura iubire” de Doru Levi Ilioi – Ganduri despre credinta, sfintire si eliberarea de pacat

PreasfantaTreime„Crestinismul, bazat exclusiv pe Sfanta Scriptura singura autoritate in materie de credinta si revelatie crede si marturiseste ca exista Un Singur Dumnezeu, si totodata ca in Unica Fiinta Dumnezeiasca trebuie sa deosebim Trei Fete sau Trei Persoane Divine, identice si totusi absolut distincte Una fata de Cealalta. Diferentele aparente si temporala ierarhie se datoreaza in exclusivitate nivelului Lor de implicare intr-o anumita etapa din istoria omenirii. Astfel, dupa cum s-a mai spus, asistam, pe rand, la economia sau dispensatiunea Tatalui, dispensatiunea Fiului si dispensatiunea Duhului Sfant. Pentru a putea evita orice confuzie intre Aceste Trei Personaje, beneficiem de exprimarea lamurita a Sfintelor Scripturi care ne indreptatesc sa-L numim pe primul Dumnezeu-Tatal, pe al doilea Dumnezeu-Fiul, si pe al treilea Dumnezeu Duhul Sfant. Sau mai simplu, Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Fiecare in parte dintre aceste trei Personaje Divine este Dumnezeu, Dumnezeu Desavarsit, ceea ce nu inseamna, insa, in nici un caz, ca ar putea fi vorba despre Trei Dumnezei”, ne spune Doru Levi Ilioi in deschiderea volumului “Preasfanta Treime. O singura iubire”.

Doru Levi Ilioi, pastor si scriitor

Doru Levi Ilioi, autorul volumelor “Preasfanta Treime. O singura iubire” si “Virtuti si pacate”, s-a nascut pe 6 februarie 1963 la Radauti. La numai 16 ani, in 1979, paraseste clandestin Romania. Este inchis in fosta Iugoslavie si dupa ce a fost eliberat, trece frontiera spre Italia, de unde pleaca in America. Lucrand initial ca evanghelist itinerant pe strazile New York-ului sau prin aeroporturi, acesta absolva intre timp, Institutul Teologic Penticostal, dupa care isi ia masteratul in teologie. In anul 1994 este ordinat ca diacon, in 1996 ca prezbiter, iar in 1997 ca pastor.

In 1996, Doru Levi Ilioi obtine masteratul la The Catholic Diochesee of Brooklyn (M Th) in Cursuri pastorale si Noul Testament. Stabilit impreuna cu familia in Scottsdale, Arizona acesta este intre 1999-2000, pastor de tineret la biserica Happy Valley. Din 2000, Doru Levi Ilioi pastoreste biserica „Emmanuel” din Phoenix, Arizona. Autorul este casatorit din iunie 1986, cu Ana Majstor si impreuna sunt parintii a trei copii. In prezent, autorul are in lucru o a treia carte, intitulata „Usile lumii”.

„Nu exista Trei Dumnezei Atotputernici, ci un singur Dumnezeu atotputernic”.

Structurata pe cinci capitole – „Despre Dumnezeu”, „Despre Preasfanta Treime”, „Dumnezeu-Tatal”, Dumnezeu-Fiul, Domnul Cristos Mantuitorul lumii” si „Dumnezeu Duhul Sfant” – “Preasfanta Treime. O singura iubire” lasa, chiar de la prima lectura, impresia de slova vie si reprezinta o autentica si valoroasa carte de vizita pentru autor. Acesta are meritul de a explica in mod liniar caracteristicile celor trei Persoane divine – Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant – intr-un demers bine documentat, ce urmareste progresiv si transparent existenta de sine statatoare, dar si distincta a Sfintei Treimi.
Realizand o delimitare clara, aproape matematica, a Persoanelor Divinitatii, scriitorul reuseste in “Preasfanta Treime. O singura iubire” sa limpezeasca, sa faca vizibil rolul si lucrarea fiecareia dintre ele. Pornind de la ideea consensului dintre Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Doru Levi Ilioi subliniaza egalitatea si unitatea desavarsita a Acestora. „Sa nu confundam Persoanele, si nici sa nu separam Substantele. Pentru ca una este Persoana Tatalui, alta este Persoana Fiului, si o a treia este Persoana Duhului Sfant; dar, in acelasi timp, Tatal si Fiul si Sfantul Duh au aceeasi fire dumnezeiasca, aceleasi atribute, aceeasi glorie egala, Se bucura din vesnicie de aceeasi maiestate. Cum este Tatal, asa-i si Fiul, si cum este Fiul, asa este si Sfantul Duh. Si anume: necreat Tatal, necreat Fiul, necreat Duhul Sfant; infinit Tatal, infinit Fiul, infinit Duhul Sfant; vesnic Tatal, vesnic Fiul, vesnic Duhul Sfant. Si totusi, nu se poate vorbi despre trei necreati, sau trei infiniti, sau trei vesnici, pentru ca exista doar un singur Dumnezeu necreat, infinit si vesnic. De asemenea, este atotputernic Tatal, atotputernic Fiul, atotputernic Duhul Sfant; si totusi nu exista Trei Dumnezei Atotputernici, ci un singur Dumnezeu atotputernic”.
Dumnezeu, Fiinta Suprema

Capitolul unu, „Despre Dumnezeu”, se deschide cu anuntarea viziunii biblice, crestine cu privire la Persoana Tatalui. „Dumnezeu este Acela care stapaneste peste tot universul,
si este prima si ultima Realitate a tuturor lucrurilor.” Notiunile cu care opereaza Doru Levi Ilioi dovedesc un adanc respect fata de libertatea de constiinta a individului, indiferent de religia careia ii apartine. Astfel, un scurt periplu in religia principalelor popoare antice generatoare de cultura si credinta, ne trimite cu gandul la ideea de pluralism, de diversitate si grupuri multiple, avand ca element comun inchinarea la o Fiinta Suprema.

„La indieni si la alte popoare asiatice gasim credinta in Fiinta Suprema, careia I se aduceau jertfe pentru a intra in gratiile Sale si a obtine beneficii din partea Sa. Doar budismul este religia care nu vrea sa se intereseze de Fiinta Suprema, ci se arata preocupat numai de a face binele. O idee deosebita gasim la persi, unde principiul primar este conceput ca avand doua componente contradictorii: principiul binelui, intruchipat in Ahura sau Mazda, sau Ormuzd, si principiul raului, al carui exponent este Ahriman. Dar si in religia persana binele este prezentat ca fiind triumfator asupra raului, si ca atare, superior. Semitii (arabii, sirienii, evreii) introduc o idee noua, si anume ca Fiinta Suprema Se afla in legatura intima cu oamenii. Fapt este ca popoarele prospere din punct de vedere material incep sa corupa tot mai mult ideea de Divinitate, complicand-o cu tot felul de explicatii din ce in ce mai antropomorfice (omenesti), ajungand la o sumedenie de zeitati si idoli carora le atribuiau cele mai grosolane vicii.”

Dumnezeu este Actul Pur

Autorul prezinta si dezvolta „atributele lui Dumnezeu”, care sunt simplitatea, imutabilitatea, eternitatea, omniprezenta, omnistiinta, vointa, omnipotenta, mila, dreptatea si sfintenia. Fiecare dintre aceste atribute este sustinut, argumentat si explicat cu pasaje biblice, dar si cu citate din diversi filosofi. Se remarca in acest context, o idee privind simplitatea,enuntata de Aristotel: „Dumnezeu este Actul Pur, cum a zis Aristotel, ceea ce inseamna ca El are toata perfectiunea, nu mai are unde sa primeasca ceva, si nici nu are cum sa piarda ceva, pentru ca El este Intregul Absolut, este Unul, primul numar indivizibil. Dumnezeu nu Se poate descompune, fiindca El este simplu.”

“Preasfanta Treime. O singura iubire” este de asemenea, o carte in care nivelul teoretic este surclasat de cel practic. Se enumera motivele pentru care Dumnezeu acorda o atentie speciala omului pacatos – pentru ca omul este o fiinta rationala, capabila de fericire, randuita pentru o tinta supranaturala – si ni se explica de asemenea, ca „implinirea voii lui Dumnezeu este: secretul unor mari realizari; cheia rezolvarii tuturor problemelor grele ale vietii; stanca de care se sfarama toate loviturile soartei; desfatarea vesnica a fiintelor fericite din ceruri.”
Persoana Cuvantului intrupat
Capitolul patru, cel mai amplu, Ii este dedicat lui „Dumnezeu Fiul, DOMNUL ISUS CRISTOS, MANTUITORUL LUMII ”. Acest nou nivel al Trinitatii este realizat ca o relatare a evenimentelor nou testamentale de dinainte de aparitia lui Mesia, dar si ca o istorie cronologica a vietii si activitatii Mantuitorului pe acest pamant, de la nasterea si pana la moartea Sa, continuandu-se cu invierea si trimiterea ucenicilor. Remarcam titluri ca „Intruparea”, „Conceperea virginala si rolul Mariei in planul mantuirii”, „Primii adoratori ai Pruncului Isus”, „Viata publica a lui Isus”, „Alegerea si chemarea ucenicilor”, „Isus si samariteanca”, „Activitatea in Galileea”, „Cateva vindecari”, „Predica de pe Munte”, „Minunile Domnului Isus”, „Eu si Tatal una suntem”, „Patimile, moartea si invierea Domnului Isus”, „Golgota si rastignirea”, „Aparitiile lui Isus dupa inviere”, „Inaltarea Domnului.”
Preocuparea majora a autorului este aceea de a-i oferi cititorului imaginea corecta a naturii Mantuitorului, eliberata de orice detaliu fals, intru totul conforma cu cea originara si originala, adica biblica. „Prin urmare, in Isus Cristos n-au fost doua Persoane, ci numai una: Persoana Cuvantului intrupat. O persoana este cineva care are ratiune, sentimente, vointa; care gandeste, vorbeste si actioneaza. Animalele n-au personalitate. O persoana umana are duh, suflet si trup. Dumnezeu este Duh, iar Isus Cristos este „duhul intrupat”.”
„Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine”.”
O atentie deosebita este acordata de Doru Levi Ilioi minunilor savarsite de Mantuitorul. Prin ele, Mesia a plamadit chipul divin in om, a facut ca sfintenia sa ia locul naturii pacatoase, a demonstrat puterea harului. Isus Hristos este Cel care L-a vazut pe Tatal, de aceea, minunile Sale sunt si o reliefare a caracterului lui Dumnezeu, o dovada vie ca fata Celui Vesnic a stralucit asupra noastra. Iata de ce, prin miracolele Lui, si noi vedem Fata lui Dumnezeu si traim nasterea din nou. „Domnul Isus este stapan peste mintea si peste vointa omeneasca. Si tocmai aici este domeniul in care a operat El cele mai mari minuni. Sa transforme pe cineva dintr-o persoana depravata intr-un model de virtute, cum a facut cu femeia pacatoasa din Luca 7; sa treaca linistit printre cei care L-au dus pe spranceana muntelui ca sa-L arunce in prapastie; sa-i determine, printr-o simpla propozitie, sa cada cu fata la pamant pe cei ce venisera sa-L prinda inarmati cu sabii, faclii si ciomege; sa-l converteasca pe un potrivnic atat de inversunat ca Saul din Tars, care a devenit apoi inflacaratul apostol Pavel ei bine, toate acestea sunt lucruri mai puternice decat a linisti furtuna marii sau chiar a invia mortii, desi acestea nu par miracole atat de evidente.
Si daca minunile din categoria anterioara au fost savarsite o singura data, pe acestea din urma Domnul Isus le face aproape zilnic. Iar aceasta din pricina ca El este singura cale catre Dumnezeu, unicul adevar revelat, singura sursa a vietii dumnezeiesti si singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, asa cum a declarat El Insusi: „Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine”.”
Cristos Isi aseaza invatatura pe temeiul vietii vesnice
Sunt interesante de asemenea, comentariile autorului privind invatatura lui Hristos, asa cum a fost data in parabole. In parabole, cuvantul duhovnicesc are valoare de adevar absolut, iar modul in care este prezentat demonstreaza ca asistam la o autentica lectie de dragoste crestina. Suntem chemati astfel, prin intermediul parabolelor, la o traire personala si personalizata a invataturilor Mantuitorului. „Domnul Isus Isi avertizeaza ascultatorii ca invatatura Lui este concisa, dar sigura si invariabila. Ea nu este deloc ingaduitoare cu cei care nu mai au nici o lege, care nu-si impun nici o restrictie, care nu tin seama de voia lui Dumnezeu. Cristos Isi aseaza invatatura pe temeiul vietii vesnice. Adevarurile invatate de El sunt principii cu valoare eterna. „Cerul si pamantul vor trece zice El, dar cuvintele Mele nu vor trece”.
Si le spune ascultatorilor Sai o parabola: cel ce asculta cuvintele Lui si le implineste se aseamana cu un om care isi zideste casa pe stanca, astfel ca nici o intemperie nu i-o poate ruina; cel care aude cuvintele Lui dar nu le implineste cu fapta este ca un om care si-a cladit casa pe nisip. Cand se vor napusti suvoaiele si vor sufla vanturile, prabusirea ei va fi inevitabila si definitiva.”
Duhul Sfant, cea de a treia Persoana a Preasfintei Treimi
Odata cu capitolul cinci, „Dumnezeu Duhul Sfant” , este abordata cea de a treia Persoana a Dumnezeirii – Duhul Sfant. „Imparatia pe care o intemeia Domnul Isus trebuia sa aiba o sursa de energie spirituala prin care sa se poata mentine. Si acest izvor de viata avea sa fie tocmai Duhul Sfant, acea „putere de Sus” promisa de Mantuitorul pe care El nu o ia din lumea creata, ci o trimite dinafara ei. Ori, puterea aceasta este Insusi Duhul Sfant, cea de a treia Persoana a Preasfintei Treimi.
In limbajul biblic, Duhul Sfant este prezentat cu ajutorul a numeroase metafore: vant, apa vie, untdelemn, foc, pecete, etc., iar la botezul lui Isus El S-a pogorat „in chip de porumbel”, ca simbol al blandetii, gingasiei, gratiei si puritatii, pentru ca Ioan Botezatorul sa-L poata identifica pe Mesia, „Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii”.”
Ca si in capitolele precendente, Doru Levi Ilioi realizeaza o selectie a celor mai importante momente in aparitia si manifestarea Duhului Sfant, incepand cu intemeierea lumii, vremurile patriarhilor, ale profetior Vechiului Testament, pana la pogorarea Sa in ziua Cincizecimii. Tinta acestui capitol este de a prezenta, ca intr-un mozaic, complexitatea si semnificatia lucrarii Duhului Sfant, care „este Dumnezeu” („S-a spus ori de cate ori a fost necesar ca Duhul Sfant nu este doar o influenta, sau o putere, ci o persoana; si nu o persoana oarecare, ci a treia Persoana a Trinitatii Divine, de aceeasi natura si cu aceleasi atribute ca Tatal si ca Fiul”) si „continuatorul operei lui Cristos” („Locul lui Cristos in lume l-a luat nu vreun om sau vreun inger, ci Duhul Sfant; sau mai bine zis, Domnul Isus nu mai actioneaza prin trupul Sau vizibil, ci prin Duhul Sau”).
Darurile Duhului Sfant
„Darurile Duhului Sfant pot fi privite cel putin din doua perspective”, cea vechi-testamentala si cea nou-testamentala. Aceste daruri sunt slobozenia, intelepciunea, priceperea, sfatul, taria, cunostinta, frica de Domnul. In continuare, autorul adauga ca „dintre toate roadele Duhului Sfant enumerate de apostolul Pavel in contrast cu roadele firii pamantesti, cea mai formidabila este dragostea, aceasta fiind nepieritoare si tinand de insasi esenta firii Preasfintei Treimi Divine. Iar Duhul Sfant care este nu numai Duhul adevarului, dar si Duhul harului, impodobeste sufletul nostru cu tot felul de haruri acordate poporului Noului Legamant.”
„Si acum, fratilor, va incredintez in mana lui Dumnezeu si a Cuvantului harului Sau, care va poate zidi sufleteste, si va poate da mostenirea impreuna cu toti cei sfintiti”. Aceasta este fagaduinta pe care Dumnezeu ne-o da in Faptele Apostolilor. Suntem chemati la slujire, iar slujirea este bucurie. Aceasta este lucrarea fiecarui crestin – sa Il serveasca plin de bucurie sfanta, atat pe Dumnezeu, cat si pe semenul sau. Cartea lui Doru Levi Ilioi, “Preasfanta Treime. O singura iubire”, este o analiza succinta, intemeiata pe Biblie, asupra doctrinei crestine a Trinitatii.
„Mai presus de orice binecuvantare si de orice lauda”
Vorbind despre volumul “Preasfanta Treime. O singura iubire”, Constantin Moisa, consilier editorial, afirma: „Dar un proiect care s-a nascut atunci si care a pecetluit relatia noastra se numea „Preasfanta Treime Divina. O singura iubire”. Doru mi-a aratat manuscrisul, lucrat cu ani in urma pe o masina de scris, cu un font vechi, necunoscut unui calculator modern. Textul a fost scanat in America, adus pe un disc in tara. A urmat culegerea lui cu grija, de la un capat la altul, unele pagini originale fusesera ingalbenite de vreme sau erau presarate cu stersaturi si corecturi de mana. Apoi, odata fixat, textul a fost imbracat in haine noi, de sarbatoare, ca sa-i stea cat mai bine, asa cum o face un slujitor al cuvantului care isi cunoaste menirea si isi pune la treaba carisma…
Si acum, ce vom mai face la finalul acestor eforturi conjugate decat sa ne prosternam inca o data, intr-un duh de profunda adorare, la picioarele Preasfintei Treimi, reinnoind legamantul suprem al vietii noastre de a proslavi Numele Tatalui, si al Fiului, si al Duhului Sfant!
Iar Dumnezeul nostru Triunic si Preasfant, al Carui Nume glorios este cu mult „mai presus de orice binecuvantare si de orice lauda” sa binecuvanteze si aceasta modesta contributie a noastra intru glorificarea harului Sau si s-o transforme intr-o reala binecuvantare pentru toti cititorii nostri… „ Fie ca El sa ne ajute sa dobandim astfel, cunostintele si valorile si intelegerea de care avem nevoie pe calea noastra spre cer.

ABSALOM, FIUL MEU!

Corina3 „Iti las cerul”, Mi-ai soptit si ai plecat

Luceafar al zorilor, cu negru suflet-

Te-ai pogorat într-un pamant uscat,

Si îngeri te-au urmat in al tau umblet.

In haul noptii grele, adanc tu ai cazut,

Piciorul tau s-a-mpiedicat pe stanca –

Esti fiul Meu, ce mort Mi S-a nascut,

Si dupa tine, inima-Mi mai plange inca.

In blid cu El, tu painea ti-ai intins,

Erai pribeag, strain fugit de-acasa

Cu suflet alb de lepra, cu ochi stins,

I-ai sfasiat cu ura, steaua-I luminoasa.

Chipu-ti frumos si parul des si greu,

De ramuri ucigase au fost prinse –

Te chem pe nume, Absalom, tu, fiul Meu,

Cu buze rosii – de pacat si sange-atinse.

Cine-ar putea sa-Mi stie mistuirea,

Cand în Eden, întai am blestemat –

Asa a fost sa-ti fie la-nceputuri rostuirea:

„Iti las cerul”, Mi-ai soptit si ai plecat.

Corina Diamanta Lupu

www.phoenixmission.org