ASIGURARE DE VIATA VESNICA

Rodica Botan

Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; si, crezând, sa aveti viata în Numele Lui.

                             Evanghelia dupa Ioan, 20.31

A murit de câteva zile un prieten vechi de familie. Toate amintirile pe care le am legate de el si sotia lui sunt îmbibate de râs si de voie buna de picura voiosia din ele. Toate amintirile de care vorbesc au pulsul marit al pasiunii pentru viata si majoritatea se petrec pe fundalul unei muzici divine, pline de ritm si de culoare si în jurul meselor pline de bucate  alese, în partasia fratilor si surorilor de credinta.

Pe vremea când eram saraci,  proaspat veniti din România, ne adunam mai des în casele noastre si mâncam si ne bucuram si râdeam împreuna. Îmi amintesc în special o faza imediat dupa ce a venit Pompiliu în America. Închiriase o casa vizavi de noi pe Fir Avenue în San Leandro. În timpurile alea noi emigrantii romani, scapati din comunism doar cu o valiza cu câteva zdrente în ea, pretuiam orice primeam de la fratii americani. Pompiliu, asadar, prin nu stiu ce conectii din astea, a ajuns proprietar a sase sau sapte masini din alea mari … si erau toate parcate în fata casei. Nu cred ca mergea vreuna, dar nu era problema ca exista totdeauna speranta ca se poate repara.

Asa eram toti pe vremea aia, plini de sperante…Dar Pompiliu, umbla dupa un fotograf sa-si faca poza sa trimita la Lenuta lui sa vada si ea câta avere a agonisit – si cu câte masini o asteapta. Si i-a facut cineva poza, urcat pe capota unei masini si i-a trimis-o Lenutei lui.

Dar daca Pompiliu v-ar fi spus povestea asta, o spunea asa cu un haz de te tavaleai pe jos de râs. Pompiliu a fost si un bucatar nemaipomenit, nu numai un glumet fara pereche. E greu sa-mi imaginez ca nu mai este. A suferit însa mult si moartea l-a biruit pâna la urma, dupa multa lupta.

N-am putut în ultimele zile sa nu ma pun în locul lui. Avea doar cu un an mai mult ca mine, doua fete înca necasatorite, o sotie vrednica si frumoasa; motive pentru care a plecat mai greu în cealalta lume, de dincolo. M-am intrebat de mai multe ori în ultimele zile…cum as pleca eu…daca ar veni vremea sa plec? Am mai fost odata în 1992 trecuta pe lânga moarte – când am fost electrocutata. Deb avea doar 9 ani si Laura 17. Acum însa am nepoti mai virstnici decât erau ele atunci…Stiu ca doctorul vine si anunta familia în astfel de cazuri – le spune ca pacientul mai are câteva zile sau câteva ore de trait…ma intreb cum as reactiona si cum as repara, restaura anumite relatii…sau pe cine as chema sau pe cine as dori lânga mine?

Stiu…veti spune ca sunt gânduri morbide…dar numai pentruca alungam anumite gânduri de fiecare data când ne viziteaza, nu înseamna ca nu vom ajunge ziua sau ceasul când va trebui sa le confruntam. Ma întreb daca vom avea timp sa le si rezolvam. Nu cred ca sunt singura pe lumea asta care port cu mine lucruri nerezolvate. Stiu ca pe verticala le putem aduce în fata Lui Dumnezeu si i le putem da Lui. Dar pe orizontala ramân totusi relatii stricate, situatii neexplicate, vorbe grele spuse la un moment de neveghere dar care se cer scuzate, iertate, rezolvate. Mai sunt cuvinte de confort, de dragoste, de pace…vorbe care nu s-au comunicat înca…sau nu s-au comunicat suficient. De ce amânam oare anumite lucruri în viata, pâna ce este prea tirziu…si prea greu de rezolvat? Cum ar fi sa ne traim viata în asa fel încât ceasul acela sa nu ne ia prin surprindere?

Acum câteva luni, un coleg de la departamentul vecin era într-o dispozitie mizerabila. Lucra cu Mackie, o prietena de-a mea, si ea mi-a povestit ce s-a întâmplat. Mackie, în timpul liber aduna date si fotografii si informatii despre familii. Este un hobby al ei, dar îl face de mult si are experienta de profesionist. Cauta în carti de istorie si în diverse documente si intregeste arborele genealogic unor familii, pentru care este rasplatita cu sume bunicele. Asa se face ca si Ken, colegul ei, a angajat-o sa-i faca arborele familiei lui.

Lucrând asa la dezgropat documente, Mackie, într-o zi a descoperit ca singurul frate a lui Ken era mort de vreo sase luni. Si când Ken a venit la lucru, foarte delicat a încercat sa-l întrebe despre fratele lui. Ken i-a spus ca n-a mai vorbit cu fratele lui de vreo 6 sau 8 ani si ca ultima data locuia undeva în Oregon. Dar, când a auzit Ken ca fratele lui a murit, l-au apucat toate nabadaile…Cum de nimeni nu l-a anuntat! Mackie însa contactase Casa Funerala care i-a spus ca pe fratele lui Ken l-a înmormântat Armata – fiind veteran si pentruca nu au gasit nici o ruda careia sa-i ceara sa-l înmormânteze familia. Ken vroia sa mai gaseasca ceva obiecte din ce avusese fratele lui ca sa le aiba de amintire. Parintii acestui om traiesc înca, singurul lui frate traieste … si-l inmorminteaza Armata pentruca oamenii astia s-au înstrainat atâta ca nu s-a gasit în documentele celui mort nici un numar de telefon sau adresa care sa indice ca ar mai avea pe cineva pe pamântul asta.

Mi-am pus o mie de întrebari si atunci si acum câtiva ani mi-am zis eu ca asa ceva numai la americani se întâmpla. Dar nu-i asa…Scriind aici mi-am amintit de un anume domn cu parul cret din Arad, care a locuit cândva la mine acasa. Îmi scapa numele lui pe moment. Omul a murit acum vreo 10 ani undeva în Portland – avea în jur de 40 de ani si l-au gasit dupa doua saptamâni, de la moarte, dupa mirosul raspândit. În casa i-au gasit peste un milion de dolari cash, iar mama lui murise de foame, în România. Se cuvine sa ne întrebam multe lucruri când suntem înca în viata si pâna mai putem face schimbari în comportamentul nostru.

Imi amintesc când a murit Buna mea…Câteva zile dupa Craciun, în 1998, s-a întors si m-a privit drept în ochi si mi-a spus ”mor , Rodica…mor…” Astea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat. O vad si acum, cu ochii mintii mele si stiu ca ar fi vrut sa mai stea cu noi, ca ne-a iubit atât de mult– mai mult decât sufletul din ea…M-a durut despartirea de ea, dar m-am bucurat când s-a dus la Domnul – ca nu mai puteam sa o vad suferind. Am stat lânga ea în clipele alea când trupul parca era mut si surd. Stiu ca auzul este ultimul lucru pe care un muribund îl pierde– de aceea trebuie mare grija când suntem în asemenea situatii, ca sa vorbim cuvinte de încurajare.

Am citit ca fratele nostru Richard Wurbrand l-a rugat pe Daniel Branzei ca atunci când va ajunge în acele clipe dinaintea mortii, sa-i aminteasca de Christos. Ce lucru minunat…câta intelepciune în aceasta dorinta. Nu stim cum mai putem judeca în acele momente– este bine ca cineva sa ne aminteasca ce este important. Asta ne va da speranta si vom pleca mai usor catre un loc dorit, unde nu va mai fi durere, lacrimi, despartire. Lânga Buna, stiu ca am stat si am citit Psalmi, si am cântat, dar totdeauna îmi reprosez ca as fi putut face mai mult. În noaptea în care a murit – pe 3 ianuarie, si eu si Claudia am stat mai mult dupa amiezile si noptile cu ea ( dupa servici ) si eram zob de obosite. Bibi a insistat sa ne ducem acasa sa ne culcam în pat – ca dormeam pe scaune lânga Buna…si ne-am dus. Dar nici n-am intrat bine în casa, ca a sunat telefonul si Bibi ne-a spus ca Buna a trecut la cele vesnice. Ne-a parut rau ca n-am fost lânga ea, – dar eu cred ca Buna nu s-a dus mai devreme din cauza noastra – ca n-a vrut sa ne paraseasca…ca ne-a iubit si a mai vrut sa stea cu noi. Bibi a fost inspirat sa-i spuna…

– Du-te Buna…du-te cu Domnul Isus…noi o sa fim ok…

Ce m-a facut sa scriu rândurile de mai sus? Nu le-am scris pentru Pompiliu – ci pentru noi cei care vom trece si noi pe rând prin ceea ce a trecut Pompiliu daca nu cumva vine Domnul si ne scapa de trecerea asta. Dar oricare ar fi situatia…sunt lucruri pe care trebuie sa le rezolvam din vreme, pentruca intr-o zi, în cumpana vesniciei fiecaruia, ele vor cântari greu pentru sufletele noastre. Nu vorbesc ca una care n-am nimic pe suflet– ci doar ca cineva care cauta raspunsuri…si doreste rezolvari. Dumnezeu sa ne ajute acolo unde nu suntem intelepti suficient. Si sa ne ajute acum. Si sa ne ajute în ziua grea când va trebui sa trecem în dimensiunea finala a vietii. Pentru cei care nu au asigurata mântuirea, va spun cu toata iubirea si raspunderea de care am parte, asigurarea vietii vesnice e cea mai importanta problema care trebuie urgent rezolvata!

Daca asigurarea casei si a masinii si chiar asigurarea de viata o sa ne usureze viata aici pe pamânt, sigurarea sufletului o sa ne aduca beneficii extraordinare dincolo. Si platim sume imense ca sa ne asiguram un hârb de masina sau o casa trecatoare si nu ne facem timp sa ne asiguram sufletul, mai ales ca pe noi nu ne costa nimic! Pretul acestei asigurari vesnice L-a platit acum mai bine de 2.000 de ani de Domnul Isus. Daca ar fi greu sa va asigurati viata vesnica, ati avea poate un motiv sa n-o faceti, dar este atât de usor încât în ziua judecatii nimeni n-o sa aiba nici un motiv ca nu s-a asigurat. Nu costa nimic, decât sa recunoasteti ca sunteti un pacatos, sa va eliberati de povara pacatelor la picioarele Mântuitorului Isus, sa dati toata povara si viata de acum în mâinile iubitoare ale Domnului Isus si sa incepeti o viata noua cu El. Trebuie doar sa acceptati acest schimb, sa recunoasteti ca sunteti pacatos si sa regretati pacatul, sa recunoasteti ca aveti nevoie de ajutorul Domnului. Si sa-L acceptati pe El sa fie Domn si Stapân al inimii si vietii voastre. Tâlharul de pe cruce a facut-o în ultimul moment al vietii lui. Tineti minte asta si daca viata se sfârseste prin surprindere si sunteti în acele momente…cautati sa va împacati cu Dumnezeu înainte de a trece în lumea de dincolo. Exista niste religii si niste idei care umbla printre oameni – minciuni de-ale diavolului care spun ca si dupa ce mori poti sa te întorci la Domnul. Nu este adevarat si nu are logica. Daca s-ar fi putut asa ceva, nu ar fi fost necesar ca Domnul Isus sa mai moara, sacrificiul Lui ar fi fara sens. Nu lasati pe nimeni sa va duca în eroare. Viata este trecatoare si momentul final ne este necunoscut. Biblia spune: ”Pregateste-te sa-L întâlnesti pe Dumnezeul tau”. Doamne da-ne întelepciune sa o facem…

Rodica Botan, PE GÂNDURI

http://www.peginduri.com/2011/08/pregateste-te-sa-l-intilnesti-pe.html