Tag: Art

Dialog cu poetul crestin Ionatan Pirosca despre stihuri de reintoarcere catre frumos si sensibil

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, Media, Ministry1 Comment

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a întregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facând acest lucru de îndata ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a asternut primele rime pe hârtie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteste cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede în conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie. Ionatan Pirosca s-a nascut în 1958 la Braila, este licentiat în teologie si este casatorit cu Sorina.

– Cum si cand ati inceput sa scrieti in mod serios poezie? In ce an ati debutat si cu ce ? Care au fost volumele urmatoare si cand au aparut ? Cate poezii ati compus pana la ora actuala?

– Niciodata nu am scris poezie în mod neserios. E ceva neserios în a respira ? De fapt, totul a decurs cât se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate pânzele care poarta aceasta corabie pâna se rup si furtunile, dar si pânzele… Numai susurul blând si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.

Am debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. Tot în acel an, luam si primele mele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, în 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice prin diverse reviste literare, debutam editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era o cartulie alcatuita din poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel încât sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului meu: anume, întoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mântuitoare.

Nu pot spune câte poezii am scris, asa cum nu numar niciodata câte linguri de mâncare manânc la o masa. Pot doar sa va spun ca am publicat pâna acum sase volume de poezie si ca am pregatite înca vreo patru, pentru a le publica în urmatorii ani.

– Ce fel de poezie scrieti? Ati scris mai multe categorii de poezii? V-ati format deja un stil al dvs., inconfundabil? Dintre poemele pe care le-ati scris pana in prezent, aveti unul preferat?

– Îmi place sa cred ca ceea ce fac eu se cheama poezie crestina. Asta înseamna sa fie o poezie de doua feluri: de o buna calitate literara, ca poezie, si cu un autentic fundament ideatic crestin, ca si mesaj. Aceste doua aspecte trebuie sa se împleteasca în cel mai armonios chip si cu cel mai viguros impact atunci când se apropie de sufletul iubitor de frumos. Despre stil, ce sa va spun… “Le stil c’est l’homme”. E ceva ce s-a format dintr-un mine trecut prin sumedenia de lecturi, cenacluri, încercari mai bune sau mai putin bune de a scrie ca unul sau ca altul dintre marii poeti ai lumii… Daca e ceva inconfundabil la mine, nu scrierea poeziei este, ci modul cum interfereaza ea cu propria-mi biografie.

Nu am un poem preferat. Dar am o carte preferata. Vorbesc despre volumul Ferestrele Împaratiei, aparut în 2006.

– Descrieti-ne procesul aparitiei unui poem. Preferati sa fiti singur atunci cand scrieti sau sa ascultati muzica? Petreceti un anumit timp pentru a rescrie un vers sau va iese din prima?

– Scriu când am timp si când sunt suficient de odihnit ca s-o fac. Nu stiu dinainte ce voi scrie. Asta îmi sugereaza cuvintele însele, pe masura ce se tes în diverse sintagme. Asa se contureaza ideea, care preia apoi curgerea întregii constructii. Cuvintele care urmeaza momentului de cristalizare a ideii se subscriu acesteia, dar îsi pastreaza si un teritoriu de autonomie formala, îngaduindu-mi sa ma joc cu ele, la fel cum aranjam cubuletele colorate, în copilarie. Ba chiar îmi permit sa inventez cuvinte sau încarcaturi gramaticale noi, care prin aportul lor semantic si eufonic, creeaza sonoritati si sugestii noi, surprinzatoare, frumoase.

Nu depind de anumite conditii pentru a scrie. Îmi place sa ascult muzica, dar asta nu ma conditioneaza. E adevarat ca prefer sa fiu singur, dar ma stimuleaza la fel de bine prezenta alaturi de mine a cuiva drag. Nu încerc variante formale diferite pentru a definitiva un vers. Acest lucru se face în minte, în mod automat, în timpul procesului de scriere. Apare de obicei, forma definitiva a poemelor.

– Cum procedati pentru a ajunge de la o foaie de hartie alba la un poem finalizat? Cand si cum va dati seama ca un poem e finalizat, sa spunem ca traiti un anumit sentiment de calm, sau considerati ca un poem nu e niciodata cu adevarat incheiat?

– Nu am mai scris de multa vreme pe o foaie. Doar pe calculator. Si asta fiindca, din cauza bolii de care sufar, mâna mea refuza sa poarte pixul pe hârtie. De multi ani sunt ceea ce se numeste “persoana cu handicap”. Scriu foarte greu, dar scriu foarte mult. Ma instalez la computer si chiar daca trupul meu nu poate sa hoinareasca prea mult în lumea asta, imaginatia pleaca la cautat de comori. Curând dupa aceea, am un început, un cuvânt sau poate mai multe… Experienta îmi spune ce se poate face cu aceasta comoara. Ma las în seama ei, fiindca stiu ca e ceva ce se cheama talent si care nu îmi îngaduie sa pierd nici o comoara. Asa ca în ciuda bolii si a handicapului, fac exact ceea ce faceam si înainte de instalarea handicapului, ba se pare ca o fac chiar mai bine decât înainte. Scriu numai poeme “la gata”. Nu revin niciodata asupra vreunui text încheiat.

– Ce rol are cititorul atunci cand scrieti? Cum reactioneaza cititorul la poeziile dvs.? Cine este cel mai mare critic al dvs. (in afara de dvs. insiva)?

– Daca nu ar fi cititorii, dimensiunea orizontala a motivatiei scrisului meu s-ar pierde. Nu cred în conceptul de “arta pentru arta”, iar cel de “lucrare pentru Dumnezeu” este fals, daca nu ne gândim ca orice lucrare a noastra trebuie sa treaca pe la si sa fie în folosul semenilor, ca sa ajunga la Dumnezeu. Deci, un barometru natural pentru masurarea “presiunii” poeziei mele – si a oricarui altuia – sunt reactiile cititorilor. Tot cititorii îmi dau si nota. Fiindca, daca ar fi dupa sotia mea – care e cel dintâi cititor al meu – as merita mereu zece! Asa ca, de obicei, mai astept si alte pareri.

– Exista in poemele dvs. adevaruri care risca sa se piarda atunci cand lectura se face in gand? Aveti si poeme scrise pentru a fi citite in gand, poate ca o meditatie in tacere, poeme care nu trebuie recitate?

– Pierderea vreunui adevar în poezie sau revelarea vreunuia înseamna ceva foarte relativ. Aspectul acesta depinde de atât de multe variabile, încât nu m-as aventura sa apreciez când are cel mai valabil impact poezia mea. Îmi place, e adevarat, sa-mi recit poeziile proprii, conferindu-le o rezonanta deosebita prin tonalitatea vocii sau accentuarea anumitor lucruri, dar nu pot spune ca se schimba ceva în structura de profunzime a poemelor, astfel. Meditatia în tacere precede scrierea, nu o înlocuieste. Cât despre procesul de receptare a gândurilor, trairilor expuse sau a ideilor, acesta este descoperit de fiecare cititor în momentul lecturii.

– Ce obiectiv urmariti in poeziile pe care le scrieti? Ne puteti vorbi despre influenta crestinismului in poezia dvs.? Ce alte concepte, in afara celui crestin, v-au mai calauzit in ceea ce ati scris?

– De obicei, scriu ca o exprimare a întregii mele vieti. Ca o reîntoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavârsit si curat pe pamânt si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decât prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma închina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta în poezie, ci însasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza întregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este, asa cum mai spuneam, aceea de… poezie, de excelenta literara.

– Ce poet crestin cititi in prezent? Ce parere aveti despre poezia crestina contemporana? Ce plusuri si ce minusuri are? Exista in prezent, o miscare poetica crestina?

– Daca privesc la apartenenta confesionala a autorilor, pot spune ca nu citesc altfel de poezie decât din cea crestina. Dar se întâmpla sa regasesc atât de putin din crestinism în operele imensei majoritati a scriitorilor de azi, ca nu pot spune cu mâna pe inima ca acum citesc vreun poet crestin. Poezia de azi se umple de postmodernitatea haosului în care traim, a unei realitati al carei stapân este cel rau. Unele opere poetice stralucesc de frumusete literara, dar “vâna” lor spirituala e de tot nula, daca nu daunatoare, desfigurata moral.

Am initiat în 2001, un grup literar crestin pe Internet, intitulat Cuvinte la schimb. Aceasta pare a fi unica reprezentare de acest gen a crestinilor evanghelici din România.

– Se spune ca sunteti cel mai mare poet crestin in viata. Pe ce credeti ca se bazeaza aceasta afirmatie? Cum se raporteaza tinerii la creatiile dvs.? Care este cea mai recenta recunoastere pe care ati primit-o din partea celor in bransa?

– Discutabila, aceasta afirmatie. Probabil ca sunt lideri de opinie care considera aceasta ca fiind adevarat. Nu spun ca nu-mi face placere sa aud asa ceva, dar credeti-ma: mare “e unul singur, Dumnezeu”. În ce ma priveste, Îi multumesc ca înca sunt “în viata”.

Tinerii încearca si ei sa-si gaseasca un drum în hatisul ofertelor acestei lumi. Unii iubesc poezia si încearca sa scrie. Ajung astfel, ca uneori sa citeasca si ce scriu eu. Tare m-as bucura daca ar gasi ceva care sa-i ajute sa vada pe ce drum au apucat-o, citindu-ma. Poate ca le-ar folosi mai mult ce scriu eu, daca ar sti ca recent am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu (pentru întâia data!) poezie crestina de inspiratie evanghelica.

– Ati fost incurajat de cei din jur sa continuati sa scrieti sau se poate vorbi mai degraba de o incredere in Dumnezeu si in capacitatile proprii? Ce anume v-a ajutat sa va concentrati pe scris? Au existat si momente cand ati fi vrut sa abandonati?

– Încurajat!? Dimpotriva! A fost un moment, dupa aparitia primei mele carti, când afirmatia unora care erau obisnuiti cu un anume fel de predicute rimate, care si azi se practica prin biserici, ca poezia mea “nu este poezie crestina”, ar fi putut fi de natura sa ma demobilizeze. Am fost însa atât de suparat pe o astfel de abordare, ca am vazut-o ca pe o provocare. Asa ca am mers înainte, convins fiind ca am dreptate, ca Dumnezeu nu m-a înzestrat degeaba si ca nu m-a chemat degeaba la un astfel de razboi. Nu am avut niciodata de gând sa abandonez scrisul, dimpotriva, am considerat ca trebuie schimbat ceva în modul de a întelege poezia al fratilor mei crestini evanghelici, asa ca am luptat si în acest sens.

– Care a fost cea mai mare provocare de pana acum, ca poet? Cum va promovati poemele? Ce surse de inspiratie aveti in prezent?

– Cea mai mare provocare ca poet si nu doar, este aceea de a-mi depasi propriile limitari fizice impuse de starea sanatatii mele. Nu sa scriu îmi este greu, ci sa-mi promovez si sa-mi vând cartile. De aceea, am deschis un blog pe Internet, la adresa http://ionatan.wordpress.com, unde îmi postez unele dintre lucrari. Este cel mai bun mijloc de deplasare pentru cineva pe care nu-l ajuta picioarele. Cât despre sursele de inspiratie, nu-mi fac probleme. Întotdeauna se gaseste ceva demn de iubit. Cea mai importanta sursa de inspiratie pentru mine este dragostea lui Dumnezeu. Dar în aceasta dragoste a Lui încap atât de multe feluri de sentimente înaltatoare si atâtea frumuseti de împartasit încât, începând de la dragostea fata de firul de iarba alintat de racoarea din roua, pâna la dragostea pentru parinti, prieteni, sotie si copii, totul ma poate inspira.

– Sunteti multumit de statutul dvs. de poet sau v-ati dori sa fiti altceva? Ati fost implicat si in publicistica? Ce altceva vi se pare relevant in experienta dvs. de pana acum si ati dori sa ne impartasiti?

– Sa scriu poezie consider a fi ceea ce vrea Dumnezeu de la mine. Chiar si boala mea, o privesc ca pe o punere speciala de o parte. Dumnezeu ma obliga sa scriu. Nu pot sa fac altceva. Asadar, cum sa nu fiu multumit cu asta?

Apoi, tot ce consider relevant în experienta mea, trece automat în poezia mea. Tot ce-mi ramâne de facut este sa va provoc sa o cititi.

– Unde va vedeti in viitor, ce aspiratii aveti? La ce lucrati in prezent? Ce i-ati sfatui pe cei care abia acum incep sa scrie? Unii sunt de parere ca a scrie poezie este o “pierdere de timp”. Ce le-ati spune celor care gandesc astfel?

– De fapt, nu în viitor ma vad eu, ci în vesnicie. De când Hristos m-a asigurat de posibilitatea asta, nu-mi doresc mai putin. Aspir catre El cu toata fiinta mea, cu tot scrisul meu. Lucrez pentru asta, chiar si prin cartile mele. Acum am gata înca patru manuscrise, doua de poezie si doua de proza si am înca alte câteva carti începute, pe care ma rog sa-mi dea Dumnezeu putere si timp sa le termin! Astfel, am acoperit viitorii sapte ani cu câte doua aparitii – poezie sau proza – pe an.

Daca sunt tineri atrasi de poezie, îi sfatuiesc sa citeasca mult, sa vada ce este si cum se face poezia buna. Sa citeasca multa poezie si multa critica de poezie. Apoi, sa exerseze, sa nu se sperie de esecuri si sa exerseze iar. Fiindca a scrie poezie este ceva de foarte mare importanta. Poate cineva sa spuna ca el însusi este o pierdere de timp, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, care si-ar fi irosit timpul creându-l? Suntem creatia lui Dumnezeu. Poezia este o creatie a noastra. Ea nu este o pierdere de timp pentru noi, asa cum nici noi nu suntem o pierdere de timp pentru Dumnezeu…

In poezia lui Bacovia ploua cu soare – Interviu cu scriitoarea Angela Monica Jucan despre optimismul unui poet pesimist

On By nelursIn Inspirational, Interview, literature, poetryLeave a comment

Povestea scriitoarei Angela Monica Jucan începe cu o amintire frumoasa si în acelasi timp, nostalgica. Aceea a teiului ce crestea în fata curtii casei modeste în care a copilarit, undeva la periferia Clujului. Copacul acesta iesea în evidenta si reprezenta un reper pentru ea si alti câtiva micuti din vecini alaturi de care se juca. Crengile teiului le tineau loc de leagan, iar din mugurii si frunzele lui cu gust bun, se înfruptau cu pofta. Primavara târziu, îi culegeau florile, pe care bunica le punea la uscat. În luna mai, priveau fascinati, cu o nesfârsita curiozitate naiva, la carabusii ce îl invadau, transformându-l în salas al lor. Chiar daca pe atunci, sentimentul de reverie îi era necunoscut, teiul copilariei, cu parfumul sau inconfundabil, a ramas în sufletul Angelei Monica Jucan pentru tot restul vietii. Au urmat anii de scoala si vorbind despre aceasta perioada, scriitoarea marturiseste ca n-a fost un elev model. Adolescenta fiind, preferintele ei s-au îndreptat în liceu, spre „româna”, asa ca a dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj, sectia rusa-româna. Nu a existat cineva care sa o fi influentat în alegerea facuta, dar hotarârea i-a fost bine primita si încurajata (decisiv) de diriginta – un dascal de neuitat, la ale carei sfaturi recurge imaginar, si acum. Dupa absolvire, a lucrat ca profesoara sase ani, într-un sat foarte pitoresc, de lânga Nasaud si apoi ca registrator medical. În prezent, este bibliotecara la Biblioteca Judeteana din Baia Mare. De altfel, pasiunea Angelei Monica Jucan pentru carte s-a concretizat si în cele doua volume ce îi poarta semnatura – “Optimismul bacovian”,si «„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii». De asemenea, numele ei apare si într-o serie de lucrari colective: “Eminescu în actualitate”, “Pasi în iarba ninsa”, si “Biruirea de sine”. Scriitoarea s-a nascut pe 2 decembrie 1952, la Cluj si are doi copii. Fiica sa, Ioana Cosânzeana, 29, locuieste la Chicago, iar fiul, Amza Mihail, 26, se afla la Cluj.

– Unde ai studiat si între ce ani? A existat vreun moment de referinta în perioada studentiei, ai avut vreun model despre care ai dori sa ne povestesti? În ce masura ceea ce ai invatat pe bancile facultatii te-a ajutat în ceea ce ai scris?

– Am urmat, între anii 1972-1976, cursurile Facultatii de Filologie din Cluj. Am fost o studenta stearsa. Nu-mi place sa „iau cuvântul” si sa se uite lumea la mine. Nu suport sa fiu expusa si, daca vrei sa stii, în clipa asta, sunt deja refugiata în cabinetul unui profesor (pe atunci, asistent), unde ma luau cu ei, la niste consultatii, doi colegi ai mei. A fost aproape singurul loc în care m-am afirmat, pentru ca era, cu mine cu tot, un confortabil anturaj de patru. De aceea sintaxa limbii române – îmi dau seama acum – este, pentru mine, punctul de referinta al studentiei. Desi ramase departe, în timp (am debutat foarte târziu: publicistic – dupa vârsta de 40 de ani, editorial – dupa 46), datorez, dintre „bancile facultatii”, bancilor examenelor sustinute în scris o anumita independenta de gândire care mi-a fost încurajata. La „scris”, am luat totdeauna cu cel putin un punct mai mult decât as fi meritat dupa cât învatasem, pentru ca ce nu stiam completam de la mine si era acceptat. Tot mai mult lingvistilor datorez acest lucru, la literatura, examenele fiind, atunci, de obicei, orale. N-am îndraznit nici sa trimit ceva vreunei reviste, desi exista „Echinoxul” studentesc si desi faceam, pentru mine, din când în când, câte o compozitie literara.

– Care au fost gândurile, visele, aspiratiile cu care ai absolvit facultatea ? Ce s-a întâmplat dupa absolvirea facultatii, cum ai evoluat?

– N-am avut vise mari. Ma gândeam numai la o cariera cuminte, didactica; nu tineam mortis la Cluj. Dar si asa evolutia de care ma întrebi a fost o involutie. Am fost profesoara doar sase ani. Prin repartitie, am ajuns într-un sat foarte pitoresc, de lânga Nasaud. Dupa trei ani, mi-am dat definitivatul, am încercat, apoi, fara rezultat, un transfer si am ramas alti trei ani acolo. Pastrez amintiri frumoase satului; la vârsta aceea naveta (o faceam saptamânal) îmi si placea, era, de fapt, o excursie. Între timp, însa, ma casatorisem si aveam un copil. Îl asteptam pe al doilea când am plecat de acolo parasind învatamântul, pentru a fi cu familia mea. La Cluj, am lucrat, ca registrator medical, întâi într-o clinica, apoi, cu trei doctori, în doua cabinete stomatologice, pâna dupa revolutie. În 1990, am obtinut, prin concurs, un post de bibliotecar la o filiala de cartier a bibliotecii judetene. Printre carti, ma simteam, în sfârsit, mai acasa si, printre bibliotecari, mai printre de-ai mei. Dar nu ma simt bibliotecar adevarat, pentru ca n-am facut o facultate biblioteconomica, ci numai niste cursuri de câteva saptamâni, în total. Am deprins meseria mai mult din mers. Când am împlinit o jumatate de secol de existenta, m-am mutat, subit, în Baia Mare. Lucrez, aici, tot la biblioteca judeteana.

– Esti autoarea mai multor articole si studii literare de substanta, publicate în diferite reviste de specialitate. De asemenea, volumele “Optimismul bacovian”, Cluj-Napoca, 1999 si «„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii», Baia Mare, 2006 îti poarta numele. Ambele au titluri extrem de interesante. Ai vrea sa le explici cititorilor nostri cum si de ce ai ales sa vorbesti despre optimismul unui pesimist? Ce raspunsuri te astepti sa descopere cititorul în dreptul acestui simbolist pur, care a fost Bacovia, dupa ce parcurge cartea ta?

– La „cum si de ce”, raspunsul este: întâmplarea.
N-am vorbit despre optimismul unui pesimist, ci despre optimismul unui optimist care nu stia ca e optimist. Tocmai pentru ca este, cum spui, simbolist pur, la Bacovia „ploua, ploua, ploua”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenta ploii sta – stie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ti se pare ca Bacovia sta sa moara de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeste, în realitate, de cea mai mare potentialitate de viata masiv comasata în câteva versuri. Optimismul numai nu explodeaza de sub simbol.
Am analizat, în carte (de fapt, o brosura de 50 de pagini), sapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia si trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri) si am dat, cititorului, raspunsuri de-a gata. În interpretarea literara, nu am obiceiul sa-mi scriu propriile impresii de lectura, nu fac alta creatie literara pe lânga cea despre care vorbesc, privesc rece, nesentimental, textul si ma straduiesc sa pastrez distanta atât fata de scriitor, cât si fata de cititor. În aceasta situatie, nu am dreptul sa astept nimic. Ci doar sa accept sentinta.

– În ce a constat cercetarea fenomenului Pacala, ai abordat personajul lui Petre Dulfu din punct de vedere al hermeneuticii?

– A fost o alta întâmplare ca am scris cartea cu Pacala si nu consider ca ma reprezinta. Am propus unui medic sa o scrie, însa el a refuzat, nici n-a prea înteles ce vreau, mie mi-a parut rau si asa am hotarât sa o fac eu. Patologie nu este un termen metaforic. M-a interesat daca s-ar putea descoperi, la Pacala, o boala, mai ales psihica. Am citit, la întâmplare, diverse lucrari, predominând cele de psihologie, psihiatrie, psihanaliza, dar nu am nicio pregatire în acest domeniu care nu ma preocupa nici cel putin amatoristic. De aceea, n-am îndraznit sa ma îndepartez de ceea ce am citit si, în toata cartea (nu are decât o suta de pagini), este o abundenta de citate. Originala este grafica realizata de colega mea, Mara Pop (Babiciu), care a ilustrat volumul.

– Cum percepe Angela Monica Jucan lumea interioara a lui Pacala si cum o descrie? Se doreste acest volum a fi si o analiza sociologica sau un mod original de a vorbi despre specificul national?

– Lumea interioara a lui Pacala nu are multe complicatii. El nu sta sa ofteze sau sa filozofeze. I-am precizat, în patru capitole, „aptitudinile” (de a sta, de a fugi, de a actiona cu economie de efort si de a râde), apoi, cu aceste date strânse si pe baza unor tipologii apartinând mai multor autori, am încercat o reconstituire a fizionomiei, a constitutiei si a predispozitiilor maladive. Din punct de vedere „patologic”, a iesit ca Pacala a fost sanatos tun, dar batrânetele, daca le-ar fi ajuns, i-ar fi putut aduce câteva afectiuni grave.
Volumul nu este o analiza sociologica si nici nu atinge specificul national. Din contra, l-am prezentat pe Pacala drept personaj singular, nu „tip”.

– Contributia ta literara se regaseste si în volumele colective – “Eminescu în actualitate”, Cluj-Napoca, 2000, “Pasi în iarba ninsa”, Cluj-Napoca, 2000, si “Biruirea de sine. Volum omagial Mircea Vulcanescu”, Baia Mare, 2004. Cine sunt cei alaturi de care ai publicat?

– Volumul „Eminescu în actualitate” a fost realizat de Dan Brudascu – în calitate de editor si coordonator. Domnia sa este si autorul a doua comunicari stiintifice care apar în aceasta carte. Se cuvine sa spun, aici, ca în paginile revistelor conduse de Dr. Dan Brudascu am fost bine primita înca de când nu ne cunosteam, iar eu abia aveam câteva articole publicate. A fost o surpriza sa ma vad cuprinsa si în acest volum (despre care am aflat abia la câteva luni de la aparitie), alaturi de nume importante: George Anca, Alexandru Cristureanu, Constantin Cublesan, Rajiv Dogra, Vasile Fanache, Ion Itu, Mircea Itu, Achim Mihu, Tudor Nedelcea, Mircea Popa, Radu Saplacan, Octavian ?chiau, Horst Schimmel Treu, Mihai Ungheanu, Libuše Valentova.
„Pasi în iarba ninsa” este o antologie a Cenaclului Literar-Artistic „Octavian Goga” Cluj, al cadrelor didactice. Cuprinde poezii, proza, critica literara. Apar, în carte, nume consacrate, dar si debutanti. Sunt 55 de semnaturi (aproape tot cenaclul) – prea multe pentru a le enumera aici si o selectie mi-ar fi greu sa fac. O amintesc doar pe poeta Ioana-Roxana Muresan, care, la aparitia volumului, avea… zece ani. Ma simt mai în rând cu ea decât cu ceilalti pentru ca suntem singurele necenacliste din carte. Dar frecventam, din când în când, cenaclul.
Volumul omagial dedicat lui Mircea Vulcanescu, „Biruirea de sine”, a fost editat de Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” Baia Mare si l-am coordonat împreuna cu un coleg – Corneliu Onet (acum, decedat). Am reusit sa obtinem texte special scrise pentru acest volum de: ?tefan J. Fay, Mariuca Vulcanescu, Marin Diaconu, Valer Hossu, Oana Mitrea, Marin Oprea, Iulian Patca, Vasile Vetisanu, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Latis, Gheorghe Marcas, Nicoara Mihali, Adrian Pop, Florian Roatis, Nutu Rosca, Traian Tr. Velea, Mugur Volos. Coordonatorii au si ei articole în carte.

– Vorbind despre Eminescu, Mircea Eliade spunea ca “Rareori un neam întreg s-a regasit într-un poet cu atâta spontaneitate si atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regasit în opera lui Eminescu.” În ce masura ai reusit sa îl reactualizezi pe marele poet altfel decât apelând la cliseele al caror efect este exact opusul celui intentionat de cei ce le folosesc?

– În „Eminescu în actualitate”, mi-a fost inclus un mic eseu pe marginea „Luceafarului”. Nu am repere sa pot stabili masura în care am reusit sa-l reactualizez pe poet; dupa ce s-a scris atâta despre acest poem, comentariul meu nu se prezinta, probabil, cu nu stiu ce noutati, dar nu cred sa contina clisee. Cu umilinta spun (numai ca sa nu se creada ca ma autosupraestimez, altfel, nu am obiceiul sa vorbesc despre „lauri”) ca acest text a primit un premiu.
În „Pasi în iarba ninsa”, contributia mea consta mai mult în readucerea în atentie a unei poezii aproape uitate, datând din anul debutului poetului. Poezia are titlul: „Asta vreau, dragul meu!”, iar ceea ce am scris am intitulat: „Porni Luceafarul”. Încercam sa disting, în ea, semne eminesciene (la publicarea ei, poetul avea 16 ani).

– M-a impresionat în testamentul lui Mircea Vulcanescu, acea unica propozitie – “Sa nu ne razbunati!” În ce consta omagiul pe care Angela Monica Jucan i l-a adus acestui adevarat crestin?

– Am facut o scurta evocare, pe care am intitulat-o „Abel”. M-am folosit si eu, în ea, de cuvintele pe care le-ai citat. Ele au fost reproduse si de alti autori care au participat la realizarea volumului. ?i titlul „Biruirea de sine” consta din cuvinte ale lui Mircea Vulcanescu. În aceeasi carte, mai am un text care vine putin în continuarea ideilor exprimate de Mircea Vulcanescu, în „Dimensiunea româneasca a existentei”, despre genul gramatical românesc – în special genul neutru.

– Ai o munca nobila, lucrezi cu cartile. Din pacate, omul contemporan este atras mai mult de Internet si de televiziune, decât de carte. Se mai poate face ceva, din perspectiva unui bibliotecar pentru a reânvia atractia publicului fata de cartea tiparita sau aceasta va avea soarta discului de vinil? Care este dupa parerea ta, rolul cartii în societatea contemporana?

– Nu cartea tiparita va avea soarta discului de vinil, ci cartea imprimata în format electronic, în sistem magnetic sau în ce se va mai inventa. Discul si banda magnetica s-au degradat, ori s-au uzat, fizic, iremediabil, în timp record comparativ cu cea mai proasta hârtie folosita la tipar. Pentru ce a scapat, deocamdata, uzurii, nu mai exista aparate. Daca s-au pastrat aparate, nu mai este cine sa le stie pune în functiune. Înainte de a se ajunge aici, informatia ar fi putut fi transpusa pe alt suport, care sa permita, în continuare, decodificarea. În biblioteci publice, asta înseamna, pe lânga operatiunea propriu-zisa de „mutare”: luare în evidenta, inventariere, clasificare, cotare, catalogare, asezare în locul de depozitare, poate si procurarea unui nou mobilier, daca dimensiunile nu mai corespund; mai înseamna casarea si radierea documentului înlocuit. Decât sa se faca atâtea, nu se face nimic. Primesc, prin Internet, imagini pe care calculatorul meu nu le poate vizualiza. M-am obisnuit. Le sterg si gata, ca altfel, ar fi prea complicat. Cu greu, însa renuntam la o carte tiparita pe hârtie. Oare nu pentru ca suntem legati afectiv de ea, pe când, fata de celalalt tip de pastrare si prezentare a informatiei, nu avem sentimente, ci numai interese?
Bibliotecile organizeaza tot felul de manifestari, mai ales cu copiii, dar eu sunt sceptica în privinta lucrurilor fortate. Publicul trebuie lasat sa revina în mod natural la carte. Organismul intelectual va lupta singur împotriva febrei calculatoarelor – care nu vor fi desfiintate, dar îsi vor preciza mai bine rostul.
În societatea contemporana, cartea este indispensabila. Pâna la finalizarea studiilor, ea e obligatorie (chiar daca nu ti-o pretinde nimeni, ea îti trebuie, nu te poti descurca fara ea). Dar, când poate fi considerata încheiata învatatura? Industria lucrarilor plagiate (din Internet) nu va putea cunoaste o dezvoltare „înfloritoare”, pentru ca se va ajunge la saturatie. Acum, tot mai putini fac lucrari originale, dar cât va tine rabdarea de a citi, la nesfârsit, aceleasi fragmente asezate în diverse „colaje”? Omul contemporan traieste sub presiunea urgentei. Cartea îi ofera un refugiu, un moment de relas si pe vreme buna, si pe vreme rea; ea vindeca stresul, în timp ce calculatorul îl accentueaza. Multele obligatii fac, din omul de azi, un însingurat si un înstrainat. Cartea este, pentru el, un asociat, un tovaras, creeaza o relatie de proximitate; calculatorul, mult mai rezervat, este numai un mjlocitor si ne este infidel, prin natura lui mereu schimbatoare. Cartea este prietenul discret care la nevoie se cunoaste. Avem, vom avea nevoie de ea, o cautam si o vom cauta.

– Ce îti place cel mai mult în munca ta? Dar cel mai putin?

– Cel mai mult îmi place ca am, acum, destula libertate sa mi-o aleg. Nu cel mai putin, ci absolut deloc nu-mi place sa fiu presata de termene (dar nu prea sunt).

– Cum arata biblioteca ta de acasa? Ce autori preferi din literatura româna? Dar din cea universala? Ce citesti acum?

– Dupa gustul meu, „biblioteca” pe care o am arata bine. Dupa al altora, probabil, ca ceva de speriat. De când am ajuns sa lucrez ca bibliotecar, am descoperit avantajele aranjarii alfabetice si am facut la fel si acasa. Problema este ca, ce iau de pe raft, nu mai pun la loc, cu anii. Deci, biblioteca mea arata „risipit” – pe sus, pe jos, pe unde nu te-ai astepta. Mai degraba nu-mi place ca sunt destule carti si pe rafturi. Semn ca nu le-am rasfoit cam de multa vreme.
Tot atâta dezordine mi-ar iesi daca as face o lista cu autori preferati si precis as dezamagi cititorul acestor rânduri, pentru ca nu beletristica ar predomina.
Acum citesc vreo zece carti insipide. Abia astept sa scap de ele.

– Privind retrospectiv, ce ai dori sa schimbi, daca ar fi sa o iei de la capat? Ai vreun vis care a ramas neîmplinit?

– La visuri neîmplinite, nu stau rau. Am destule. Daca ar fi s-o iau de la capat, pe ele le-as schimba. S-au dovedit nerealiste. (Ti-am spus ca nu-mi place fictiunea.)

– Ce planuri de viitor ai?

– La vârsta mea, planurile risca sa devina alte vise neîmplinite. Totusi, am si planuri, si santiere deschise. Deocamdata, ele se confunda cu obligatiile de serviciu. Trebuie sa finalizez o monografie dedicata lui Gheorghe Chivu – pictor, poet, profesor dobrogean-maramuresean. Apoi, as vrea sa fac interpretari la poeziile lui Vasile Latis (care a dorit acest lucru, dar cât a trait, nu mi-am facut timp) si sa iasa un volum din ele. În paralel, mai adun câte un articol într-un dictionar biblioteconomic pe care, daca îl termin pâna la pensie, bine, daca nu, îl voi abandona. Mi-ar placea sa pot realiza o carte a figurilor de stil (prezentate putin mai neobisnuit). As vrea sa fac, pentru presa, niste interpretari la câteva parabole biblice (tot te asteptai la o abordare hermeneutica a lui Pacala). De-oi trai.

– Ce hobby-uri ai, cum îti petreci timpul liber?

– Sunt prea lenesa ca sa-mi pot permite hobby-uri. Stau închisa în casa, ocupându-ma cu scris-cititul sau invers. Mi-as lua un animal, dar am impresia ca mi-ar da prea mult de lucru. Îmi ajunge Clarisa, care nu e pretentioasa – broscuta testoasa pe care mi-a lasat-o în grija Cosânzeana. În schimb, am plante. Nici de ele nu se mai poate trece, la mine, prin casa: tot o carte si-un ghiveci. De unde se vede ca nu au devenit chiar un hobby.

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititorilor nostri?

– Unul albastru, de pace.

Naturalete si forta epica intr-un roman de referinta despre oameni obisnuiti care lupta si ajung sa invinga

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Family, Inspirational, Media, ParentingLeave a comment

„Fetita padurarului”, „Portret de fetita”, „Catiusa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv, din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenti, melancolici, naivi si plini de poezie ai micutilor zugraviti de el ne urmaresc cu lumina lor profunda. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabila sursa de inspiratie nu doar pentru artistii plastici, ci si pentru scriitori si compozitori. Daca în arta, acestia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandari de exceptie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de doua mii de ani în urma, Isus a spus – ” Lasati copiii sa vina la Mine.” Câti dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit sa nu îi oprim pe copii sa ajunga la El? De câte ori am vazut în ei un model de desavârsire, de dragoste, de nevinovatie? Parinti fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilitatii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodata, problema ca un copil poate fi un model crestin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar si ca societate, datoria ce ne revine fata de micutii nostri? Iata tot atâtea interogatii la care raspunde cu succes romanul crestin al Ligiei Seman, “Tragedie si triumf”. Daca în romanele obisnuite scriitorul urmareste sa proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, framântari, experiente, toate acestea vazute din perspectiva umana – romanul crestin are menirea de a-i arata cititorului ca dincolo de experienta omeneasca limitata, se afla divinitatea. De altfel, romanul crestin are o veche traditie. Inspirata în general, dintr-o întâmplare adevarata, o astfel de creatie îsi propune sa aduca la lumina framântarile si cautarile noastre, în dorinta de a-l descoperi pe Dumnezeu si de a începe o viata noua, alaturi de El.

Ligia Seman debuteaza în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul constiintei” (1999), “Tragedie si triumf” (2004) si “ Domnind peste împrejurarile vietii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminina, îmbinate cu psihoterapie, propunând solutii biblice. Primele doua carti mentionate prezinta pe lânga experienta crestina a personajelor, si o poveste de iubire bine conturata, ce aduce un plus de umanitate si da o nota romantica naratiunii. Prin antiteza, în “Tragedie si triumf”, registrul tematic se schimba radical. Actiunea este extrem de complexa si construita cu o migala deosebita, Ligia Seman dând viata unor povesti încarcate de dramatism, relatate într-o nota grava, dureroasa. Asistam la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâsietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercari, de situatii limita, pe care nu le pot depasi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate ca tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirma : « Cu cât visam mai mult, …, cu atât visurile au sansa sa devina realitati. Si, nu suntem îndreptatiti sa visam visuri marete când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predomina, cartea are un deznodamânt apoteotic. Biruinta binelui asupra raului aduce cu sine regasirea sensului initial, primordial al vietii. Se asterne pacea si asistam în sfârsit, la triumf, ca la un element ce tine de prezent si de viitor.

Cu toate ca în carte are întietate tragismul, rasturnarea de situatie careia îi suntem martori la final, defineste si contrabalanseaza întâmplarile zguduitoare ce marcheaza întreaga scriere, de la prima pâna la ultima pagina. O familie ramasa pe drumuri, cu multe guri de hranit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimisi la cersit, tatal se îmbata, mama, Valeria, traieste undeva, la limita dintre dementa si normalitate. Dintre atâtia prunci, se detaseaza doua figuri, Ana, fiica mai mare si Vlad, imediat urmator ca vârsta, de care ea are grija. Destinele lor se despart de îndata ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisa de sot, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Si astfel, începe cu adevarat, tragedia.

Casa de copii unde nimereste Vlad, un baietel cu o sensibilitate exacerbata, îi ofera un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gura vin sa îi amplifice spaimele, nelinistile, durerile. Anii trec si dupa multa suferinta, umilinta si traume greu de descris, Vlad alege sa depaseasca faza institutionala, încercând sa “zboare” spre un nou tarâm – strada. Alaturi de Cristi, un micut adus de pe drum la caminul de orfani, acesta se decide sa încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persista cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe strada. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei sa dormi? Dormi. Vrei sa manânci? Manânci. Si acolo nu te bate nimeni. E rai viata când nu te bate nimeni.”

Vlad încearca sa se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de parinti are macar sansa de a nu lua bataie. Cei doi evadeaza si, în drumul lor spre libertate, înteleg ca mai este nevoie de înca un element pentru reusita: “Eu ma rog, zicea Cristi, si se oprea din când în când, pupa pamântul în fata lui Vlad si zicea: Doamne ajuta, Doamne ajuta sa nu ne prinda. Fa si tu asa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajuta. Si astfel, cei doi învata sa traiasca de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alaturi de alti nefericiti, la fel ca si ei. În fond, moda copiilor strazii nu a început azi si nici ieri. Sa ne gândim la “Fetita cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelasi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele apartinându-i lui Hector Malot.

Vlad evolueaza pe strada. Ajunge unul dintre cei mai de temut sefi de gasca. Pentru ca iadul în care traieste nu îi poate oferi altceva. Si totusi, el plecase spre rai. Exista însa, si raiul, caci are sansa sa o întâlneasca pe Magda, o fetita de familie buna, educata, pe care o cunoaste din întâmplare. Cum reactioneaza Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care nazuieste de când se stie? “Îi venea sa plânga, se dezobisnuise sa plânga în public. La insitutie, tuturor lacrimilor adunate si neplânse le dadea voie sa curga numai când se retragea în padure, unde era sigur ca nu-l vede nimeni plângând. Ciudat ca aici, în mijlocul acestei aglomeratii, acestei civilizatii frematatoare pentru care era ca inexistent, se simtea mai singur, mai izolat chiar decât în padurile din împrejurimile institutiei.”

Pe lânga lipsuri, ura, încrâncenare, Vlad are ocazia sa traiasca si alienarea produsa de marele oras. Oras care îl transforma într-o specie ce poarta un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarasul alaturi de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Si atunci, “lumea în care traia era vinovata de durerea si rautatea lui? Erau vinovati cei mari, care aveau resurse sa-l ajute pe el si alte suflete aflate în situatia lui, dar nu o faceau? Era vinovata societatea? Era vinovat Însusi Dumnezeu?”

La rândul ei, singura fiinta ce îl protejase pe Vlad, în copilarie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienta similara. Cei doi sunt despartiti imediat dupa moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, traieste în canal. Se prostitueaza. Are o fiica abandonata la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-si cladi o familie, lucru banal în conceptia multora, nu se împlinise pâna atunci. Destinele paralele ale celor doi frati se intersecteaza, iarasi. Vlad si Ana se întâlnesc într-o noapte, pe strada, si se recunosc. Iar revederea îi trezeste celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilarie îl încalzea, îi dezmortea sufletul, degerat în noptile când sorbea aurolac. Daca o întâlnise, în sfârsit, dupa atâta timp si ea nu-l mai iubea, simtea ca s-ar fi prabusit.” S-ar fi prabusit, din simplul motiv ca relatia aceasta de rudenie, suplineste pentru el o alta lipsa. Aceea a dragostei pe care numai mama si tata ti-o pot oferi. “Legatura copil parinte, una dintre reflectiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredintat de Dumnezeul infinit cuprinsului; maretie a exprimarii chipului Tatalui în spiritele în care El a suflat viata-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorba cu alin, învatate de Adam de la Dumnezeu Însusi în racoarea diminetilor edenice.”

Vlad creste pe strada si pe masura ce anii se scurg, în inima îi încolteste dragostea pentru Magda, singura fiinta coborâta din raiul adevarat, nu din cel contrafacut. Aflati la vârsta întemeierii propriului camin, o relatie între ei se dovedeste imposibila. Mai mult, Magda este pe cale sa se casatoreasca cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezinta acel tip de slujitor care se bazeaza pe abilitatile proprii si chiar se mândreste cu ele. El este tipul crestinului dornic a face lucruri înalte pentru Împaratia lui Dumnezeu, dar care nu e înca zdrobit. Oamenii nezdrobiti actioneaza prin puterea intelectului si a abilitatilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarca prin blândete, iar lucrul acesta se vede în relatiile cu semenii. Raul dovedeste abnegatie fata de cei pierduti, dar are si o anumita doza de aroganta. Nu îi trateaza pe toti cu aceeasi masura, ci le ofera mai mult interes si timp persoanelor pe care le considera mai importante. „Raspunsese cu mai multa atentie si meticulozitate întrebarilor puse de personalitati din conducerea orasului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnati le acorda mai putin timp, uneori chiar fara sa-si dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antiteza cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toti, indiferent de statul social sau slujirea lor în biserica – simteau ca se afla în fata unui om care îi întelege, care le va spune cu blândete cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul sa-i destainuie esecurile lor, fara teama ca ar putea fi judecati.”

Mai mare însa, decât contrastul dintre Adrian si Raul este cel dintre Raul si Vlad. Sperantele ultimului se naruie înca o data, atunci când afla de relatia dintre Magda si Raul. La ce altceva ar putea sa se gândeasca decât sa îsi faca singur dreptate?De ce sa nu repete gestul tatalui sau – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfigurasera inima într-o rece si neînduplecata stânca. În noapte, Vlad astepta ca Raul sa iasa de acolo, din casa de unde împreuna cu Magda se bucurase de frumusetea cerului… Vlad planuise sa se razbune cumva pentru a-si alina durerea ca el nu poate si nu va putea vreodata sa traiasca o asemenea bucurie.” Sa comiti o crima pentru ca nu îti este dat sa cunosti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al strazii îl ataca pe cel ce aduce vestea buna a mântuirii. Se reia o lupta ancestrala, ce a început probabil, cu multe milenii în urma, în ceruri. Lucifer atenteaza asupra Fiului lui Dumnezeu, deoarece îsi doreste fericirea. “Acum erau fata în fata… Raul – o icoana reala a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos si minunat într-un tânar: calitati fizice, energie, inteligenta, vitalitate si Vlad – o relicva diforma, o imagine distorsionata a ceea ce ar fi putut fi un tânar si nu era… Se auzeau doua inimi batând în acelasi timp, dar atât de diferit ca si cum ar fi fost din doua lumi, ca si cum n-ar fi avut acelasi Creator Atotputernic, Stapân peste toate, desavârsit în bunatate si dragoste pentru orice pamântean, fara deosebire.”

Dar tocmai pentru ca Dumnezeu este “desavârsit în bunatate si dragoste pentru orice pamântean, fara deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când sa se extinda si asupra lui Raul si a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine si îl opreste pe Vlad sa ucida. Dreptatea si dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseste puterea de a constientiza binele si raul. În sufletul lui Vlad mai exista înca intacta o farâma de iubire si astfel, reuseste sa-si învinga gelozia si dorinta de razbunare, renuntând în ultima clipa la ideea diabolica de a înfaptui omorul. Raul însa – cu toata masura înalta de iubire pe care o primise de-a lungul vietii – nu este capabil sa-si învinga „egoismul de a-si trai tineretea si a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând sa se protejeze. În consecinta, îl paraseste pe Vlad, desi acesta ranit, se zbate între viata si moarte.

La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafata si nu par atât de însemnate în fata oamenilor, pâna la momentul incidentului din Afganistan, în urma caruia Adrian îsi pierde viata. Dumnezeu este suveran, Stapân peste viata si moarte, si abia în acest context se evidenteaza în mod special orgoliul lui Raul, astfel ca el se simte vinovat de moartea prietenului sau. Dar toate acestea, constientizarea caracterului sau în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sincera pâna la moarte a lui Adrian – îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformata, zdrobita, iar poeziile si eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecuta. Întâlnirea cu Vlad ramâne un episod de referinta, din acest punct de vedere. „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinta acestui tânar dotat si elegant, care cutremurat de plâns, îl îmbratisa cu nespusa iubire, tocmai pe el… Raul insista ca Vald sa-l duca si pe el sa vada în ce conditii traieste. În canal mirosea oribil: a urina, a haine si trupuri nespalate, dar Raul, desi Vlad insistase, nu se dadu înapoi…”

Vlad se recupereaza, atât fizic, cât si psihic. Începe sa îsi faureasca de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leaga de biserica si de Cuvântul lui Dumnezeu. Si astfel, vagabondul de pe strada intra în lacasul unde se predica salvarea. Vlad deschide la propriu, usa si iata-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie si cuvinte, biata fiinta nestiind ce înseamna conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o cautase de atâtia ani, înainta si mai mult. Deja aproape toti ochii îl descoperira. Unii îl priveau cu mila, altii cu dispret, altii cu teama, gândind ca venise sa tulbure.”

Cine sa înteleaga de ce oamenii au numai dispret fata de cei ce mai încercati de viata? Tragedia lui Vlad este perfecta. Zbaterile lui se finalizeaza în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru ca din aceasta tragedie se naste triumful. Vlad întelege ca nazuintele sale nu trebuie sa se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogatie, faima, orgoliu. El îsi da seama ca sansa autentica înseamna o viata desavârsita în Hristos, în care nu ti se interzice sa traiesti bucuria. Judecata doar din unghiul dimensiunii perceptibile si efemere – viata lui pare a fi o catastrofa, iar Dumnezeu ar putea fi considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul ca a îngaduit sa se nasca într-o anumita familie, prin oportunitatiile oferite, prin inteligenta sau frumusete… În carte, modul în care Dumnezeu judeca si semnificatia pe care o da El adevaratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi.

La rândul ei, Ana ia hotarârea sa renunte la traiul de pâna acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asista împietrita de durere, marcheaza un moment de rascruce în viata acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Pâna aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capat. Ana si fiica ei nu mai au de ce sa se teama.

« Cu cât visam mai mult, …, cu atât visurile au sansa sa devina realitati. Si, nu suntem îndreptatiti sa visam visuri marete când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evolutie dramatica si un final prin care se celebreaza victoria. “Daca nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirma Ligia Seman, “care sa ofere un cadru de referinta, omul ar fi ca o corabie purtata de valurile vietii, aruncata de pe un mal pe altul, fara o busola dupa care sa se îndrepte, fara o tinta spre care sa navigheze.” Toata aceasta tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii sa înteleaga ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transforma într-un adevarat apel pentru ca pamântenii sa fie motivati a-L sluji cu daruire. Creatorul nu apreciaza mai mult lucrarile apartinând semenilor nostri rasfatati de soarta, în detrimentul celor venind din partea copiilor Sai mai neînsemnati, care I-au pus totul la dispozitie, cu credinta ca El poate sa înmulteasca. Lucrarea cea mai mare pe pamânt este dragostea. În ochii Tatalui, martir nu este cel care îsi da doar o singura data viata pentru El, ci cel ce zilnic traieste o existenta de renuntare, pentru altii.

Am asistat la un adevarat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizarii eroilor este de durata, dificil si gradual, implicând nenumarate conflicte între dorintele si nevoile lor si ordinea impusa de societate. Asa cum este si firesc, romanul « Tragedie si triumf » este realizat în tonuri cenusii, reflectând faptul ca dimensiunea personala a vietii personajelor are ca principala caracteristica întunericul, neputinta, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufleteasca a acestora. Constiinta lor pare înclinata sa se scufunde în haul obscurantismului si sa ramîna acolo cât mai mult. Iesirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, asa cum îl traiesc protagonistii cartii, declanseaza în mintea cititorului o serie de întrebari existentiale.

Ar mai fi de remarcat multimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaseaza preotul Mihail Stânca, Vandana, un copil al strazii, Calin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Misu, protectorul temporar al Anei sau sotul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin sa întregeasca si sa aprofundeze profilul moral al celor aflati în centrul cartii. De asemenea, un rol la fel de important il joaca si Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi si Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totala a lui Vlad si implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieti noi, în Hristos.

Stilul romanului « Tragedie si triumf » este intelectual si echilibrat, dovedind o documentare serioasa si o maturitate literara. Tema narativa nu este complicata. Analiza psihologica si introspectia, prezentarea mecanismelor psihilogice si a motivatiilor interioare, surprinderea vietii launtrice, cugetarea si sensibilitatea dau consistenta acestei creatii semnata de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experientelor relatate, perspectiva larga asupra realitatii transforma « Tragedie si triumf » într-o carte a solutiilor. “Eu cred ca oamenii când citesc o carte, nu au nevoie sa fie pusi fata în fata cu realitatile zguduitoare ale vietii si atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieti si când lecturam o carte nu e suficient sa urmarim spectacolul altor vieti în care sa ne regasim si nimic mai mult… Oamenii au nevoie de solutii, sa înteleaga ca durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confrunta exista Cineva care le poate da raspunsuri nu doar pentru viata aceasta efemera, ci pentru vesnicie.”

« Tragedie si triumf » ramâne de asemenea, o sursa inepuizabila de vitalitate în ceea ce priveste valorile crestine, raspunsurile la cautarile noastre spirituale si religioase, dar si o lectura obligatorie pentru oameni din orice categorie sociala. “Convingerea mea personala este ca un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stari sufletesti sau evenimente, daca exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu si-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cartile mele – dorinta de a-i ajuta pe cititori sa gaseasca acest cadru de referinta, portul înspre care sa navigheze pentru a-si regasi identitatea – a fost obiectivul de baza care m-a calauzit si cred ca m-a ajutat sa-mi formez un stil propriu: roman crestin psihologic.”

Dialog cu scriitoarea Vavila Popovici din Raleigh, NC despre cuvantul devenit filozofie de viata ca forma de arta

On By nelursIn Interview3 Comments

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, însa literatura a încercat sa o învete ce sa faca dupa aceea, cu ele. Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atât cât s-a putut. Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru ca a copilarit în diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a câstigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea începutului este legata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe lânga Poarta Sarutului si Masa Tacerii. În adolescenta scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar în vacante facea sport, vara tenis si înot, iar iarna, patinaj. Cu toate ca visa sa îmbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Vavilei Popovici i-a placut sa lucreze în fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o facea, pâna acolo încât viata de familie si cariera au avut prioritate în fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult îsi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pâna la vârsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea însasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tânjea dupa clipe de liniste, în care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învatatura crestina ce spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel si sârguinta, cu harnicie, într-o directie în care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut în timp, volume de versuri precum „Singuratatea clipelor târzii”, „Noapte de iarna”, „Piticul din ceasca de cafea”, „Îngerul scrie poemul” si de proza – „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt barbati buni”, „Jurnal american” sau „Ultima pirueta”. Vavila Popovici este în prezent, pensionara si locuieste în Statele Unite ale Americii.

– „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am înteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din AnaPavlova se regaseste în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Împreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost si ramâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca în domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci când te nasti cu acest har, el nu poate fi decât, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete… Ne straduim noi, poetii, dar asta nu înseamna ca si realizam.

– Ati debutat în revista “Chimistul” din Onesti, în anul 1965, pe vremea când lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, însa debutul absolut a fost în revista “Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi pastrati lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea ora, din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cât posibil aceasta preocupare si mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Înseamna ca a citit si i-a placut.

– De ce “13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati câstigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

– Editura era în cladirea “Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oara sa întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hârtie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. În 1990, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rând, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi facuse referat pentru volumul “Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a întrebat: “De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna si am plecat.
Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu : nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cartile mele, nu puteam marturisi gândurile si întâmplarile în acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. Si oricum, pâna la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Sa nu-mi spuna cineva ca mai exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plâns, mi-a spus, mai în gluma, mai în serios: „Astazi la putere este banul, politica si femeia.” Ma gândesc acum, ce radacini adânci avem…

– Ce a urmat dupa 1989, atât în versuri, cât si în proza?

– Imediat dupa acele întâmplari am hotarât sa-mi public volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rând, zece volume de poezie si opt de proza.

– „Te-ai aratat în ceasca de cafea / dimineata, în balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. În ce masura se regasesc aceste accente în volumul “Piticul din ceasca de cafea”, ca un “semn ca sufletul nu cere odihna”?

– Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: “Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decât daimonul creatiei, care staruie în mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: “Poemul „Piticul din ceasca de cafea”, care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinta de reînviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Dumneavoastra v-ati gândit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decât amânarea unui sfârsit… V-ati gândit la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeana: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vântul scuturând frunzele si ramânând doar sufletul fara haina… Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

– „În zilele de vara / când caldura / îmi învaluia trupul, / închideam ochii / si ma rugam soarelui. / Din prea multa iubire / ma rugam” (“Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodata ca o paralela între aceste versuri ale Vavilei Popovici si cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto si lapona Enigel” (Ma-închin la soarele-ntelept,/ Ca sufletu-i fântâna-n piept/ Si roata alba mi-e stapâna/ Ce zace-n sufletul fântâna./ La soare, roata se mareste,/ La umbra, numai carnea creste/ Si somn e carnea, se dezumfla,/– Dar vânt si umbra iar o umfla…”) este absolut normala? Cum se autodefineste lumea spirituala a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adepta al carui tip de cunoastere filosofica sunteti?

– Nu m-am gândit pâna acum la aceasta paralela si comparatia ma onoreaza; acolo este o drama lirica puternica, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii sai, o dragoste fulgeratoare fata de Enigel care iubea soarele: “Eu de umbra mult ma tem/ Ca daca-n iarna sunt facuta/ Si ursul alb mi-e varul drept,/ Din umbra deasa desfacuta,/ Ma-nchin la soarele-ntelept…” Este reluata oarecum tema din Luceafarul lui Eminescu, tot atât de liric redata imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…
Referitor la a doua întrebare, legata oarecum de prima, nu pot sa afirm ca ma încadrez strict într-o cunoastere filosofica. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multa vreme: “Daca iubiti poezia sau muzica, pierderile, cresterile, curgerile, daca va plac geometria si rigoarea fara sa vi se împietreasca inima, daca sunteti în stare de un dram de nebunie si un munte de masura, veti întâlni filosofia.” Si cred ca am întâlnit-o si nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica nascuta din mirare în fata rânduirii acestei lumi… Asa se întâmpla, cu cât omul dobândeste mai multe cunostinte, cu atât are mai multe lucruri nelamurite, îsi pune mai multe întrebari. Mirarea aceasta filosofica rezulta si din perceperea intensa a durerii, în urma careia vin întrebarile. M-am convins cu timpul ca prin acumulare de cunostinte, de experiente mai placute sau mai triste, vine momentul când ordonezi raspunsurile si îti faci o filozofie asupra vietii care este numai a ta si pe care o poti pastra în tine sau poti s-o faci cunoscuta semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu si în Împaratia Lui, cred în dreptate, adevar, iubire; în libertate, în fericire, în lumina – spirit viu care coboara din soare si intra în contact cu spiritul nostru, cred!
Aristotel spunea la vremea sa ca oamenii au început sa filosofeze mânati fiind de “mirare”. Si asa este! Daca ai ochi sa privesti cu atentie aceasta lume, începi sa te miri. Si te miri si te miri si te întrebi si raspunsurile vin, alteori nu vin… Dar în tot ce facem si gândim trebuie sa-l avem pe Dumnezeu în viata noastra. Libertatea si fericirea spre care tindem nu se pot obtine decât prin iubire si daruire; iubire fata de aproapele nostru; iubirea care ne este însamântata în suflet si pe care trebuie s-o îngrijim, ca aceasta samânta sa ajunga sa rodeasca. Cred ca trebuie sa ne straduim pentru a înlatura animalitatea, egoismul si barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convietuire normala de care avem atâta nevoie, iata în ce cred! Mai cred ca trebuie sa ne debarasam de teama care ne-a însotit si ne însoteste înca. Sa devenim încrezatori în fortele binelui, sa fim curajosi, cu compasiune fata de aproapele nostru, dar si fata de departele nostru, de ce nu? si cu spirit de sacrificiu, asa cum ne învata Hristos, iar sacrificiul înseamna renuntare în favoarea semenului tau, izvorâta din preaplinul dragostei.

– “Sus – un cer îndepartat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicati aceasta înclinatie specifica simbolismului, spre nostalgie si spre valentele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutica ce va caracterizeaza?

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimarii lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. Dupa mine este un mare poet! Am gasit într-o revista un articol în care se spune despre Bacovia ca este « un ins epuizat prematur, ca percepe timpul ca un batrân, îmbatrânit de esecuri si celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu clima aspra… pentru batrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton si chinuit ». M-a durut si m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi si a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însa, cu caracterizarea lui Ion Caraion : « Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obtine arta. » Cred ca m-a influentat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulata „Dragoste de Bacovia” care se termina cam asa: „Privea în sus si-mi arata/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zari argintii”./ Râdea emotionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am cazut în genunchi si-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-ma cu pana ta!”
Cât priveste nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteti a cita cuvintele lui Constantin Noica : « Melancolia este fericirea ce se hraneste din absente. » Si aceasta absenta a persoanei iubite, pierduta pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiratie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensatie a absentei, cu iluzia transformarii ei în prezenta. Andrei Plesu spune ca melancolia este un moment de înstrainare, de izolare : « Privesti ceva, ai vrea sa-l iubesti, dar nu poti, simti ca între tine si el este o distanta pe care n-o poti diminua. » Câta dreptate are!

– A aparut cu ceva timp în urma, “Jurnalul unei fete greu de multumit”, o carte scrisa de Jeni Acterian. În literatura româna, jurnalu, se întâlneste la Mircea Eliade (“Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt (“Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune “File de jurnal”, “Jurnalul unei veri”, dar si “Jurnal american”. Va considerati o continuatoare a scriitorilor anterior mentionati în ceea ce priveste marturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalitati reflectate ca o confesiune generata de anumite împrejurari de viata?

– Unii si-au pus întrebarea daca un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred ca da! Îmi place sa scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectura, etc. Contemplu, gândesc si reflectez. Reflectia deci, însoteste contemplatia. Îti exprimi propriile gânduri si pareri si stârnesti gândurile cititorului care intra într-un dialog al undelor cu scriitorul. Parerea lui Mircea Eliade era ca cel ce scrie un jurnal, în masura în care el încearca sa capteze macar o parte din ceea ce vede si simte, trebuie sa accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Si totusi, a scris jurnale. Tolstoi spunea ca jurnalul este o redare a realitatii. Eu accept ideea de a fi o redare a realitatii, dar ca sa fie si literatura, cred ca trebuie depasita într-un mod aceasta realitate, trebuie transcendentalizata, daca se reuseste, bineînteles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destainuire, de sinceritate. Exista poate si o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, altii în scris. Calinescu spunea ca este o prostie sa scrii un jurnal, actualul critic Ion Simut spune (am gasit un articol în „România literara”) ca jurnalele ar trebui sa stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt pareri si pareri, dar jurnalele se vând si se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea ca Jurnalul poate avea capricii, lejeritati, copilarii, confesiuni si chiar indiscretii. Asa si este ! Jurnale s-au scris si se scriu si rezista si chiar au mare succes în comparatie cu literatura de fictiune. Consimt spuselor lui Marquez: “Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului taria si întelepciunea pentru a le exprima”.

– Suntem la capitolul memorialistica, “Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizarii acestei cercetari a societatii românesti? Cât si cum v-ati documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentati viata în complexitatea ei sociala si psihologica?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editata în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie si este o lucrare memorialistica alcatuita din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea si inima mea. Singura fictiune este cel de al treilea copil (baiatul), spre a scoate în evidenta mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redata în romanul “Binele si Raul”). Scriind toate cartile la persoana întâia, am fost întrebata dupa citirea fiecarei carti daca este viata mea si am subliniat ca m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate actiunii. Aceasta carte însa, nu este fictiune, ci realitatea vietii pe care am trait-o.

– De unde provine dramatismul scrierii de fata? Daca ar fi sa ne întoarcem în timp, care este fotografia ce va este cea mai draga din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viata pe care am trait-o. Fotografia cea mai draga este a sotului pe care l-am pierdut.

– La ce lucrati în prezent ?

– Am doua carti în lucru. Prima este o carticica de cugetari, a doua este o antologie de versuri. As dori sa fac o selectie din volumele de versuri scrise si publicate la care sa adaug si poezii noi. Ar fi un volum destul de mare.

– Cum arata viitorul?

– Hm! Mult a fost, putin a ramas! Pentru mine vorbind. Timpul vietii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleaca… Îmi pare rau, fiindca va fi plin de evenimente. Cred ca nu trebuie sa ne speriem, fiecare generatie a avut probleme noi, mai grele, mai usoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie sa poarte în suflet credinta în Dumnezeu. Cu ea va depasi mai usor greutatile.

– Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa iubeasca mult si sa viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Sa citeasca mult si sistematic. Sa caute valoarea în viata. Sa-si faca biblioteca si fise pentru cartile citite. Sa scrie, dar sa nu se grabeasca sa publice. Eu m-am grabit, fiindca am pierdut din timpul scrierii si acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa revizuiesc cu atentie textele si sa fiu mai exigenta cu editarea lor.

– Ce hobby-uri aveti?

– Am avut destul de multe în viata. Acum mi-a ramas doar muzica.

– Cât de multa poezie exista într-o reactie chimica?

– O reactie chimica se prezinta ca un fenomen în urma caruia doua sau mai multe substante puse în contact în anumite conditii, formeaza substante diferite, altele decât cele initiale. Te minunezi când vezi ca una pui si alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogatia limbii, dupa gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alaturam într-un mod, ele se atrag, se amesteca, explodeaza, uneori (ce mult asteptata este explozia cuvintelor!), formând idei si imagini pe care cititorul le gusta… Ne minunam, uneori, pentru ce a iesit. Se întâmpla sa nu-ti mai recunosti gândurile care te-au însotit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reactie chimica, ne tulbura, ne misca, ne fascineaza.

Romanian talented blossoms in Arizona

On By nelursIn Media, News1 Comment

by Roxana Curpas

It is believed that in 1903, the Lumiere brothers patented a color photography process. Throughout the 20th and the 21st centuries, many have developed a passion for photography or understood how to make money from such a passion.

Sidonia AxenteIt happened the same with Sidonia Axente, who immortalizes for eternity the most beautiful, the happiest moments of a couple: the marriage ceremony, and their engagement party. As a confirmation of her great job, after becoming parents, many couples felt only appropriate to ask her to make, with inspiration, the photos that will become the memories of the baptizing ceremony for their child – which made her portfolio to grow in diversity.
She learned the trade of this profession from her father, and she tells us that her professional debut as a photographer was when she was only thirteen years old, even though the passion for photography she carried within her ever since she entered at school.
She’s presently located in Arizona, she has two children, and a husband who’s also her business partner. She’s a natively inclined photographer, who’s practicing for over 16 years the art of photography, and she has never considered changing her calling. She admires Jerry Ghionis and she likes couples who throw everything on the table for the memory of a lifetime!

Sidonia Axente was born in March 1976, at Codlea – the County of Brasov, in Romania – where in fact her parents are still living to this day – the city of her childhood. She never forgets those times – moments filled with wonderful memories – and the dearest image of all is the one of her beloved forest. Se is an only child, of whose mother was a local bank employee, ending up by achieving the position of bank president. Her father was a photographer – the source of the inspiration that she inherited. Sidonia has two children, a boy – named Ernest – and a daughter, Larisa, who’s eight years old. Larisa seems to have already stepped into her mother’s shoes, already claiming the title of the class artist, at school, showing a real passion for artistic painting. Larisa is always the first in her class that turns in the assignments, so she has time to draw in peace, after that.

Sidonia is not only a great mother and a supportive wife, but she’s a formidable professional, a gifted free lance photographer that does not intend to influence the choices of her children’s careers. She intends to give to her children the freedom to choose each one for him/her a way in life. From her own experience she knows that when you do what you love, it is not really working, anyway …

Sidonia is married since November 11th, 2000 with Michael, who does exclusively video productions. The two of them successfully teamed up in business, as well as in life, and Michael is Sidonia’s greatest art critic. Michael, in parallel is also an electrician ? (journeyman) – at the Electricians? Association / Union.

In Sidonia’s case, her academic training – Accounting College that she graduated in Romania – did not help her much. To succeed, in her business – like in any business- the success is not only talent as an artist photographer, but business capabilities, as well.

In Sidonia’s opinion ” if you are not also a go-getter in that profession, you may very well end up with beautiful photos on your walls, and with an empty wallet in your purse ” .

In Romania Sidonia took courses of video-editing and video-operating, classes taught at local television station, in Brasov, by professionals invited to teach and lecture from Romanian National Television – main Romanian news channel: TVR 1. She even wet her feet in TV, working for a while as a camera-woman for the news department, where she gained experience and crystallized a style as a photo-journalist.

In this profession – she says – there are no limits as to what you can do, which made her fall in love with her calling as an artist-photographer. For each new event involving her expertise, she’s open to any new challenges related to all opportunities, regardless if the new comes from people, places or experiences. With respect to the word “failure”, the artist states that she’s not afraid to fail, but that she tries to anticipate the failures and avoid them to the extent possible. She learns from other people’s mistakes; and by quoting her father, she says “ordinary people learn from their own mistakes, smart people learn from other people’s mistakes”.

If asked what would be her project of choice in photography, it would be undisputed the ceremony of marriage, with all that the event involves, starting with the engagement announcement and ending with “trash the dress session”. With that said, it is not surprising that her majority orders are wedding ceremonies, and this type of projects are also the area in which, as a business-woman, she works the hardest to promote herself. Lately, however, Sidonia is more and more required to cover with her gift baptizing ceremonies as well, mostly by people that when they got married they did not understood the need of hiring a professional photographer, specialized in this type of event – an expert to catch on celluloid the true essence of the event. After the fact, all these non-believers became true believers in the concept of choosing the right man (woman in our case …) for the right job. These people, armed with the new discovery are in the search for a Master of Photography, for the baptizing ceremony of their child, and Sidonia knows how to promote her talents and to take advantage of the opportunity, and in the process, the parent-couple gets a photo session, to reward the initial loss (the lack of a professional photographer at their wedding) in which they are educated about the importance of quality memories, and presented with different options as scenarios.

Sometimes Sidonia Axente plays with her gift, by taking photos using her daughter’s “point and shoot” camera, which “it will amaze you with the quality of the photo done by that regular camera”. When it’s about advertising, she does it all, and she’s happy with the results – she thinks she has a great capability to sell her product. At this moment she works exclusively by referrals, but the possibility of starting a professional advertising campaign for her business is a project for her near future. For the moment her business, along with Michael’s, is present on several websites dedicated to this type of business, such as: http://www.Weddingwire.com or?www.Eventective.com.

Going down the memory lane, Sidonia remembers how everything started in Romania, when she was only sixteen. She will never forget her first wedding project: September 5th, 1992. In Romania she had her own studio, opened with her father in 1996. Like any successful business, it takes a lot of hard work, but she did it with joy and confidence, and in 2003 she takes full charge of the entire photo-studio operation. Ironic, when everything started to work as planned, Michael earns for himself and for his family the American dream, with “Diversity Visa Program”. For the family the decision to try a fresh start in the “Promise Land” was not a difficult one, since they dreamed all their life to live outside Romania.

Her first contact with the world outside Romania was when she was 12, right before the Romanian Revolution in 1989, in a memorable trip offered by her parents. They had a month of traveling, with the family “Dacia” and a camping trailer, inside few of the Eastern states: Democratic Republic of Germany (at the time), Czechoslovakia, Hungary and Poland, an experience that deeply touched Sidonia, who suffered by comparison of what her own country experienced at the time. Returning to Romania, she suffered when she realized how poor and limited her own people were forced to live their lives. In all this time, during their trip to Eastern Europe, the entire family had airline tickets to Australia with the intent to petition political asylum. It never happened: they returned home, and not long after the Romanian Revolution changed the communist regime of Ceausescu. Soon after that, in 1990, she went into a new trip – with other children of her age, in excursion – outside Romania, this time in the Western Europe – in Austria. There, she remembers, the group coordinators would administer pills to calm the kids down, who’s energy when experiencing the multitude of colors, products, and smiley faces of all over happy people was hard to be controlled. Sidonia’s perception of the communist society, at her return from Austria was only emptiness in her soul, misery and sadness on the faces of her co-nationals, and the feeling of darkness in all the gray corners of empty Romanian markets. But most of all the lack of hope and the lack of happiness, and the missing smiles of the faces of Romanians made her to forever dream to emigrate. The perseverance finally made her dream come true: after several unsuccessful attempts to “lottery visa”, the sixth time Michael was a winner, for himself and for his family!

Presently, about 90 percent of the entire work done by Sidonia revolves around wedding projects, and she never feels better inspired as she is when dealing with marriage ceremonies. In her opinion an important factor when dealing with couples is to make them feel comfortable with their artist-photographer, and she works for that even from the very first moments, when the engagement ceremony project is on the works. Even though there were instances when she was not able to establish chemistry with the couple, the overall experience is a smooth cooperation and understanding between her as a Master of Ceremony in her field, and clients – the happy couple – in the most important event of their lives: a new beginning.
And an added plus to this strategy is the fact that she is present to the engagement ceremony, as photographer, so by the time when the wedding is scheduled, the mutual acceptance and the comfort is already in place, between the artist, the groom and the bride.

Sidonia Axente chose the field of the wedding expertise somehow guided by her father, on one hand, and by the market demand at that time: Romania of 1992, where with wedding ceremonies an artist photographer would be able to earn a decent living. While specializing in the secrets of this art, she learned to enjoy it, and not to look at this as to a job, but much more as to a hobby with financial benefits… and that even from the times when she was still a high school student. That way she never asked money from her parents, and she learned from an early age the value of the honest hard worked money. Maybe the money were too strong of a factor when she took the decision – a disputable decision, but not too late to be changed, …- of not continuing the higher education, in an university,…
And if in Romania, due to her numerous projects she was over-worked, and the quality of her photos was on the commercial side of the art spectrum, without time to perfect her style into a signature work, since she moved to US she got the opportunity to work and learn from professional photographers, trained here, in America design and arts academies. Her style got personality and her techniques became unique: she’s avoiding the stereotypes by leaving her personalized mark in her works. And the fact that she’s a Pisces – the sign of artists – would not hurt her artistic approach either,… in her profession?

During the years of successfully promoting her talents on the professional market, she had many funny experiences. One is always alive in her memory: her first photo, done in Romania, at a civil marriage ceremony. For over two years she was her father silent assistant: she learned the secrets of the job, by carrying the bag of her father, starting her apprenticeship when she was only 12 years old. And her “baptizing” in this profession came one day, when her father told her: “You take pictures while I?ll change the film-role to the other camera”. Sidonia was already overwhelmed by responsibility of her first “hand on” experience, never mind the presence of the City Mayor and his assistant, and over 60 guests to the couple’s event. She remember that “she froze” and she got sick to her stomach, due to the high emotions … Now she’s laughing when looking back … but at the time it seems like the most serious moment of her life.

Sidonia Axente had been thrilled to take part of “DWF Convention” between 11th and 14th of January (2009) at “Carefree Resort” in Arizona. There she experienced “hands on” expertise from masters of photography of he northern American territory, with international participation as well, in different particular areas, such as: fashion photography, photo journalism, high end weddings, light techniques, sales, marketing business management, etc. The event was honored by the presence of the Australian Photographer Guru Kevin KUBOTA – the receptor of the title “One of the top 10 Wedding Photographers in the World” by The American Photo Magazine. She had also the privilege to meet Denis REGGIE (USA) named “the best in business” by the famous Oprah.

As long term projects, Sidonia is looking forward to become an American citizen, and she dreams to the day when she will have the opportunity to live again in a mountain area, surrounded by grass, and neighbored by the forest – a similar landscape as in her beloved Codlea – the town of her childhood – regardless if this place will be in Arizona, or any other corner of the US.
Like any respectable professional, she believes in the concept of artistic photography, even though in her opinion “the art never ends its possibilities, they are only temporary abandoned”. She never has a problem with deadlines, and “working under pressure”. Even more, she’s prouder of her results done under pressure. Ever since she is in the US, she worked in a bank, but her “day job” does not match her artistic soul: the routine of the rigorous?banking program, with predictable breaks, always at the same time of the day, and endless house in front of a computer screen is not something she looks forward in her “day job”.

For the moment Sidonia Axente in only into photography, but for her future she plans to approach another field, and she is thinking of Psychology.

If asked for advice in her line of work – art photography – she would suggest to whoever is interested, to have a “day job” because of the random orders in this line of work, where you never can predict the income. Also she insists on seriousness and professionalism in approaching any job, big or small. She thinks of herself as a “native born photographer”. She’s somewhat frustrated of the idea that no one told her at her beginnings how much money out of pocket this job involves, how much dedication it takes to become a professional photographer, and the fact that technology can become obsolete in less than half a year.

It is Sidonia’s opinion that she’s far for knowing all the secrets of the photographic art, and the more she learns, the more she realizes how broad the photographic spectrum it is, but she does it with satisfaction, and she looks at it not like a job, but like a joy.
Obviously , nothing can be perfect – like in any profession, the goal is get over it , and move on: it annoys her second hand smoke, especially felt at weddings in Romania, and the “competent advises” of all types , made by “occasional experts” in all areas of photography: light, techniques, etc …, advises that you cannot bluntly dismiss them , because they are coming from your clients’ dear relatives … Once of the sudden everyone knows everything about photography, and the liqueur on the tables at any family event, either is a wedding, or a baptizing, it becomes an inspiring factor … This is how you end up hearing “priceless remarks” like ” Come on , go on, we know that there is nothing will go wrong , it’s good the way it is …”. At the same time , there is nothing more frustrating as a professional photographer than – when you finally put everyone in place for their dream picture – someone in the group finds exactly in that moment something to do, something so important that will take no delay: to tell a joke on the cell phone to an old buddy that is not present …
And that moments are crucial for the well being of the group photo, and the entire project, but hey, “our customer, our master” , so the hack with the professional advise …

This is the reason for which Sidonia would wish that people are not in such rush when it’s about to leave memories on celluloid, especially when about wedding memories. Of course there are couples that have fully understood the need for patience and the need to follow the expert advice of the artist photographer for the exceptional outcome of the entire project, but unfortunately this is not the case all the time.
There is also the type of the client who expects the impossible from Sidonia: she has to do her job flawless, the photos have to be exceptional at poorest, and their contribution should be either none, or at best a passive one: a non-participation in which the photograph has to do the entire work, herself? There is no doubt, the wedding day comes with a lot of stress, and anxiety, hopes and desire for absolute perfection, and it is not easy for the groom and bride to be all smiley and joyful, and especially because of that reality Sidonia recommends her clients to reserve few hours for the after wedding session, when both the groom and the bride are relaxed and disconnected from the prior tensions.

With respect to the photographic techniques, it is Sidonia’s professional opinion that everything revolves around the type of job and situation in the field: there is no universal accepted technique that will work always, in any circumstances, but she recognizes the help of the new computer technology, in which “Photoshop” software can turn a good photo into an excellent picture.

Her tools of choice are Nikon cameras and Nikon professional lenses, and the main sources of inspiration for her are professional publications – mainly in the fashion field – and movies. So are the professional gatherings – like congresses, or symposia, exhibitions – , and she finds herself almost never inspired by her colleagues in the art – photographic field. The Internet, for those who are inclined to study the art of photography, it will always remain the main resource of information.

In over sixteen years since she’s professing photography, Sidonia admits that every time when practicing her calling she becomes another person, whose adrenaline and enthusiasm never decreased, and the critic eye with which she’s evaluating her work is now even more merciless than it was at the beginning.
For the large audience, interested in her projects, and the quality of her work, her portfolio can be viewed on the following web address: www.axenteproductions.com

“FUNIILE DRAGOSTEI”- când răul pierde prinsoarea cu omenirea, iar infernul se transformă în cer

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Family, MiraclesLeave a comment

Ligia SemanIn 1970, regizorul american Arthur Hiller castiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, “Love story”. Ecranizarea sa dupa cartea lui Erich Segal, avandu-i in rolurile principale pe Ali McGraw si Ryan O’Nael, prezinta povestea de dragoste a doi tineri, studenti, ce se casatoresc si au parte de o fericire de scurta durata (tot incercand sa aiba copii, vor descoperi ca ea sufera de o boala incurabila). Drama, lacrimi, suferinta, un tagline celebru – “love means never having to say you’re sorry”  si o coloana sonora de neuitat, aceasta ar fi in cateva cuvinte istoria filmului. Un love story oarecum similar ne propune si Ligia Seman in cea mai populara ei carte “Funiile dragostei“, tiparita la editura Cetate Deva, in anul 2008, care ne emoționează prin aceeasi reluare a clasicei povesti de iubire frântă inainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. In creatiile sale, “Funiile dragostei”, “Handicapul constiintei”, “Tragedie si triumf” si “Domnind peste imprejurarile vietii”, autoarea impresionează prin capacitatea de a ne oferi o abordare practica a vietii, ideala de altfel, daca ne gandim ca in acest mod ni se transmit adevaruri de mare actualitate. Conceputa sub forma de roman, cu foarte multe dialoguri, relatarea de fata este patrunzatoare si convingatoare, abundenta in conversatii dinamice, vii, interesante. Eroii sunt prezentati obiectiv si numai prin prisma faptelor lor, captivi ai acestora.

funiile_dragostei_de_ligia_seman“Funiile dragostei” debuteaza cu un eveniment fericit, Balul bobocilor din centrul universitar din orasul T., ocazie de a-i strange laolalta pe cei de care depinde mersul lucrurilor in carte. Intriga amoroasa se contureaza chiar de la inceput, pentru ca exista un cuplu cu care facem deja cunostinta, Anca si Relu, ea studenta la filologie, el la stiinte economice, si altul despre care aflam din relatarile Ancai. Este vorba de Lia Muresan, colega de facultate si de camera cu aceasta si de Florin Plesa, politehnist, amandoi crestini. Din acest moment, curgerea evenimentelor poate fi cat de cat predictibila, pentru ca a fi crestin cu doi ani inainte de revolutia din decembrie 1989 presupune o serie de riscuri. Tocmai aceasta calitate de crestin complica lucrurile si transforma cartea Ligiei Seman dintr-o simpla drama ce s-ar fi putut incadra fara probleme in “Colectia romanul de dragoste”, intr-o pledoarie pentru viata, acceptare, iertare, promovarea valorilor autentice. Odata cu intrarea in scena a personajele negative, Mircea Gabor (“un tanar imbracat cu un costum negru, a carui haina demodata o tot aranja din mers cu o grimasa de nemultumire”) si Mihai Andreescu, nepotul sefului securitatii din orasul T., decorul se modifica, si primele note mefistofelice se fac simtite. Mircea se remarca prin dorinta de a parveni cu orice pret, materializata in colaborarea cu securitatea, Mihai prin frustrarea generata de constientizarea unei iubiri neimpartasite (despre el ni se spune ca este indragostit de Lia, aleasa Miss Boboc cu un an in urma, in prezent prietena lui Florin si marea absenta de la bal, din cauza credintei in Hristos). Asistam la trasarea in nuante de gri inchis a coordonatelor unei societati in miniatura, o societate in care la fel ca in basme, domina eterna lupta dintre bine si rau.

Actiunea romanului se invarte intre caminele de studenti din centrul universitar al orasului T., catedrala din aceeasi urbe, sediul securitatii, casa natala a Liei. Chiar a doua zi dupa Balul bobocilor, in incinta campusului universitar se produce o drama, care declanseaza actiunea propriu zisa. Are loc un accident pus la cale de securitate, in care este ucis Dani, un student crestin implicat in misiunea de transport si distribuire secreta de Biblii. Se ajunge destul de rapid deci, la momentul crucial, definitoriu, cand eroii iau decizia fie de a se aseza de partea binelui, fie de a trece in tabara celalata. Relu, unul din numerosii martori la nedreptatea comisa, alege sa nu taca, in timp ce Mircea realizeaza ca pentru el a sosit clipa cheie, ocazia mult asteptata de a se alia cu securitatea pentru a obtine bani. Drama sa, aceea a omului de rand dornic sa isi depaseasca dintr-o data conditia, renuntand la orice scrupul, il face sa piarda de la inceput simpatia cititorului, iar drumul pe care il traverseaza in carte este intunecat, sinuos, plin de meandre. Misiunea grea a lui Dani va fi preluata de Florin Plesa, un om matur, profund, constient ca odata ce si-a asumat responsabilitatea, “precautia pe de o parte, zelul, curajul pe de alta parte, trebuiau imbinate cu credinta si rugaciuni”.

Printre eroii care oscileaza si in care se lupta doua forte, una productiva, luminoasa, curata, amplificata de dragostea pentru Lia, iar alta intunecata, semanand mai degraba cu un travaliu, aducand cu sine consecintele tragice dezvaluite in finalul cartii, este Mihai. Daca initial, nostalgia iubirii sale pentru Lia ii da putere sa colaboreze cu Florin, sa nu uitam ca el il transporta pe Dani cu masina la spital dupa accident, in continuare, mediul in care se invarte, dublat de o anumita lipsa de sens, de banalitatea unei vieti din care Dumnezeu si orice preocupare spirituala lipsesc, il determina sa se apropie de Mircea, devenind partas la “sansa” de a face rau in mod gratuit si inutil.

Pe de alta parte, revelatia feminina este Anca, personajul care desi in primele pagini pare sa fie in mod categoric opusul Liei, pe parcurs se descopera ca una dintre firile dispuse sa priveasca in propriul suflet si sa inlature de acolo non-valoarea, marsavia, compromisul. In acest context, cuplul Anca-Relu se echilibreaza perfect cu cel format de Lia si Florin, iar dragostea neimplinita dintre ultimii isi gaseste adevaratul sens in cazul celor dintai. Autoarea stie sa accentueze ideea ca in ceea ce o priveste pe Anca, brusca ei convertire, altminteri neverosimila, se datoreaza in primul rand iubirii puternice pe care i-o poarta lui Relu, ajuns la inchisoare tot datorita tradarii lui Mircea, iar apoi prieteniei oferite de Lia. In final, descoperim ca avem de-a face cu un dublu love story, unul concretizat, definit prin bucuria experientei traite, Anca-Relu, celalalt amintind de tragediile antice, distrus prematur, dezumanizant, Lia-Florin.

La fel ca in romanele realiste, despre care Sthendal spunea ca sunt ca o oglinda ce reflecta in mod obiectiv starea de fapt, goana dupa lucrurile materiale il determina pe Mircea, cel ce joaca rolul lui Iuda, sa dea in vileag, exact in momentul cand Lia si Florin se pregatesc sa isi oficieze logodna, secretul legat de ei si de Bibliile ilegale. Urmeaza derularea rapida a evenimentelor, drama generata de hartuirea celor doi de catre securitate, ce culmineaza cu uciderea lor. La o abordare superficiala, am putea spune ca Ligia Seman se foloseste de Romeo si Julieta din Romania comunista doar ca pretext pentru a descrie infernul omului obisnuit, caruia i se mai pune pe deasupra si eticheta de crestin. La o citire profunda insa, vom intelege ca tot ceea ce se petrece in carte este in Numele lui Dumnezeu, iar prietenia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru aproapele, chiar daca ti-a gresit, iubirea pentru parinti se intretes pe acest fundal, argumentand cu realism, absurdul si abisurile promovate de un sistem absolutist si acaparator, ale carui tentacule distrug fiorul sublim al idealului tineretii.

Eroii sunt pana la urma, niste vizionari, ei actioneaza motivati de credinta, de valorile supreme pe care le stiu din Cartea Sfanta, iar forta lor nemaintalnita, in contact cu derizoriul lumii marsave in care traiesc, departe de a se slabi, castiga, in detrimentul pretentiilor omenesti care intr-un astfel de tablou se detaseaza prin ridicol. Faptul ca Mircea si Mihai ajung sa isi rateze partial tinta (“Mircea fusese pionul pe care Dumnezeu il indepartase, impiedicandu-l sa-si duca la implinire planurile prin care Cuvantul Sau ar fi putut fi calcat in picioare”) indica inca o data rolul supranaturalului, de asemenea personaj in roman. Se vorbeste foarte des in “Funiile dragostei” despre Biblie, iar versetele sunt presarate cu discretie, ici si colo, fara a supara, fara a agasa, doar pentru a puncta din cand in cand, treptele pe care trebuie sa le urcam pe calea mantuirii. Personajele se aduna in jurul Cartii, care odata cu moartea lui Dani, ii uneste pe cei ramasi in viata, ajungand sa fie pentru ei o mostenire spirituala, plina de invataturi de suflet. Fiecare percepe aceasta Carte in felul lui, pe unii, cum e cazul Ancai, ii trezeste din starea de pacat si de nestiinta, altora le vorbeste despre pocainta si despre curatire – situatia lui Mihai si a lui Mircea – iar Liei si lui Florin le aduce partasia cu Dumnezeu, unirea cu El, iubirea lucrurilor pe care El le iubeste si in cele din urma, puterea de a accepta sa faca voia Lui, indiferent daca lucrul acesta presupune despartirea si chiar moartea. Rugaciunea lui Florin ramane cat se poate de sugestiva, putand fi foarte bine un lait motiv al romanului: “Doamne, Te rog nu ma lasa sa cedez. Mai bine orice suferinte, mai bine moartea decat sa ma aplec asupra acelei hartii din fata ochilor mei si sa semnez in favoarea fericirii mele personale si in detrimentul fratilor mei, pe care as putea sa-i tradez.” La fel de dedicata si de devotata se dovedeste a fi si Lia, dispusa sa accepte planul Sau pana la capat. “Indiferent ce va fi”, spune ea, “Dumnezeu ne va intari, indiferent ce s-ar petrece, noi stim… stim ca El ne iubeste.”

La o analiza atenta este evident ca pe langa autenticitatea celor intamplate, actiunea din “Funiile dragostei” nu lancezeste nici o clipa, aceasta si datorita stilului in care este scris romanul – cursiv, pe alocuri frenetic si oarecum dramatic, plin de elan si de pasiune constructiva, insa in acelasi timp simplu, prolific si nesolicitant. Cartea se defineste ca o lectura esentiala, ce nu are nimic de-a face cu fictiunea si nu poate fi citita sub nici o forma pentru amuzament ori pentru a uita de plictiseala. Totul trebuie luat in serios, totul se adreseaza sufletului, inimii si mintii. “Funiile dragostei” se detaseaza prin actiunea extrem de complexa si construita cu o migala deosebita, iar eroii traiesc pe undeva, tragismul si curatia acelor cazuri tipice de martiri, intalnite in special in perioada intemeierii crestinismului. Insasi Lia, rememorand clipele petrecute alaturi de cel ce ii fusese logodnic, ajunge la o concluzie cu valoare de verdict. “De fapt, numai pentru ca el murise ca martir, cu siguranta, in urma mortii lui, Dumnezeu va face sa straluceasca si mai mult lumina Evangheliei. In toate veacurile, in urma martirajului miilor de crestini, in arenele romane ori in timpul inchizitiei ori al altor imprejurari istorice – moartea martirilor nastea valuri mai puternice, mai inalte de alti urmasi ai lui Hristos.” Ca este un martiraj o adevereste ceea ce urmeaza. “Si toata aceasta invioarare spirituala pornise de la consacrarea deplina a lui Florin, care se rugase in noaptea aceea, inainte de a incepe misiunea de transport a acelor Biblii. – Te laud Dumnezeul meu ca alaturi de fratii mei, pot sa-ti spun fara retineri: chiar cu pretul vietii mele, salveaza aceste Biblii scumpe, prin care Tu poti sa faci sa Te cunoasca mii de oameni din acest mare oras universitar.”

Din carte nu lipsesc nici accentele filosofice, in special in ultima parte, atunci cand Lia mediteaza asupra celor intamplate si incepe sa se gandeasca din ce in ce mai mult la trecerea in nefiinta. “Asemanarea dintre persoana ta si o picatura dintr-un val care inoata cu curentul impreuna. Cat de bine era sa stie ca simplul ei gand, simplul ei pas, insemna infinit mai mult in ochii lui Dumnezeu, decat o simpla picatura purtata de curent, decat un simplu zbor de pasare in vazduh.” Desigur ca nuantele filosofice sunt general umane, de bun simt, fara a avea pretentia ca ar putea raspunde unor intrebari esentiale si existentiale. Finalul romanului este apoteotic, iar moartea Liei Gavris se transforma intr-o jertfa ce ii uneste pe fostii ei colegi, candva hulitori de Dumnezeu, acum insa discipoli ai lui Hristos, intr-un fel de confrerie secreta, cladita pe lumina Evangheliei si pe puterea pocaintei.

Ca modalitate de expunere, Ligia Seman foloseste caracterizarea directa (descrierea personajului de catre autor – Lia, “din nou cea mai frumoasa, si pentru aceasta baietii o admirau, iar fetele o invidiau”), autocaracterizarea (personajul se dezvaluie prin propriile ganduri, sentimente si stari sufletesti -“De ce sa fie tot timpul inferior? Pentru ca nu avea bani ca si Relu, ca si ceilalti cunoscuti de-ai lui . Nici macar un costum pentru o seara deosebita?”), caracterizarea indirecta (personajul se detaseaza prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, imbracaminte, infatisare, etc.- “Si aceasta impresie se conturase nu numai la vederea costumului pe care-l purta Mihai, mai mult decat elegant, croit dintr-o stofa asemanatoare cu cea pe care Mircea o vazuse purtata doar de profesorii sai in momente festive. Ochelarii cu rame subtiri, negre, in contrast cu fata alba, prelunga, ii evidentiau parca mai mult decat altceva aerul de intelectual”), caracterizarea de catre celelalte personaje – care-si exprima opiniile, parerile, gandurile despre personajul aflat in atentia autorului (“Ajunse fata in fata cu Relu. Din nou remarca faptul ca arata bine”; “Pentru Florin, fiecare clipa traita in viata aceasta insemnase Cristos, insemnase proslavirea Lui”).

Ar mai fi de remarcat ca “Funiile dragostei” nu este scrisa intr-un stil greoi, ci intr-un stil, modern, antrenant, insa laborios, care reuseste sa-l introduca pe cititor in universul unor tineri ce lupta pentru propriul lor ideal. Usurinta in exprimare a Ligiei Seman demonstreaza autenticitate si puterea de a stapani un limbaj bine cristalizat, pe un fond liric, pe alocuri pedagogic. Indiferent ca este vorba despre dragostea agape sau cea eros, cuvantul cheie este convertire, atat in planul limbajului si al continutului, cat si in cel al metodei si al tehnicii de realizare. Avem de-a face cu o carte sentimentala, romantica, populara despre un cuplu tragic, fara a cadea insa in banalul “best seller-urilor” ce se citesc in tren sau in avion. Dragostea innobileaza si purifica totul si are puterea de a depasi complicatiile ivite. Dupa obstacolele intalnite si sacrificiile facute, el si ea au sansa de a se intalni in ceruri, asa cum isi dorise Lia, atunci cand ca o presimtire a evenimentelor ce aveau sa urmeze, a propriei morti, are o premonitie, o viziune, gandindu-se “cat de frumos ar fi fost ca impreuna, ea si Florin, tinandu-se de mana, sa paseasca amandoi in fata zambetului Mantuitorului.” Asa se si intampla, pentru ca Lia i se alatura logodnicului ei in viata de dincolo, lasand in urma iertare si impacare. Suntem martorii unor evenimente plasmuite de dragoste, astfel ca nu exista loc pentru regrete, pentru ura, pentru pareri de rau. Iar lectia pe care o invatam este una simpla si la obiect – “love means never having to say you’re sorry.”