„MASTER CORALE” – CAROLINA DE NORD

Vavila POPOVICI


Muzica este esenta ordinii, înaltând sufletul catre tot ce este mai bun, drept si frumos.”– 

                               Platon

 

O zi speciala – marti 13 decembrie 2011, ora 19:30, la Centrul Artelor Performante din orasul Raleigh – Carolina de Nord, „Master Corale”( Corala din Carolina de Nord), prescurtat NCMC, a sustinut Concertul intitulat JOY OF THE SEASON.

O corala devenita performanta de peste 60 de ani, cu un cor format din 170 de voci ale Corului simfonic si 22 de voci ale Corului profesionist de camera. Directorul muzical Alfred E. Sturgis – în aceasta functie din anul 1993 -, este si dirijorul acestei Corale, colaborând în mod regulat cu orchestre simfonice, companii de opera, balet si productii artistice pentru diferite turnee.Corala este o formatie deosebita, cu un palmares impresionant si cu numeroase concerte sustinute de-a lungul timpului

Într-un studiu facut de Universitatea de Arte „George Enescu” din România, asupra corurilor americane, se mentioneaza ca aproape 28, 5 milioane adulti si copii sunt membri ai grupurile corale în SUA, observându-se faptul, ca participarea este mult mai activa decât în cadrul oricarei alte forme ale artei. Unul sau mai multi adulti din 15,6% au facut parte din cel putin un cor si din numarul total, aproximativ 45% din mai multe coruri. Studiul estimeaza de asemenea numarul corurilor în SUA ca fiind de 250.000, cântecul coral începând chiar în scoli. Aproximativ 70% din cei ce cânta azi într-o formatie, afirma faptul ca au cântat într-un cor când erau în scoala elementara sau medie. Peste jumatate din coristi admit ca au crescut într-o casa unde un membru al familiei cânta în mod regulat în cor. Aceste date statistice arata felul si rolul educatiei, precum si implicarea familiilor în arta, arata caramizile din care se zideste viata acelor copii si adulti, ajutându-i la formarea si consolidarea abilitatilor sociale, la implicarea în viata comunitatii

Lucrarile corale americane sunt deosebit de variate si bogate, la aceasta contribuind din plin si diversitatea surselor de inspiratie. Într-un text al coloniilor din Sud, nedatat, este scris: „Abia pot sa-mi stapânesc placerea pe care o simt când îi vad pe negrii cu psalmii si cartile de imnuri, nnd si ajutându-i pe ceilalti, începatori, sasi gaseasca locul, apoi cum toti izbucnesc într-un torent de armonie divina, capabil sa-i conduca în rai pe toti enoriasii”.

Concertul din ziua respectiva a inclus Corala, corul de Camera alcatuit din minunate voci – soprane, altiste, tenori si basi, precum si Grupul de suflatori ai instrumentelor de alama: Timothy Hudson si Dennis de Jong – 2 trompete, Robert Campbell – corn, David Wulfeck – trombon, Matt Ransom – tuba si John R. Beck – instrument de percutie. De asemeni ne-a încântat cu prezenta modesta si interpretarea de exceptie a acompaniamentului muzical, pianista Susan Mc. Claskey Lohnr.

Frumusetea repertoriului abordat, rafinamentul interpretarii, charisma si umorul dirijorului aparut din spatele salii, în chip de Mos Craciun, cu caciula si barba, strigând „Marry Cristmas!”, a facut ca publicul din sala plina, public iubitor al artei autentice de cea mai înalta calitate, sa se simta apropiat celor de pe scena, sa guste împreuna clipele de magie ale apropiatei Sarbatori a Craciunului. Scena era ornata cu crengi de brad, copac care-si pastreaza culoarea verde de-a lungul anului, ea simbolizând speranta vesnica a omenirii. Toate acele bradului arata spre cer, simbolizând gândurile omului care se întorc mereu înspre înalturi… De câte ori ne rugam, ridicam ochii spre cer… De unde altundeva ne poate veni ajutorul?

Programul Concertului s-a desfasurat în doua parti. Prima parte a debutat cu întreg ansamblu coral care a cântat „Merry Cristmas, Marry Cristmas” scrisa de John Williams (compozitor, pianist american n. în 1932) si Leslie Bricusse (compozitor si dramaturg englez n.1931), a continuat cu piesa „ Carolers’ Noel” interpretata de Corul de camera, „The Christmas Song” interpretata de suflatori, „Masters in This Hall” – de Corala si suflatorii instrumentelor de alama, apoi doua piese cântate de instrumentisti, doua de Corul de camera si s-a încheiat cu „Christus Natus est”, cântat de Corala si instrumentisti. Piesele au fost interpretate în limba lor originara. Asa am putut auzi: „Personent hodie”:Personent hodie/ voces puerulae,/ laudantes iucunde/ qui nobis est natus,/ summo Deo datus,/ et de virgineo ventre procreatus… Sau „Le sommeil de l’enfant Jesus”: Entre le boeuf et l’âne gris,/ Dort, dort, dort le petit fils. Si refrenul: Mille anges divins/ Mille séraphins,/ Volent à l’entour de ce Dieu d’amour…

În a doua parte a concertului am ascultat alte piese interpretate alternativ de formatiile muzicale, dar si împreuna, la care s-a adaugat spre final si Corul de copii cu glasurile lor îngeresti. Nu a lipsit din repertoriu nici zburdalnicul colind „Jingle Bells”. Ultimele doua piese ne-au emotionat în mod deosebit. Piesa „Joy to the World” a compozitorului si pianistului american Joseph Willcox Jenkind (n.1928) a integrat si pianul, ale carui corzi au sunat, în scurtele pauze ale Coralei, prin apasarea sensibila si delicata a degetelor pianistei, precum sunetul unui gingas clopotel, sa ne aminteasca venirea Sfintei Sarbatori a Craciunului.

Si piesa finala „Hallelujah”(Aleluia) a lui Händel, pur si simplu ne-a înaltat spiritualiceste.

Nu pot sa nu ma opresc si sa nu scriu câteva cuvinte despre acest mare compozitor. Contemporan cu Johan Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel s-a nascut în Germania în anul 1685 si a murit în 1759. A scris psalmi vocali-simfonici, eschivându-se cu timpul de sub înrâurirea stilului italian de opera. În ultimele decenii ale vietii a cultivat genul oratoriului (Saul, Messia, Iuda Macabeul etc.). A fost un improvizator stralucit, executând îndraznet si liber, plin de fantezie si patetism, unele parti ale pieselor, care alterneaza cu delicate ornamentatii, cu pagini sugestive.

Despre felul în care a compus corul „Aleluia”, Händel a spus: „Daca am fost în corpul meu sau în afara corpului meu când l – am scris, nu stiu. Numai Dumnezeu stie.”

Când a început, tot ansamblul, sa cânte piesa religioasa „Aleluia”, auditorii s-au sculat în picioare, omagiind în acest mod Sarbatoarea Craciunului, aducând totodata omagiu acestor artisti minunati, acestor formatiuni care au reusit sa ne produca emotii puternice, clipe de înaltare, o atmosfera luminoasa, acel sentiment uman exprimat prin rugaciune – dragostea de a aduce slava si multumire lui Dumnezeu, prin limbajul universal si atât de minunat care este MUZICA.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

Despre întelesul înca putin înteles al jertfei si învierii

Ratiunea adânca, tulbure, a sacrificarii lui Hristos, conform motivatiilor specifice relatiilor si comportamentelor omenesti, trebuie cautata, cred, în ziua de Duminica Floriilor. Am trait de mai multe ori, printre oamenii prezenti la slujbele acelei zile sfinte, climatul acela special de veneratie colectiva, de sarbatoare a bucuriei întrupate prin existenta lui Hristos mult asteptatul. Asa va fi fost primit Hristos si în duminica de atunci, din illo tempore, cu chipuri de oameni topite de bucuria credintei, cu ochi stralucitori de iubire si recunostinta, cu ramuri de finic ridicate în mâini ca o padure unduitoare de veneratie în cinstea si în calea Lui…
Asa erau si acum, dupa mii de ani, sutele de oameni veniti la biserica sa marcheze momentul sarbatorii, asa traiau si acum bucuria, unduind lanuri de ramuri înverzite si ascultând slujba în care se desluseau întelesurile adânci ale sarbatorii. Acest moment înaltator de comuniune a celui Unic cu poporul pentru care s-a întrupat (adica de succes!) l-a facut temut si urât în ochii celor fara de charisma dar cu stiinta si putere rea de-a conduce si influenta masele, cei numiti în cartea sfânta preotii si carturarii.
Lucrul pare ciudat si deschizator de întrebari: cum adica sa fie rai, criminali, niste oameni care îndeobste reprezinta luminarea, calauzirea spre bine si curatie; niste oameni instruiti si întelepti, de regula demni de stima celor multi si nestiutori. Da, dar acestia de care vorbeste cartea sfânta nu erau asa, ci doar pareau a fi; ei nu-si foloseau stiinta si puterea sprea binele celor multi ci doar spre binele, confortul si orgoliul lor propriu, facând tot ce puteau, adesea lucruri întunecate, urâte, spre a exercita puterea de mânuire a maselor de oameni doar în folosul lor, spre a-si pastra dominatia ideologica – asa cum avea sa se numeasca peste ani acest fenomen – sau, altfel spus, tot cu un cuvânt al secolului nostru, puterea de propaganda. Intâlnirea lui Isus cu iubirea si recunoasterea publica a devenit atunci cel mai mare pericol al lor, al puterii lor de stapânire; prin aceasta ei îsi vedeau amenintata dominatia, adica scopul lor esential. Asa ca nu conta nevinovatia, curatenia, superioritatea evidenta a lui Isus, calitatile lui, întelepciunea si valoarea lui evidenta, nici macar puterele lui supralumesti. Acestea deveneau din calitati defecte, piedici uriase pentru ei, impostorii, cei ce se vedeau astfel concurati si depasiti de cel autentic, cel îndreptatit la adoratia si recunoasterea publica, în lupta lor pentru putere. Acesta este, din pacate, cel mai simplu raspuns de dat celor care, naivi, s-au întrebat mereu de ce a fost pedepsit Isus fiind nevinovat si plin de merite. Tocmai pentru ca era asa trebuia înlaturat ca un obstacol în calea celor nevrednici dar cârmuitori.
Ca asa este o dovedeste chiar gestul lui Pilat de-a refuza mai întâi pedepsirea si apoi de-a o accepta prin neimplicare, prin spalare pe mâini de o asemenea fapta necurata, de o asemenea pedeapsa nemeritata, neconforma cu dura lex sed lex a romanilor. Chiar dominatori, ei se conduceau, de regula, dupa legi drepte, dupa concordanta, macar formala, dintre fapta si rasplata, asigurându-si în acest fel si prestigiul moral nu numai dominarea bruta. Deci un demnitar roman nu se putea compromite pedepsind pe cineva fara un motiv cât de firav, dar aflat în concordanta cu morala romana. De aceea a fost nevoie de verdictul publicului, spre a se putea sustine ca judecata poporului a produs condamnarea, nu el, romanul stiutor de legi.

Iar marele, cumplitul miracol tocmai acesta a fost: influentarea, manipularea poporului de catre învatatii cei întunecati sa-l condamne la moarte pe cel venerat si aclamat cu doar o saptamâna în urma; alegerea lui în locul tâlharului Baraba spre a fi dat mortii. Fara sa stie, poporul a îndeplinit vointa celor putini, ticalosi si interesati doar de propria lor bunastare si putere si care, astfel, puteau sustine ca poporul, multimea, adica forta democratiei, a fost aceea care l-a condamnat pe Isus, care a semnat discreditarea si condamnarea lui, nu ei, cei oculti si ascunsi dupa vocea celor multi si nestiutori sau lasi, slabi si tematori…
De ce trece timpul si traiesc mai multe reiterari ale acelei întâmplari biblice, patrund tot mai mult – si cu ajutorul propriei experiente de viata pline-ochi de asemenea întâmplari si care-mi slujesc ca exemple didactice – întelesul adânc si greu de dezlegat al acelei parabole tragice si care a marcat prin absurdul ei, prin nedreptatea ei acuta, întregul traiect al acestor mai mult de doua mii de ani ce-au trecut ca doua mii de clipe din illo tempore fara sa fi restabilit echilibrul moral al uriasei ticalosii petrecute atunci.
Un singur lucru spala si rascumpara miezul acelor lucruri, mereu si mereu: Invierea celui jertfit fara mila, victoria celui aflat singur atunci si fara putere pe drumul Golgotei la cheremul atâtor nemilosi. Invierea lui vesnica simbolizeaza renasterea sperantei, dar si anunta triumful celui Bun, Vrednic si îndrituit la iubirea si recunoasterea multimilor; cu alte cuvinte, aflarea Liderului autentic, pretuit pe drept cuvânt, singurul care poate conduce multimea la mântuire pe drumul catre o împaratie superioara, aceea în care Raul nu mai are putere.

Lucia OLARU NENATI
Saptamâna Mare 2011
Botosani