Cat ne costa una din minciunile de la 11 septembrie 2001?!

“Newyorkezi  pot sa mearga in siguranta inapoi la munca” (in zona financiara din vecinatatea World Trade Center) declara John L. Henshaw un oficial al adminstratiei Bush, din  cadrul Departamentului Muncii,  in saptamana de dupa prabusirea cladirilor din New York.
“Angajatii  OSHA (Occupational Safety and Health Administration-organizatia din cadrul Departamentului Muncii care se ocupa cu siguranta si calitatea conditiilor de munca) s-au plimbat prin zona financiara a New York-ului  pe 13 septembrie, echipati cu aparate de monitorizare a aerului si colectare de date, privind impuritatile din azbest (n.r. azbest-fibra minerala provocatoare de cancer pulmonar/mesotelioma). Toate, inafara de doua mostre, nu contin azbest. Cele doua mostre care contin niste fibre neidentificate sunt inca analizate” arata un raport al Departamentului Muncii, la cateva zile dupa 11 septembrie, 2001.
In realitate insa testele EPA (ENVIRONMENTAL PROTECTION AGENCY) Agentiei de Protectie a Mediului aratau ca nivelul cantitatii de azbest din aer era peste cel normal. Cu toate astea administratia Bush a decis sa scoata mesajele de avertizare ale EPA, preferand in schimb sa asigure populatia si cei care munceau in  zona Ground Zero ca aerul este  bun de respirat si nu prezinta nici un pericol pentru sanatate.
In plus un comunicat de presa trimis catre EPA spunea:
“Toate declaratiile catre media, inainte sa fie publicate, trebuiesc aprobate intai de catre NSC (National Security Council- Consiliul National pentru Securitate)”.
O evaluare facuta doi ani mai tarziu de Oficiul Inspectorului General arata ca acele asigurari adresate populatiei erau de fapt o minciuna, pe care administratia de la Casa Alba o spusese pentru a redeschide cate mai rapid Wall Street-ul, invocand motive de securitate nationala.
Pentru ca agentiile guvernamentale federale i-au asigurat pe newyorkezi de “buna” calitate a aerului respirat, marea majoritate nu au folosit masti sau alte metode de protectie. La scurt timp foarte multi pompieri, politisti si muncitori constructori, care s-au aflat zile sau saptamani in sir in zona Ground Zero, s-au imbolnavit. Cu trecerea anilor zeci si sute dintre ei si-au pierdut locurile de munca sau chiar au decedat, datorita bolilor provocate de praful toxic.
Chiar si primarul Rudolph Giuliani le-a dat crezare celor de la EPA, stand alaturi de administratoarea  EPA din acea vreme Christie Whitma, si confirmand ca aerul este bun de respirat.
“Cand cineva de calibrul primarului Giuliani, face asta,  iei acele declaratii ca pe Sfanta Scriptura” declara pentru MSNBC unul din muncitorii afectati.
But, Forras says, even Mayor Rudolph Giuliani appeared to believe the EPA’s statement and went so far as to stand next to then-EPA administrator Christie Whitman and announce that the air was safe.
“When you have someone of the caliber of Mayor Guiliani saying it, they took that as gospel,” says Forras.
Numarul celor care sufera in continuare de pe urma prafului inhalat dupa 9/11 este de peste 10,000 de persoane.
Dupa ani de lupta si litigii prin tribunale, saptamana trecuta acestia au reusit sa ajunga la o intelegere cu autoritatile orasului New York. Suma cu care peste 95% din victime s-au aratat multumiti este de peste 600 de milioane de dolari.  Alte intelegeri facute cu autoritatile orasului New York vor ridica suma la peste 700 de milioane de dolari, arata Associated Press. Marea majoritate a acestor bani vor fi platiti dintr-un fond special pus la dispozitie de Congresul American si platit de catre populatie, prin plata de taxe si impozite.
Persoanele foarte bolnave sau familia celor care au decedat deja, pot primi fiecare pana la peste 1 milion de dolari, altii  mai putin afectati pot primi doar cateva mii de dolari.

Marian Petruta,
http://rousa.blogspot.com

GICA

Este o poveste simpla, a unui suflet nepereche, o poveste cu oameni, animale si sentimente confuze, o poveste traita de un barbat adevarat si de un copil curios si speriat …

Gica a fost un armasar negru, nascut din iapa Tanta, iapa pur sange englezesc si armasarul Tache, un “fustangiu” neaos, ramas abandonat de la tribul tiganilor zlatari ce-si petrecusera toamna in marginea izlazului nostru comunal. Tata l-a primit in brate pe Gica de la fatare si s-a ocupat de “educatia” lui in primii trei ani de viata. Gica devenise un fel de model, stia trapul apasat, galopul galant, ingenuchiatul pentru prins saua, stia sa-si fluture coama ori de cate ori il auzea pe tata vorbind, devenise armasarul dupa care mai toti vecinii si consatenii mei intorceau capul, dorindusi-l partener pentru iepele din ograda. Incepuse deja sa se faca un fel de liste de asteptare. Gica isi incepuse drumul glorios de cal-minune iar tata il imbracase in cele mai elegante harnasamente ce s-au vazut vreodata prin aceste locuri.

Sa va mai spun cata mandrie, cata fala si cata dragoste se abatuse asupra familiei noastre? Cand tata l-a pus prima zi la sareta, Gica a facut un gest de-o eleganta rara. S-a asezat in genunchi, l-a privit pe tata drept in ochi, pret de cateva minute, a fluturat din cap a nemultumire, si-a umflat narile cu toata forta… Tata a inteles imediat durerea lui Gica, l-a deshamat si l-a sarutat asa cum numai pe noi, copiii ne saruta atunci cand era multumit de comportamentul nostru. Din acel moment Gica n-a mai fost niciodata prins intre hulubele vreunei carute ori la gulura vreunei sarete.

Anul 1961, primavara, a venit peste noi cu blestemul bolsevizarii satelor romanesti. „Ori te spanzuri ori te-neci, ori la colectiv te treci”, era sloganul care se auzea peste tot in sat… la biserica, la scoala, la primarie, la sfatul popular, la caminul cultural, la posta, la militie… In casa noastra, casa linistita oarecum pana la acest nefericit eveniment, primul care ne-a adus vestea si sloganul de mai sus a fost Mitica tiganul unul dintre sutele de tigani nasiti de bunicul meu, fost primar un sfert de veac in comuna… Am uitat sa va spun ca mai toate comunele din sud au fost pricopsite de comunisti cu primari tigani, niste analfabeti aparent cuminti, cu trecut dubios dar buni de “bataie”, in caz ca cineva se opunea deciziei partidului de a intra la colectiv…

Cand Mitica tiganul a intrat in curtea noastra, adica tovarasul primar, tata la oprit politicos la prispa casei si la intrebat scurt:
– Ce cauti, ma, tu in curtea mea? Te-am chemat eu? Te-a chemat sotia mea? Te-a trimis cineva si a uitat sa-mi ceara voie?
Tiganul i-a raspuns tatei pe cel mai linistit ton din lume:
– Partidul, bre, nene Badeo, Partidul m-a trimis. Si daca talica vrei sa opresti partidul sa-si faca datoria, raspunzi! Eu nu mai sunt Mitica tiganul, finul lui talica, acuma sunt Mitica
Partidul… si n-am venit pentru talica, ca te stiu, am venit pentru Gica…
– Pentru Gica? A intrebat tata usor incruntat.
– Da, nene Badeo, pentru Gica. Il vrea Partidul, bre, il vrea la sareta mea… stii si talica ca noi ducem toti caii la abator… ne vin tractoare din Uniune, nu mai putem sta la coada calului… si ar fi pacat ca Gica sa mearga la abator… sigur daca vrei si talica sa ne intelegem asa ,ca oamenii… altfel…
– Asa, altfel ce, mai Mitica?
– Pai asa cum auzisi! Il luam pe Gica si-l trimitem la abator. N-o sa ne facem de rasul lumii tocmai acuma, la sfarsit de colectivizare… ca numai talica si cativa ati mai ramas in afara lumii, nu? S-a trecut toata lumea la colectiv? S-a trecut! Talica ce vrei, sa-mi ceara mie Partidul vot de blam? Sa ma creaza Partidul prost? Asta vrei? Tot mai crezi ca vin nenorocitii aia de americani sa te salveze? Tot nu vrei talica sa intelegi ca vremea chiaburilor s-a dus dracului si acuma este vremea noastra?
– Vremea voastra, mai Mitica? Vrei sa zici ca a venit vremea tiganilor?
– Bre, nene Badeo, ai noroc ca te stiu de mult bre…pentru vorbele astea Partidul te leaga fedeles bre, daca te spun…
– Ai dreptate… Este vremea voastra… numai ca eu pe Gica nu-l pot da! Mi-a cazut in genunchi si m-a rugat sa nu-l pun la caruta si nici la sareta… nu stie sa traga, nu stie sa stea in ham, nu stie sa mearga alaturi de alti cai… Stii foarte bine ca-l folosesc numai primavara, la calarie, sa vad cum imi merg recoltele… Gica nu este un cal normal, daca vrei tu sa intelegi, mai Mitica…
– Nici talica, nene Badeo nu esti tocmai normal, daca tot vorbim, dar Partidul are nevoie de Gica si trebuie sa mi-l dai, altfel…
– Stiu, abatorul…
– Abatorul, zise la fel de calm Mitica tiganul si se retrase spre poarta. Sopti mai mult pentru el. Maine vin sa-l iau pe Gica… vin cu militianul… o sa-l fac eu sa traga la sareta Partidului…
A urmat o noapte alba pentru tata. Tot noapte alba am facut si eu… Auzisem vorbele tiganului si vroiam sa stiu ce gandeste tata. L-am intrtebat cu sfiala:
– Ce faci, il dai pe Gica?
– O sa vedem…du-te la culcare…
A doua zi Mitica tiganul s-a tinut de cuvant. A venit cu militianul Cosac. Un munte de om era militianul Cosac. Vorbea rar si scuipa mereu printre dinti. Ca sa-i intre sapca pe cap o sparsese undeva la spate, un fel de crestus. M-am apropiat de tata, de tigan si de militian.
– Ba nea Badeo, am venit sa-l luam pe Gica, a zis scurt militianul. Intre timp a scuipat de cincizeci de ori printre dinti si l-a prins pe tata de incheietura mainii drepte.
– O sa-l invatam cu munca nene Badeo, o sa-l pun la sareta Partidului… a spus imediat si Mitica tiganul.
Eu priveam supus miscarile tatei si cu frica imensa gestul militianului. Asteptam raspunsul tatei… Veni dupa un tarziu…
– Pai, daca nu se poate altfel, zise tata, eu am sa-l duc personal la abator, mai Mitica… asta am sa fac… il duc la abator si las Partidul sa-si aduca tractoarele de care mi-ai vorbit… n-o sa ma opun eu vointei Partidului…
– Talica, glumesti cu Partidul, bre? Nu intelegi ca noi vrem calul asta la sareta Partidului?  Mai da-l dracului de cal, ca n-o fi om sa tii asa de mult la el… nu-i ajunge cat a domnit-o? Il pun la sareta, nu la plug…
Glasul tiganului devenise agresiv…palmele militianului se incordasera pe mana tatei…
– Daca noi vrem sa luam calul asta o sa-l luam, bre, zise imediat si militianul Cosac. E cal frumos, il vrea tovarasul presedinte… iar daca te opui o sa te luam si pe tine… asta e… fa ce vrei, dar repede ca n-avem timp.
Tata n-a scos o vorba. Alaturi, in grajd , Gica batea din copite asa cum facea mai mereu cand vroia sa iasa la plimbare.
– E un cal, da-l dracului incolo, n-o sa ne certam noi acuma pentru un amarat de cal, mai zise primarul tigan.
– Si nici n-o s-o duca rau…trage la sareta noastra, bre, o sa fie fala primariei… zise si militianul Cosac.
– Il duc la abator. Asta am sa fac. E dreptul meu sa respect porunca Partidului si vreau sa-l duc la abator, mai zise tata si-si retrase mana din stransoare. Maine am sa-l duc la Pitesti. Il predau personal la abator… e dreptul nostru sa ne supunem vointei Partidului… asta am sa fac…
Am ramas uimit. La fel au ramas tiganul si militianul.
– Hai bre, nene Badeo, chiar razi de noi? Pai asta e cal de abator?
– Pai, ce, eu sunt om de colectiv, mai Mitica? Daca asta vrea Partidul dece sa nu-l ascultam?
– Bine, bre, faci cum vrei, dar sa stii ca maine pleci cu el la abator… daca asa vrei talica asta e… eu vroiam sa-l tinem pe Gica la sareta noastra… e pacat de el…
Ziua urmatoare, era intr-o vinere, n-am sa uit niciodata, tata s-a sculat de dimineata, ne-a trezit pe toti si ne-a trimis in grajd sa-l sarutam pe Gica. Fratemi-o Nelu a inceput sa planga. Eu i-am luat botul in palme asa cum facea tata si l-am pupat pe buza de jos, pe frunte si pe urechi. Mama n-a vrut sa intre in grajd. S-a asezat in genunchi in pragul casei si s-a inchinat cu cruce mare si a inceput sa spuna „Tatal nostru”.

Cand am terminat cu pupaturile, tata a scos saua din tinda, a pus-o linistit pe Gica, i-a adus galeata cu apa. L-a busumat usor pe zgreaban si l-a scos in curte. Atunci am vazut cum Gica se aseaza din nou in genunchi, asa cum o mai facuse odata de mult si ne-a privit pe toti cu acelasi interes cu care ne privea tata, seara, la culcare. Parca ne-a innumarat, parca ne spunea ceva soptit printre buzele lui mari si negre… Eu aveam deja impresia ca spune aceiasi rugaciune ca si mama… Se ridicase soarele pana la coltul gardului nostru cand tata a incalecat pe Gica si a plecat spre Pitesti. Stiam toti pentru ce se duce tata cu Gica la Pitesti… Am asteptat trei zile sa vina tata de la abator. Trei zile si trei nopti, mama nu s-a miscat de langa icoana din odaie…

Dimineata, devreme, in cea de-a patra zi a venit si tata acasa. Avea pe umeri saua lui Gica si capastrul tintat, unguresc. S-a dus in grajd si n-a iesit de-acolo decat seara, la insistentele mamei. Avea chipul linistit si numai ochii ii jucau usor in umezeala unui inceput de lacrima… N-a spus nimeni nimic. O tacere sparta doar de cantecul greierilor ne-a acoperit pe toti ai casei, curtea si chiar casa, asa mare cum era, si frasinul din mijlocul curtii si soseaua care trecea pe la poarta noastra… era o liniste pe care niciodata in viata mea n-am mai simtit-o. Tarziu, tarziu de tot, cand luna lumina ca felinarul toata curtea, tata a spus doar atat: „Gata, asta a fost! Sa mergem cu Dumnezeu innainte!” Si asa am mers aproape douzeci de ani, pana cand, intr-o zi de septembrie, tata m-a chemat acasa. Si-a simtit sfarsitul aproape si m-a vrut langa el. Cand i-am dat ultima picatura de apa, mi-a luat capul in palme asa cum i-l lua si lui Gica si mi-a soptit, cu durerea unica a despartirii:
– Sa stii ,ca pe Gica nu l-am dus la abator… L-am terminat eu, in padurea de la Oarja. Am vrut sa termin tot atunci si cu mine, dar erati voi… Asta vreau sa stii… nu l-am vrut pe Gica sluga la tigani… nu l-am vrut sluga la nimeni… pentru ca era al nostru si noi n-am fost niciodata slugi… o sa-i povestesc si lui, cat de curand, de ce l-am injunghiiat… si o sa ma ierte… Iti spun tie, ca tu stii cum a fost si trebuie sa ma ierti si pe toti va rog sa ma iertati…

Ati aflat, pe scurt, povestea lui Gica. O poveste simpla a unui suflet nepereche, o poveste cu oameni, animale si sentimente confuze, povestea traita de un barbat adevarat si un copil curios, poate prea curios si ingrozitor de speriat…

George RIZESCU
Pitesti
10 septembrie 2010

—————————————–
* RIZESCU George, scriitor pitestean. A debutat in anul 1982 cu proza scurta satirica. A scris peste douazeci si cinci de texte-scenarii pentru „Unda vesela” la Radio si a oferit texte satirice pentru efectuarea revelioanelor… A infiintat mai multe ziare si reviste de cultura. A publicat articole, recenzii, reportaje si cateva romane satirice precum: „SARLATANII” (Editura Porto-Franco), „SARLATANII sau IGOR SALVACHE-ROMANU si Revolutia” (Editura Coresi,1995), „GUVERNAREA LUI SALVACHE” (Editura Cultura,1998), „PARLAMENTARII LUI SALVACHE” (Editura Publistar, 2003), „MAREA SPOVEDANIE” (Editura Roza Vanturilor, 2008), „PREOTUL, PRIETENUL SUFLETULUI MEU” (2005) si „NEVOIA DE ORTODOXIE” (2009).

Vrem sa va multumim tuturor care sunteti aproape de noi!

By Daniel Pop

Din 20 septembrie am inceput Scoala de Perspectiva Crestina Biblica asupra Lumii, cursuri prin care Dumnezeu ne-a binecuvantat asa de mult. SPCBL este o scoala care are ca scop evaluarea credintelor personale, inradacinarea puternica in Scripturi si apoi aplicarea in societate.

Am vorbit astfel despre gandirea contemporana (postmodernism) si despre  influentele necrestine care au invadat in ultimele decenii europa (religiile orientale si tribale). Am vorbit si despre etica crestina si am fost socat sa realizez ca noi romanii acceptam anumite lucruri, care sunt impotriva legi lui Dumnezeu, ca fiind normale (a lucra la ” negru” – furt de la stat, a copia filme, muzica sau alte programe – dreptul al proprietate, furt si altele). A fost un moment de pocainta si intoarcere cu fata spre Dumnezeu pentru noi.

(Nemia 1:6 “pleaca-Ti, Te rog, urechea si deschide-Ti ochii, ca sa iei aminte la rugaciunea slujitorului Tau, rugaciune cu care ma infatisez inaintea Ta zi si noapte, rugaciune cu privire la israeliti, slujitorii Tai, marturisind pacatele israelitilor, pe care noi le-am savarsit fata de Tine. Atat eu, cat si familia mea am pacatuit”).

Partea practica a scolii include lucrarea cu copii si plantare de biserica. In fiecare dupamasa a zilei de marti o echipa condusa de Lidia lucreaza cu 7 copii de rromi la alfabetizare  si dezvoltare mentala, in timp ce o alta echipa, condusa de Florin Mihaly, suntem implicati in plantare de biserica in orasul Dumbraveni.

Scoala se va termina pe data de 18 dec 2010. Vrem insa, inainte sarbatori sa-i binecuvantam pe copiii de rromi, copiii de la orfelinat, copiii bisericii din Agarbiciu  cu cadouri , dar sa avem si programe de Craciun cu ei. Pentru oameni din Dumbraveni ne gandim la un concert de colinde prin care sa le readucem speranta ca Isus s-a nascut si e viu.

Rugati-va impreuna cu noi pentru:

– intelepciune in lucrarea cu copiii de rromi si in plantarea de biserica,

– am primit promisiuni ca vom primi cadouri pentru copii, cadourile sa ajunga in timp,

– sa fim intelepti in modul in care vom face concertul de colinde (locul potrivit, momentul potrivit, oamenii potriviti, etc),

– finantele de care mai avem nevoie pentru scoala.

CASA PARINTEASCA NU SE VINDE

Ne apropiem vertiginos de implinirea  celor douazeci de ani proorociti de regretatul Brucan care, a socotit el, ca ar fi necesari schimbarii mentalitatii ramasa in urma „sobolanilor rosii”. Sa-mi fie iertata cutezanta, dar este nevoie de inca pe atatia pentru a putea spune ca am scapat de gripa sovietica. Cu voia dumneavoastra, imi permit sa fiu un pic sarcastic, dar acum ne-am imbolnavit de o alta gripa, cea spaniola care, dupa cat se vede, dureaza de ceva timp, si nici gand sa ne vindecam. Bineinteles ca este o mare diferenta intre cele dopua stari asumate de romani, una a fost impusa de cizma sovietica, cealalta impusa de neputinta de a pune oameni in scaunul vladicii care cu adevarat sa vrea ceva bun pentru Romania, si va dura pana vom spune din nou „AJUNGE”, si ne vom intoarce acasa. Ne mai gandim cum ne vom intoarce? Ne vedem de pe acum ce chip vom avea peste 3, 4, 5, 10 ani, dar toate vor incerca sa se ascunda in spatele imaginii de european trait… in lume!

Fiindca veni vorba de „acasa”, ceea ce nu a spus politologul roman, contemporan cu doua „iepoci”, una ce nu vrea sa plece, alta ce nu vrea sa vina, este desproprietarirea benevola a romanului de casa parinteasca. Daca Ceauseascu ne forta sa devenim oraseni, demoland satele si mutandu-ne la oras, acum ne-am luat lumea in cap si am plecat dincolo de zare, luand viata pe umeri si drumu-n picioare pentru a deveni… europeni. Dupa 25-30 de ani de comunism, si lancezeala politica de dupa asazisa cadere a imperiului comunist, termenul de „ACASA” a devenit incert, cei ajunsi la o varsta isi mai pipaie fotografiile de familie, iar copiii lor se gandesc cum izbucneau cand…venea lumina! Opera lui Ceausescu de a incuia casele si a pleca la oras a fost dusa mai departe de noi, incuindu-le la plecarea in lume.

„Casa parinteasca nu se vinde”, spune un cantec pe versurile lui Grigore Vieru, aici sunt radacinile noastre si oricat de falnici am fi in lume, fara ele ne bate vantul, nu mai avem de ce ne anina privirea cand suntem singuri cu noi insine, nu mai avem la ce spune… acasa! Copiii nostri, desi nu au cunoscut simtul proprietatii, nici noi nu l-am prea avut, sunt mai realisti, cand sunt mici-din curiozitate, cand sunt mari-din necesitate.

Cu ani in urma am facut si eu greseala asta, am vandut doua pogoane de pamant, mostenire dupa razboi de la tata. Ei bine, baiatul meu, desi avea 6-7 ani, mi-a zis ca de ce l-am vandut, avea si el acolo un petic de… tara. Nu stiu ce putea sa faca el din acel pamant, dar am realizat ca am gresit fata de el, daca tata nu l-a vandut inainte de a-l „trece” la colectiv, eu, cand nu mai mi-l fura nimeni… am cautat sa scap de el!

Anii au trecut, baiatul a devenit un barbat adevarat si nu-mi mai pune acele intrebari… Intorcand un pic oglinda si stergandu-i laturile de praf si de aburii oftatului, ma gandesc cate case sunt goale, parasite, doar in grija vecinilor. Indiferent daca au prispa sau balcon, ele nu trebuie vandute pentru nicio vila din lume.

Acasa ramane locul unde ti s-au nascut copiii, celelalte facute dupa aceea sunt doar locuri unde incercam sa ne simtim bine, dar nu totdeauna reusim.
——————————————————-
*Din volumul „Noaptea strugurilor amari”

Marin TRASCA
noiembrie 2010
Madrid, Spania

LA CHISINAU A FOST PREZENTAT FILMUL «GOLGOTA BASARABIEI»

PRIMARIA MUNICIPIULUI CHISINAU

COMUNICAT DE PRESA

LA CHISINAU A FOST PREZENTAT FILMUL «GOLGOTA BASARABIEI»

17 noiembrie 2010
 
Primarul general al capitalei, Dorin Chirtoaca, a participat in seara zilei de ieri, 16 noiembrie a.c., la premiera filmului documentar „Golgota Basarabiei”, proiectat la Cinematograful „Odeon” din Chisinau. Filmul este realizat la Studioul „Moldova-film”, avandu-i ca scenaristi pe Victor Vasilache si Ion Chistruga, iar regia este a lui Ion Chistruga si Alina Ciutac si reprezinta drama neamului nostru in timpul regimului totalitar stalinist. Documentarul prezinta viata poporului basarabean de la 1940 incoace – popor care a trecut prin deportari, foame, lagare de concentrare, colectivizare etc.
 
In sala a fost prezenta si Ecaterina Garmandir, eroina a filmului si martora a deportarilor. „Eu azi sunt, maine nu-s. Dar cu ceilalti ce facem? Cine era vinovat in Moldova?”, a intrebat retoric doamna Garmandir. Batrana de 76 ani si acum, dupa decenii de la deportarile la care a fost supusa isi doreste ca oamenii sa cunoasca adevarul despre cele intamplate, iar conationalii nostri sa se simta liber pe pamantul stramosesc.
 
La randul sau, primarul general Dorin Chirtoaca a propus ca acest film sa fie vazut de cat mai multi oameni. In acest sens, la Primaria Chisinau se vor gasi copii ale acestui film, atatea cate vor fi necesare, pentru ca sa ajunga in casele oamenilor. „Imi doresc sa traim clipa cand spusele doamnei Garmandir sa devina realitate, sa ne simtim si noi liberi, cei care locuim pe acest pamant si avem si noi demnitatea noastra de oameni”, a declarat primarul Chisinaului. „Unde au fost aceste informatii si ce crime au comis acesti oameni, daca erau judecati de 3 militari in uniforma, cu stea rosie in frunte, fara nici un fel de avocat, procuror, dosar? Si pentru ce? Ca erau oameni la casa lor?”, a mai mentionat seful adiministratiei municipale. 
 
Pelicula aduce argumente suplimentare la informatiile pe care le cunoastem despre rusificarea si anexarea Basarabiei, de data aceasta prin imagini autentice, filmate la Chisinau si in sate. De asemenea, publicul descopera un adevar necunoscut pana acum, ca in secolul al XX-lea, in URSS, se aplica spanzurarea in public sau ca cei condamnati erau impusi sa-si sape singuri groapa si apoi erau impuscati in cap de KGB-isti sau NKVD-isti si li se mai dadea si cate un picior, daca nu nimereau groapa din prima.
 
Filmul documentar „Golgota Basarabiei” se bazeaza pe datele din dosarele secrete ale KGB-ului si pe argumentele martorilor oculari. Pelicula va fi proiectata zilnic pe parcursul lunii noiembrie, la ora 16.00, la cinematograful ODEON, astfel ca cat mai multi oameni sa-l poata vedea. Intrarea este libera.
 
17.11.2010
 
Directia Relatii Publice
Primaria mun. Chisinau
bd. Stefan cel Mare si Sfant, nr. 83
MD 2012, Chisinau, Republica Moldova
Tel.: + 373 22 201 707; Fax: + 373 22 201 708
e-mail: drp@pmc.md; web: www.chisinau.md

ILIE MARINESCU, PSIHOLOGUL VEDETELOR DIN ROMANIA

By Maria Diana Popescu, Agero
 
MDP: Domnule Ilie Marinescu,  sinteti pregatit pentru o declaratie asupra propriei persoane?
 
ILIE MARINESCU: Atunci cand intrebarile imi sunt adresate de un critic literar, cu siguranta ma bucura acest lucru si ma onoreaza in acelasi timp, cu conditia sa nu fie o declaratie despre propria persoana, ci mai degraba asupra personalitatii celui intervievat, deoarece sensul celor doua notiuni din punctul de vedere al psihologului comporta o diferenta semnificativa de continut; la fel si din puctul de vedere al poetului caruia nu-i scapa semnificatia celor doua notiuni.
 
MDP: Borges afirma ca toti artistii creeaza in spiritul secolului lor si ca poti recunoaste stilul epocii, pentru ca se repeta de la un creator la altul. Despre stilul dumneavoastra, despre nota personala care va imbogateste universul si paleta viziunilor poetice, ce trebuie sa stie iubitorul de cultura?
 
ILIE MARINESCU: Daca ar fi sa merg pe conceptiile lui Jorge Luis Borges, ar insemna ca tot ceea ce creeaza un autor sau un artist in timpul sau istoric, atunci fie va renega trecutul, fie se va teme de viitor, iar creatiile sale nu ar transcende vremurile si aici exemplul ales cu Borges nu ar mai fi elocvent, deoarece, acesta chiar daca nu a primit niciodata premiul Nobel, viziunile sale au strabatut, iata, deceniile, ramanand in constiinta oamenilor mai mult decat acela care i-a luat locul pe podiumul premiilor Nobel.
De aceea, consider ca un artist chiar daca este ancorat intr-o anumita epoca, opera lui va rezista in timp tocmai datorita faptului ca face conexiuni cu trecutul, prezentul sau viitorul. Am tinut la aceasta precizare tocmai pentru a face referire la viziunea si stilul meu poetic pe care l-am dorit mai mult, nu sa-mi imbogateasca mie universul, ci sa incerc o trezire a spiritelor cititorilor din aceste timpuri. Si afirrm acest lucru, deoarece poezia chiar daca in forma si continutul ei reprezinta gandirea autorului la un moment dat, aceasta trebuie sa influenteze neaparat constiintele viitoare, chiar daca maniera in care este scrisa se poate confunda cu ale altor confrati trecuti in nefiinta din alte epoci. Totdeauna incerc in maniera proprie sa fac conexiuni atemporale, uneori abia perceptibile de catre cititori. Si daca tot am amintit de Borges am sa concluzionez raspunsul cu un citat de-al sau: “Nimeni nu poate sti daca lumea este fantastica sau reala si nici daca exista o diferenta intre a visa si a trai.”
 
MDP: De ce psihologie si poezie si nu medicina sau teologie?
 
ILIE MARINESCU: Cele doua “indeletniciri” se intrepatrund atat de bine incat celelalte doua ipostaze care mi-au fost refuzate de destin la un moment dat gasesc o corespondenta semnificativa in viata si opera mea. Pe deoparte, psihologul este un medic al sufletelor, iar poetul prin poeziile sale devine un taumaturg al celor care, fara a apela la psiholog, medic sau preot, gasesc o alinare in poemele care de cele mai multe ori fac trimitere la divinitate.
 
MDP: Ce defineste personalitatea dumneavoastra?
 
ILIE MARINESCU: Prin secolul VI, Boethius afirma ca „Persona est substantia individua rationalis naturae”, adica persoana este o substanta individuala de natura rationala. Definindu-ma si eu o persoana rationala, consider ca trasaturile de personalitate cele mai pregnante: temperament, caracter, aptitudini si-au pus amprenta destul de evident asupra mea, toate contribuind intr-o masura mai mare sau mai mica la conturarea personalitatii mele, ceea ce, fara lipsa de modestie, consider ca m-au propulsat pe o traiectorie pe care mi-am dorit-o, pentru care am muncit si pentru care am facut de cele mai multe ori sacrificii fara ca cei din preajma mea sa simta aceasta. Ceea ce ma caracterizeaza in mod special facandu-mi propriul portret psihologic as putea spune ca: modestia, bunul simt, corectitudinea, puterea de munca, onestitatea si altruismul. Vedeti, postura in care m-ati pus aceea de a ma caracteriza, este o postura destul de incomoda pentru o persoana cu bun simt pentru ca se simte stanjenit vorbind despre propriile insusiri, deoarece intr-un interviu sunt greu de dovedit si pot fi acuzat de un anumit subiectivism, de aceea doar perceptia celorlalti poate fi dovada afirmatiilor mele.
 
MDP: Ce aveti in lada cu zestre spirituala, pe cite carti v-ati semnat cu majuscula?, cum s-a strecurat poezia in existenta unui psiholog?
 
ILIE MARINESCU: Cand incepi sa scrii poezie, as putea spune ca spiritualitatea se afla la ea acasa si devine o zestre fara de care nu mai poti trai, care te inalta, te imbogateste dar care in acelasi timp incepe sa-ti macine fiinta in modul cel mai placut, devine un modus vivendi. Si pentru ca framantarile sa prinda contur, le-am asternut in cele patru volume de versuri, „Maieutica iubirii”, „Oblomovismul sinarhiilor”, „Meditatii poetice”.  „Muguri de stele” si o piesa de teatru „Traficantul de iluzii”. Pot afirma cu mana pe inima, ca profesia de psiholog, prin cunoasterea profunda a sufletului uman a fost cea care m-a ajutat cel mai bine sa descopar arta de a pune in versuri trairile ce ruineaza fiinta umana. Atunci cand daruiesti celorlalti ceva din modul tau de a gandi, de a trai, acea lada cu zestrea spirituala nu numai ca nu se goleste, ci din contra devine o sursa reala de elevare spirituala.
 
MDP: Intre psihologie si sociologie exista in mod „natural”, o relatie biunivoca, iar o imagine sistematica asupra fenomenului literar actual se poate construi numai pornind de la aceasta premisa. Daca ar fi sa intocmiti o harta, cum ati hasura publicul iubitor de valoare, dar criza de supraproductie literara?
 
ILIE MARINESCU: Cele doua stiinte nu pot exista una fara cealalta, ele vin una in completarea celeilalte si acest lucru a fost foarte bine evidentiat de Van Bertalanffy prin sistemul sau bio-psiho-social, astfel incat nici fenomenul literar nu poate face abstractie de acest sistem, iar cel care il ignora ori nu stie ce face, ori o face de dragul de a face. Ignorarea acestui sistem sau a unei parti din el, duce dupa cum vedem la o criza in ceea ce priveste calitatea actului artistic, iar din acest punct de vedere, fiind destul de critic (vezi volumul de pamflete si satire („Oblomovismul sinarhiilor”) atat cu mine cat si cu cei carora pot sa le evidentiez carentele, imi este destul de usor sa intocmesc o harta a publicului iubitor de valoare, deoarece numarul acestora este in continua descrestere, astfel incat harta ar fi prea hasurata; desigur scuze totdeauna pot fi invocate, insa motivatia este cea care scapa celor mai multi din motive uneori obiective, asa cum se invoca vesnica tranzitie a societatii de la un regim totalitar la unul, asa-zis democratic. In loc ca omul sa se adapteze unui nou sistem social, se lasa usor influentat de ceea ce ii este facil, usor de diferit, fara a fi nevoit sa faca eforturi prea mari pentru a-si constientiza propria conditie. De aceea, aceasta supraproductie literara eu o percep ca un magazin in care rafturile abunda de produse ieftine, care sa satisfaca cerintele majoritatii cumparatorilor si in loc ca acestia sa cumpere putin si bun, incarca al lor cos cu bunuri pe care odata ajunsi acasa constata ca le fac mai mult rau decat bine. Asadar, trebuie sa invatam sa facem selectia a ceea ce dorim sa consumam, tot la fel ca si intr-o relatie, nu poti sa te indragostesti de cineva pe care nu-l iubesti.
 
MDP: Intr-una din numeroasele emisiuni v-am auzit vorbind cu egala satisfactie despre poezie si despre fiul dumneavoastra, Alexandru. Cit la suta poezie, cit psihologie, cit viata privata?
 
ILIE MARINESCU: Incercati sa patrundeti acolo unde este greu de patruns, insa numai faptul ca am onoarea de a raspunde unei personalitati la fel de tenace, ma determina sa raspund cu aceeasi sinceritate cu care m-ati abordat. Facand un joc de cuvinte as putea spune ca poezia vietii mele este fiul meu Alexandru. El este generatorul puterii mele creatoare pe toate planurile, el este cel care mi-a dat puterea si taria de a merge pe acest drum atat de sinuos, dar de pe care culegem acum roadele impreuna. El este singura fiinta care imi stie cu adevarat si bucuria si tristetea si zambetul si lacrima. Lui ii datorez totul deoarece, iubirea pentru el este prima de sub Divinitate. Din acest punct de vedere, cand am afirmat ca ii datorez fiului meu totul, este pentru faptul ca mi-a permis si m-a inteles, ca pentru a fi un bun psiholog sau pentru a crea versuri ce sper sa dainuie in timp, trebuie sa faci anumite sacrificii, ori cel sacrificat a fost chiar el, timpul de care l-am privat in orele de studiu sau de creatie sunt procentele ce am incercat sa le egalizez cat am putut de bine si sper ca am reusit!
 
MDP: Putem vorbi despre o cultura la moda, precum o moda vestimentara, caz in care avem de-a face cu un „social” mediocru, care accepta usor manipularea?
 
ILIE MARINESCU: Eu cred ca putem vorbi de o moda a culturii si nicidecum de o cultura la moda, de aceea mediocritatea este la cote alarmante, pentru ca oamenii se lasa usor manipulati si trec destul de greu prin filtrul ratiunii produsele culturale, ce se ofera spre deliciul celor interesati de venituri facile. Pentru mine personal, cultura ce nu se demodeaza este doar ceea ce reprezinta calitate, si cand ma refer la calitate, ma refer la exprimarea in arta, in cultura. Cu cat rafinamentul exprimarii este mai mare cu atat calitatea se evidentiaza si este generatoare de moda. Chiar daca exista o cultura care poate satisface orice gusturi, nu tot ceea ce este la moda este si bun sau frumos. Privind din aceasta perspectiva personala, socialul va fi cu atat mai putin mediocru cu cat va respinge produsele asa-zis la moda.
 
MDP: Observind creatiile multor contemporani, gindindu-ma, de pilda, la Wagner care a incitat la mareata megalomanie, la fel ca alchimia sau hegelianismul, ma intreb, cum ar putea poetul/artistul de azi sa creeze, fara a friza incomodul si vulgaritatea,  atit de prezente si, culmea, acceptate,  ca arta timpului nostru?
 
ILIE MARINESCU: Ati adus in discutie mari creatori de valoare si sunt nevoit sa spun ca ati atins o coarda sensibila sufletului meu, deoarece sunt un mare consumator de muzica clasica si filosofie. Daca tot ati adus vorba de Wagner, mergand pe filonul artistului de azi, consider ca toti dar absolut toti, ar trebui sa fie cautatorii Marelui Graal si sa ignore vulgaritatea, insa din nefericire, cei care se cred „creatori moderni cu orice pret”  sunt un cancer vizibil al societatii si ce-i mai grav ca sunt destui care rezoneaza cu acest tip de cultura. Creatorul care iubeste cu adevarat arta, poate cu usurinta sa sfideze aceste productii si in ceea ce ma priveste consider ca am ales calea cea buna, de aceea incerc in poemele mele sa aduc cititorului, iubitorului de poezie acea lume mirifica rupta de vulgul cotidian.
 
MDP: Ca poet si scriitor,  puteti renunta la cistigul metodologic adus de viziunea lui Goldman asupra artei, aceea de conciliere a psihologicului cu sociologicul, sau subscrieti la compromisul propus de Arnold Hauser, intemeiat pe imposibilitatea de a concilia esteticul cu sociologul…
 
ILIE MARINESCU: Nu am sa ma raliez la viziunea lui Arnold Hauser, nu pentru ca este roman, ci pentru ca viziunea lui Goldman este mai aproape simtirii mele de psiholog, care considera, asa cum am afirmat si mai sus, ca nu poti rupe socialul de psihologic, pentru ca arta se adreseaza socialului in ansamblul sau si nu numai unui grup restrans de admiratori sau iubitori de frumos;  asta in masura in care doresti sa schimbi ceva in mentalitatea si constiinta cetatii. In momentul in care esteticul este rupt de social, se ajunge inevitabil intr-un punct critic din care este greu sa revii, deoarece numai esteticul este cel ce da fundament si schimba cu adevarat in bine viata noastra.
 
MDP:  A  devenit cultura, arta in genere, un fel de business ?
 
ILIE MARINESCU: Indiferent cat de mult iubim cultura si arta, creatorul modern, cel care isi dedica intreaga existenta unui crez artistic, ar trebui tot la fel de bine sa duca o viata onorabila, insa lucrurile stau cu totul diferit decat modul in care ne dorim si gandim. Normal ar fi ca din creatiile sale omul modern si in speta creatorul roman sa duca un trai decent insa este vitregit de acest deziderat deoarece, creatorul nu are timp de business si de cele mai multe ori se gasesc „oameni de bine” care se ocupa de promovarea operelor sale si profitul, in loc sa ajunga la cel care a dat viata si a asudat asupra creatiei sale, ajunge pe mana acestora. Ganditi-va doar la faptul ca din vanzarea unei opere de arta, oricare ar fi aceea a unui autor, acestuia ii revine un procent de 8 la suta. Vi se pare normal? Este o problema reala, careia, eu, personal, i-as gasi o rezolvare, insa nu la mine sunt fraiele culturii. Dar,, cum artistul este caracterizat de bun simt si modestie, prefera sa-si continue opera dincolo de interese mercantile, fiind constient de rolul pe care si l-a asumat.
 
MDP: Recent v-ati intors din America, cum este perceputa literatura romaneasca dincolo de ocean? Care a fost obiectul deplasarii dumneavoastra?
 
ILIE MARINESCU: Am sa incep cu a doua parte a intrebarii. Am fost invitat de o parte din comunitatea romana din Chicago sa-mi prezint cartile, astfel ca am putut participa la festivalul romanilor de pretutindeni, desfasurat in localitatea Niles, langa Chicago, si la alte evenimente culturale. Daca vorbim de perceptia literaturii romane dincolo de ocean, atunci trebuie sa ne referim doar la perceptia celor care fac parte din comunitate, pentru ca dincolo de aceasta, in mediile americane literatura romaneasca razbate foarte greu sau deloc; nu exista. Am vizitat mai multe librarii americane si nu am vazut nici un titlu romanesc sau un autor roman pe rafturile librariilor si asta mi se pare destul de trist, in conditiile in care avem reprezentanti culturali in USA sau persoane care se ocupa de promovarea literaturii romanesti in strainatate. Un alt aspect demn de remarcat este acela ca, in cadrul comunitatii a inceput constituirea unor biblioteci cu autori din tara, literatura veche, carti princeps. Aici mi-am adus si eu umilul aport cu cateva volume de versuri. Desigur, frumos ar fi ca autorii romani sa fie cunoscuti de americani, altfel nu vom iesi din conul de umbra. Personal am cunoscut o distinsa doamna americana, prietena cu familia fostului presedinte american Gerald Ford si trebuie sa va marturisesc ca dupa ce i-am oferit volumul meu de versuri tradus in limba engleza, „Muguri de stele”, mi-a marturisit ca nu inceteaza sa-l asculte zi de zi (volumul fiind insotit si de un CD audio, cu vocile unor mari actori ai teatrului romanesc printre care George Mihaita, Ion Lucian, Adriana Trandafir  etc), ceea ce mi-a confirmat credinta ca putem reusi doar daca avem si vointa. Totul depinde doar de noi ce facem si cum facem.
 
MDP: Putem vorbi despre o presa  culturala corecta si echidistanta?
 
ILIE MARINESCU: Cu siguranta nu pot impartasi aceasta opinie, deoarece la noi in tara totul se desfasoara in functie de grupuri de interese, sau „gasti”, astfel incat sa fii promovat ca incepator si nu numai, in ale scrisului sau alt gen de arta este o adevarata sinucidere. Personal, am trecut prin aceste furci caudine si daca va fi cazul voi da si nume pentru ca ma simt un spirit liber si nu fac arta in functie de interesele cuiva. Chiar daca nu sunt inregimentat intr-un grup anume, prefer, asa cum spuneau stoicii, sa am mai multi admiratori decat adepti la creatiile mele. Avand tangente bune de cativa ani cu presa din tara, cu mass-media in general, cunosc bine acest fenomen, de aceea mi-ar trebui un spatiu amplu sa pot dezbate aceasta tema. Tocmai de aceea, marii oameni de cultura nu sunt cunoscuti sau cunoscuti de un public restrans, pentru ca nu alimenteaza interesele anumitor grupari constituite uneori ad-hoc, ca si cum in tara ar fi doar o mana de oameni care fac arta.
 
MDP:   Ce lucruri va sint consubstantiale din viata aceasta?
 
ILIE MARINESCU: Tot ceea ce fac consider ca se incorporeaza intr-un sincretism perfect, mulat pe credintele mele de zi cu zi, pe ceea ce incerc sa fac, fara a deranja aproapele. Si pentru ca suntem in registru unui dialog cultural, as aminti in acest context vorbele unui mare artist, Corneliu Baba, care spunea: „Nu va pierdeti vremea cu fleacuri. Puneti-va in fata tinte mari. Chiar daca nu le atingeti, macar ati ostenit pentru ele. Si asta valoreaza cat o reusita”. Iata consubstantialitatea modului meu de a face lucrurile.
 
MDP:  Traim rupti unii de altii, invirtiti de rotile descentrate ale morilor  de vint politice si sociale.  Ce e de facut?
 
ILIE MARINESCU: In atare situatie, cel mai bun lucru, din punct de vedere psihologic va vorbesc acum, este acela de a incerca sa ne pastram echilibrul psihic, sa nu cadem usor prada tentatiilor de orice fel, sa trecem prin filtrul ratiunii  tot ceea ce ni se ofera si mai ales fiecare dintre noi sa incerce sa faca lucrurile cat mai bine, in functie de aptitudini si sa avem o atitudine pozitiva chiar si in fata acestor vicisitudini ale vietii. Vorbind insa despre cultura, consider ca este singurul liant care poate repara fractura dintre indivizi, singurul mod in care societatea, in ansamblul sau, se poate identifica cu spiritul inaintasilor si cu sentimentul ca apartinem unei culturi milenare.
 
MDP:  Si-a abandonat intelectualul roman misiunea istorica?
 
ILIE MARINESCU: Ca si psiholog, am anumite perceptii legate de statusul intelectualului roman si prin prisma faptului ca datorita multor emisiuni la care sunt invitat, am avut ocazia sa cunosc o serie de intelectuali, care dintr-o lehamite generalizata in societate, se simt izolati, neajutorati si de aici rezulta neimplicarea lor, desi in birourile lor de lucru, fac si desfac idealuri de care cei pusi sa carmuiasca destinele natiei nu tin cont, astfel incat aportul lor la evolutia societatii este unul invizibil si neinsemnat. Nu poti iesi in lumea mare, in lumea civilizata decat cu acele minti ascutite, cu cei care fac ceva pentru tara, iar fondul nostru genetic abunda de astfel de personalitati, insa cum spuneam mai devreme, este un fel de rotire de cadre scoase la inaintare, mereu altii dar totdeauna aceiasi.
 
MDP:  Simt un mare dezgust pentru lumea literara de astazi, pentru mizerabilii si pornografii boemelor literare, premiati si sustinuti de institutiile statului.. Dumneavoastra?
 
ILIE MARINESCU: Traiesc acelasi sentiment de frustrare si ma feresc sa folosesc cuvinte licentioase, cand constat, la fel ca si dumneavoastra, ca in literatura sunt promovati, premiati, adulati cei care au dat condeiului conotatiile cele mai obscene. Este si motivul pentru care am acceptat acest interviu, deoarece am considerat ca doar asa poate cu o floare se mai face primavara. Sa ai o atitudine critica in aceste vremuri, este ca si cum stand pe marginea unei prapastii, sa contempli in liniste orizontul, fara sa-ti dai seama vine unul din spate si te impinge in prapastie, fara sa-si dea seama ca acestia se salveaza prin aripile invizibile ale spiritului lor cizelat. Cam asa stau lucrurile cu cei care dorind sa exalte prin frumusetea interioara, sunt tarati fara voia lor in aceeasi mocirla si confundati cu cei care deja sunt murdari.
 
MDP: Mai putem vorbi in aceste vremi de cvasi-debusolare despre desavirsirea unui model cultural romanesc, la nivelul scriitorului, al operei sale, dar si la nivelul celui care consuma „produsul cultural” numit literatura?
 
ILIE MARINESCU: Personal, inca nu mi-am pierdut speranta si consider ca incet, incet vremea debusolarilor va trece si cultura, in ansamblul ei, va intra pe un fagas normal, iar efortul dumneavoastra de a scoate in evidenta aceste sincope din arta este dovada ca inca se mai poate repara ceva. Tot ceea ce trebuie facut este ca oameni ca dumneavoastra si ca multi asemenea dumneavoastra sa nu abandoneze crezul interior si sa faca front comun impotriva “miticilor” si cu siguranta cititorul sau consumatorul de frumos se va mula dupa aceste tendinte. A ni se scoate mereu in fata idei de geul ca “asta se cere” cum fac mediile in masa, este dovada de netagaduit ca sunt interese absconse care au darul de a ne duce pe un drum gresit.
 
MDP: Ce proiecte isi asteapta de la dumneavoastra rinduire si exprimare pe masa poetica?
 
ILIE MARINESCU: De regula imi place sa vorbesc despre lucruri pe care le-am facut deja. Proiectele sunt frumoase, multe si multiple, insa cine imi va garanta realizarea sau finalitatea lor? Abia dupa ce se implinesc pot vorbi despre ele, insa cum intrebarea a fost directa, am sa va spun ca peste cateva zile imi voi lansa cel de-al cincilea volum de versuri cu un titlu ce vi-l spun in premiera pentru ca deja are BT si CIP-ul Bibliotecii Nationale, se numeste „Poeme de suflet hyperborean” si sper sa fie un succes asa cum am avut si cu celelalte volume de versuri. Trebuie sa marturisesc faptul ca editarea acestui volum se datoreaza editurii „Living stone”, care, spre deosebire de alte edituri care refuza tiparirea de poezie pe motiv ca „nu se vand”, aceasta a avut curajul sa-mi editeze volumul, mai ales ca au initiat un proiect cu o colectie de volume de poezie intitulata „Dor” si eu sunt primul care voi deschide aceasta serie de tiparituri. Sper sa-mi ajute Dumnezeu sa ajung acolo unde mi-am propus, pentru ca doar credinta mea mi-a deschis portile evolutiei in plan spiritual si nu numai.
 
MDP:  Va rog, in final, formulati  o intrebare la care ati dori sa raspundeti si nu am fost inspirata sa o adresez…
 
ILIE MARINESCU: Recunosc faptul ca si postura de a pune intrebari este la fel de dificila. Am sa incerc totusi in final sa ma gandesc la o intrebare al carui raspuns sper sa il pot da intr-un interviu viitor. L-as intreba pe psihologul-poet Ilie Marinescu, daca fericirea reprezinta un scop in sine, un tel sau o iluzie?
 
Maria Diana Popescu in dialog cu Ilie Marinescu, psihologul vedetelor din Romania
 
www.agero-stuttgart.de

ACADEMICIANUL IOAN HAULICA, OMAGIAT LA EL ACASA, IN COMUNA IESEANA IPATELE

– reportaj nonconformist – Era un ceas de toamna insorita, calda si curata, de parca s-au schimbat anotimpurile, cand ne-am imbarcat in masina colonelului in rezerva Ionel Pintilii, patru dintre liderii Ligii Culturale a Romanilor de Pretutindeni, Departamentul Moldova, in frunte cu academicianul Constantin Gh. Marinescu, subsemnatul fiind secondat de juristul Petru Butuc, secretarul filialei iesene. O facuseram din spatele redactiei cotidianului Evenimentul, dupa ce facuseram o mica sedinta pe picior de plecare chiar in sediul Institutului de Cercetari Medicale si Social-Umane care poarta numele regretatului academician Ioan D. Haulica. Cu acest prilej am cunoscut-o si pe gratioasa sa fiica, conf. univ. dr. Daniela Boisteanu, care insa a preferat drumul spre locurile natale in masina presedintelui-rector, prof. univ. dr. Vasile Burlui, care era insotit de vicepresedintele Universitatii ’’Apollonia’’, prof. univ. dr. Constantin Fatu, alaturi de care mai erau scriitorul de calibru Grigore Iliesei si academicianul Valeriu Cotea, cel care timp de doua decenii a reprezentat Romania la Oficiul International al Viei si Vinului, cu sediul la Paris, astazi in varsta de 84 de ani. Cele doua echipaje doreau sa-si omagieze Magistrul acasa la el. Ursitoarele vestede ale toameni insa apar pe negandite si ne tes in minte planuri noi sau vechi, dilemele curand din belsugul multiplelor posibilitati. Sporovaim pe drum despre toate celea, dar fara sa vrem ’’admirand’’ hartoapele prin care serpuiau masinile, dam dreptate academicianului Marinescu, decanul nostru de varsta, care remarca ca traim in trei Romanii paralele: una situata in Evul Mediu, alta in secolul al XIX-lea si ultima in secolul XX. Acum, de fapt, ne aflam in prima, desi soseaua duce spre Manastirea Hadambu, care pe 8 septembrie a implinit 350 de ani de istorie si spiritualitate, prilej cu care a scos un volum exceptional comemorativ, tiparit cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului TEOFAN, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei. Mai fusesm aici cu ai mei, familie de tarani gospodari din Comarna si ramasesem mut in fata modernismului care salasuieste in cetatea amplasata intr-un cadru natural de vis. Smerenia crestina ne-a facut si atunci si acum sa nu trimitem ganduri sincere catre mai marii judetului moldav care parca au uitat de existenta locurilor. Curand ne-a dat gand de binete primarul Costica Postarnac, presedintele Colegiului 3 PSD, care la ultimele alegeri si-a zdrobit, pur si simplu, ceilalti trei candidati, obtinand un 78,96 % dintre voturile consatenilor, urmatorul clasat fiind pedelistul Vasile Mironeanu, cu 14,51 %. De altfel, aveam sa aflam, nu cu oarecare uimire, ca edilul sef face parte dintr-o familie care a gestionat treburile comunei de zeci de ani, iar acum, nu ce l-am cunoscut mai bine si am discutat pret de mai multe ore cu satenii din Ipatele, ne-am convins ca povestea a fost facila si bazata doar pe fapte, nu pe vorbe.
                                                               *
Mi s-a vorbit mereu in ultima vreme despre un mare OM, distinsul Prof. dr. Ioan D. Haulica, un fiu al satului iesean Ipatele, despre care spunea mereu ca-i datoreaza educatia de baza si atitudinea fata de munca. Nu l-am cunoscut, dar din istorisirile la care am fost luat martor, pot spune ca imi pare nu numai o persoana draga, ci un prieten adevarat. Se nascuse pe 29 octombrie anul de la Hristos 1924, o zi de Brumarel, de toamna senina si bogata, fiind primul copil a unei familii de razasi, Dumitru si Marita, oameni aprigi si mandrii, cu credinta in Dumnezeu si dragoste de carte. Atestati de la 1400, prin al 13-lea document moldovenesc, razasii nu si-au parasit niciodata pamanturile, chiar daca de nevoie si-a stramutat vatra satului, si-au construit si reconstruit biserica, si-au ridicat prin contributia tuturor primul local al scolii. Legatura intre ei si Dumnezeu este una aparte. Insusi numele satului, Ipatele, provine din vocabularul religios slav, marturie fiind, inca din secolul al XII-lea, cronica slavona de la manastirea Ipate. In toate vecaurile, de altfel, au trait calugari si preoti purtand acest nume – Ipate. Crestini ortodocsi, au stiut sa-si respecte stramosii, datinile, traditiile si nu au aderat nicicand la alta religie. Alaturi de biserica, stiinta de carte a constituit o preocupare in viata acestor locuitori, nu foarte bogati. Inca din secolul al XIX-lea si-au trimis copii la scoala, pentru a deveni preoti sau invatatori. Din 1870 avem prima foaie matricola a preotului Gheorghe Mogos, absolvent al Seminarului de la Husi. Din acelasi an functioneaza prima scoala de patru ani la care si-a inceput drumul in viata invatatorul Ioan Haulica. Absoolvent al Scolii Normale de la Iasi, el va construi primul local al scolii si impreuna cu fetele sale, vreme de 40 de ani va pastori generatii de invatacei. Unii dintre ei au ajuns invatatori, ceferisti, avocati, ofiteri. Printre acestia s-a aflat si Nicu Haulica.
Academicianul de mai tarziu, copiil find, a desprins cititul buchiilor si intelepciunea cartilor in tinda bisericii Sf. Nerculai, sub obladuirea preotului Ion Leustean si a presviterei Elena Leustean, invatatoare, popositi de putina vreme in sat de pe taramuri vasluiene, parintele venind de la Tanacu, iar coana preuteasa din jos, de la Zapodeni. Crescut cu dragoste pentru carte si cu evlavie intru cele sfinte, invatacelul a fost atras de timpuriu de cele duhovnicesti, cantand alaturi de dascali la strana si grijind de randuiala in Sfanta Biserica, fapt pentru care, mai tarziu, parintele paroh a staruit pe langa tatal sau sa-si dea baiatul la Seminarul ’’Veniamin Costache’’ din Iasi. Primul om insa care i-a marcat drumul in viata este socotita a fi fost Ortansa Haulica, invatatoarea lui, care ’’certandu-se groaznic’’ cu Mitrita Haulica, a reusit sa-l convinga pe acesta sa-si lase copilul sa se faca preot. Tot ea l-a insotit la Iasi pentru a sustine examenul de admitere. Pentru ca i-a nesocotit cuvantul, atunci, in Iasi, pe strada Uzinei ’’a primit o palma pe care si-o amintea cu nostalgie si recunostinta si la 85 de ani’’. A reusit la Seminarul Teologic unde a fost un elev deosebit, dar stiinta l-a atras mai mult decat haina preoteasca. La sfarsitul verii, dupa cosit si secerat, mergea la Iasi pentru a sustine examenele de diferenta la Colegiul National de unde a obtinut si diploma de bacalaureat, in 1943. Divinitatea l-a ajutat din nou si tatal sau accepta sa urmeze cursurile unei facultati, cea de Agronomie, sperand sa acopere dealurile satului natal cu vii si livezi. Pleaca la Iasi pentru a se inscrie, dar fiind anii razboiului, circulatia trenurilor era perturbata. Invelit in suba de ceferist a unui consatean ajunge clandestin, pe un tren militar, la Iasi. Trenul mergea spre frontul de est, coboara in gara Nicolina si rateaza cu o ora inscrierea la Facultatea de Agronomie. Un tren militar, un consatean ceferist si o ora intarziere au hotarat destinul celui care avea sa devina membru al Academiei Romane. El n-a uitat nicicand cum in dricul verii, la seceris, neveste si fete laolalta, culcau graul, manunchi dupa manunchi, pe miriste si se inganau in cant cu glasul ciocarliei ce-si inalta ruga pe cerul albastru ca floarea de cicoare. Peste tot pe unde a umblat cu studiile si cu invataturile sale, tanarul cercetator a purtat in suflet si in gand dragostea de casa parinteasca si de satul natal, dupa cum spunea in cuvantul sau, deosebit de cald, invatatorul Sava Petrovici Constantin.  
Fiul de taran a ajuns, prin merite deosebite, pe cea mai de sus treapta a stiintelor medicale, valoarea sa fiind apreciata de comunitatea stiintifica medicala si nu numai, romaneasca si straina. Astfel, numeroase societati stiintifice medicale si academii din Romania si de peste hotare s-au simtit onorate sa-l desemneze ca membru. In 1949 a absolvit Facultatea de Medicina, fiind repartizat in calitate de preparator la disciplinele de Farmacologie si Fiziologie din cadrul I.M.F. Iasi. Intre 1953 si 1964 a lucrat cercetator in cadrul Institutului de Fiziologie ’’D. Danielopolu’’. Apoi s-a transferat conferentiar la Institutul de Fiziologie Normala si Patologica al Academiei Romane din Bucuresti, unde a lucrat cercetator stiintific timp de 12 ani si sef de sector, dupa cum isi aduce aminte juristul Petru Butuc, vicepresedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni Iasi. Era de o modestie aparte, de aceea vorbea rareori despre realizarile sale profesionale. Asta desi urmase stagii de specializare in SUA, Austria, Polonia, URSS, Germania si Franta. In 1963 ajunsese doctor in stiinte medicale, revenind prin concurs conferentiar pe meleagurile natale la disciplina de fiziologie a IMF Iasi, iar cinci ani mai tarziu isi adauga la cartea de vizita titlul de doctor docent. In anul universitar 1969-1970, il gasim ’’visiting professor’’ la Universitatea statului american Connecticutt. Membru al Societatii Internationale de Studiu al Creierului, al Societatii Europene de Chirurgie Experimentala, al Societatii Europene de Studiu a Pinealei, al Federatiei Mondiale a Oamenilor de Stijinta, al Societatii Internationale de Stiinte Fiziologice, al Fedearatiei Europene de Fiziologie, al Societatii Neurostiinte, al Societatii de Psihoneuroendocrinologie, Farmacologie, al Societatii de Medici si Naturalisti din Iasi si ne oprim cu enumerarea aici pentru a nu ocupa tot spatiul tipografic pus la dispozitie. Timp de patru ani, intre 199-1994, a condus Societatea Medicilor si Naturistilor din Iasi, apoi a fost membru fondator, vicepresedinte si apoi presedinte de onoare al Societatii Romane de Stiinte Fiziologice. Din 18 decembrie 1991 este membru corespondent, iar trei ani mai incolo, mai precis din 8 noiembrie 1994 membru titular al Academiei Romane, paralel cu membru al Academiei de Stiinte Medicale, la ultima fiind o buna bucata de vreme vicepresedinte. Onorat in 2003 cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii Ovidius din 2003, pe care seful catedrei de Genetica din cadrul Facultatii de Medicina iesene il refuzase din modestie in urma cu doi ani. Si cei de la UMF Targu Mures sau UMF Cluj-Napoca i-au pus laurii de Doctor Honoris Causa. Cel decorat cu Steaua Romaniei in grad de cavaler in 2002, are cercetari prezentate in aproape 300, mai exact 292 sinteze monografice, tratate si studii, dar elaborase si doua tratate de Fiziologie umana la distanta de un deceniu, in 1989 si 1999. Trei dintre cele sapte monografii semnate de Domnia Sa au fost onorate cu premiul Academiei Romane: Sistemul nervos vegetativ-1975, Hormonii locali- 1983 si Transmiterea sinaptica-1999. Dupa ce a obtinut 10 brevete de inventator, savantul a trecut in nefiinta prea devreme, la 13 mai anul acesta, lasand in urma tristete in randul studentilor, colaboratorilor cu care a lucrat. A plecat intr-o zi senina de mai, cu campul inverzit si ciresii troieniti de floare, salasluind acolo sus, in ceata sfintilor si veghind din inlaturi la bucuriile si neimplinirile romanilor. De aceea se doreste ca in fiecare an, in data de 29 octombrie, cand este ziua sa de nastere, sa fie comemorat la Ipatele, poate de aceea se doreste initierea unei burse anuale pentru un fiu al satului ce-si doreste sa urmeze o facultate din cadrul Universitatii Apollonia, bursa finantata din fondurile proprii ale administratiei locale. De mentionat si ca, cel considerat cel mai bun fiziolog din tara, a fost in ultimii ani de viata profesor consultant la Universitatea de Medicina si Farmacie ’’Gr. T. Popa’’ de pe malul Bahluiului.
Profesoara Georgeta Boaca, directoarea scolii comunale, tinea sa sublineze ajutorul pe care Ioan D. Haulica l-a dat consateanului Mircea Ciubotaru, la aparitia monografiei comunei, cel care mentiona ca ’’intoarcerea la obarsie este componenta a unei filozofii a vietii’’’. Este un model viabil, demn de urmat de generatiile actuale sau viitoare, dar si de intreaga comunitate, de aceea poate nu exista bucurie mai mare decat atribuirea numelui celui care repeta obsedant ’’Sa vad ce voi putea realiza, pentru ca fiecare clipa ne atinge si ultima ne doboara’’  scolii cu clasele I-VIII din Ipatele, in fata careia se va ridica curand si un bust al academicianului. Ioan D. Haulica are peste 50 de ani de activitate stiintifica fructuoasa, de rezonanta mondiala, sute de participari la congrese si sesiuni stiintifice cu rapoarte, comunicari, postere sau mese rotunde. A adus contributii originale la fiziologia si farmacologia sistemului nervos vegetativ, studiul sistemului renina-angiotensina de origine extrarenala (creier, hipofiza, epifiza, cord, vase si glob ocular al mamiferelor), identificarea si rolul fibrelor nervoase purinergice din maduva, trunchiul cerebral si hipotalamus, rolul modulator al endoteliului si oxidului nitric in reactivitatea vasculara, rolul epiteliului traheo-bronsic in reglarea bronhomotricitatii, rolul pinealei in reactii neuro-endocrino-metabolice de adaptare la stresul de diferite cauze (fizic, chimic, psihic, biologie etc.).
Cele trei valente ale locuitorilor din Ipatele s-au impletit in personalitatea lui Nicu Haulica. Recunostea senin, de cate ori avea ocazia, obarsia, aici unde ’’isi incarca bateriile’’. Educatia primita in familie si faptul ca nu a uitat niciodata de unde a plecat l-au ajutat sa urmeze drumul drept in viata. Revenea cu placere de fiecare data cand programul incarcat i-o permitea si participa din interior la toate evenimentele familiei si ale comunitatii. De cate ori a fost nevoie a intervenit in favoarea sau pentru ca satul sau natal sa-si continue existenta: mai intai in 1968 la prietenul sau, Virgil Trofin, cand Ipatele a ramas comuna si in 1990 cand a redevenit comuna. Este ctitor al noii biserici, avand un rol hotarator la terminarea lucrarilor si la sfintirea acesteia. Profesor pentru intreaga lume, pentru consatenii sai a ramas, mereu, doctorul Nicu Haulica, cel care ii alina pe patul de suferinta, intervenind pentru ei ori de cate ori a fost nevoie. Profesorului care domina un amfiteatru plin de studenti sau sesiunile unor congrese mondiale de medicina ii tremura vocea atunci cand trebuia sa vorbeasca in fata consatenilor. Pentru cei din mijlocul carora a plecat, a ramas pentru totdeauna unul de-al lor; li se adresa cu ’’badie’’, stia sa-i asculte, avea timp si rabdare pentru a le afla pasurile. Intrebat in vara anului 2009 care-i sunt titlurile stiintifice a raspuns sec ’’titlurile sunt ca o cutie de tinichea goala, legata de coada unui caine’’ si a intins firesc, modest, o carte de vizita pe care scria profesor universitar doctor, membru al Academiei Romane. ’’Asta conteaza mai putin, e mai important sufletul omului’’ a adaugat. Dupa cum s-a relevat mereu, pret de peste cinci ore, pana tarziu in seara, la manifestarile la care am fost invitat la Ipatele, radacinile si sufletul dumnealui au fost si vor ramane intotdeauna, ancorate in pamantul in care si-a inmormantat stramosii.
In cuvantul de deschidere si de evocare a personalitatii academicianului Ioan Haulica, fiu de onoare al comunei Ipatele, primarul Costica Postarnac, inginer de profesie, n-a uitat sa aminteasca faptul ca vorbeste despre un om de o rara modestie, provenit dintr-un loc bogat in istorii, care au fost odinioara, sunt si vor fi in tinuturile de aici, de pe Vilna si Stavnic, din Tara de Jos a Moldovei. De aproape si de departe, pe oriunde l-au purtat cararile vietii, academicianul nutrea sentimente de dragoste pentru sat si pentru oamenii dintre care s-a ridicat, intinzandu-le totdeauna o mana de ajutor, dandu-le un sfat ori intervenind pentru tamaduirea suferintelor lor trupesti sau sufletesti. Te intampina totdeauana cu bunatate si blandete, cu fruntea luminoasa si chipul inflorit de un suras tainic, aidoma unui satean batran si intelept, gata oricand sa-ti aline durerea si tristetea. Multi dintre fii satului ii datoreaza reusita, mai ales ca toti l-au avut ca model si si-au dorit sa-l urmeze. ’’Motiv, asa cum spunea primarul Postarnac, pentru care cu totii avem obligatia sa-i multumim si acum, chiar daca am facut-o si cand era in viata’’. Sa nu uitam ca Ioan Haulica a fost initiatorul constructiei noii biserici cu hramul ’’Adormirea Maicii Domnului’’, initiator si sustinator a aparitiei in anul 2000 a Monografiei comunei, scoasa de profesorul Mircea Ciubotariu, initiatorul si finantatorul constructiei Monumentului Eroilor cazuti in cele doua razboaie mondiale din curtea bisericii noi, indrumatorul copiilor satului in accesarea diferitelor forme de invatamant. Deosebit de tonica a fost si interventia altui participant la manifestare, vicepresedintele Consiliului Judetean Iasi, tanarul si charismaticul pesedist Constantin Adascalitei.
                                                              *
La acest ceas omagial, fandurile celor prezenbti, s-au mai indreptat cu intreaga gratitudine spre parintele Ion I. Leustean, care vreme de 55 de ani a pastorit duhovniceste intreaga obste a crestinilor ortodocsi din Ipatele. Nascut la 5 februarie 1910 in comuna vasluiana Tanacu, viitorul preot a urmat Seminarul Teologic de la Husi, pe care l-a absolvit printre cei merituosi, fiind hirotonit in 1933 si repartizat in parohia de la Ipatele. Pentru faptele sale bune a fost inconjurat cu dragoste si devotament de sateni, inclusiv in momentele sale de restriste, ca acela din 1947, cand a fost arestat si dus la Vaslui. Un grup de enoriasi, condus de Dumitru Haciu, riscand represiuni din partea autoritatilor comuniste de la acea vreme, s-au deplasata la Vaslui, pledand pentru nevinovatia preotului lor. Implicarea preotului in viata satului o dovedeste intreaga sa activitate desfasurata in cadrul Cercurilor Pastorale, a serbarilor si manifestarilor culturale care aveau loc in comuna, implicarea sfintei sale in fondarea Cooperativei de Consum si a Bancii Populare din Iaptele, careia i-a fost presedinte pana la desfiintare. Meritul insa care-i marcheaza intreaga sa activitate profesionala, este determinat de faptul ca in timpul pastoririi sale sectele religioase nu au racolat aici nici un adept. Trecerea la cele vesnice a preotului Ion Leustean s-a petrecut in urma cu doua de ani, la 13 iunie 1989, sfinta sa dorindu-si ca ramasitele pamantesti sa ramana in satul si intre oamenii pe care i-a iubit atat de mult, si carora le-a daruit neconditionat intreaga sa viata. Preuteasa Elena Leustean s-a nascut la 12 ianuarie 1910 intr-o familie de tarani din comuna vasluiana Zapodeni, a urmat scoala primara in satul natal, apoi a fost eleva a Scolii Normale din Bacau, pe care a absolvit-o in 1934, fiind numita invatatoare in comuna Ipatele, mai intai in satul Slobozia, iar din 1945 la scoala primara din satul de centru. Timp de 18 ani, cat a slujit la catedra, a facut dovada unei temeinice pregatiri profesionale, muncind cu daruire si abnegatie, pregatind pentru lume si viata un numar impresionant de copii, S-a stins din viata, la 78 de ani, spre regretul tuturor celor carora le-a pus pentru prima data condeiul in mana. Vasile Postarnac s-a nascut la 22 iulie 1925 aici, ca fiu al agricultorilor  Grigore si Marita, casatorindu-se cu Ana Pintilie la 14 februarie 1952, pentru ca sa fie inmormantat in 1988. Dupa cursul primar facut in satul Slobozia, urmeaza cursurile Scolii generale din satul Ipatele, apoi pe cele ale scolii de 10 ani din comuna Scheia. Si-a inceput activitatea in administratia publica locala inca din perioada anilor 1970, ocupand functia de primar pana in 1984, un an mai tarziu fiind viceprimar, pentru ca, pana la pensionarea din 1987, sa indeplineasca atributiile de agent agricol. In timpul cand a fost primul gospodar al comunei s-au pus caramizile primului sediu administrativ, a fost pietruit drumul judetean Scanteia-Ipatele, a fost electrificata o mare parte a satului, au fost construite si renovate scoli si gradinite in satele componente. Gheorghe Juverdeanu s-a nascut la 3 iulie 1940 in orasul vasluian Negresti, fiu al agricultorilor Gheorghe si Maria, casatorit cu Ana Adjudeanu, el a decedat la 24 decembrie 2003. Dupa cursurile primar si general urmate la Scoala  din comuna Ipatele, a absolvit cursurile liceului teoretic din Iasi, lucrand in invatamant pana in 1970, an in care este promovat secretar al comunei, functie indeplinita pret de trei decenii, perioada in care s-a dedicat solutionarii problemelor si sprijinirii concetatenilor in rezolvarea acestora. La manifestarile de la Ipatele, se spune ca scurta prezentare nu este pe masura activitatii desfasurate de el. Celor patru mentionati in acest subcapitol al reportajului nostru transmis de la fata locului, prin decizii ale Consiliului Local al comunei Ipatele, intrunit in sedinta ordinara din 31 august 2010, li s-a conferit post-mortem titlul de Cetatean de Onoare. Tot post-mortem, a primit acelasi tilu academicianul si savantul de renume mondial, Ioan D. Haulica. Cu titluri de Cetateni de Onoare ai comunei Ipatele au mai fost recompensati Ana Haulica, sotia academicianului, conferentiar Daniela Boisteanu, fiica lor, profesorul universitar doctor Vasile Burlui, presedintele Universitatii ’’Apollonia’’, academicianul Constantin Marinescu, profesor doctor docent, istoric, membru al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania, directorul Institutului de Cercetari ’’Ioan Haulica’’ Iasi, PS Calinic Botosaneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iasilor, Staretul Protosinghel Nicodim Gheorghita, de la Manastirea Hadambu, Preotul Protopop Vili Dorosinca.  Prin aceste titluri, cei 2089 locuitori ai satelor Ipatele, Bacu, Cuza-Voda, Alexesti, din cele 940 de gospodarii ale comunei Ipatele, si-au onorat nu numai celebrii inaintasi, ci si invitatii de marca avuti. 
                                                          *
S-au spus cuvinte deosebite la acest ceas de aduceri aminte. De pilda, academicianul Valeriu Cotea, cel plecat in urma cu 75 de ani de la Vidra, poarta Vrancei, pe care o pastreaza in suflet, ca si Iasiul deopotriva, a inceput prin a spune asistentei ca singurele palme care-i plac sunt aplauzele. Era bucuros ca participa la aceasta zi a recunoasterii si recunostiintei, de mare semnificatie nu numai pentru Iasi, cat pentru intreg rotundul romanesc, de aceea inscrie data cu majuscule in traseul vietii sale. A tinut sa salute prezenta condeierului recunoscut Grigore Ilisei, dar n-a uitat sa multumeasca Parintelui Protoiereu care a facut legatura intre Pamant si Cer. Cuvinte aparte a avut si pentru profesorul Vasile Burlui, care-i este prieten si care cauta bine sa faca bine, de neuitata fiind prezenta acestuia la Bucuresti la patul de suferinta al academicianului Ioan Haulica. Universitatea Agronomica ’’Ion Ionescu de la Brad’’, pe care vorbitorul a pastorit-o ani buni, se lauda si cu actualul primar Costica Postarnac, care i-a fost prezentat academicianului de profesorul Vasilica, actualul edil al ipatenilor fiind cel care transpune cu claritate in viata cuvintele cunostiinta si constiinta. Sigur, n-au fost uitati toti cei care au plecat din lumea cu dor in lumea fara dor, cel mai pomenit fiind academicianul Haulica, bunul sau prieten, care avea un manunchi de calitati, de aceea a indemnat asistenta ’’sa faceti ceva pentru a ramane’’. La fel de inflacarate au fost cuvintele colaboratorului sau de peste doua decenii, academicianul Constantin Gh. Marinescu, care n-a uitat sa le reaminteasca ca formau un grup de cercetatori inainte de Revolutie care veneau la 7,30 in institut si ieseau la 22,00 cu toate restrictiile de iluminat de la acea vreme. Interesant ni s-a parut si motto-ul afisat in biroul celui comemorat astazi, ’’Sa nu incerci sa te opresti si sa-ti tii gura’’, motto potrivit pentru vremurile acelea si poate inspirat de sloganul lui George Enescu, ’’Ma odihnesc de munca prin munca’’. Si Napoleon avea o maxima apropiata, anume ’’Vorbeste putin, dar adevarat’’. Plin de emotie a fost ceea ce s-a petrecut intr-o buna zi, cand academicianului Ioan Haulica, o batrana, drept multumire, i-a sarutat mana. Pentru omul cetatii, cel foarte primitor, nerefuzand pe nimeni, era incununarea unei vietii, inceputa cu o perioada lunga cand se odihnea in podul universitatii. Mai apoi savantul si cercetatorul numarul 1 al romanilor in materie de Fiziologie, respectandu-si principiile, in pofida oprelistilor politice ale vremii, a avut curajul sa-l invite la un Simpozion International la Iasi chiar pe celebrul George Palade, care era in dizgratia autoritatilor, mai ales dupa ce ginerele lui Malaxa plecase in America. De notat si angajamentul realizarii unei OPERA OMNIA pentru academicianul Ioan Haulica, cuprinzand studiile sale in domeniile eticii si sociologiei, medicinei sociale, volum care ar urma sa apara sub egida Institutului care-i poarta numele din cadrul Universitatii ’’Apollonia’’. Nu intamplator am lasat la urma cuvantul profesorului univ. dr. Vasile Burlui, sufletul manifestarilor de la Ipatele, dar si sprijinitorul aparitiei cu cativa ani in urma a monografiei comunei.
Multumind preacucernicilor parinti asistenti, vorbitorul si-a amintit de discursul primirii lui Liviu Rebreanu in Academie, intitulat ’’Elogiu satului romanesc’’, facand un elogiu locului unde ne aflam, loc dominat in centrul sau de un patrulater aparte: biserica langa scoala, scoala langa Caminul Cultural, Caminul Cultural langa Primarie. De aceea astazi sunt comemorati, poate, un primar si un secretar, un preot si sotia acestuia, invatatoare, plus un academician, de aceea amplasarea acestor institutii in spatiu nu a fost intamplatoare. S-a vorbit din nou de valoarea stiintifica si didactica a activitatii Profesorului Haulica, forta sa de exemplu, valentele OMULUI, personaj si atunci si acum de o delicatete aparte, plus un anume simt taranesc, de o frumusete aparte. Interesant este ca nu a facut cursuri cu academicianul, acesta predand la o facultate paralela cu aceea urmata de presedintele fondator al ’’Apolloniei’’, dar mergea la Cercul Stiintific organizat regulat de acesta la Fiziologie. Printre vorbele sale intelepte erau si o serie de proverbe de genul ’’Boul se leaga de coarne si omul de limba’’ sau ’’Sacul gol nu sta in picioare’’. De aceea, distinsul oaspete remarca nu numai frumusetea slujbei tinute in comemorarea academicianului, cat si interventiile deosebit de inspirate, in timpul acesteia ale unui pusti cu ochii stralucitori, pe nume Tudor Papa, un posibil viitor Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.
                                                          *
Chiar daca Romania ne trateaza astazi ca o mama vitreaga, asemenea momente, precum cele intamplate intr-o zi de toamna tarzie la Ipatele, pe meleagurile iesene, dovedeste ca nu suntem numai o tara furata zi de zi, chiar daca multi dintre noi s-au simtit minoritari in aceasta istorie. Comemorarea academicianului Ioan Haulica si al celorlalti la care am asistat, intr-o lume normala, cu subiect si predicat, dovedeste ca pamantul vechii Daciii nu s-a pustiit de valori, chiar daca traim vremuri in care mugurii putrezesc pe ramuri, inca de cand apar. Asta pentru ca acum se iese din scena la nevreme. O cultura care isi permite sa ignore valorile adevarate e o cultura minora si iremediabil provinciala. De aceea, din coltul de pagina care ne este rezervat, cu asemenea parteneri de batalie precum cei invocati in acest reportaj neconventional, vom lupta impotriva balcanismului romanesc, care militeaza impotriva spiritualitatii rurale a Romaniei. Semneaza, pentru toate relatate, un jurnalist din tara celor ce nu cuvanta, care se numeste
                                                           Pompiliu COMSA

O CARTE PENTRU VREMURI VIITOARE: „EDUCATIA PERMANENTA. PARADIGMA FILOSOFICA SI PEDAGOGICA”, de FLORINEL AGAFITEI

Avem in fata o carte care, deocamdata, in climatul actual, de ignoranta educationala si culturala generalizata si de mizerie morala, sociala si fizica contaminanta, pare a veni dintr-un viitor teribil de indepartat. Este vorba de onesta, constiincioasa si cutezatoarea (din punct de vedere intelectual) carte a sanscritologului, omului de cultura, romancierului si jurnalistului focsanean, FLORINEL AGAFITEI(1): EDUCATIA PERMANENTA. PARADIGMA FILOSOFICA SI PEDAGOGICA.

Autorul este perfect constient de valoarea cartii sale (dar si de precaritatea receptarii ei, intr-un climat bruiat cumplit de factorul politico-demagogic, in care Legea Educatiei a devenit subiect de ping-pong propagandistico-partinic, si vocile autorizate, in domeniu, n-au nici cea mai mica sansa a se face auzite!): „Noutatea demersului e legata, pe de o parte, de perceperea fenomenului educational prin prisma paradigmei filosofice, din cele mai vechi timpuri si pana in contemporaneitate, iar pe de alta parte, de intelegerea necesitatii globalizarii educatiei permanente in Romania, ca modalitate de metamorfozare reala a mentalitatii intregii natiuni, fapt ce s-ar putea repercuta pozitiv asupra dezvoltarii in ansamblul ei, la uin moment dat” (cf. Cuvant inainte, p. 9).

Dupa opinia noastra, tocmai „globalizarea” aceasta desucheata si perversa (de la care autorul pare a trage reale nadejdi…), globalizare cu finalitate strict economico-financiara, este cauza pentru care atat educatia, cat si insasi cartea dlui Florinel Agafitei sunt…victime sigure si tragice!

Lucrarea urmareste, in paralel, evolutia gandirii filosofice si a atitudinilor pedagogice, tradand, astfel, un interes ascuns, pentru evidentierea legaturii dintre atmosfera de gandire a unei epoci si rezultatele aplicate, in mediul ontologic uman – in chip de „actiune pedagogica”. Filosofia, deci, in viziunea dlui Florinel Agafitei, nu  trebuie sa fie „joc steril”, ci premiza  aplicarii principiilor intr-o conformatie socio-spirituala, specifica fiecarei epoci de evolutie a Duhului pe Terra. Si, totusi, in cele din urma, rezulta, subteran (fara voia autorului!), ca exista legaturi indisolubile si indiscutabile, intre epocile de evolutie a Duhului „educabil” al umanitatii terestre: pare ca un plan major (propus, oferit initial, de…”cineva”!), transcendent, este privit, in implinirea lui…sinusoidala! Nu exista pedagog ori filosof modern sau chiar contemporan, care sa nu trebuiasca a prelua (fie si…negator!) principii ale…antichitatii educational-filosofice!

Chiar de la inceput, din Introducere, autorul defineste conceptul de „educatie permanenta” (spre a nu fi confundat cu  cel de „invatare continua!), din punctul sau de vedere, care, de data aceasta, coincide cu al nostru si cu logica si bunul-simt comun: „Din punctul nostru de vedere, educatia permanenta, pentru a putea izbandi, ca si concept pus in aplicare, trebuie sa se bucure de un cadru legal si financiar corespunzator, menit a impune in planul realitatii concrete, ceea ce se afla in spatiul ideatic (…). Educatia – continuata dupa perfectionarea scolii – nu trebuie confundata cu perfectionarea profesionala, care este doar o latura a acesteia,  realizata prin reciclare, adeseori (…) Simpla reciclare, din cinci in cinci ani, intocmita adeseori de forma si inteleasa ca o alta obligatie la locul de munca,  nu va servi prea mult cadrului didactic, mai cu seama daca stie ca pana si aceasta presupune o alta forma de control a standardului profesional, pe linie ierarhica etc”. Si, firesc, dl Florinel Agafitei da exemplul Japoniei, in care tocmai constiinta necesitatii VITALE a educatiei permanente a produs iesirea din marasmul „nenorocirilor celui de-al doilea razboi mondial” si a produs o explozie extraordinara, atat in plan economic, cat si al demnitatii spirituale (duhul samurailor  n-a apus!), care  impun Japonia, pe plan mondial, ca pe o forta nu doar redutabila, ci si misterioasa, de neinvins – TOCMAI PENTRU CA ESTE CONVINSA, PANA IN ULTIMA FIBRA A FIINTEI EI NATIONALE (…iar nu neaparat…”globaliste”…!),  DE CEEA CE FACE: EDUCATIA PERMANENTA A UNUI POPOR INTREG!

Si urmeaza o demonstratie credibila, in patru capitole, despre cum conceptul si realitatea „fiabila” a educatiei permanente au „migrat”, dinspre Orientul Antic (India Vedelor, China lui Confucius, Japonia  lui Nichiren si a manualului de educatie Teikin-orai/Manualul invatamantului de familie) catre …Europa.

Evident, nu este o surpriza, pentru noi, faptul ca sanscritologul harnic si inversunat, care este dl Florinel Agafitei, considera „orientalismul”  (in Capitolul I) la modul exclusivist, in legatura cu educatia: „Va fi fost Zarathustra – ca si Zalmoxis – aproape contemporan  cu Buddha, printre alti mari educatori ai omenirii, dar nici unul, nici celalalt n-au reusit cu invataturile lor sa depaseasca mileniile, asa cum a putut s-o faca Buddha”. Noi, insa, suntem absolut convinsi ca superioritatea morala a iranienilor/persilor, manifestata in antichitate, ca si in zilele noastre, se trage nu dintr-o neputinta, ci dintr-o biruinta (secreta, poate…!) a sistemului de educatie si de revelatie zarathustric. La fel, nu putem sa ne lasam deloc convinti ca isihasmul, practicat, egal, la Muntele Athos si in Rusia, ca si in monahismul romanesc de frunte, nu este cel putin egalul invataturii buddhiste. In definitiv,  noi credem ca, in cartea de fata, se uita, premeditat, ca aveam de-a face cu un continent…continuu, EURASIA (zalmoxienii, se stie, credeau in metempsihoza, iar Ion Creanga, dupa opinia lui Vasile Lovinescu(2), era un initiat zalmoxian al Kogaionului…), iar „ruptura” de azi este una voita/dorita, de forte politice mai mult sau mai putin „oculte” (ocultate de ignoranta noastra!), ale planetei Terra… A se vedea, spre exemplu (dar exemple pot fi date si din China, si din India etc., a se vedea asemanarea frapanta intre cuvintele sanscritei si cele…romanesti/trace!) civilizatia ainu, din Insula Hokkaido, pe care yayo-ii au neglijat-o/ignorat-o (si urmasii lor nu se dezmint!) CU PREMEDITARE!!! Istoria se falsifica permanent, de sute si, poate, chiar mii de ani, cu o rea-credinta „harnica” si cu o incapatanare si „eruditie”…demne de o cauza mai buna…

„Pana nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor barbosi blonzi, ainu. Nu s-au facut cercetari cromozomiale  PCR, pentru ca nimeni nu a fost interesat sa cheltuiasca suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevarul, iar statul japonez de azi prefera sa-i ignore chiar, si asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon ii considera pe caucazienii sositi in urma cu 5.000 de ani ca avand aceeasi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile si Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai putin decat primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur si Manciuria. Altii ii considera pe acesti ainu (carpato-dunareni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toata Asia, caucazienii care au sosit in Mongolia de azi si trecand peste stramtoarea Behring se raspandesc pe teritoriul celor doua Americi, teorie sustinuta de descoperirea in 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemanatoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunarenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreti sa-i numiti pe acestia ai nostri, sa nu fie aceiasi sugerati de Legenda Omului Alb, Barbosul blond care a sosit in Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii si al Invataturilor Benefice si Secrete(3)! – care a plecat, dupa initierea, poate chiar INTEMEIEREA! amerindienilor, spre RASARIT!!!) si Peru cam in aceeasi perioada, cu 5.000 de ani in urma. Aparent, si carpato-dunarenii ainu, atunci cand au invadat Japonia, au intalnit o populatie cunoscuta drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniti de prin Coreea in jurul anului 300 d.H., ainu au fost imprastiati, decimati sau, mai corect spus, asimilati, japonezii aducandu-si cu mare dificultate aminte despre «acei oameni albi», pe care i-au gasit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai traiesc si in ziua de azi in mici satucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul stiintific, in ceea ce priveste originea acestora –  nu exista! –  si se pare ca nu pasioneaza pe nimeni. (…) Japonezii au fost si au ramas si azi un popor foarte rasist, inchistati in castele lor sociale.(…)

Azi, ainu traiesc izolati in satucurile lor, zbatandu-se sa-si pastreze identitatea, limba, dupa cum ne spune acelasi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteste de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”,  prin rezervatiile din Statele Unite. Japonezii obisnuiti ii considera pe oamenii ainu nimic altceva decat un parc de atractii. Ce-i uimeste cel mai mult pe acestia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsa si cizelata, unii din ei avand chiar ochii albastri. Incepand din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentatia traditionala japoneza. Limba lor nu a fost studiata, fiind considerata de „cercetatorii” japonezi : “de neclasificat”!

(…)Daca astazi masina de PCR costa cateva mii de dolari si are marimea unui cuptor cu microunde, se preconizeaza ca in viitorul apropiat marimea unui asemenea aparat sa nu o depaseasca pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi tinut in palma). Acest lucru ar permite transportarea sa in locurile de cercetare, informatiile culese putand fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce compara datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase si civilizatii. Va spun toate acestea pentru a va intredeschide o usa spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Asa ca, Oamenilor ainu carpato-dunareni, mai aveti de asteptat. Daca nu veti disparea, pana cand cineva va fi interesat de civilizatia voastra. A noastra!” (s.n.) – cf. Napoleon Savescu, Istoria nestiuta a romanilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunareni, cuceritori ai Affricii de Nord si Asiei, in revista online Dacia, http://www.dacia.org.

Sa revenim, cu folos, la cartea dlui Florinel Agafitei.

Se trece la Grecia Antica: Socrate (cu celebra sa „mosire”-maieutica a Duhului uman), Platon, Aristotel – care, in viziunea (indreptatita!  – dar, in actualele conditii spirituale, total degradate, ale Terrei – aparent utopica…) a autorului, ar trebui sa devina contemporanii nostri, din punct de vedere intelectual: „Socrate era incredintat ca omul este imaginea pamanteana a unui model exemplar ce facea parte dintr-o prestabilita ordine metafizica, de unde si increderea nelimitata in posibilitatile acestuia de a se cunoaste profund pe sine si, astfel, a se putea metamorfoza in spiritul tolerantei, lebertatii, cugetarii, iertarii aproapelui. Socrate pune un accent deosebit pe virtute si predarea acesteia”.

Nu gasim acoperirea in realitate a afirmatiei de la pagina 31: „Platon (…) a avut sansa ca sa invete la picioarele maestrului Socrate, pe care, fara indoiala, l-a si intrecut in maretia cugetarii”. Nimeni nu poate proba ca Platon l-ar fi „intrecut in maretia cugetarii” sau nu pe Socrate, atata vreme cat Socrate, ca si Hristos, a practicat invatamantul/invatarea prin oralitate, N-A LASAT SCRIS NIMIC! Si n-a avut decat un… „evanghelist”, pe Platon… Socrate e un fel de…”creatie ideatica” a „evanghelistului” Platon (cum, poate, intr-un alt sens al conceptului de „creatie ideatica”, si Hristos!). De aceea, sunt si azi unii care chiar ii contesta, lui Socrate, existenta reala!

De asemenea, se trece cu vederea ca, prin Aristotel, se produce fenomenul de „pietrificare”, de uitare a tainelor inefabile ale Duhului (ESTE UITAT MITUL!) – si, deci, inceputul  „caderii” in materialism.

Urmeaza aventura prin Evul Mediu (Capitolul al II-lea), cu indeobste, dubla tintire a privirii – spre „Viata – repere”, si spre „Opera pedagogica si filosofica”: Albertus Magnus (la care se face doar o privire rapida asupra vietii…), Toma d’Aquino („pedagogul crestin”: „In ecuatia Dumnezeu-magistru-discipol poate interveni, ca intermediar, adeseori, INGERUL, capabil, el insusi, de a transmite anumite cunostinte invatatorului” – cf. Toma d’Aquino – pedagogul crestin, p. 49), Erasmus din Rotterdam (vazut/investigat ca  filosof si ca pedagog: „Omul nu se naste, ci devine, iar devenirea lui se realizeaza doar prin educatie” – cf. Erasmus – pedagogul, p. 53).

Urmeaza, in Capitolul al III-lea, Perioada moderna, care incepe cu autorul ceh al conceptului de Pansofie, dezvoltat explicit in Didactica Magna – Jan Amos Comenius (1592-1670), membru al sectei Fratii Moravi („e necesara educarea omului in spiritul armoniei universale, intelegerii faptului extraordinar ca el insusi face parte dintr-un mare intreg, unde e necesar sa seintegreze respectand niste legi organice dinainte date, aprioric funcsionale” – cf. Pansofia – conceptia filosofica asupra pedagogiei, p. 59, sau: „arta universala de a invata pe toti, totul – se poate realiza daca se vor infiinta scoli in toate asezarile rurale si urbane” – cf. Idem, p. 62), se continua cu John Locke (1632-1704: „el cerceteaza, permanent, problema raportului intelect-simturi” – cf. John Locke – paradigma filosofica, p. 65 – si: „Ideea pedagogica pricipala a lui Locke pare sa porneasca de la Platon, care sustinea ca, daca un lucru este util, atunci este si frumos (…) Omul este, totusi,  o fiinta educabila” – cf. John Locke – pedagogul, p. 67) si Immanuel Kant (1724-1804), cel care „aborda, in actul transmiterii cunostintelor, metoda socratica, cu precizarea ca interlocutorul caruia i se adresa nu era alta persoana, ci el insusi (…) Disciplina, ca sa dea roade, trebuie sa fie dublata de instructie (…) altfel,,, se produce aparitia insilor dezorganizati, a spiritelor brute” (cf. Kant si Spiritul socratic, p. 72), cu Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), cel mai mare pedagog iluminist, autorul revolutionarului tratat de educatie – Emil sau despre educatie – dar care… si-a dat toti copiii (rezultati din legatura cu o femeie de conditie sociala joasa) la orfelinat! – si ar fi trebuit sa se incheie, oarecum apoteotic, cu Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827, cel care afirma, in lucrarea Cum isi invata Getruda copiii: „In limbaj se gasesc, de fapt, adunate toate rezultatele progreselor omenesti si, pentru a ne incredinta despre aceasta, ne vom lua dupa urmele acestor progrese, ajutandu-ne de psihologie” – cf. Pestalozzi si pedagogia copilului, p. 81)  si cu Herbert Spencer (1820-1903) – dar suntem surprinsi sa vedem finalul „epocii moderne” sub semnul unor mai modesti filosofi si pedagogi, precum Alfred Binet (1857-1911) si Emile Durkheim (1858-1917) – acesta din urma, insa, avand macar meritul intemeierii sociologiei… Criteriul cronologic nu echivaleaza, din pacate, in ce priveste stralucirea rezultatelor, cu criteriul evolutionist; e greu de spus unde sta „hiba”: omenirea „europeana” nu evolueaza suficient de repede (nu e suficient conectata la ritmul temporal), sau timpul „modern” nu este decat  expresia, din ce in ce mai joasa, a epocii Kali-Yuga?!

Poate ca raspunsul s-ar vrea sugerat in Capitolul al IV-lea – care:

1- incepe cu Eduard Spranger (1882-1963, cel ce afirma, ferm, „educatia prin cultura”: „Spranger este adeptul sustinerii ideii existentei mostenirii genetice, care functioneaza de la caz la caz; el afirma ca un artist poate fi educat in interiorul unei instituitii si poate fi instruit in functie de domeniul abordat (…) aratandu-i-se care sunt trasaturile estetice dupa care trebuie sa se coordoneze in conceperea operei; acestea nu ar fi posibile daca cel care pretinde sa ajunga artist nu se naste cu o structura estetica menita a-l sprijini in idealul devenirii personale” – cf. p. 101, ultima afirmatie a lui Spranger fiind, in esenta, un truism!),

2-continua cu Maria Montessori (1870-1952), o „liberalista” destul de ilogica, dar, probabil, tocmai de aceea, pe placul „mondialistilor” contemporani, distrugatori de educatie REALA!!!  („Montessori pune accentul pe necesitatea inducerii ideii de independenta a copilului, in tot ce realizeaza acesta” – cf. p. 105, afirmatie care aminteste de aberatiile, ingurgitate de copii, prin citirea romanului Robinson Crusoe, al lui Daniel Defoe, unde Robinson Crusoe poate fi independent de civilizatia europeana, cat poate fi si un pasager urcat intr-un tren supraaglomerat! – …dar cum sa cultivi mai bine egoismul si iresponsabilitatea, decat prin iluzia…”independentei” copilului, de parca acesta s-ar putea educa dupa…”masini”!) –

3-…si se sfarseste cu atipicul pedagog (potrivit, prin metodele si viziunea sa „filosofica”, doar realitatilor postrevolutionare din Rusia sovietizata, a anilor ’20…!) Anton Semionovici Makarenko (1888-1939).

…Probabil (si autorul imi confirma aceasta ratiune de structurare semantica a textului) ca Mariei Montessori ii este conferita importanta din text, tocmai pentru a se reliefa antiteza dintre „liberalismul educational” si „metodele constrangatoare” ale lui Makarenko…

…De ce, oare (ne intrebam noi), daca tot se patrunde adanc in secolul al XX-lea, se omite revolutia efectiva (cu orizonturi extrem de interesante!), in viziunea asupra Duhului Educabil, pe care o aduce „Scoala/Pedagogia WALDORF” (prin conceptul de „copil-samanta”!), experiment initiat de Rudolf Steiner – si nu total necunoscut in Romania postdecembrista, ba chiar cu rezultate notabile (spre exemplu, la Turda sau Iasi)(4)?!

…Lucrarea dlui Florinel Agafitei este nu doar meritorie, ci si o temerara opera de pionierat. Admirabila, din multe puncte de vedere (prin puterea de sinteza, dar si prin accentuatul spirit critic!). Este o „ademenire” a omului terestru, ca fiinta constient-responsabila (speram, din toata inima!), recapitulativa, resintetizatoare si evolutiva (chiar daca…exasperant de sinusoidal!), catre niste zone deosebit de sensibile, de o importanta capitala, pentru continuarea (sau extinctia!) vietii umane, pe planeta Terra.

Cum am spus de la inceput: o lucrare/carte pentru „vremuri viitoare”… – dar nu numai in sensul ca (banuim noi) nu va fi citita (cu real interes) de prea multi contemporani, ci si in sensul ca, daca problemele ridicate in aceasta carte nu vor fi luate in seama, cat de degraba, si dezbatute serios (de cat mai multi si competenti-responsabili locuitori terestri!) si nu vor avea parte de  solutionari ferme si extrem de profesioniste, viitorul Terrei Umane este intr-un pericol de moarte!!!

Evident, ea/lucrarea autorului-pionier va trebui sa continue, sa se completeze si aprofundeze, prin paginile unor carti/lucrari viitoare.

Adrian BOTEZ

Cu Mihail Eminescu si Mihai Voda Viteazul in Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului

Incercati si dvs. si nu veti mai fi singuri

In orice lucrare ne-ar fi trupul, sufletul sa ne fie intru caldura sufleteasca a inimii, intru rugaciune, intru starea de iubire si mila fata de semenii nostri. Mila fara iubire si iubire fara mila nu exista. In felul acesta izvorul bucuriilor va fi mereu in sufletul nostru. Dintru aceasta stare sufleteasca va scriem, deci, rugandu-va frumos sa cititi pana la capat si va promitem ca veti descoperi orizonturi spirituale de intalnire si conlucrare, dintre bunii si strabunii nostri si noi cei de azi. Ca toti suntem vii! Si nu veti mai fi singuri!
Prea multi romani cu multa carte si nu numai ei, nu reusesc sa iasa din letargie, din insingurare. Vina este in noi insine. Unde nu este  disponibilitate pentru ceilalti, unde nu exista dorul ce ne leaga pe toti cei din lumea aceasta, intre noi, dar si cu cei din lumea mosilor si stramosilor, nu exista bucuria de a te darui fara nici o recompensa, fie ca ai unele posibilitati materiale-financiare, fie ca nu le ai.
Ne-am instraint de Mihail Eminescu, de Mihai Viteazul, de Sfantul Oprea Miclaus, de Horea din Albac (Vasile  Ursu Nicola), de Avram Iancu,  de  Decebal, Burebista, Zaulmos (Zalmoxis), de Fat–Frumos, Ileana Cosanzeana, de comoara multimilenara a basmelor si doinelor  noastre, ne-am instrainat de Tudor Vladimirescu si de multi, multi altii, in felul acesta ajungand instrainati unii de altii. Vina nu poate fi cautata sau invocata in alta parte. Ea este in noi insine.
Ne-am instrainat unii de altii, desi facem parte din aceeasi familie, a dacilor (Noi, Dacii, suntem Noi, Romanii!). Daca nu ne iubim familia la modul deplin, daca nu-i iubim la modul deplin pe romani, asa cum suntem, buni, rai, cu suflete sanatoase sau in dificultate, destramarea familiei continua. Destramare ca efect al vietuirii noastre vinovate, iresponsabile. Unde izvorul iubirii este oprit, nu exista familie, ci indivizi de rasul altor neamuri, pe fata sau intrascuns.
Noi, in vara aceasta am fost pelerini pe la sufletele oamenilor, cu precadere in triunghiul Cluj-Napoca, Turda, Albac. Din biserica in biserica. In comuniune duhovniceasca cu cei din viata aceasta si cu cei din inimile noastre, plecati la Domnul.
Va rugam frumos sa nu va grabiti sa va formulati opiniile acum, ci la sfarsit.

Slujba de pomenire pentru marii iubitori de neam,
cuprinsi in romanul Valea Hasdatii,
roman al Unirii de la 1 Decembrie 1918:
Mihail Eminescu, Mihai Viteazu, Menumorut voivod, Gelu voivod, Glad voivod, Bogdan voivod, Dragos voivod, Samul Micu Klein episcop,
Vasile Ursu Nicola (Horea din Albac), Avram Iancu, Ion si Vasile, din Ciurila, tribuni ai lui Avram Iancu, Andrei Muresanu, Ion Ratiu memorandistul, Vasile Lucaciu preot, Ion Mota, Iuliu Maniu
si pentru parintii nostri,Gavrila,Crucita, Tanase,Victoria,
Cu toti mosii si stramosii,
Cu tot neamul lor cel adormit!
Slujba de pomenire la solicitarea Societatii Culturale Bucuresti-Chisinau
si a Fundatiei Deceneu pentru Caritate si Cultura, prin Gheorghe Gavrila si
Maria Copil.
Slujbele de pomenire au avut loc la Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, la Manastrirea Schimbarea la Fata-Petridul de Sus, in Agris, la Manastrirea Mihai Voda, in Turda, Baisoara, Iara, Filea de Sus, Filea de Jos, Salicea, Prunis, sutu, Campeni, in Albac la Manastirea Sfantul Ilie si la Biserica parohiala, in Alba Iulia, la  Arhiepiscopia Ortodoxa-in Catedrala Reintregirii.
in Biseica otodoxa din Iara, alaturi de preotii ortodocsi, a slujit si un parinte unit (greco-catolic).
Acesta activitate duhovniceasca, liturgica, se desfasoara in continuare, fara noi, fiind preluata si de alte localitati din Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului. Se reveleaza in toata complexitatea ei duhovniceasca si culturala. Suntem in randuiala Bisericii Ortodoxe Romane, biserica ce vegheaza activ la unitatea de neam si la dainuirea acestuia, intru lumina mantuitoare a divinitatii. Unitate si solidaritate intre noi, cei de azi, dar si cu cei din viata nevazuta. Slujbele de pomenire pot sa fie si o ocazie de activare la zi, in memeoria noastra, a profilului spiritual al celor pomeniti, a faptelor acestora, prin cateva cuvinte despre cei pomeniti, sau, la alegere. Despre Mihail Eminescu? Se pot recita, sau citi unele poezii, sau fragmente din proza. Se pot da celor prezenti copii xerox din creatiile lui Eminescu. Slujba de pomenire poate fi urmata de un cerc de lectura, la casa parohiala, sau acasa la cineva, la cel care a solicitat si s-a ingrijit de cele necesarre pentru acest parastas, sau la unul din cei care s-au unit pentru acest parastas. Mihai Viteazul? Prezenta lui Mihai Viteazul, cu uriasa sa capacitate unificatoare, ca la Eminescu si nu numai, cu dinamica Unirii, pana in ceasul implinirii ei, in 1918, la Alba Iulia, nu trebuie sa lipseasca din memoria romanilor, mereu actualizata, fiind, in continuare, prezenta vie, dinamica, in procesul inevitabil al Reintregirii Romaniei. si Eminescu. Trebuie sa stim, sa intelegem ca marii iubitori de neam, mosii si stramosii nostri, sunt activi si pe planul actual al vietuirii noastre ca neam.
Ceea ce am dorit noi a insemnat o trezire la viata, o tresarire sufleteasca a celor in mijlocul  carora ne-am aflat. Au inteles ca pelerinajul nostru sufletesc are un rost determinativ, ei insisi sa alcatuiasca liste pentru pomeniri, dupa cugetul si inima lor, la  care sa adauge pe raposatii din familiile lor. E o cale a trairii in bucuria adunarii noastre din instrainarea unora fata de altii, in caldura familiei noastre, dar si a familiei largite, a tuturor romanilor. Sentimentul acesta sufletesc ne intareste, ne fortifica, ne scoate din tristete si din lipsa de orizont, Ne regasim sanatatea sufleteasca. O stare de constienizare, de responsabilitate, in sensul ca fiecare dintre noi  sa pastram aceasta stare sufleteasca si sa participam la oficierea liturgica, la activitatile care urmeaza si sa stim mai mult despre cei pomeniti, sa le cumparam cartile, sa le avem in biblioteca noastra. in felul acesta vom beneficia de o crestere launtrica , vom avea o veghe pastratoare de neam. Sa fim selectivi cu buna stiinta la ce cumparam si introducem in casa. Daca nu avem cartile indentitatii noastre nationale, suntem ca o casa fara fundatie, ca un acoperis fara pereti.
Inchei, rugandu-va frumos sa fiti cu luare aminte. Unirea din 1918 a inceput  in  Basarabia si Bucovina si a fost finalizata la 1 Decembrie 1918, prin integrarea Ardealului in fiinta neamului, impreuna constituind statul national unitar roman. Stim cu totii cum comemoram la 27 Martie, in fiecare an, Unirea Basarabiei cu Patria-Mama, Romania. Eforturi de mobilizare, de inchirieri de sali, etc. si cu toate acestea lipseste ceva, fara de care actualizarea nu este vie, dinamica, cu rodirea de asteptat. Reintregirea Romaniei. I-am uitat pe cei 86 de deputati, din Sfatul tarii de la Chisinau, care, iubind mai mult familia romanilor decat propria viata, au votat Unirea cu Romania. Sa-i pomenim la parastase si pe acestia.
Noi, toti, dainuim in eternitate ca suflete (mintea si inima), ca trupuri spirituale. Prin pomenirea liturgica a mosilor si stramosilor nostri, prin rugaciunile noastre si prin celelalte activitati publice, prin  biblioteca personala, ii aducem in sufletele noastre la nivelul constientizarii rolului lor in dainuirea neamului, in felul acesta  viata noastra este mai eficienta in sensul implinirii idealurilor sfinte reintregitoare de tara si de pastrare a unitatii de neam. si viata noastra de zi cu zi este alta, mai sigura, mai imuni in fata greutatilor si incercarilor prin care trecem. Sa fim, prin viata de zi cu zi, in lumea nepieritoare, in lumea luminilor si a bucuriilor eterne. (Mai tare decat piatra si decat diamantul, sufletul este cea mai uriasa forta din Cosmos, pe care nici moartea nu este in stare s-o rapuna, IPS Bartolomeu Anania,
1 Decembrie 1918-Sarbatoarea sufletului romanesc)
Unirea Basarabiei cu Romania
Rezultatul votului: 86 pentru, 3 impotriva, 36 de abtineri, 13 deputati fiind absenti. Citirea rezultatului a fost insotita de aplauze furtunoase si strigate entuziaste „Traiasca Unirea cu Romania!”
27 Martie 1918. Chisinau.Votarea Unirii, in Sfatul tarii.
Au votat pentru Unire: Nicolae Alexandri, Elena Alistar, Ion Buzdugan, Ilarion Buiuc, Constantin Bivol, Ignatie Budisteanu, Teodor Birca, Nicolae Bosie-Codreanu, stefan Botnarciuc, Gheorghe Buruiana, Teodosie Birca, Vladimir Bogos, Vladimir Budescu, Alexandru Baltag, Ion Valuta, Nicolae Grosu, Vasile Gafencu, Simeon Galitchi, Vasile Ghentul, Andrei Gaina, Alexandru Groapa, Dimitrie Dragomir, Felix Dudchievicz, Dimitrie Dron, Boris Epure, Pantelimon Erhan, Vitalie Zubac, Ion Ignatiuc, Ion Inculet, Teofil Ioncu, Anton Crihan, Ion Creanga, Afanasie Chiriac, Dimitrie Caraus,
Ion Corduneanu, Grigorie Cazacliu, Anton Caraiman, Pavel Cocarla, Ion Costin, Vladimir Ciorescu, Grigorie Cazacliu, Vladimir Cazacliu, Vasile Lascu, Nicolae Mamaliga, Mihail Minciuna, Anatolie Moraru, Alexandru Moraru, Dimitrie Marta, Gheorghe Mare, Mihail Maculetchi, Dimitrie Marghitan, Teodor Neaga, Gheorghe Nastas, Constantin Osoian, Gherman Pintea, Vasile Mandrescu, Ion Pelivan, Efimie Palii, Ion Pascaluta, Petru Picior-Mare, Elefterie Siniclie, Nicolae Suruceanu, Timofte Silitari, Chiril Sberea, Nicolae Sacara, Andrei Scobioala, Chiril Spinei, Gheorghe Stavro, Teodor Suruceanu, Gheorghe Tudor, Ion Tudose, Grigore Turcuman, Teodor Uncu, Pantelimon Halipa, Teodor Herta, Leonida turcan, Vasile tantu, Nicolae Cernauteanu, Nicolae Ciornei, Vasile Cijevschi, Vasile Cerescu, Nicolae Cernof, Nicolae Soltuz, Constantin Stere, Zamfir Munteanu, Iacov Sucevan.
Declaratia de Unire
„In numele poporului Basarabiei, Sfatul tarii declara: Republica Democratica Moldoveneasca (Basarabia) in hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunare, Marea Neagra si vechile granite cu Austria, rupta de Rusia acum o suta si mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. in puterea dreptului istoric si dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure sa-si hotarasca soarta lor de azi inainte si pentru totdeauna se uneste cu mama ei Romania.
Traiasca unirea Basarabiei cu Romania de-a pururi si totdeauna!
Presedintele Sfatului tarii, Ion Inculet; Vice-presedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului tarii I. Buzdugan”
Unirea Bucovinei  cu Romania, 14/27 octombrie 1918
Aveti in continuare o parte din numele celor vrednici de pomenire:
Sextil Puscariu, Dionisie Bejan, Doru Popovici, Vasile Bodnarescu,
Radu Sbierea, L[aurentie] Tomoioaga, Ion Nistor.
Marea adunare a romanilor din provincia Bucovina, din 14/27 octombrie 1918, voteaza, in unanimitate, pentru Unire.
Declaratia de Unire a Bucovinei cu Romania
“Congresul General al Bucovinei intrunit azi, joi in 15/28 noiembrie 1918 in sala sinodala din Cernauti, considera ca: de la fundarea Principatelor Romane, Bucovina, care cuprinde vechile tinuturi ale Sucevei si Cernautilor, a facut pururea parte din Moldova, care in jurul ei s-a inchegat ca stat; ca in cuprinsul hotarelor acestei tari se gaseste vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnitele domnesti de la Radauti, Putna si Sucevita, precum si multe alte urme si amintiri scumpe din trecutul Moldovei; ca fii acestei tari, umar la umar cu fratii lor din Moldova si sub conducerea acelorasi domnitori au aparat de-a lungul veacurilor fiinta neamului lor impotriva tuturor incalcarilor din afara si a cotropirei pagane; ca in 1774 prin viclesug Bucovina a fost smulsa din trupul Moldovei si cu de-a sila alipita coroanei habsburgilor; ca 144 de ani poporul bucovinean a indurat suferintele unei ocarmuiri straine, care ii nesocotea drepturile nationale si care prin strambatati si persecutii cauta sa-si instraineze firea si sa-l invrajbeasca cu celelalte neamuri cu cari el voieste sa traiasca ca frate; ca in scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca niste mucenici pe toate campurile de bataie din Europa sub steag strain pentru mentinerea, slava si marirea asupritorilor lor si ca ei drept rasplata aveau sa indure micsorarea drepturilor mostenite, isgonirea limbei lor din viata publica, din scoala si chiar din biserica; ca in acelasi timp poporul bastinas a fost impiedicat sistematic de a se folosi de bogatiile si izvoarele de castig ale acestei tari, si despoiat in mare parte de vechea sa mostenire; dara ca cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nadejdea ca ceasul mantuirii, asteptat cu atata dor si suferinta va sosi, si ca mostenirea lor strabuna, taiata prin granite nelegiuite, se va reintregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui stefan, si ca au nutrit vecinic credinta ca marele vis al neamului se va infaptui prin unirea tuturor tarilor romane dintre Nistru si Tisa intr-un stat national unitar; constata ca ceasul acesta mare a sunat!
Astazi, cand dupa sfortari si jertfe uriase din partea Romaniei si a puternicilor si nobililor ei aliati s-a intronat in lume principiile de drept si umanitate pentru toate neamurile si cand in urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungara s-a zguduit din temeliile ei si s-a prabusit, si toate neamurile incatusate in cuprinsul ei si-au castigat dreptul de libera hotarare de sine, cel dintaiu gand al Bucovinei desrobite se indreapta catre regatul Romaniei, de care intotdeauna am legat nadejdea desrobirii noastre.
Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
intrupand suprema putere a tarii si fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
in numele Suveranitatii nationale,
Hotaram:
Unirea neconditionata si pentru vecie a Bucovinei in vechile ei hotare pana la Ceremus, Colacin si Nistru, cu regatul Romaniei”.
Toti delegatii au votat pentru Unire: 74 de romani, 7 germani, 6 polonezi, 13 ruteni si 5 deputati de drept.
in incheiere va rog, iar, faceti slujbe de pomenire-parastase-pentru cei care va indemna inima si cugetul dvs. Nu-i lasati nepomeniti pe cei din locurile natale sau din cele in care va duceti traiul. Biserica va sta la dispozitie, oamenii din biserica  va asteapta, aveti toate conditiile intrunite.
Pelerini cu slujbe de pomenire prin Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
Societatea Culturala Bucuresti-Chisinau
Fundatia Deceneu pentru Caritate si Cultura
Gheorghe Gavrila Copil, presedinte
Maria Copil, vicepresedinte

O parte din activitatile din ultimii ani,
(http://www.noidacii.ro/Noi%20Dacii%20nr.17/SCBC%20SI%20FD.pdf
Din cei precedenti,
Societatea Culturala Bucuresti-Chisinau (Gheorghe Gavrila Copil, Romane, teatru, studii, articole, http://www.noidacii.ro )

Bisericile Emergente Vestice

Dupa epuizarea rapida a primului tiraj, pastorul Constantin Ghioanca, parte din echipa profesorala a Institutului Teologic Baptist din Bucuresti, prezinta cititorului o editie revizuita si adaugita a cartii de mare interes, Bisericile emergente vestice: din perspectiva baptista româneasca.

Grupuri-tinta:
-studenti la seminarii sau la alte institutii biblice;
-pastori, preoti sau alti slujitori ai bisericii;
-învatatori de scoala biblica;
-responsabili cu învatatura în biserica;
-lideri de închinare;
-toti crestinii interesati de tema bisericii în cultura postmoderna.

Caracteristici speciale:
-prima carte scrisa pe aceasta tema în România;
-contine adaugiri importante fata de prima editie;
-prezinta aparitia si dezvoltarea bisericilor emergente;
-discuta caracteristicile de baza ale bisericilor emergente;
-aloca un capitol pentru identitatea baptista în România;
-evalueaza în mod critic dogma si practica bisericilor emergnte;
-ofera o perspectiva baptista asupra acestor biserici;
-anticipeaza perspective noi în eclesiologia baptista româneasca;
-contine cinci anexe foarte utile.

Pentru detalii si comenzi accesati www.risoprint.ro
PRET: 25 Ron

Mainile Lui

Ne impresioneaza, cand citim in Evanghelii, felul cum Isus S-a atins de oamenii carora le-a facut bine. Nu s-a ferit de atingere, S-a amestecat printre ei, a mancat impreuna cu pacatosi, i-a hranit pe multi, a acceptat ospitalitatea lor, chiar cand era nesincera. Si oamenii au inteles ca Proorocul venea pentru ei si au cautat sa se atinga de Isus.
Dr. Paul Brand a petrecut multi ani in India, ingrijind bolnavii de lepra din Vellore si imprejurimi, fiind printre primii care nu s-a ferit sa-i atinga pe acesti paria, scosi afara din orase si sate, izolati in leprozerii, considerati incurabili si uitati de lume. in una din cartile sale, scrisa impreuna cu Philip Yancey, el povesteste o seara semnificativa, petrecuta in mijlocul pacientilor sai leprosi, o seara neuitata, de inspiratie deosebita.
Dr. Brand s-a apropiat de curtea in care erau adunati pacientii leprozeriei din Vellore si s-a asezat pe o rogojina alaturi de ei, cum facuse si de alte dati. Aerul era incarcat de mirosul greu emanat de trupurile celor prezenti, de saracie, bandaje naclaite de infectie si izul medicamentelor. Vazandu-l printre ei, pacientii au insistat ca doctorul sa le adreseze cateva cuvinte, rugaminte pe care doctorul a acceptat-o cu greutate. S-a ridicat in picioare, nestiind ce sa le spuna, si a ramas in tacere cateva momente. Ochii ii erau irezistibil atrasi de mainile lor, zeci de maini de leprosi, cele mai multe tinute ascunse, unele fara degete, altele reduse la un simplu ciot. Multi stateau cu ele varate sub coapse, obisnuiti sa le ascunda vederii.
Cand a inceput sa vorbeasca, doctorul le-a spus: “Sunt medic chirurg, specializat in chirurgia mainii. Oridecate ori intalnesc pe cineva pentru prima data, nu ma pot abtine sa nu-i privesc mainile. Ghicitorii in palma pretind ca pot citi viitorul cuiva doar privind la mainile lui; eu va pot spune trecutul. De exemplu, pot sa va spun care v-a fost meseria pe cand erati sanatosi, dupa bataturile din palme si dupa conditia unghiilor. Pot sa va spun multe lucruri despre obiceiurile si caracterul vostru. Sunt de-a dreptul fascinat de mainile oamenilor”. S-a oprit apoi pentru cateva clipe, privind la fetele atente ale pacientilor, incremenite in asteptare.
“Cat de mult as fi dorit sa-L fi putut intalni pe Isus si sa-I cercetez mainile! Dar, stiind din descrierile Evangheliilor cum a fost El, aproape ca mi le pot inchipui”. incepu apoi sa le spuna, visand parca, cum isi inchipuia el mainile lui Isus, de cand a fost un prunc cu maini micute, neajutorate, invatand cu stangacie sa apuce primele obiecte. A continuat apoi sa descrie mainile copilului Isus, tinand o pensula, sau un instrument de scris, incercand sa caligrafieze literele alfabetului.
Apoi mainile dulgherului tanar, maini aspre, noduroase, cu unghii crapate si cicatrici lasate de ciocan si fierastrau. Apoi mainile lui Isus, vindecatorul. Emana din ele sensibilitate si compasiune, in asa fel incat oamenii pe care-i atingea puteau sa simta curgand prin ele putere divina. Mainile Lui l-au atins pe orb, pe neputincios, pe nevoias.
“Apoi”, continua dr. Brand, “imi pot inchipui mainile lui Isus crucificat. Ma doare numai sa ma gandesc la un cui batut prin mana mea, deoarece stiu prin ce trebuie sa treaca – o uimitoare complexitate de tendoane si nervi, vase de sange si muschi. Este imposibil s-o strapungi cu un cui fara s-o mutilezi. Gandul la mainile Lui vindecatoare, mutilate de cuie, imi aduce in minte tot ce a fost Isus gata sa indure pentru mine. in acele momente de insemnatate eterna, pe cruce, acceptand sa-I fie strapunse si mutilate mainile, El S-a identificat cu oamenii din toata lumea, care au o deformatie fizica in trupul lor, inclusiv in maini”.
Efectul acestor cuvinte, rostite in fata leprosilor, a fost electrizant. Isus … un mutilat, cu maini ca ale lor, niste leprosis Ce simtaminte vor fi starnit in inimile lor! Cum le va fi batut inima, ascultand cuvintele acestea, care le strecura in inimi o noua si calda speranta!
“La urma, mainile Celui inviat”, continua doctorul. “Unul din cele mai uimitoare lucruri mi se pare a fi faptul ca Isus a pastrat in mainile Sale semnele cuielor, macar ca noi vorbim despre viata viitoare ca avand trupuri perfecte: “Adu-ti degetul incoace, si uita-te la mainile Mele”. De ce a dorit Isus sa pastreze semnele umanitatii Sales Poate ca sa duca cu El in cer o amintire eterna a suferintelor celor de pe pamant. El poarta semnele suferintelor, ca sa continue a intelege nevoile celor ce sufera. El a dorit sa fie pentru totdeauna aproape de noi”.
De indata ce a terminat de vorbit, dr. Brand a observat o uimitoare schimbare de atitudine printre pacientii lui. in toata curtea, mainile tuturor erau ridicate in sus, cu palmele unite in traditionalul semn indian de respect. Aceleasi cioturi, aceleasi maini fara unghii, fara degete, mutilate de lepra … Nimeni nu mai incerca sa si le ascunda. Maini ridicate in sus, in dreptul fetei, in semn de respect pentru doctorul englez, venit sa-i ingrijeasca. Un gest aproape uitat, reluat acum cu un nou inteles, incarcat de o noua demnitate. intelegand cum Dumnezeu a facut fata suferintei ii ajuta pe ei s-o poata face mai usor…
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon

In inchisoare din dragoste de Christos si de semeni

Apostolul de dincolo de Cortina de Fier, dupa gratii în SUA

de CLAUDIU PADUREAN

Pastorul Richard Wurmbrand, evreu convertit la crestinismul lutheran, a luptat deopotriva contra fascismului si comunismului. El a stat dupa gratii atât in România, cât si in SUA. La scurta vreme dupa arestarea sa, americanii au recunoscut eroismul clericului lutheran.

Unul dintre cele mai putin cunoscute episoade din viata pastorului lutheran Richard Wurmbrand este cel al detentiei sale americane. Este vorba despre o arestare scurta, pentru ca eroul, originar din România a „bruiat” o demonstratie procomunista din Philadelphia. Insa tocmai arestarea sa l-a adus, dintr-o data, in lumina reflectoarelor. Astfel, Richard Wurmbrand, care trecuse prin purgatoriul temnitelor bolsevice, a reusit sa devina unul dintre cei mai cunoscuti luptatori impotriva comunismului, iar cartile sale, in care dezvaluia adevarata fata a „orânduirii socialiste” au devenit volume cumparate de zeci si sute de mii de oameni din Occident, care incepeau sa intrezareasca adevarata fata a Terorii Rosii.

Calea Apostolului Paul

Pastorul Richard Wurmbrand este eroul unei adevarate saga a secolului XX. Nascut intr-o familie evreiasca, in tinerete, el a aderat la miscarea comunista. In timp, insa, a descoperit, cu ajutorul Misiunii Anglicane din Bucuresti, religia crestina, la care s-a convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi impotriva fascismului si a salvat numerosi tineri evrei de la deportare. Apoi, a inceput lupta impotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temnita. In cele din urma, eliberat din inchisoare, el a emigrat in Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizatie care ii sustine pe crestinii persecutati de pe toata planeta.

Richard Wurmbrand a avut satisfactia sa vada prabusirea celor doua regimuri dictatoriale, fascismul si comunismul. Pastorul lutheran a murit in anul 2001. Inca din timpul vietii, el fusese supranumit „Apostolul de dupa cortina de fier”, iar cei care l-au cunoscut au facut o paralela intre viata Apostolului Paul, care a devenit din persecutor al crestinilor un martir, si cea a lui Richard Wurmbrand, care a devenit din adept al comunismului una dintre victimele care au suferit in temnita, unde fusese aruncat de bolsevici pentru credinta sa. Potrivit site-ului CristiaNet.fr, Richard Wurmbrand a patimit si in tara libertatii, Statele Unite ale Americii, unde a indraznit sa ridice glasul celor care luau, in timpul Razboiului din Vietnam, apararea comunismului.

Dupa gratii, in SUA

Intâmplarea s-a petrecut in anul 1966, in orasul american Philadelphia. Aici era organizata o mare adunare populara de sustinere a Vietnamului. Numerosi americani cereau retragerea trupelor SUA din Asia de Sud-Est, unde ele luptau impotriva comunismului. In piata unde erau stânsa o multime impresionanta, a fost inaltata o tribuna, de la care diferite personalitati luau cuvântul pentru a denunta razboiul. Printre cei care vorbeau se numara un pastor prezbiterian. Dintr-o data, un om zvelt, carunt, a luat microfonul si le-a spus celor prezenti: „Voi nu stiti nimic despre comunism! Eu sunt doctor in comunism. Voi ar trebui sa fiti de partea victimelor si nu de cea a tortionarilor!”. Barbatul cu pricina era Richard Wurmbrand.

Dar ce inseamna doctor in comunism?“, a intrebat pastorul prezbiterian care vorbise inainte. „Iata dovezile mele!”, a raspuns Richard Wurmbrand, care si-a ridicat camasa si le-a aratat manifestantilor urmele torturilor suferite in beciurile Securitatii. Politia a intervenit si Richard Wurmbrand a fost arestat pentru tulbu­rarea ordinii publice. Insa tocmai acest eveniment, intens mediatizat, l-a dus pe pastorul lutheran in fata unei comisii a Senatului american, unde a depus marturie despre grozaviile din spatele Cortinei de Fier. Marturia sa a fost publicata intr-o brosura, care a devenit, timp de trei ani, cea mai bine vânduta publicatie dintre toate documentele Guvernului american. Apoi, Richard Wurmbrand a devenit unul dintre cei mai cunoscuti clerici din Statele Unite ale Americii. El a fondat organizatia „Vocea Martirilor”, care ia apararea crestinilor persecutati din toata lumea.

Vocea martirilor

Richard Wurmbrand si-a asumat, in SUA, rolul de a fi o voce a martirilor care nu puteau sa vorbeasca ei insisi lumii libere. Clericul lutheran s-a nascut in anul 1909 la Bucuresti. In tinerete, a aderat la miscarea comunista, iar intre 1927 si 1929 a urmat cursurile unei scoli politice la Moscova. Pentru activitatea comunista, a fost inchis la Doftana. Insa s-a convertit la crestinism si a renuntat la ideologia bolsevica. Urmarit, impreuna cu sotia sa, Sabina, de autoritatile fasciste românesti, el a gasit resursele sa ii ajute pe zeci de evrei. Dupa anul 1945, Richard Wurmbrand a intrat in conflict cu autoritatile comuniste. In perioadele 1948 – 1956 si 1959 – 1964, a fost arestat de catre comunisti. In anul 1965, emigreaza din tara. In SUA, fondeaza organizatia Vocea Martirilor. Dupa anul 1989, s-a intors in România si a depus flori pe mormintele tortionarilor sai.

OPINIE SI CONTRAOPINIE IN HOCHEI

Surpriza in Divizia A de hochei
Hocheistii brasoveni nu s-au prezentat la meciul de la Galati
Publicul prezent marti seara la Patinoarul Artificial din Galati a avut parte de o surpriza neplacuta: oaspetii de la S.C.M. Fenestela Brasov nu s-au prezentat pentru jocul cu C.S.M. Dunarea.

La ora 17.30, ora oficiala de disputare a partidei, arbitrii Gergely Leghel, Istvan Mathe si Peter Vilmos (Gheorgheni) au iesit pe gheata, au constatat lipsa echipei oaspete si  au asteptat – conform regulamentului – 15 minute venirea acestora.

Apoi, dupa ce timpul acordat regulamentar s-a epuizat, au angajat pucul  la centrul terenului pe care se aflau numai cei sase componenti ai echipei Dunarea, consemnand sfarsitul meciului. Observatorul federal, Octavian Corduban (Braila) a incheiat procesul verbal de constatare, iar secretarul Sebastian Dinu a consemnat neprezentarea in raportul oficial de joc.

Ramane de vazut ce va hotari Federatia, regulamentul fiind totusi clar: 5-0 pentru Dunarea. In continuare, galatenii vor juca trei meciuri acasa:
•    miercuri, 27 octombrie – cu Steaua,
•    vineri, 29 octombrie – cu Progym Gheorgheni,
•    vineri, 5 noiembrie – cu Sportul Studentesc.

Oricum, este o mare surpriza ca o echipa participanta intr-o competitie de acest nivel – Divizia A – sa nu se prezinte la joc!

Pana la hotararea Federatiei de specialitate, CSM Dunarea ocupa locul 4 in clasamentul primului esalon de hochei – cu 9 puncte (golaveraj 27-25), bilant rezultat din obtinerea a trei victorii si doua infrangeri.

Gh. Arsenie, M. Petrescu
Viata Libera, Galati
Meciul Fenestela Bra?ov – Dunarea Gala?i va fi rejucat

E adevarat ca regulamentul va da castig de cauza echipei noastre, insa, tinand cont de faptul ca mantinelele noastre sunt din lemn de salcam comunist, de faptul ca tabela merge ca locomotiva cu abur (scoasa din uz), ca nu avem apa calda si caldura in vestiare etc, s-ar putea ca urmatoarele meciuri sa le pierdem la masa verde. In aceste conditii ar fi bine ca meciul sa se rejoace la o data ulterioara, castigand in acest fel clementa federatiei la handicapurile noastre organizatorice.

Si pe domnii reporteri, cu tot respectul, i-as ruga, daca se poate, sa scrie despre conditiile jalnice de pregatire. Nu avem curent pentru antrenamente, caldura in vestiare sau apa calda. Acest lucru se intampla din cauza faptului ca patinoarul este administrat de oameni care nu au nimic in comun cu sportul. Vreau sa trag un semnal de alarma pe aceasta cale si sa va spun ca daca aceste conditii vor continua, sporturile de iarna vor disparea.

Ce le oferim copiilor in loc ?! Aromaterapia, strada si lipsa de alternativa. Se merita oare ca pentru 50 de locuri de munca adunate intr-un SRL sa luam dreptul la sport si la performanta a catorva sute ori mii de copii. DE CE UN S.R.L. ADMINISTREAZA PATINOARUL?! NU CREDETI CA ACEST LUCRU ESTE MOTIVUL LIPSEI DE PERFORMANTA SPORTIVA? Ce stiu ei despre nevoile sportului?! Sunt oare interesati? Au fost vreodata?! Haideti sa spunem si noi adevarul. Sa nu ascundem totul si din barbati cu capul pe umeri si cu atitudine, sa lasam capetele in jos, spunand ca astea sunt conditiile – cu astea defilam. Ce s-a facut cu spatiile din patinoar? Dar cu terenurile pentru pregatirea sportiva? Ne plangem ca suntem bolnavi, ca nu avem unde sa ne ducem in timpul liber.

De ce oare? Pot fi meciurile de hochei ori concursurile de patinaj artistic o alternativa? Suntem la capatul rabdarii? Ce spuneti, sunt subiecte pentru un reportaj adevarat? Ori ne intereseaza doar constatarile si can-canul sportiv. Cand vom dezbate subiecte adevarate?!

Va multumesc pentru atentie si sper ca acest mesaj sa rascoleasca suflete, sa mobilizeze minti si sa porneasca initiative.

Cu respect, Cristi Munteanu – antrenor Dunarea Galati.