Tag: adevar

A UNSPREZECEA SCRISOARE “LA UN PRIETIN”: DIN NOU, DESPRE TRADARE…: a intelectualilor, a conducatorilor, a noastra de noi insine…si de Hristos-Dumnezeu!!!

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Stimate domnule profesor  M.D. –

…Da, dl Ion Coja pune diagnosticul corect: Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu – handicapati, la nivel de trairi nationaliste. Ca sa nu mai punem la socoteala izmenelile si trancanelile lor absurde si penibile (in contextul unei Romanii care se sufoca, la propriu! – o Romanie cumplit agonizanta, care are cu totul alte prioritati decat “intalnirile miraculoase”, “sambotiste”, ale celor doi dubiosi  – …da, si eu m-am intrebat si ma intreb, de 21 de ani, “ce-l mana pe Plesu-n lupta”, de s-a facut, in 1990, “demolatorul pionier”-“ctitor al dezastrului cultural incipient romanesc” postdecembrist…(pentru ca, nu de mult, sa treaca pe la Cotroceni, pe post de consilier al Pramatiei Supreme a Romniei!) – …iar Liiceanu (…atatea fumuri si pretentii si gretoase snobisme, si scatologii si ranchiune tatolistice si atitudini grotesti involuntare, in bula asta de flatulatie, scapata, parca, dintre cracii unui bosorog neputincios, poluand, dihoreste, vazduhul…!) s-a ales, “pe daiboj”, cu…patrimoniul urias al Editurii Politice, actuala Humanitas, pusa  – …azi se vede foarte clar!… –  atat in slujba mondialismului pustiitor, cat si in slujba Eriniilor manolesciene!), TRANCANELILE LOR UBU-esti de sambata seara, pe post de…”filosofii ametitoare” (de ametitoare, in sensul narcotizanto-halucinogen, chiar sunt…”ametitoare”!): “(…)Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie!/(…)Patriotii, virtuosii(…)”!

…N-am spus niciodata ca nu sunt de vina si romanii, pentru gravele cedari morale, cedari de tot soiul… – ….dar trei secole de instrainare si de macinare CONTINUA, PERSEVERENTA, REALIZATA PLANIFICAT “PANA LA PUNCT SI PANA LA VIRGULA”, IN MOD DIABOLIC,  a elitelor Neamului (ce s-a ales de “boierimea pamanteana” eroica, de pe timpul Marilor Voievozi Martiri, de la Dragos-Bogdan si Basarab I si pana chiar la  Petru Rares si Brancoveanu Constantin…?!…”navigand” prin fanariotismul putrefact si prin masoneria pasoptista si junimista, prin regimurile carlisto-hohenzolerniene, “regalitati impuse masonic” – unul, al lui Carol I, de jaf national generalizat si instrainare patrimoniala cumplita, tradare ticaloasa (nu degeaba s-a dat ordinul Masonic expres si urgent, sa-i inchida, pe vecie, gura Arhanghelului EMINESCU, cel care pentru Marturisirea Adevarului fusese trimis, din Ceruri, sa se intrupeze pe Pamant!), altul, cel al lui Carol al II-lea, de crima, tradare (si dezertare reala, dar si dezertare simbolica, cel putin la fel de grava precum cea reala, din vremea primului razboi mondial: DEZERTARE SFIDATOARE, de la TOATE responsabilitatile sale regale!) si jaf national “ca-n codru” (prin gasca “bancheresc-zarafeasca”, gasca infractional-criminala evreiasca, condusa de Elena Lupescu – BLESTEMUL ELENELOR, in istoria Lumii!!!…cu toate ca, in limba “danailor”, “Héléné” inseamna “Faclie”…dar, din pacate, nu pentru Iluminare de Duh, ci pentru Incendiere Criminala!!!) – …n-are rost sa mai vorbesc de Mihai, la fel de lipsit de minte, integritate si loialitate, precum in acel blestemat an, 1944… – …prin comunismul stalinisto-bolsevic (evreiesc, precum se stie!) apocaliptic, prin democratia liberala catastrofala (cu “capi” si “teoreticieni/ideologi” tot din evreime!), postdecembrista, care succede unui “socialism internationalisto-iliescian”, penibil si jalnic-masonic… – “Finis opus coronat!” – multinationalele sunt, acum,  stapanele “sclavilor” Romaniei!!!) – … chiar nu sunt vazute, toate astea, de “elitele de carton”, creaturi promovate de mass media?! Nu.
…Ei, atunci, asta e. Nadejdea mea (cea de pururi!) este ca nu ne va lasa “sa  pierim cu totii/de tot” (vorba lui Goga si… Horatiu!), El, Hristosul-Mantuitor, Cel Sfant si Mare si Drept, Aspru Judecator – de Adevar Iubitor, si de necajiti si asupriti, Bland Mangaietor!!!
Doamne,-ajuta!
Cu, mereu, aceeasi pretuire si calda prietenie,
Adrian Botez

P.S.: Am vazut, nu de foarte multa vreme, un film american (cu Melanie Griffith, in rolul principal), al carui titlu se traducea cam asa: “Cea/”una”/straina care s-a intors”. Era vorba despre un fiu de mare-rabin, care a ales (greu, dar a ales, definitiv!) intre iubirea pentru o “straina” (“straina” de “SANGELE RELIGIOS-MOZAIC”, de comunitatea mozaica mistica!), si “stapanirea/puterea”, prin mostenirea rabinala (de la tatal sau, Marele Rabin) – pe ultima! Ei bine, cand vine sa-si ia adio de la “straina” de care se indragostise (dar dragostea ii promitea/oferea, ambitiosului evreu, mai putin decat…mostenirea puterii rabinale!), vede, fascinat, in camera “strainei”, un televizor deschis, pe ecran “evoluand” cuplul Fred Astaire-Ginger Rogers. La intrebarea “strainei” (Melanie Griffith), de ce a ramas cu gura cascata, aspirantul la puterea rabinica ii marturiseste, ca-n transa (…si actiunea era fixata in zilele noastre, nu acum cinci veacuri!): “Ce frumos danseaza! Noi, evreii ortodocsi,  n-avem voie sa vedem niciun spectacol, niciun divertisment, niciun televizor, nimic…!”

…Dar pe noi, crestinii (“goimii”…spurcati!), realizatorii evrei de divertisment, din toata lumea, ne indoapa, ne sufoca, ne innebunesc/”zaluzesc” si ne imbecilizeaza, 24 de ore din 24, cu cele mai desucheate si mai degenerate spectacole, zise de “divertisment”, fara niciun avertisment…”cu bulina”!!! Stiu ei ce stiu, de-i lasa  doar pe “goimi” sa se…”distreze”/imbecilizeze/sa degenereze spiritual – …iar ei, “poporul ales”, isi pastreaza Duhul curat si puternic, viril si, deci, RAZBOINIC, iar nu sybaritic, molatico-efeminat, “pleziristo-degenerat”!!!

…Era, in acest sens, un banc foarte cinic, despre un roman si un ungur…dar, in cazul pus de noi in discutie mai sus, se pot modifica un pic rolurile: romanul “istoriceste dusmanos”, razbunator (calm, dar feroce…) contra “strainului” –ungur, cel incapatanat “in limba si orgolii de stapanitor”… – poate deveni evreul, cel “incapatanat” in talmudismul lui, xenofob pana la dementa si de un egoism agresiv la culme si bestial (“razbunator” pe…Misterul Nelinistitor de Cugete Asasin-Necurate si Luciferizate…cum ii lamurea Nae Ionescu problema metafizica a cugetului, studentului sau nerecunoscator si deloc cavaler si intelectual, in replica… –  Josef Hechter/Mihail Sebastian: Misterul Golgotic al Hristosului Celui Mort/Asasinat si Inviat, CA MESIA DEJA VENIT!: „Tu, Iosif Hechter, esti bolnav, tu nu mai iti gasesti locul in propria piele. Esti bolnav chiar in substanta ta; nu poti sa nu suferi; suferinta ta nu are iesire. Sa fii totusi sigur, Iosif Hechter, ca toata lumea sufera. Noi, crestinii, suferim si noi, dar pentru noi exista o scapare: mantuirea, reinvierea. Si tu speri: speri ca va veni Mesia cel indelung asteptat, Mesia pe calul sau alb, implinirea regatului lui Israel pe pamant. Inca mai speri, tu, Iosif Hechter. Continua sa speri, este tot ceea ce ti-a ramas! Cat despre mine, eu nu te pot ajuta in niciun fel, caci sunt convins ca acel Mesia pe care il astepti nu va veni niciodata. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atat ti se ceruse, in schimbul bunatatii pe care ti-o aratase Dumnezeu: ti se ceruse sa veghezi, iar tu n-ai facut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ti ca un graunte de nisip in ochi. Nu simti, Iosif Hechter, frigul si tenebrele care te inconjoara, din toate partile?” – cf. Nae Ionescu – Prefata la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiasca . De doua mii de ani”[1]):

“Ion statea linistit pe camp si-si pastea oile… La un moment dat, vede o persoana indreptandu-se catre fantana, ca sa bea apa. Amintindu-si ca apa din fantana era otravita, Ion incepe sa tipe:
– Baaaaaaa! Nu beeeaaaaa, baaaaaa’, ca-i otravitaaaaaa!
Strainul nu schita niciun gest, ca si cum nici nu l-ar fi auzit si continua sa se indrepte spre fantana, asa ca Ion se apropie de el si tipa din nou:
– Baaaaaaaa!… Nuuuuu beeeeeeaaaaa maaaaaaaa, ca-i otravitaaaaaaaaa!…
Strainul, in continuare, nimic!…
Ion o ia la fuga si ajunge fix la timp langa strainul care tocmai ducea galeata inspre gura. Gafaind, ii spune:
– Mai, omule, tu esti surd? Nu auzi cand iti zic sa nu bei, ca-i otravita?
La care, strainul!
– Nem tudom romanok!
Auzind asta, Ion ii spune, batandu-l usor pe umar:
– Bea, da’ bea incet, ca-i rece!…”

…Beti incet otrava, beti incet si cu toata setea voastra (starnita si intretinuta ARTIFICIAL!), otrava pe care v-o prepara si v-o toarna in toate cele (dar, mai cu seama, pe calea Vazului, pe care vine 80% din informatia DIN EXTERIOR! – …si a Sufletului!!!), zi de zi si ceas de ceas, dusmanii vostri de moarte…! –  voi, romani crestini si asa de naivi, asa de usor de fraierit, de catre smecherii si pacalicii Lumii asteia cumplit ticalosite si devenita irespirabila, de atatea miasme infernale!

…Beti (“incet, ca-i rece”…!), romani crestini, daca ati uitat sa va rugati Lui Dumnezeu-LUMINATORUL DE LAUNTRURI…!!!

7 martie 2011

NOTA

1-„(…)Fara indoiala, evreii sunt poporul ales. Dar ales cu ce scop? Daca ne-am lua dupa ei, au fost alesi pentru a deveni stapanii lumii, si, astfel, nu am mai putea purta nici o discutie. Atunci ar fi mai bine sa punem problema altfel, caci e dificil de definit in ce consta stapanirea lumii. Cand se va produce, potrivit evreilor insisi, constituirea Imperiului lor Mondial? Momentul acesta va fi marcat de aparitia lui Mesia. Astfel, putem conchide ca evreii sunt poporul ales, intrucat Dumnezeu a hotarat ca Mesia sa provina din randurile lor. Aici suntem cu totii de acord, evrei si crestini deopotriva, dar tot de aici porneste si controversa.
De fapt, pentru crestini, Mesia a venit deja, prin incarnarea Logos-ului in Iisus Christos. Evreii au fost cu adevarat poporul ales, anume ales pentru Incarnarea lui Dumnezeu. De indata ce acest fapt s-a produs, de indata ce si-au indeplinit misiunea, evreii au incetat sa mai fie poporul ales. Evreii pot ori sa recunoasca faptul ca Mesia a venit deja, prin Incarnarea christica, si, deci din acel moment, inceteaza sa se mai considere poporul ales, ori contesta autenticitatea lui Christos-Mesia  – si, atunci, isi refuza chiar conditia de popor ales, deci calitatea de instrument ales de Dumnzeu pentru salvarea lumii – caz in care nu ar pacatui numai fata de misiunea lor, ci si fata de Dumnzeu insusi. Evreii repeta, fara incetare, ca Iisus Christos, atat timp cat se pretinde Fiul lui Dumnzeu si al lui Mesia, nu este decat un impostor. Mesia nu a sosit inca, socotesc evreii, el va veni pe un cal alb, si, in momentul acela, se va constitui imperiul Israelului, care va stapani peste intreaga lume. Cele doua pozitii sunt ireductibile. Pozitia evreilor este limpede. Ei sunt poporul ales; in consecinta, atunci cand va veni Mesia, pamantul intreg va intra in posesia lor.
Numai ca unul dintre fiii lui Israel s-a prezentat deja drept Mesia. Este adevarat, evreii l-au considerat, intotdeauna, un impostor, dar aceasta nu a impiedicat un mare numar de popoare sa-l recunoasca drept Fiul lui Dumnezeu. Acest Mesia, si nimeni altcineva, a creat, pentru aceste popoare (in sanul carora traiesc si numerosi evrei) o noua conceptie asupra lumii si o noua structura spirituala, valori noi pe o scara noua a valorilor. Blestemat pentru Israel , Mesia a creat pentru aceste popoare ordinea crestina a lumii. De aici incepe dificultatea majora. Evreii traiesc in mijlocul lumii crestine, dar ce lege respecta ei? Oare se supun legilor lui Iisus Christos, respecta atmosfera si conditiile crestine? Daca ar fi asa, atunci ar fi renuntat la legile lor, ar fi incetat sa se considere poporul ales; mai mult, ar fi incetat sa fie evrei. Or, nimic de felul acesta nu s-a intamplat. Evreii continua sa fie evrei. Cu alte cuvinte, si-au stabilit o ordine particulara in sanul altor popoare, o ordine contrara, in special, ordinii crestine, pe care o considera opera unui impostor. Rezulta, de aici, ca, respectandu-si legea iudaica, evreii trebuie, in mod necesar, sa saboteze ordinea si valorile crestine (s.n.).
Nu e vorba numai de o problema religioasa, desi este usor de vazut ca necazurile si suferintele evreilor sunt mai adanci si mai frecvente in perioadele si in regiunile in care oamenii adera la crestinism intr-un mod mai categoric, in timp ce sunt cu mult mai mici in tarile protestante, cu o religiozitate formala. In fapt, cel putin in cateva aspecte, protestantismul este forma cea mai putin crestina a crestinismului si cea mai apropiata de structura iudaica. Ceea ce dorim sa spunem este ca iudaismul si crestinismul depasesc planul strict religios, in masura in care constituie, in acelasi timp, principii formatoare ale vietii sociale.
Exista o ordine iudaica si alta crestina a lumii. Existenta paralela a valorilor crestine si a valorilor iudaice este un fapt incontestabil. Fie ca este vorba de organizarea politica a unei natiuni, de productia si circulatia bunurilor materiale sau de sensul general pe care il conferim existentei, aceste valori exista si nu le putem pune la indoiala. Oricare ar fi domeniul pe care l-am lua in discutie, evreii si crestinii sunt separati printr-o incompatibilitate organica, iar aceasta are un caracter categoric, total, definitiv. Pe baza acestei incompatibilitati ii considera crestinii pe evrei un pericol pentru ordinea lasata de Iisus Christos. Crestinismul si iudaismul sunt doua lumi complet straine una fata de cealalta; intre ele nu este cu putinta niciun fel de fuziune. Conflictul este atat de intens, incat pacea nu se va instaura decat la disparitia unuia dintre ei.
Evreii sufera, deoarece, din clipa in care au refuzat sa-l recunoasca pe Christos drept Mesia, pentru a se crampona de prerogativa de popor ales, si-au asumat misiunea de a distruge valorile crestine. Daca poporul lui Israel sufera, e si din cauza ca, dupa ce l-au dat pe Christos lumii, au refuzat sa-l recunoasca: l-au vazut, dar nu l-au crezut. Acest lucru nu ar fi fost poate atat de grav, daca alte popoare nu l-ar fi crezut. Ei bine, noi facem parte dintre cei care l-au crezut!
Prin sionism, evreii au crezut ca au gasit calea de a insela destinul. Ierusalimul continua sa fie polul magnetic al iudaismului, dar mai mult din punctul de vedere al unui iudaism mistic. Caci urarea nostalgica „La anul, la Ierusalim” nu este legata de nimic concret, ci corespunde unuia dintre acele mituri despre care vorbea Sorel, mituri care se sprijina pe evenimente care nu au avut loc niciodata, dar care polarizeaza, cu toate acestea, atentia generala, obligandu-i pe oameni sa-si conduca viata in vederea acestor evenimente, ca si cum ele ar trebui sa se produca, in mod necesar. Fara indoiala, pentru evrei, intoarcerea la Ierusalim este o realitate incontestabila, poate cea mai puternica dintre toate manifestarile iudaice.
Aceasta certitudine mistica –potrivit careia poporul lui Israel se va regasi la poalele Templului – este atat de puternic inradacinata in sufletul evreiesc, incat toata viata in diaspora le va parea tuturor evreilor ceva trecator, daca nu chiar o fictiune. In fapt, daca evreii au temple si consilii religioase peste tot in lume, nu e mai putin adevarat ca Ierusalimul ramane singurul lor loc de rugaciune si jertfa, sediul adevaratului lor templu, fata de care templele din diaspora nu sunt decat niste inlocuitori palizi. Spiritul Israelului este legat de conceptele originale ale propriilor sale dorinte si nenorociri, mai mult decat de realitate, care se destrama asemenea transparentei unei iluzii, pentru a fi, apoi, reconstruita, la nivelul fictiunii pure.
Intelegem, acum, cat de mult se indeparteaza de ideea sionista a lui Theodore Herzl realitatea iudaica contemporana. In mod sigur, daca cineva ar reusi sa adune la un loc toti evreii din lume si sa-i constituie politic intr-un stat Israel , atunci problema necazului evreilor ar fi profund modificata, daca nu chiar rezolvata pe deplin (s.n. si n.n.: Nae Ionescu s-a inselat: azi, cand Statul Israel, fondat  artificial, DAR FONDAT! – exista –  vedem clar ca, oriunde ar fi/s-ar situa geografic, acest popor incapatanat si profund luciferizat se crede dator, fata de ciudatul sau Dumnezeu, sa ia in stapanire lumea terestra, cu orice pret, prin oricata cruzime dementa!). Cum s-ar putea ajunge la constituirea unui stat evreu? Intrebarea merita sa fie pusa, intrucat evreii au avut, in multe ocazii, propriul lor stat. Ar fi destul de bizar sa credem ca evreii l-au asteptat pe Theodore Herzl pentru a descoperi ideea statului iudaic. Regula generala cere ca fiecare popor sa aspire, in mod natural si ne-deliberat, la viata de stat, asa cum o sugereaza imaginea moleculelor dintr-o solutie suprasaturata, pe punctul de a se cristaliza. Exact acest lucru nu l-am putut descoperi la evrei. Chiar din contra, de fiecare data cand au avut un stat, grija lor permanenta a fost de a-l distruge. Incercarea de a fixa un termen vietii lor in diaspora ar fi o nebunie, caci exact pe aceasta viata se sprijina starea naturala a evreului.
Ce cauta, deci, Theodor Herzl, ce doreste sionismul? Vor ei sa-i smulga Ierusalimului aura sa mistica si caracterul mitologic, pentru a transforma acest oras intr-o capitala moderna, cu ministere si o politie atotputernice? Este posibil. Numai ca aceasta va fi o efemera experienta in plus, ca toate institutiile iudaice de pana acum; pe de alta parte, o cetate o Ierusalimului concreta i-ar face pe evrei sa-si piarda credinta lor comuna, fundamentul vietii lor de pana acum. Sionismul ar fi rezultatul matematic al distrugerii mitului Ierusalimului. Sionismul va consacra sinuciderea neamului lui Israel ? S-ar putea sa fie chiar asa.
Daca evreii sufera, sufera pentru ca sunt evrei. Vor inceta sa mai fie evrei, in ziua in care nu vor mai suferi si nu vor putea scapa de suferinta decat atunci cand nu vor mai fi evrei. Iata o teribila fatalitate, impotriva careia nu este nimic de facut: Israel va agoniza pana la sfarsitul lumii!
Tu, Iosif Hechter, esti bolnav, tu nu mai iti gasesti locul in propria piele. Esti bolnav chiar in substanta ta; nu poti sa nu suferi; suferinta ta nu are iesire. Sa fii totusi sigur, Iosif Hechter, ca toata lumea sufera. Noi, crestinii, suferim si noi, dar pentru noi exista o scapare: mantuirea, reinvierea. Si tu speri: speri ca va veni Mesia cel indelung asteptat, Mesia pe calul sau alb, implinirea regatului lui Israel pe pamant. Inca mai speri, tu, Iosif Hechter. Continua sa speri, este tot ceea ce ti-a ramas! Cat despre mine, eu nu te pot ajuta in niciun fel, caci sunt convins ca acel Mesia pe care il astepti nu va veni niciodata. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atat ti se ceruse, in schimbul bunatatii pe care ti-o aratase Dumnezeu: ti se ceruse sa veghezi, iar tu n-ai facut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ti ca un graunte de nisip in ochi. Nu simti, Iosif Hechter, frigul si tenebrele care te inconjoara, din toate partile?”” – cf. Nae Ionescu – Prefata la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiasca . De doua mii de ani”.

KOSSUTH LAJOS SI „LUPTA PENTRU ELIBERAREA UNGARIEI”

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Peste cateva zile, in Romania, dar si in alte zone ale Europei de sud-est, se va marca implinirea a 163 ani de la izbucnirea Revolutiei de la 1848 – 1849, eveniment politic major care a zguduit din temelii structurile de tip feudal a Imperiului Austro-Ungar care cuprindea intre fruntariile sale Ungaria, cat si Transilvania romaneasca. Dupa cum se stie, dupa o absenta de peste trei secole, cvasitotala de pe harta Europei ca stat independent, suveran, de sine statator, Ungaria dadea semne ca nu mai tolereaza conditia de colonie a imperiului si, incurajata de revoltele de la Paris, Milano si Viena , a declansat, la 3 martie 1848, o miscare de protest ce viza obtinerea statutului de independenta si a libertatii pentru aceasta tara.
Dupa cum se stie, monarhia habsburgica a refuzat vreme indelungata acordarea drepturilor democratice atat Ungariei, cat si celorlalte provincii anexate Imperiului. Revolutionarii maghiari au promovat ideea obtinerii libetatii cuvantului si a constiintei, eliminarea claselor sociale, anularea legii de scutire de taxe si impozite a nobilimii si crearea conditiilor pentru acordarea de drepturi cetatenesti pentru tarani prin abolirea iobagiei.
Desi parea sa fie o perioada extrem de favorabila pentru protestatari, deoarece coroana Imperiului revenise, de scurta vreme, tanarului si putin experimentatului imparat Franz Joseph, sub influenta puternica a imparatesei Sofia, Austria a refuzat acordarea oricarora din drepturile mentionate. In acele conditii, Ungaria s-a autoproclamat ca Republica si l-a ales pe Kossuth  ca guvernator  al noului stat.
O asemenea decizie a fost salutata cu entuziasm de aproape toate clasele sociale maghiare multumite pentru acest prim pas de reafirmare atat a Ungariei pe scena politica europeana in calitate de stat de sine statator.
Dovedind o deosebita abilitate politica, Kossuth Lajos a prezentat miscarea revolutionara drept un razboi pentru eliberarea Ungariei, actiune la care a incercat sa atraga si alte minoritati etnice din cadrul monarhiei. Asa se explica faptul ca el a beneficiat de ajutorul a numerosi macedo-romani , sarbo – croati , sau aventurierul general polonez Jozsef  Bem.
Miscarea protestatara maghiara a dat curaj si altor provincii din spatiul sud-est european de a declansa miscari de protest si promovarea unor obiective sociale, politice, economice etc. Am in vedere in mod deosebit  miscarile revolutionare din tarile romane, care, intr-o oarecare masura, au cooperat cu miscarea revolutionara maghiara. Cercurile francmasonice din cele doua parti au facut eforturi deosebite pentru apropierea intre liderii revolutionari maghiari cu cei din tarile romane. Personal, Nicolae Balcescu a incercat, zadarnic, sa actioneze ca liant si sa aplaneze starile conflictuale izbucnite intre revolutionarii ardeleni si cei maghiari .
Desi Kossuth Lajos era de orientare declarat liberala, iar miscarea sa a dat multe sperante poporului maghiar subjugat de imperialii vremii, in cele din urma, atat el, personal, cat si ceilalti lideri maghiari s-au dovedit extrem de nationalisti si egoisti, dar si primitivi din punct de vedere politic; desi obiectivul lor declarat era eliberarea Ungariei si obtinerea de drepturi cetatenesti, social-politice si economice, care odata castigate ar fi produs mutatii majore, de esenta, in societatea vremii, s-a dovedit ca ei militau, pe fata, ca de astfel de libertati si drepturi sa nu beneficieze si celelalte minoritati etnice din imperiu, aflate intr-o stare la fel de deplorabila ca poporul maghiar.
In loc sa profite de izbucnirea in Transilvania, indeosebi in muntii Apuseni a unei extrem de curajoase miscari revolutionare, Kossuth Lajos, facandu-se ecoul intereselor nobilimii maghiare, a declansat un razboi impotriva romanilor ardeleni. In cadrul acestor lupte absurde, liberalul Kossuth Lajos a incurajat, tolerat si incitat la crime abominabile impotriva adversarilor sai din Transilvania, care au condus la uciderea a peste 60.000 de romani si stergerea de pe fata pamantului a circa 200 de sate , precum si a nenumarate biserici si asezaminte manastiresti. Datorita nefastei sale angajari intr-o disputa cu un alt popor, care aspira, la randul sau, la fel de justificat, la libertati democratice si la o existenta demna, Kossuth Lajos si ceilalti conducatori unguri au usurat, in mare masura, sarcina imperialilor austrieci de a infrange astfel de miscari protestatare. Daca, in loc sa angajeze lupte impotriva romanilor ardeleni, fortele revolutionare ale lui Kossuth Lajos s-ar fi aliat cu acestia, el ar fi sporit substantial sansele reale de victorie ale miscarilor revolutionare izbucnite in imperiu, luptad cu sanse de reusita impotriva armatei austriece si a celei tariste, venita in sprijinul monarhiei habsburgice. Pierderile materiale si umane au fost uriase si in tabara maghiara. Insusi poetul Pet?fi Sándor a fost luat prizonier, in timpul luptei de la Albesti, de langa Sighisoara , dus in Rusia si apoi trimis in Siberia, unde isi va gasi sfarsitul, dupa 12 ani de detentie grea.
Prin intermediul trupelor tariste, solicitate de imperialii austrieci, venite in Transilvana in acest scop, austriecii au reusit sa invinga miscarea revolutionara din Ungaria si Transilvania, dand ulterior frau liber represiunii.
In august 1849, ca urmare a esecurilor zdrobitoare suferite, Kossuth Lajos se retrage la Arad , unde demisioneaza din functia de guvernator al Ungariei in favoarea generalului Görgey. Dupa doar 6 zile, pentru a  scapa si a nu fi arestat de fortele imperiale de la Viena, Kossuth traverseaza Dunarea pe la Orsova  si, dupa o calatorie lunga, ajunge la K?tahya, unde guvernul Imperiului Otoman ii stabileste domiciliul de exilat, in Turcia. Pe cand se gasea la Vidin , el trimitea o scrisoare ministrului de externe englez, lordul Palmerston, scrisoare prin care solicita sprijin pentru ceilalti exilati ai revolutiei maghiare.
Dupa cum se stie, Kossuth Lajos va ramane in Turcia pana in septembrie 1851, fiind urmarit atat de serviciile secrete turce, cat si de cele austriece. In aceasta perioada el a mentinut legaturile cu organismele francmasonice, care au preintampinat orice actiune de represiune indreptata impotriva sa.
Prin lobby-ul puternic promovat de miscarea francmasonica nord-americana , la 9 februarie 1950, presedintele nord-american Zachary Taylor  determina parlamentul Statului Ohio, dar si Camera Reprezentantilor de la Washigton sa adopte o motiune prin care se cerea Turciei eliberarea lui Kossuth si a emigrantilor unguri din Turcia.
Aceasta actiune a determinat influentele forte francmasonice din S.U.A. sa declanseze o adevarata uvertura diplomatica in sprijinul lui Kossuth si a adeptilor sai. Viitorul presedinte nord-american, Fillmore, a continuat actiunile politice favorabile cauzei lui Kossuth si a obtinut votarea rezolutiei senatorului Henry Foote de Mississippi, referitoare la trimiterea unei fregate a marinei nord-americane pentru a aduce familia Kossuth in America. Urmare a interventiei insistente a influentelor cercuri francmasonice nord-americane, s-a reusit ca, la 10 septembrie 1851, familia lui Kossuth sa se imbarce pe fregata la Smirna, asigurand plecarea sa dintr-o zona de maxim risc pentru propria securitate. Dupa o scurta escala in Anglia, Kossuth debarca, la 5 decembrie 1851 la Staten Island, in statul New York, iar la 30 decembrie 1851 ajunge la Washington D.C. Inca de la venire, pe tot parcursul sau pe teritoriul american, au loc primiri entuziaste si banchete, in persoana sa fiind salutat un erou european ce lupta impotriva regimului totalitar al Imperiului Habsburgic . Kossuth Lajos si insotitorii sai beneficiaza de concursul larg al emigratiei maghiare, dar si al cercurilor francmasonice, cauta sa obtina sprijin material, politic si diplomatic pentru noile sale activitati privind destabilizarea situatiei din Imperiul Habsburgic . Vor avea loc turnee in mai multe state nord-americane, urmate de entuziaste receptii, dar si de discursuri fulminante , atat din partea gazdelor, cat si a oaspetelui maghiar. El se va bucura incepand cu 1851 si de sprijinul unui important cotidian nord-american, New York Times, la al carui banchet, din 15 decembrie 1851, Kossuth Lajos va tine un discurs in care, culmea, aducea elogii ideii de libertate a poporului, de respect fata de istoria, limba si traditiile lor. Mai mult, Kossuth vorbea despre energia si geniul fiecarei natiuni care trebuie sa se bucure de respect si consideratie, deoarece, in opinia sa, „toate popoarele sunt capabile de nobile impliniri”. Adoptand o atitudine abila, oportunista am spune noi, si dovedind o buna cunoastere a mentalitatii poporului american, pentru a-i castiga si mai mult increderea pentru proiectele sale viitoare, Kossuth Lajos incerca sa-si convinga auditoriul ca el era campionul luptei europenilor pentru libertate si independenta. El nega orice posibila acuzatie ca ar fi luptat pentru dominarea rasei sale asupra celorlalte etnii si sustine ca intreaga sa activitate a vizat eliberarea poporului sau si combaterea oricaror forme de despotism. In opinia sa, marile armate ale statului sunt „elemente despotismului”. Ziarul NewYork Times a aratat o atitudine extraordinar de favorabila lui Kossuth si luptei acestuia. In paginile respectivului ziar se regaseste cronica turneului efectuat de Kossuth Lajos in timpul scurtei sale sederi pe pamant nord-american . Cuvantarile si declaratiile sale se bucura si gratie acestui ziar de o larga mediatizare, atragand numerosi suporteri pentru promovarea politicilor viitoare ale lui Kossuth.
Dealtfel, dupa propriile declaratii ale membrilor staff-ului redactiei acestui ziar, ei au imbratisat cauza maghiara si pe cea a lui Kossuth, intrucat au vazut in ele expresia dragostei fata de principiul libertatii si nationalismului.
A contribuit la o astfel de atitudine si necunoasterea detaliilor privind desfasurarea revolutiei maghiare de la 1848 – 1849. Prin intermediul numeroaselor relatari consacrate intalnirilor, discutiilor si chiar declaratiilor personale, Kossuth este privit in America drept un erou al luptei impotriva despotismului imperial austriac.
Datorita relatiilor cordiale, dupa revenirea sa in Europa, pe timpul sederii la Londra, Kossuth a activat ca si corespondent al ziarului New York Times. Din capitala britanica, Kossuth Lajos va trimite numeroase depese ziarului New York Times cu informatii de ordin politic si diplomatic privind Marea Britanie si continentul european .
Mai este de mentionat ca, Ludovic Kossuth a beneficiat si de sprijinul si de prietenia personala a fondatorului ziarului New York Times, Raymond, care, cu diverse prilejuri, va raspunde atacurilor indreptate impotriva lui Kossuth si la interventia caruia s-a acceptat angajarea sa in calitate de corespondent al ziarului la Londra.
Dupa cum se stie, avand in vedere riscurile constante la care era supus, Kossuth paraseste, dupa un amplu turneu nord-american, aceasta tara, la 14 iunie 1852, la bordul navei de linie Africa, sub numele fals de Adam Smith si Lady Smith. El a ramas, se pare, in capitala Marii Britanii  pana in 1861, cand se muta la Milano si apoi la Torino, urmand sa locuiasca aici pana la decesul sau.
In toata aceasta perioada, Kossuth nu renunta la activitatea sa politica. La 5 mai 1859 se intalneste cu imparatul Napoleon al III-lea, la Paris. In acelasi an este ales presedinte al Directoratului National Maghiar  in mai 1862. Preocupat de mutatiile ce avusesera deja loc in Europa de sud-est, el initiaza un plan pentru o Federatie a Dunarii . Datorita conjuncturii internationale a momentului respectiv, niciunul din proiectele sale nu va avea castig de cauza. Totusi, miscarea revolutionara condusa de Kossuth Lajos a avut o importanta uriasa pentru noile prefaceri in Europa Centrala.
Nici chiar imparatul Franz Joseph nu ramane indiferent fata de miscarea protestatara din Ungaria. De teama unor noi revolte si pentru a descuraja orice forma de secesionism politic, imparatul va achiesa la Asociatiile Unguresti la putere si la constituirea Imperiului dualist, bicefal Austro-Ungar.
In felul acesta, dupa abile negocieri si compromisuri, se implinesc multe din obiectivele Revolutiei de la 1848 – 1849, dar chiar daca Ungaria devine partener in monarhia Austro-ungara, nu se poate vorbi ca se realizeaza si idealul identitatii maghiare.
In pofida progreselor obtinute de clasa politica budapestana, Kossuth ramane un izolat, fiind obligat sa moara in exil , departe de tara pentru a carei libertate luptase.
Dr. Dan BRUDASCU

Valurile „Dunarii Galati” – I

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Se apropie finalul sezonului 2010-2011 al Campionatului National de Hochei. C.S.M. Dunarea Galati, echipa de suflet a hocheiului galatean, continua sa surprinda – evolutiile remarcabile alterneaza cu rezultatele umilitoare din anii precedenti! Discrepanta intre rezultate este atat de mare incat ai impresia ca sub culorile clubului joaca doua echipe, complet diferite!
Acum, in prag de sfarsit de sezon, tragem linie cautand sa identificam plusurile si minurile echipei, analizand totodata cauzele care conduc la aceste rezultate.
Pentru a realiza performante C.S.M. Dunarea Galati are nevoie de trei lucruri –
finantare, un lot valoros si o echipa de conducere (management) profesionista. Aceste trei cerinte sunt atat de necesare incat nu pot genera performanta daca nu se completeaza reciproc.
La Galati situatia este, din pacate, dureroasa. De ce? Voi explica detailat analiza facuta, independent, avand la baza notitele consemnate de-a lungul celor cateva intalniri aleatorii avute cu diversi iubitori ai sportului cu pucul si crosa – antrenori, jucatori, oameni din administratie si foste glorii ale hocheiului romanesc.
Sa incepem cu lucrurile pozitive. Echipa galateana joaca in semifinalele Campionatului National si a castigat medalia de bronz invingand in finala mica, a Cupei Romaniei, Steaua Rangers cu 4 – 3, o victorie de moral, de palmares si totodata o surpriza placuta, neasteptata nici de cei mai optimisti suporteri ai echipei – un pas enorm daca ne gandim ca echipa era in prag de desfiintare. De la rezultatele umilitoare din anii precedenti la medalia de bronz este un salt remarcabil care i se datoreaza in principal unui singur om – Ionel Corciova. El a reusit sa faca diferenta intre C.S.M. Dunarea Galati din ultimul deceniu si C.S.M. Dunarea Galati de astazi. Pasiunea, fondurile alocate, experienta si dorinta de a face performanta a omului de afaceri, fost castigator al Cupei Romaniei cu formatia galateana, si-au spus cuvantul.
Prezenta jucatorilor slovaci (Boris Ruzicka, Juraj Zemko, Eduard Hartmann, Tomas Porubsky, Michal Benadik, Stanislav Gavac) in randurile echipei noastre au consolidat, atat cat s-a putut, valoarea lotului – contribuind totodata la imbunatatirea calitatii jocului echipei concretizata printr-un plus de viteza si tehnicitate in evolutiile echipei. Acest sezon a fost o combinatie reusita intre ambitia de afirmare si pofta de joc a acestor remarcabili tineri jucatori slovaci dublata de experienta si daruire fostelor glorii ale echipei nationale – Catalin Geru, Andrei Nutu si Radu Viorel. Trebuie sa mentionam si contributia jucatorilor harghiteni Levente Elekes si Atilla Tanko care prin jocul prestat si golurile inscrise in finala mica au adus medaliile de bronz la Galati.
Un alt lucru pozitiv pe care clubul de la Dunare l-a implementat cu succes inainte de revolutie au fost investitiile in echipele de juniori. Acest lucru a fost pus in evidenta de prezenta in numar mare al sportivilor galateni in tricourile echipelor bucurestene (Steaua si Dinamo). Zeci de jucatori au reprezentat Steaua Bucuresti contribuind la castigarea Campionatului National si al Cupei Romaniei, talente care au fost incorporate „la ordin” fara ca clubul galatean sa beneficieze in mod direct de cei mai buni dintre ei. Daca ne uitam cu atentie la componenta actuala a echipei Steaua Ranger Bucuresti observam ca acesta metoda de a „dona” gratuit tinere talente echipei bucurestene este inca o practica de actualitate, desi clubul galatean a investit enorm in respectivii juniori. Poate d-l presedinte Brandabur ne poare lamuri de ce si pe ce, au ajuns respectivii jucatori la Steaua?
Un lucru de neinteles pentru iubitorii hocheiului galatean este lipsa sponsorilor. Galatiul cu un flux financiar de cateva ori mai mare decat al orasului Miercurea Ciuc nu reuseste sa atraga nici o zecime din suma de sponsorizare a echipei harghitene. De la infiintarea clubului galatean s-a practicat hochei de performanta numai cu finantare de la stat, o metoda invechita insa pentru ultimele doua decenii, caci din 1989 contributia statului a scazut dramatic iar sportivii au ajuns sa joace hochei doar din placere. Accidentarile, lipsa unor prime si salarii atractive, a unor facilitati de recuperare si a unui proiect de lunga durata a hocheiului galatean au condus la situatia actuala – cu exceptia acestui sezon, echipa de seniori a clubului de hochei galatean a facut doar figuratie in ultimii 15 ani in competitiile interne.
Lipsa sponsorilor este in mare masura datorata conducerii clubului. Atragerea unor sponsori nu se poate face daca nu ai platforme de comunicare, nu ai o organizare solida si o strategie pe termen lung.
 O parte din vina cade si in spatele administratiei patinoarului. Acesti domni sunt complet depasiti de realitate si se ocupa cu orice, numai cu administrarea arenei nu. Va dau cateva exemple: toaletele pentru public arata deplorabil – nefunctionale si lipsite pana si de hartie igienica, in patinoar se fumeaza, se sparg seminte, se injura – comportament huliganic intretinut de administratie prin puterea exemplului, mantinela, scaunele, cabinele de pedepse, suprafetele de protectie din plexiglass nu au fost schimbate de decenii desi s-au alocat bani frumosi pentru modernizarea arenei. In Canada manageri si administratori cu asemenea performante si nivel de implicare nu li s-ar da pe mana nici masina de ascutit patine!
Cand eram copil pe terenurile de sport din jurul arenei se putea alerga. Existau porti de hochei uzate sau de fotbal instalate unde aveai posibilitatea sa te joci si sa te antrenezi cat doresti. Astazi, administratia patinoarului le-a transformat in garaje si parcari „rentabilizand”, in conceptia lor, activitatea acestei baze sportive. Cata lipsa de viziune si respect pentru miscarea sportiva din Galati au acesti domni!
La meciul cu Sport Club Miercurea Ciuc, in tot patinoarul, nu s-a gasit o foaie de plexiglass! Desfasurarea partidei a stat mult timp sub semnul intrebarii, meciul incepand cu ingaduinta echipei adverse, cu o ora intarziere! Ora in care instalatiile frigorifica si de iluminat au functionat in pierdere! Pe banii cui d-lor?! Ai contribuabililor. Atat de bine administrati voi banul public ca nu sunteti in stare sa aveti doua, trei foi de protectie rezerva?! Mai mult, unul din resposabili, nemultumit de decizia antrenorul suedez de a nu intra pe gheata, „gandea” cu voce tare: „Daca nu le convine, sa joace-n Liga M.O.L.!” Stimate domn, nu te supara dar este o onoare sa ai castigatoarea Ligii M.O.L. pe gheata! La conditiile pe care le oferiti nici in liga a doua nu meritati sa jucati. S-au convins de acest lucru si juniorii comunei Carta care au ramas fara celulare si bani, bunuri sustrase din vestiar. Vorba unui spectator „Nu am pierdut nici de data asta ocazia sa ne facem de ras”!
Florin Munteanu
http://balabanesti.wordpress.com/

Cateva referinte despre Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Vorbind despre Biserica si in Biserica – despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor… Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica – acolo unde le este locul si rostul!… Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma. 
Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic( ). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a “simbiozei” dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea ? prin aceasta simbioza ? deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului( ). S-a dovedit ca “simfonia” gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune in epoca medievala, la cele mai neproductive ? in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.

Biserica si Statul
Relatia Bisericii cu statul a fost statornicita de insusi Mantuitorul inca din timpul activitatii Sale pamantesti prin indreptatirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Raspunsul dat de Hristos fariseilor la intrebarea: “Se cuvine sa dam dajdie Cezarului?” subliniaza doua lucruri: recunoasterea autoritatii de stat, in cazul dat statul imperial si realitatea ne-opozitiei dintre indatoririle religioase si cele civice( ). Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autoritatii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos detine toata puterea in cer si pe pamant (Mt. 28,18) dar in acelasi timp, daca Iisus Hristos a facut cunoscuta autoritatea spirituala deplina a lui Dumnezeu asupra intregii vieti umane, El a randuit si supunerea fata de autoritatea politica indemnandu-i pe apostoli si prin ei pe toti crestinii sa se supuna autoritatii pamantesti caci este data de Dumnezeu in vreme ce Hristos nu detine putere politica( ). Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: “dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama.” (Rom. 13,7) caci “cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta( ).
Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.
S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.
Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei( ).
Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum( ). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.
Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista( ), ci in sensul transparentei Bisericii( ) si a responsabilitatii crestine( ), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.
 
Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Vorbind de cultura ne vedem nevoiti sa staruim putin asupra ideii de valoare fiindca determinarea culturii societatii umane se face folosindu-ne de unitatea de masura a valorii, cultura fiind, in esenta, un summum de valori. Nu este cazul sa facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie sa spunem ca acestea se impart – intr-un mod sumar – in valori mijloc, adica cele care ajuta la realizarea altor valori cum sunt valorile economice si valori scop cum sunt valorile estetice, morale si religioase( ). Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa( ). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.
In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.
Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace massmedia si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul “subcultural” este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.
In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudoculturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.

Biserica si tinerii societatii contemporane
Pe tot parcursul vietii pamantesti trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem tineri, caci una este varsta tineretii – cu aspiratiile si asperitatile ei inerente si firesti – si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!…
 Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post – moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor – care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!…
Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!… Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!…
Tinerii, cu a lor tinerete spirituala – care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!… Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!… Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!…
Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!…
Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!… Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului – toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!… 
 Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!…
 In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!…
 Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi – in timp – ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”
Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!…

Biserica si drepturile omului
Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci “drepturi naturale” insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776( ). Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu “Fiinta suprema”. In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca “nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege”( ).
Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)( ).
Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu( ).
Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo( ).
Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.
Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului. In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii( ). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta “normala” daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.
Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare( ). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.
Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii – evident prin metodele ei specifice – de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.
In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si –  in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.( ). Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”( )

In loc de concluzie
In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
 In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Rezumat
Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta cateva referinte si concepte eclesiologice, intr-un cuvant, valoarea, rolul, rostul si importanta Bisericii in viata crestinului si in viata societatii acesteia seculare, care trebuie sa stie ca Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma. 
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
 In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei

INTERVIU CU IOANA MOLDOVAN

On By nelursIn InterviewLeave a comment

George ROCA: Multumesc mult ca ai aceeptat acest interviu. M-am bucurat cand, intalnindu-ne in spatiul virtual am auzit ca esti din nou la studii in Statele Unite. Te rog mult sa imi povestesti cum a fost drumul tau pana aici. Sa incepem cu Oradea de unde ai plecat… Ce te-a determinat sa pleci la Bucuresti, ce facultate ai facut?

Ioana MOLDOVAN: Ma obligi sa ma intorc inapoi in timp. Inapoi cu 15-16 ani!  Complicat exercitiu… Am absolvit Liceul „Gojdu“, generatia 1995. Informatica. Nu ne-am inteles prea bine, informatica si cu mine. M-a obligat sa-mi recunosc limitele de intelegere si la 18 ani nu vrei sa-ti vezi limitele. Mereu m-am imaginat scriind. La 9 ani tineam deja un jurnal si eram destul de serioasa. Parintii nu m-au lasat sa fac jurnalism. Asa ca m-au dus la Drept. Era visul mamei; ea visase sa faca Dreptul si a sfarsit la Stiinte Economice. Am inceput la Facultatea de Drept din Oradea, invinsa. Visam la Bucuresti pentru ca imi parea singurul loc din Romania unde ti se pot intampla lucruri si unde poti intalni Oameni. Intr-o zi de septembrie din 1998, am intalnit acolo un baiat de varsta mea, iar doua saptamani mai tarziu ma si mutam in orasul lui – la Bucuresti. M-am transferat si cu studiile – m-am inscris la Facultatea de Drept a Universitatii Romano-Americane – si am locuit timp de doi ani cu tata, care avea locuinta de serviciu acolo. Mai apoi, mi-am continuat studiile si m-am inscris la teatrologie… Baiatul acela a ramas langa mine vreo 10 ani si apoi a plecat. Eu am ramas cu Bucurestiul… o vreme. Apoi, ca orice femeie singura, am facut schimb: mi-am schimbat Bucurestiul pe altceva. Acest altceva, pentru moment, e Los Angeles. Si nu pare un schimb rau deloc!

George ROCA: Si dupa ce ai terminat facultatea de teatrologie, ai ramas in Bucuresti? De ce?

Ioana MOLDOVAN: Am terminat Sectia de Teatrologie, Management Cultural si Jurnalism Teatral din cadrul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L.Cargiale” Bucuresti, in 2006. In 2008 am terminat cursurile de Master tot acolo si imediat m-am inscris la doctorat. Am ramas in Bucuresti pentru ca acolo erau locurile mele de munca – toate trei – , casa si sotul. Apoi, dupa noiembrie 2007, lucrurile s-au schimbat radical, dar cumva am inteles ca trebuie sa raman in Bucuresti. Pentru meseria mea, Bucuresti este singurul oras din Romania unde ma pot dezvolta, unde am sansa sa vad lucruri noi si de unde pot sa fug repede oriunde in lume.

George ROCA: De ce ti-ai ales acesta meserie… critic de teatru!?

Ioana MOLDOVAN: Cand m-am inscris la examenul de admitere de la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Cargiale” Bucuresti, nici nu stiam ca exista critici de teatru. Adica nu facusera parte din lumea mea de pana atunci.

Eram intr-un moment dificil al existentei mele. Un prieten drag se sinucisese – public. Era cu trei ani mai mare decat mine si dintr-o data am avut viziunea sfarsitului, care asteapta in umbra. Nu mi-era frica de sfarsit, dar imi era frica sa nu fi trait fara sa fi inteles ce traisem. Raspunsul l-am gasit la teatru, dupa un spectacol-manifest la Teatrul ACT. Prima reactie a fost sa dau la actorie. De afara, dinspre public, cel mai vizibil lucru din teatru e actorul. M-am inscris la examen, m-am pregatit de una singura si m-am prezentat in fata comisiei. Am luat acea proba eliminatorie, dar Decanul Facultatii de Teatru de atunci (acum este rectorul Universitatii), m-a luat de mana la propriu si m-a dus la Catedra de Teatrologie unde mi-a facut cunostinta cu toata lumea, spunandu-mi ca ar trebui sa incerc si acolo, ca el simte ca acela e locul meu. Sefa comisiei de examene de la Teatrologie era Doamna prof.univ.dr. Michaela Tonitza-Iordache, sotia actorului Stefan Iordache. Domniei sale ii datorez sansa intrarii in aceasta lume noua. Am mers cu examenele in paralel. La actorie am cazut, iar la teatrologie am intrat a treia. Asa a inceput.
 
Cu fiecare noua carte pe care o citesc inteleg si mai mult importanta criticului de teatru. Criticul de teatru ar trebui sa fie cel mai bine informat om din oras, dar si omul cel mai sincer. Si lucrurile astea nu prea ies, pentru ca daca esti cel mai bine informat, in lumea teatrului nu ai cum sa fii si sincer; iar daca esti sincer, nu inseamna neaparat ca esti si bine informat. Cam asa stau lucrurile, explicate foarte simplu.
 
George ROCA: Iti multumesc pentru… sinceritate! Stiu ca esti cadru universitar, ca ai facut si mai faci parte din personalul de invatamant al unei catedre din cadrul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti. Cateva detalii te rog.

Ioana MOLDOVAN: E o mare onoare sa faci parte dintre cei care au sansa sa aiba la ore tinerii cei mai talentati si frumosi din Romania. Dar asta vine cu o foarte mare responsabilitate. In primii doi ani de ucenicie, mi-a fost foarte greu. Sunt un om timid si a vorbi in public nu-mi era la indemana. Toti copiii talentati sunt foarte exigenti si daca nu le dai raspunsuri la intrebarile care-i framanta, daca nu esti convingator, nu-i mai poti stapani.

A trebuit sa invat sa fiu actor. Mi-am stiut mereu textul, ce vroiam sa le spun, dar mi-a luat ceva timp sa pot sa ma simt confortabila in fata lor. E greu sa ai ca public academic tineri artisti. Dar daca inveti sa le vorbesti, sa-i captivezi, sa-i seduci poti fi sigur ca esti orator bun si vei putea vorbi in fata oricui oricand. De fapt nu numai sa vorbesti, dar sa te simti bine in timp ce o faci, sa lasi o impresie buna. Gratie lor, am devenit un om sigur pe mine, am scapat de toate complexele. Si pana la urma am devenit chiar si… putin actor. E minunat cand o sala intreaga te asculta, cand vezi in ochii lor ca ceea ce le spui le raspunde intrebarilor nepuse, dar care ii framanta. Acelea sunt momente magice, din aceeasi categorie ca acelea cand actorul pe scena simte ca-si tine publicul in palme.

George ROCA: Care este parerea ta despre teatrul romanesc din zilele noastre? Crezi ca il sufoca televiziunea? Dar despre conditia teatrelor romanesti din zilele noastre?

Ioana MOLDOVAN: Teatrul romanesc are aceeasi soarta ca intreaga societate romaneasca. A renuntat sa lupte pentru o lume mai buna, mai dreapta. A renuntat sa ofere modele morale. A renuntat sa isi cultive publicul. Exista oaze de rezistenta si daca le stii e ca si cum ai trai intr-o lume perfecta. Numai ca adresa acelor locuri par a fi pagini din carnetelul secret al unui mason. Supararea mare e ca si daca le trambitezi in gura mare, tot nu se aduna lumea. E o discutie lunga aici. Si teatrul romanesc isi are coruptii sai.
 
Televiziunea nu e un inamic. Cine stie ce inseamna teatrul, va continua sa vina la teatru si va sta rabdator in sala, pana la final, chiar la o piesa proasta. Iar daca este un spectacol extraordinar, va veni sa-l vada iar, cu prietenii, cu familia. Uneori am senzatia ca televiziunea, asa cum e ea in Romania azi, pare sa faca un serviciu teatrului.

Teatrele romanesti sunt locuri din ce in ce mai triste. Poate n-ar trebui sa vorbesc despre asta, pentru ca n-am mai intrat intr-un teatru romanesc de 8 luni. Dar am intrat in multe teatre americane. Civilizatia, limitele si obsesiile unei societati le poti intelege imediat ce ai intrat la teatru! Poate teatrul romanesc imi pare trist pentru ca de cum ii trec pragul, am senzatia ca am venit la un priveghi…

George ROCA: Ai devenit membru al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru. Ce ne poti spune despre aceasta prestigioasa organizatie?

Ioana MOLDOVAN: Asociatia are ca membri zeci de tari, iar fiecare tara are lista sa de membri. AICT foloseste doua limbi oficiale: franceza si engleza, iar asociatia este afiliata UNESCO. Exista un comitet executiv care se intruneste in fiecare an sa discute chestiunile importante. Se organizeaza congrese tematice. Eu am fost in 2006 la editia in Seul (Coreea de Sud). Atunci se celebrau si 50 de ani de cand AICT functiona. Cu ocazia aceasta s-a inaugurat un premiu mondial acordat de AICT, premiu care se numeste Thalia. Trofeul este opera scenografului roman Dragos Buhagiar, iar sprijinul financiar care vine cu premiul este oferit de Fundatia William Shakespeare din Craiova, condusa de exceptionalul om de teatru Emil Boroghina. Romanii si-au facut simtita prezenta in aceasta prestigioasa organizatie datorita eforturilor doamnei prof.univ.dr.  Ludmila Patlanjoglu, Presedinte multi ani a AICT-Sectia Romana si membra in ExCom-ul AICT international.

George ROCA: Devenind doctorand la UNATC, ce tema de studiu ti-ai ales?

Ioana MOLDOVAN: Tema lucrarii mele de doctorat este „Teatrul intr-o societate deschisa“. Ma intereseaza relatia pe care teatrul o are cu globalizarea, cu economia, cum resimt socurile majore din societate, cum reactioneaza la crizele de tot felul. Nu cred ca voi epuiza tema in lucrare. Cred ca doar o sa reusesc sa delimitez teritoriul, iar intreaga mea viata o sa strang probe, citate, cronici, o sa vad spectacole si o sa incerc sa sistematizez, sa trec intr-o formula totul. Ceea ce cred eu e ca teatrul este un foarte fin barometru care prezice schimbarile si miscarile din orice societate, inainte ca acestea sa se produca.

George ROCA: In noiembrie 2006 ai fost unul dintre cei 5 tineri dramaturgi alesi de The Play Company si Institutul Cultural Roman pentru spectacolul „Romania, Kiss Me!“ alcatuit din sase texte scurte montate la 59E59 Theatre din New-York. Cu ce experienta te-ai reintors de acolo? Cum ati fost primiti de publicul american?

Ioana MOLDOVAN: Acel moment a fost hotarator pentru evolutia mea. Textul meu a fost rezultatul unui work-shop de zece zile cu un bursier Fulbright American, doamna Roberta Levitow. Textul, atat in limba romana cat si in engleza, a aparut intr-o carticica, impreuna cu alte cateva texte scurte – toate lucrate in acel atelier in 2004. In vara anului 2006 am primit un email de la cineva de la 59E59 Theater din New-York, in care mi s-a spus ca textul meu a fost ales pentru acel spectacol. N-am crezut. Am printat scrisoarea ca sa pot pipai si sa incep sa cred. La scurt timp am fost contactata de Institutul Cultural Roman pentru formalitati si am inteles ca totul era adevarat.

Intalnirea cu New-Yorkul, cu lumea teatrala de acolo, au fost hotaratoare. N-am vazut niciodata atata profesionalism, atatia oameni care lucreaza cu „the best of their abilities“ ca totul sa iasa bine. A fost un maraton nebun si cand am revenit la Bucuresti, stiam ca ma voi intoarce in America nu peste mult timp… Iata, sunt acum la a doua reintoarcere, de data asta la Los Angeles.

George ROCA: Ai lucrat o perioada ca manager la Teatrul ACT din Bucuresti. Cateva detalii te rog.

Ioana MOLDOVAN: Teatrul ACT a fost o experienta fantastica. Intra tot in planul meu de a vorbi despre teatru, cunoscandu-i toate ungherele. E o experienta despre care cu drag le vorbesc studentilor mei. Am reusit sa fac turnee in strainatate. Pana la venirea mea Teatrul ACT avusese numai o iesire „in afara”. In doi ani am fost la Paris, la Viena si la München. Am adus direct din Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“ doua spectacole ale generatiei 2007 care au facut saltul spre profesionism prin ACT si care au adus teatrului trei nominalizari la premiile UNITER pentru debut: unul in 2008 – care s-a si transformat in premiu, si alte doua nominalizari in 2009. A fost o munca imensa, continua, in conditii grele. Teatrul ACT e intr-un beci imens, fara lumina naturala, asa ca doi ani de zile aproape n-am vazut lumina zilei. Dar consider ca a meritat!

George ROCA: Am citit deseori in Revista 22 articole scrise de tine. Stiu ca faci parte din consiliul editorial si esti titulara (impreuna cu Valentin Dumitrescu) a rubricii „Cronica de teatru”. Ce te-a determinat sa colaborezi cu aceasta prestigioasa „publicatie independenta de analiza politica, sociala si culturala”… dupa cum am citit ca se intituleaza pe frontispiciu?

Ioana MOLDOVAN: Revista 22 are redactia la 50 de metri de Teatrul ACT, pe Calea Victoriei. Am vrut sa scriu si nu stiam unde sa incep. Am cunoscut pe cineva, de varsta mea, care colabora la 22 si mi-am zis: „Daca el poate, oare eu pot?” Am batut la usa si am lasat un plic cu articolele mele publicate in reviste de specialitate. Doua saptamani n-am primit nici un semn de viata. Apoi am fost sunata de doamna Rodica Palade, redactorul-sef. Ne-am intalnit si de atunci tot trimit articole. De cand sunt in America, am indraznit sa scriu si putin politic, dar din perspectiva culturala. Datorez multe Reviste 22. E una dintre constantele din viata mea, de 4 ani incoace.

George ROCA: In urma cu doi ani ai fost din nou in Statele Unite ale Americii beneficiind de o invitatie a Departamentului de Stat pentru „International Visitor Leadership”. Ai putea sa imi dai cateva detalii despre acest proiect?

Ioana MOLDOVAN: Acea bursa de trei saptamani m-a plimbat prin 5 orase americane: Washington, New-York, Miami, New Orleans si Los Angeles. Zi de zi aveam intalniri cu oameni care lucrau in teatru, iar seara aveam bilete la spectacole. Am vazut „Regele Moare“ de Ionesco pe Broadway, cu australianul Geoffrey Rush si americanca Susan Sarandon. Mi-am facut o colectie impresionanta de carti de vizita cu care orice producator de teatru s-ar putea lauda. Am vizitat USC si UCLA si, datorita acestui program, am fost incurajata sa incerc sa si studiez in SUA. Imediat dupa intoarcerea acasa, in aprilie 2009, am aplicat pentru o bursa Fulbright, prima mea universitatea listata fiind USC – University of Southern California din Los Angeles.

George ROCA: Pentru a treia oara in America, de data aceasta pe Coasta de Vest beneficiind de o bursa Fulbright. Cum ai obtinut-o, datorita caror merite? Cat timp vei studia la Los Angeles? Ce studiezi? Ce planuri pentru viitor ai?

Ioana MOLDOVAN: Bursa este o urmare fireasca a bursei IVLP. Intreg procesul de selectie a fost unul lung, care s-a intins pe o durata de un an. Dupa o multime de hartii completate, a urmat un interviu in septembrie 2009, testul TOEFL de limba si apoi am fost declarata candidat alternativ. Mi s-a sugerat sa aplic si pentru 2011/2012, pentru ca nu era sigur ca voi merge. De abia in iunie 2011 mi-a venit acceptul final. Mi-am pus viata in doua valize si am venit la Los Angeles. Bursa dureaza 10 luni, asa ca in iulie 2011 ma intorc la Bucuresti.
 
Bursa mea este o bursa de cercetator, dar nu m-am putut limita la atat. Am mers la ore de istoria artei, de leadership politic, de antropologie, de jurnalism. Intram in amfiteatre cu zeci de studenti si incercam sa ma bucur de orele exceptionale pe care profesorii de aici, ajutati de multa tehnologie, le tin. Am fost interesata nu numai de ce spun, de informatie, ci si de felul in care spun – felul in care predau. Sper sa fi asimilat suficient astfel incat sa-mi pot inspira si mobiliza studentii, sa-i fac sa creada in fortele lor si sansa lor. Daca vrei, universul lucreaza si pentru tine.

Planurile de viitor, dupa atata deplasare, ar fi sa-mi asez pe hartie o lucrare de doctorat care sa intereseze nu numai pe cei care se ocupa de teatru, ci si pe omul de rand. De fapt ma intereseaza mai mult omul de rand care, dupa ce imi va citi cartea, sa mai dea teatrului o sansa. Si in loc sa mearga la cinema, sa plateasca un bilet la teatru.

A consemnat,
George ROCA
Sydney – Los Angeles
1 martie 2011

Ce va avea prioritate la Cluj: un boutiqe sau Casa de cultura?

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Faceam, recent, un apel la Justitia Romana, dar si la clujeni aducandu-le la cunostinta faptul ca, in pofida eforturilor uriase pe care institutiile de cultura si autoritatile locale ale municipiului Cluj-Napoca le-au demarat in vederea obtinerii nominalizarii orasului nostru spre a deveni, in anul 2020, capitala culturala europeana, asistam la o incercare a unor „baieti smecheri” de a obtine, cu concursul Justitiei, imobilul in care, in prezent, isi desfasoara activitatea Casa de cultura a municipiului. Trecem peste aspectul, nici el de neglijat, ca municipiul Cluj-Napoca intre toate municipiile capitala de judet din Romania, dispune de cel mai meschin si impropriu loc in care isi desfasoara activitatea o institutie care prin manifestaile sale cultural-artistice, de loisir, dar si din domeniul educatiei continue, ofera tuturor cetatenilor interesati, indiferent de varsta, pregatire, limba, religie etc. actiuni in care se regasesc si care raspund nevoii lor de cultura, de arta, de frumos.
De cativa ani depunem eforturi, zi de zi, pentru a fi cat mai aproape de gusturile si asteptarile beneficiarilor muncii noastre chiar daca nu dispunem de cele mai adecvate conditii materiale si resurse financiare. Zi de zi, de multe ori 7 zile pe saptamana, Casa de cultura pune la dispozitia clujenilor o paleta larga si diversa de manifestari si actiuni, bucurandu-ne de sprijinul si concursul altor instiutii partenere, inclusiv universitatile, institutele de cercetari, uniunile de creatie, filiala Cluj a Academiei Romane, precum si reprezentanti de marca ai elitei cultural-artitice si stiintifice locale si nationale. Beneficiem, totodata, de sprijinul constant al Centrelor culturale strain ce-si desasoara actvitatea in Cluj-Napoca, dar si a numeroase sectii culturale ale ambasadelor straine acreditate in Romania. Mai amintim ca, datorita contactelor pe care le avem in lume, am reusit sa aducem in fata publicului clujean atat artisti, ca si oameni de cultura sau savanti din multe tari ale lumii. Suntem, asadar, conectati si participanti activi si, credem noi, redutabili, la dialogul cultural european si international, contribuind, prin munca noastra, la sporirea prestigiului si renumelui acestui oras.
Tot de cativa ani, gratie unor imperfectiuni din legislatia romaneasca, suntem amenintati, de niste baieti smecheri, pusi pe capatuiala, se pare, cu pierderea spatiului si asa insuficient si impropriu in care ne esfasuram activitatea. Pentru ca, la un moment dat, interesand-se ce spatii si imobile din zona centrala n-au fost inca retrocedate, au descoperit ca un astfel de imobil era tocmai cel in care activam noi. Si atunci, cu sprijinul unor persoane in varste, carora li s-a promis marea cu sarea, au reusit sa faca rost de tot felul de acte si declaratii, mincinoase, false etc., pe baza carora au demarat acest razboi. Intamplator o pesoana dintre cele folosite de baietii smecheri amintiti este una si aceeasi cu cea despre care presa clujeana a atentionat ca obstructioneaza, fanatic, desfasurarea activitatii Muzeului de speologie, unul dintre putinele muzee de acest gen pe plan european si mondial, care contine multe acte, obiecte, documente etc. ce au apartinut fondatorului acestei discipline stiintifice – savantul Emil Racovita.
Intamplator sau nu, cetateanul in cauza, ungur la origine, ne creaza, de ani de zile tot felul de sicane si greutati si a declarat, de mai multe ori, lucratorilor institutiei, ca asteapta momentul cand va vedea evacuata Casa de cultura din acest imobil. Nu am inteles ratiunea unei asemenea incrancenari. Speram ca nu este un demers motivat etnic, sustinut, din umbra, poate, si de Consulatul maghiar din vecini pentru ca, prin astfel de demersuri marsave, sa alunge orice urma (dar si institutie) de cultura romaneasca si in limba romana din centrul Clujului .
La penultima sedinta a completului de judecata, din luna februarie 2011, presedinta acestuia, socata de nonsalanta cu care reprezentantul reclamantului a mintit cu nerusinare , urmarind sa induca in eroare Justitia, i-a atras atentia in acest sens. Credem ca, de fapt, presedinta completului de judecata era perfect indreptatita, moral si legal, sa il trimita pe respectivul individ in judecata pentru sperjur, dar si pentru ofensa adusa, cu vadita rea credinta, organelor de judecata. Mai mult, fapta marsava savarsita de individul in cauza ar trebui sa o determine pe distinsa jurista sa aiba indoieli si in ceea ce priveste legalitatea unor acte depuse, ca probe, la dosarul cauzei. In felul acesta e imposibil sa nu fie descoperite falsurile ordinare la care s-a recurs.
Solicitantii, in fals, ai acestui imobil au ajuns, prin fapta lor, sa submineze eforturile insemnate pe care institutiile, intelectualitatea si intreaga comunitate culturala clujeana le depun pentru a reusi sa obtina nominalizarea municipiului Cluj-Napoca, in anul 2020, drept capitala culturala a Europei. Si asta pentru ca, in locul unei Case de cultura, sa apara vreun nou boutique, restaurant sau crasma ordinara. Ii intreb pe clujeni, dar si pe reprezentantii Justitiei ce considera dansii ca e mai important pentru acest oras: o institutie de cultura sau o crasma ?
Avand in vedere faptul ca, prin activitatea noastra noi slujim intregul oras, pe toti locuitori lui, deci sunem o instiutie de utlitate publica, as solicita Justitieisa se pronunte in acest caz abia dupa organizarea unui referendum prin care toti locuitorii municipiului sa-si spuna cuvantul. Asa mi s-ar parea firesc, onest, legal si moral.
Trag speranta ca din Justitia clujeana nu au disparut oamenii integri, de aleasa probitate si tinuta, iar aceasa marsava tentativa de distugere a unei institutii de cultura sa nu se bucure de succes. Pierderea nu vizeaza doar colectivul, mic, ce activeaza aici, ci toti clujenii, iubitorii culturii si artei din acest municipiu.

Dr. Dan BRUDASCU

Nesatuii si benzina, bat-o vina!

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

14 IUNIE – Ziua internationala a boicotarii pompelor de benzina!
14 Juni – Internationaler Tag der Benzinzapfsäulenboykott !
14 de junio – Día Internacional de las bombas de gasolina boicot!
14 June – Boycott petrol pumps, International Day!
14 Juin – Journée internationale des pompes à essence boycott!
14 juni – Internationale Dag boycot benzinepompen!

de Viorel Baetu ( Michael Cutui)

Dependenta secolului modern de petrol, de energie si de banci, este un lucru bine cunoscut si din pacate ireversibil.
Nu ne putem plange, caci cuceririle tehnicii moderne ne-au usurat viata de zi cu zi si au ridicat media de varsta a oamenilor care fac umbra pamantului in aceeasi perioada de timp, dar fara petrol, curent si bani nici vorba de tehnica moderna.
Totul merge bine, pana cand intr-o zi niste Nesatui constata ca nu mai pot trai cu trei iahturi, sapte vile, cateva Rolls-Roysuri si un cont burdusit cu cateva milionase in insulele acelea unde banii nu se pot controla.
Asta nu ar fi o problema daca respectivii Nesatui nu ar fi cei care conduc destinele industriei petroliere, industriei energetice si industriei bancare.
Deci pentru a intra si ei Nesatuii in „lumea buna” trebuie sa castige si mai multi bani.
Cum se poate asta?
Simplu, scumpim benzina, scumpim curentul, scumpim gazul, scumpim si iar scumpim, sau vindem niste derivate fara acoperire, caci in final, Ion platitorul de impozite, care e „prostul de serviciu”,  o sa plateasca.
Gluma e gluma, dar din pacate gluma a devenit o realitate si realitatea o gluma.
Scumpirea nejustificata a benzinei, a curentului, a gazului metan precum si bonusurile de milione care se platesc la banci, ca si cum n-ar fi existat o criza din care aceleasi banci au iesit doar pe banii contribuabilului, nu sunt glume sunt realitati.

Benzina bat-o vina!
Orice miscare tectonica naturala sau sociala, indiferent ca se petrece in insulele Vanatu, unde exista o groapa cu petrol pentru unsul osiei la car, sau in Libia care extrage 3,7% din petrolul mondial, este folosita de acesti Nesatui pentru a creea un climat de panica, care face ca pretul barilului de petrol sa creasca si sa tot creasca.
Aceasta crestere are un efect negativ asupra portofelului consumatorului si asupra cresterii ratei inflatiei, adica in final tot asupra aceluiasi portofel.
Daca portofelul e gol, consumatorul nu mai cumpara, economia o i-a in jos, somajul o i-a in sus, masinile nu se mai vand, deci logic ar fi ca pretul benzinei sa scada. Dar pretul nu scade decat putintel, pentru ca tarile producatoare de petrol invart putin robinetul la stanga si pe piata e mai putin petrol.
Oricum o dai si oricum o invarti tot saracul Ion platitorul de impozite, care e „prostul de serviciu”,  plateste, iar Nesatuii isi mai cumpara un iaht sau isi poleiesc meniurile cu foita de aur, sau cine stie ce lucruri, absolut necesare pentru a putea supravietui, mai fac.
Statul incaseaza si el bineinteles, dar el face totusi cu banii incasati cate ceva si pentru Ion platitorul de impozite, mai o autostrada scumpa, mai un spital dezafectat, mai o scoala pentru copii supradotati ai cadrelor de conducere, mai o alegere prezidentiala la care sa iasa cine trebuie, ma rog face si el, statul, ce poate.
La ora actuala statul si-a pierdut puterea efectiva asupra marilor concerne energetice si asupra bancilor, iar mecanismele de control, nu regularizeaza nimic. Totul se bazeaza pe compromisuri, eu iti dau tie energie, tu imi dai mie legi care sa legalizeze tot ce fac.
Singurii care mai au ceva de spus sunt  Dictatorii ( acum cativa se clatina sau cad, dar fiti linistiti, mai raman si asa destui), astia au poporul in mana si au petrolul in curte (tara) iar daca lor le merge bine, ii ajuta si pe Nesatui, caci o mana spala pe alta si amandoua spala obrazul cu petrol, care dupa asa un tratament devine gros ca talpa.
Ceea ce trebuie sa intelegem e totusi de neinteles.
In anul 2009 dupa trecerea crizei petroliere, barilul de petrol a ajuns de la 140$ la 40$ deci a scazut cu 100$ iar pretul la litru de benzina a ajuns de la 1,52€  la 1,21€ deci a scazut cu 0,31€.
La intrebarea de ce pretul benzinei la pompe nu e corelat cu pretul barilului de petrol la bursa, unul dintre Nesatui, mare sef al unui mare concern petrolier, dupa ce ne-a bombardat cu o gramada de cifre, statistici si diagrame care nu erau la subiect si nu le-a inteles nimeni, a spus o fraza inteligibila:
„pretul petrolului la pompa nu poate fi corelat cu pretul la bursa, caci petrolul care e transformat in benzina e cumparat cu cel putin sase luni inainte, dar de obicei contractele sunt incheiate cu mult inainte”
Daca e asa, de ce acum cand pretul barilului de petrol la bursa creste si creste, pretul benzinei la pompa creste si creste in acelasi ritm?
Unde raman cele sase luni ?????

Problema pe care o au concernele petroliere, este ca prin scumpirea BENZINEI, transportul BENZINEI de la depozit la pompa, S-A SCUMPIT!!!
Poftim! Acum macar treaba e clara.

Iti vine sa strigi:
Automobilisti din toata lumea uniti-va!
Sa declaram ziua de 14 Iunie :
Ziua internationala a boicotarii pompelorde benzina!

Deci in 14 Iunie, nimeni sa nu se duca sa-si alimenteze masina cu benzina!
Pompele sa someze in toata lumea asta.
Daca strigam cu totii, poate ne aude si cine trebuie.

SECURITATEA NU DOARME, DOMNILOR

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

De curand, aici, la Cluj-Napoca, s-a ajuns intr-o situatie inedita: fondurile europene, destinate unor scopuri educative si de pregatire, au ajuns sa fie o sursa suplimenara de venituri grase pentru fosti ofiteri de Securitate (Oare U.E. stie in ce scopuri le sunt folosite fondurile si cine le sunt beneficiarii !?!).
Asa se face, de exemplu, ca un ONG clujean, de care nimeni nu a auzit pana in prezent, sa castige un astfel de proiect, pe care a gasit de cuviinta sa-l puna in practica recurgand la serviciile unui fost securist, care, de cativa ani, fara sa aiba vreun motiv minim, se da de ceasul mortii sa convinga comunitatea locala ca ar fi un remarabil intelectual post-decembrist. Si, ca sa fie cat se poate de convingator, sarmanul securist, nepot de mahar al vechii Securitati, a ajuns tocmai el, securistul, sa acuze si sa puna etichete. Inclusiv in ceea ce priveste persoana mea. Eu m-am saturat de astfel de lichele si, de o vreme, refuz ,pur si simplu, sa le mai bag in seama.
Individul in cauza m-a atacat de multe ori, poate tocmai pentru ca nu stau de vorba cu semidoctii de duzina de teapa lui. Intr-o emisiune din urma cu vreo doi ani, pe un post obscur de televiziune locala, ale carui transmisiuni se prindeau pe doar cateva strazidin jur, ipochimenul m-a atacat cu o violenta primitiva, iesita din comun. Cum era si firesc, nu era sa bag in seama un astfel de neisravit si am plecat din infecta emisiune unde, culmea tupeului, au ajuns mari si tari iste nulitati umane si intelectuale.
De atunci, ori de cate ori are ocazia, individul, care, cu certitudine, are niscai betesuguri de ordin psihic, sare la gatul meu. Afland ca este un terchea-berchea, ce traieste din pensia de boala a consoartei, am decis atunci sa nu il actionez in juecata pentru calomnie si insulta, fiind rugat insistent, in acest sens, de mama mea.
La sfarsitul saptamanii trecute, individul a recurs din nou la abjectele lui acuzatii si etichete. Numai ca, spre deosebire de nefericitul personaj, la cei aproape 60 de ani, ce-i voi implini curand, eu am realizat ceva. Am pubicat, in tara si in publicatii de pe multe continente, in jur de 2500 de articole, la care se adauga aproape 100 de volume, inclusiv cateva publicate peste hotare. Am, de asemenea un doctorat in filologie si mi s-a conferit, de o universitate nord americana, titlul de profesor onorific adjunct. Eu mi-am facut toate studiile la timp si pe toate le-am absolvit cu rezultate de care nu imi este rusine. Spre deosebire de ipochimenul in discutie, eu am absolvit doar institutii civile, nu Scoala de Securitate de la Baneasa, ca in cazul bietului frustrat de pe Somes.
Data fiind aceasta situatie hilara in care s-a ajuns ca securistii sa implementeze programe finantate din fondurile U.E., ma voi adresa institutiilor comunitare europene si voi intreba daca rostul acestor fonduri este acela de a spori veniturile fostilor securisti. Iar daca nu, pe viitor sa existe o clauza clara prin care astfel de proiecte si programe sa nu mai permita unor nulitati securiste, asemenea acestui ratat clujean, cu aere (si doar atat !) de rasat intelectual, sa se infrupte din ele.
Deoarece acest nemernic securist continua proferarea de abjecte acuzatii la adresa mea, il anunt atat pe el, cat si pe cei ce recurg la serviciile lui execrabile, ca ma lasa rece. Nu se vor bucura din partea mea decat de scarba si dispret, pentru ca nu am ajuns, si sper sa nu ajung niciodata, la nivelul lor moral, ce produce mila oricui ii cunoaste.
Trag, totusi, un semnal de alarma: dupa cum vedeti, simtind ca e rost de un castig substantial, fostii securisti sunt la datorie si nu se dau in laturi sa se infrupte din fondurile finantate de U.E. !

Dr. Dan BRUDASCU

„DEMOCRATIA LIBERALA” – CA INSTAURARE A BANDITISMULUI, TRIVIALITATII SI HAOSULUI „MULTILATERAL DEZVOLTAT” SI PROGRAMAT -continuare-

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

In primul rand, ideea conform careia VALORILE CULTURALE NU SE POT SUSTINE, IN MOD REAL SI STABIL, FARA VALORILE MORAL-RELIGIOASE (in cazul Romaniei – VALORILE CRESTIN-ORTODOXIEI).

Degeaba se creeaza arta si cultura, in tarile Terrei ultimului veac, cand lipsa unei coloane vertebrale moral-spirituale a umanitatii terestre impiedica formarea, armonioasa, a unui sistem axiologic valabil si sanatos. Mai rau si mai grav: fortele malefice, de care vorbeam  mai sus, vor sa inverseze polii axiologici terestri, vor sa impuna, cu sila, non-valoarea drept valoare!

Evident ca pe noi nu ne mai deruteaza afirmatiile de pitecantropi, ale celor care vor sa ne convinga de nocivitatea absoluta a comunismului, demonizandu-l, in favoarea „valorilor Democratiei Liberale”. Perioada 1964-1989 nu a insemnat deloc acelasi lucru cu perioada 1945-1964. Din niciun punct de vedere. Comunismul nationalist al Epocii Ceausescu a fost, daca nu opus, cel putin ferm diferit de stalinismul de ocupatie, al anilor 1945-1958, dar si de comunismul mult prea servil imitat dupa Moscova, al anilor 1958-1964 (a se vedea ca nici macar in temnitele politice ale Romaniei, prizonierii de constiinta n-au avut beneficii reale si majore, nici dupa moartea lui Stalin, din 1953, si nici macar dupa 1958, anul cand Armata Rosie paraseste teritoriul Romaniei…Gheorghiu-Dej o fi promis Moscovei, drept multumire ca „ne-au slabit” cu Armata Rosie – lucru care NU s-a intamplat cu celelalte tari ale Tratatului de  la Varsovia, pana in 1989…atunci si nici atunci! – …ca „nu se va schimba nimic, in peisaj”…!).

Si inca un lucru, care se integreaza sistemului nostru de a vedea lucrurile: comunismul, fie si in formele lui agravate, precum a fost cea stalinisto-bolsevica, nu eluda morala! Cu toata ipocrizia lui, cu tot esafodajul de politruci parazitari – sistemul comunist propunea principii morale  biblice, eliminand „dreptul de autor” al… Bibliei!
Si numai in acest fel (prin pastrarea valorilor morale-religioase, chiar mascate, chiar relativ distorsionate) se poate explica de ce comunismul, atunci cand si-a ameliorat si „nationalizat” formele de exprimare, a creat valabilitatea scarii de valori culturale (pictorul Theodor Pallady, spre exemplu, a fost decretat Maestru Emerit al Artei, chiar in 1956, cu patru luni inainte de a se stinge din viata! – nu mai vorbim de Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, George Vraca sau Maria Tanase – decretati Artisti ai Poporului!). Romania lui Ceausescu a creat, recunoscut, chiar impus valori culturale autentice si nationale reale, cum au fost (si raman!) cele ale unor Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Stefan Augustin Doinas, Emil Botta, Geo Dumitrecu, Ana Blandiana, Marin Preda, Fanus Neagu, Stefan Banulescu, Alexandru Ivasiuc… – sau Camil Ressu, Dumitru Ghiata, Corneliu Baba, Sabin Balasa… – sau  Mihail Jora, Martian Negrea, Dumitru Capoianu…sau Toma Caragiu, Dina Cocea, Dem Radulescu, Ion Marinescu, Amza Pelea, Emanoil Petrut, Ion Caramitru etc. (ba chiar i-a „recuperat” pe Mircea Eliade si Cioran! – …ba chiar, trunchiat, pe legionarul Gyr si pe ortodoxistul Crainic!)…Romania lui Ceausescu a initiat seriile ( de lux!) de traduceri din Shakespeare, Platon, Byron, Balzac, Flaubert, Cehov…(…iar „Democratia Liberala”, de dupa 1989, nici nu s-a obosit macar sa le definitiveze…ca nu „le renta”: Triumful Pitecantropului, prin Triumful Mamonei!!!).

Chiar Cantarea Romaniei nu poate fi judecata dupa „masurile” si dupa afirmatiile politrucilor „liberalizati”, de azi: numai noi, profesorii de Romana, putem da marturie cat de mult era protejata limba valaha, prin exercitiile de dictie, efectuate in sutele de ore de repetitie, pentru teatru, montaje, recitari…(nimeni n-a fost obligat, „cu pusca”, sa „presteze” versuri despre Ceausescu, ci…fiecare, dupa obrazul si interesul sau…!) – cat de multe aflau invataceii despre bunul-gust poetic si despre sensibilitatea si trairea poetica, autentice! (…fireste, orice lectie de estetica era insotita, de catre bunii dascali, de zeci de pamflete LIBERE, cu subiect moral-atitudinal si chiar politic!…) – …numai profesorii de Muzica pot da marturie cat de mult a insemnat acea vreme, pentru educatia bunului-gust muzical, opus imbecilizarii si anestezierii bunului-simt elementar, prin debandada anarhica, asurzitoare si dementiala, a tot felul de „zgomotosenii”, „zgaltaiosenii” si epilepsii africano-samanice, tehnici de depersonalizare „in grup/in masa”, de azi! Nu s-au strecurat nicio „Eba” sau Roberta si niciun Vanghelie, Gigica Becali  sau Bercea Mondialu, in limba valahilor de atunci…cum si demnitatea politica a Romaniei a fost, atunci, in exterior (cel putin), una de exceptie…

Ca elev, student si, apoi, profesor, stiu ca vacantele de Craciun si de Paste se dadeau…EXACT IN  PERIOADA SFANTA: 22 decembrie-10 ianuarie!!!  – cat despre Inviere, niciodata n-am lipsit „de la apel”!
Cand venira „liber-cugetatorii” astia de democrato-socialisto-liberali, L-au „executat”, fara mila, pe Hristos: vacanta de iarna tine pana pe 5 ianuarie, lipsindu-l pe bunul crestin de Sarbatoarea Botezului Domnului Hristos!!!

…Ca profesor, inainte de 1989, aveam bucuria, la inceput de an scolar, sa vad si aud cum toti elevii (sateni si oraseni, deopotriva!) stiau nu doar hristica rugaciune catre Tatal nostru , ci si expresia ortodoxa a marturisirii Crezului… Acum, la 21 de ani dupa 1989, in …”libertatea cugetului”, naucii de copii nu mai sunt invatati de catre naucii lor de parinti nici macar…Tatal nostru!
Iar naucitii lor de „profesori de Religie” degeaba isi mai bat capul sa-i invete si educe, in Duhul Civilizatiei Europene (…zis crestine!): „Banul, doamna, se face si fara rugaciuni…tre’ sa fii smecher, domnu’…ca se rezolva marfa, dai cu pumnu’ si-i tragi in piept pe fraieri, bai taticu’!”

…Cui si cum se roaga copiii astia, la nevoie si la necaz…cum isi vor trai viata, cand va da, peste ei, greul?! Cred ca nu vor sti a zice nici macar cat un mos senil, de pe la mine, din Bucovina: „Una mie, Doamne, una tie, Doamne…”!!!

…Libertatea de a fi…Neanderthalian!!! „Democratia Liberala” de azi, daca  a vazut si vazut ca Dumnezeu n-a ascultat de Nietzsche, care tot proclama ca „Dumnezeu a murit!” – „si-a luat soarta in maini”, si l-a asasinat …insasi ”Libertatea Sa”… de Satana!

…Da, au existat lingai „farisei”, lingai intelectuali (…”carturari”…dar chiar si unii dintre preoti!), dar nu-i obliga nimeni la „lins” si la „turnat”, decat lipsa lor de coloana vertebrala! Ce sa mai zicem de slugarnicia si tradarea si atitudinile violent anti-romanesti si anti-nationale ale  „intelectualilor” de azi…?! Macar scriitorii Epocii Ceausescu nu inundau si nu derutau, tot si toate, cu impostura lor axiologica…pe cand azi, tocmai cei ce-ar trebui sa fie „bunii pastori”, devin „macelarii turmei”: N. Manolescu (presedintele USR!), Alex Stefanescu & Comp. vor sa-l asasineze moral-spiritual (pentru a cata oara, oare, se incearca asta, din 1883 si pana azi?!) si sa „purgheze” literatura romana de genialitatea protectoare eminesciana, pentru a-si impune icioglanii scatologici, de soiul si teapa unor Mihail Galatanu, Vakulovski, Ioana Bradea ori Cartarescu…tot asa cum patapievici, liiceni, avramesti, ungureni si cotoi vor sa impuna ganduri si simtiri si atitudini „filosofice”…anti-romanesti/anti-nationale!
…Si, in fine: noi consideram ca Epoca Ceausescu nu a insemnat neglijare si distrugere a patrimoniului culturii si civilizatiei romanesti…ci tocmai Epoca „Democratiei Liberale” inseamna instrainarea si distrugerea patrimoniului culturii si civilizatiei romanesti: nu Ceausescu a lasat manastirile Bucovinei sa se ruineze, ci, TOT SI MEREU,  „Democratia Liberala”!…nu Ceausescu a instrainat tezaure si a lasat in parasire locuri sfinte, precum casele memoriale ale titanilor Duhului Romanesc, ci tot „Democratia Liberala”!…nu Ceausescu a instrainat, pe comisioane uriase, comisioane ucigase de Romanie, zestrea uluitoare, istorica, metalifera si de sanatate moral-spirituala si fizica de la Rosia Montana – ci, mereu, aceeasi „Democratie Liberala”!…si nici n-a distrus Ceausescu agricultura romaneasca, pulverizand sistemul de irigatii si lasand in parloaga sute de milioane de hectare, terfelind semnificatia sacra a TRUDEI PENTRU PAINE si inaltand osanale EGOISMULUI TEMBEL, TRADARII DE GLIE SI FURTULUI…!!! (…iar de au aparut, pe vremea lui Ceausescu, cartelele, nu a fost decat tot din pricina imprumuturilor fortate la Satana F.M.I.-ului…dar macar Ceausescu, chiar cu pretul vietii sale, a stiut sa ne scape de inrobirea la zarafii planetei, si sa lase, pentru „Democratia Liberala” paricida, 5 miliarde de dolari, in vistieria Romaniei…! – …bani buni pentru campania iliesciana, adica a unuia dintre paricizi!).
Chiar daca, pe timpul comunismului (paradoxal) nationalist ceausist nu exista ora de Religie – societatea nu contrazicea TOTAL preceptele hristice! Azi, nu doar ca, pervers, au fost inlocuiti preotii-profesori cu functionarii numiti „profesori de Religie”, ci, cu mult mai grav, intreaga societate „Democrat-Liberala” contrazice, violent, orice afirmatie a Hristosului! – contrazice elementarul bun-simt, contrazice toate preceptele Duhului si instituie Dictatura Materiei Grosiere/BANULUI, Dictatura Trivialitatii celei mai injositoare, Dictatura Haosului Moral…deci, afirma, cu surle si trambite, Imperativul Trufiei Prostiei si al Nerusinarii Satanice, Imperativul  Pierzaniei de Duh!

…”Dar poti acum sa spui ce vrei, sa scrii ce scrii…acum!” – se revolta, mai ieri, cu falsa exasperare, un „amic” diasporean – cand eu incercam sa-i demonstrez ca, in Romania de azi, „Democrato-Liberala”, se dezvolta, iarasi, ba chiar mai pervers si mai „in forta”, decat inainte de 1989 – Germenii Tiraniei…!
Da, sigur ca avem „libertatea de exprimare”, care inseamna Libertatea Haosului!
…Astazi se joaca piesa: „CIRCUL VAMILOR/VAMESILOR (…nu si aia mircesco-traiano-baseasca, din Constanta!) SI SUTILOR-BULIBASI PREZIDENTIALI, CONTRA… <<LIBERTATII PRESEI>>…!” Libertatea de a Urla in Pustiu! Pentru ca, bien sûr, au avut grija „Democratii Liberali” sa impuna amoralismul, prin tot felul de anestezice televizate, de la spectacolele imbecile si pana la impunerea unor „autoritati false”, in domeniul…”amoralismului public”… (si, deci, oricare se intreaba NU ce este folositor lumii si omenirii sa scrie, ci se intreaba DACA va fi si DE CINE va fi citit… – da, si noi ne intrebam asta, dar, si daca n-am fi cititi de nimeni, ne-am teme, de Mania si Judecata Lui Dumnezeu,  sa scriem indemnuri spre rau si nerusinare, catre omenire – numai si numai ca sa avem…”succes de casa”!) – …plus o autocenzura exasperanta, similara celei comuniste…si nici celei comuniste, nici celei „Democrate si Liberale” nu indraznesc sa i se opuna „carturarii”, pentru ca…viata-i scurta, nu-i asa? – si, deci, trebuie traita (fie cum o fi, dar sa simtim ca…”existam”, chiar si la modul parazitar si criminal!) –  fie si cu pretul de a muri cu nasul in propriile excremente…!!! Dar, cat ai trait, ai…trait: cum si daca ai avut vreun rost pe care merita osteneala sa-l retina cineva, in posteritate…ASTA CONTEAZA CEVA MAI PUTIN,     ”… – N ‘ EST CE PAS?!  – BA, SPA!”

…Pentru ca, cine n-a avut parte de o educatie religioasa autentica si credibila si trainica, din adancul Duhului, cade usor in mrejele disperarii si ale trufiei, ale orgoliului si dragostei de mariri, vedetism si celebritate…si apasa, astfel, pe accelerator, cat ce poate…chit ca se duce, cu masinarie cu tot, drept in miez de prapastie… – dar macar, pana acolo, „la fund”,  a fost „senzational”, nu?!

…Si iata cum s-a impus, in „Democratia Liberala” de azi, victoria EGOISMULUI PLUTOCRATIC SI MERCANTIL, a EPICUREANISMULUI si a PLEZIRISMULUI…pagan si trivial materialiste, tustrei! – mai ceva chiar decat materialismul dialectic al celor doi evrei-apostoli ai comunismului, Marx si Engels!!! – …IN DAUNA CRESTINISMULUI (…cel putin, in partile evidente ale societatii umane, nu si in manastiri, acolo unde smeritii „nevazuti” produc exercitiile de vizualizare a Nevazutului, a Duhului Umano-Divin si a Sinei Duhului Dumnezeiesc!)!!!

Adrian Botez

„DEMOCRATIA LIBERALA” – CA INSTAURARE A BANDITISMULUI, TRIVIALITATII SI HAOSULUI „MULTILATERAL DEZVOLTAT” SI PROGRAMAT

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

…Celor care au trait in cel putin doua regimuri succesive n-ar trebui sa le lipseasca asa de mult si de nechibzuit „doica” mentala a propagandei politice a mass mediei, pentru a reusi sa realizeze comparatii si sa-si formeze un sistem de valori cel putin bine definit (daca nu si cu repere infailibile). Sau, cel putin, relativ stabil si personalizat. A trai, succesiv, in comunism si in „Democratia Liberala”, inseamna sa poti avansa (dupa mai bine de doua decenii de experiment „democratic”!)  cateva teze valabile. Vom incerca, in cele ce urmeaza, sa structuram, nu optim, dar functional (cel putin) cele cateva observatii esentiale, pe care nu ni le bazam pe niciun fel de  propaganda (partinica sau de alt soi), ci ca rezultate ale unei observatii socio-spirituale continue si atente. Vom arata, mai jos, cum se insiruie  lucrurile Cetatii Vulnerabile a zilelor noastre si care ar trebui sa fie domeniile de exercitare  ale ideilor (consecinta a observatiei in mediul socio-spiritual), tinand cont ca nici macar Democratia, in stadiul ei primar (ne referim la democratia aheniana, cata va fi fost, pana la Pisistrate…), n-a reusit cu mult mai mult decat „dictatura prostimii/vulgului grosolan si imbecil”, asasinarea lui Socrate sau/si decapitarea zeilor, de catre Alcibiade… – iar nasterea lui Sofocle in mahalaua Colonos, a Athenei, nu e deloc relevanta: teatrul/theatron (care devenise, deja prin Eschil, cu deuteragonistul sau, mult prea mult spectacol si prea putin ritual!) – odata cu Sofocle, se desacralizeaza total, prin aparitia tritagonistului! Cultura fara de cult…lume desacralizata – aceasta a dus de rapa Cetatea, de avem azi ce vedem, sub ochii nostri…Pentru ca Tracii Sfinti, si nici Dumnezeu-Hristos (de sorginte umana traca!) –  n-au devenit, din pacate, modelul de spiritualitate/actiune si traire spirituala, al Europei si nici macar al Romaniei! …Comunismul nu este un mediu optim pentru dezvoltarea cultural-spirituala, dar China Comunista reuseste sa tina in viata un miliard si jumatate de oameni, de care nu se dezice…(…e drept ca, dupa cate se zice, China ar fi sprijinita, masiv, „ideologic, logistic si strategic”, de Masonerie…!) – in timp ce Romania „Democrata si Liberala” nu e in stare sa-si tina intre limitele decentei spiritual-ontologice si intre granitele statale (nu si suverane, din pacate, date fiind sistemele supranationale de distrugere a fiintei umano-divine, sisteme intemeiate si practicate de fiinte terestre cu mare incarcatura malefica!) nici macar douazeci de milioane de locuitori. Noi nu vrem a face apologia vreunuia dintre cele doua „sisteme”. In primul rand, noi nu credem ca „tertium non datur”: noi suntem convinsi ca, in istoria nu tocmai bine si intru Adevar cunoscuta a omenirii – exista inca multe resurse si pot fi inchipuite inca multe forme de solutionare a evidentierii, organizarii si prezervarii trudei spiritului uman. Spre exemplu, ideologii de paie ai omenirii ultimelor cinci secole eludeaza, in mod constant si pervers, nu doar teocratia (care a avut o relativ benefica functionare, atat in antichitate, cat si intr-o buna parte a Evului Mediu european… – oricum, preferabila, indiscutabil, amoralismului sinucigas al „liberalilor”! [1]), ci tocmai solutia hristico-divina, aceea a starii de comuniune umano-divina: comuniunea  de Duh fiind, deci,  prioritara oricarei stari de organizare artificiala si impusa de vreun sistem, institutionalizat cu mijloace violent si brutal-materialiste. Din moment ce a existat miracolul, deloc indepartat temporal, al Legiunii Arhanghelului Mihail, prin care Trimisul Arhanghelic, catre Neamul Romanesc (dar si spre alte neamuri, ce se vor voi a fi treze! – spre exemplu, Miscarea Anaue/A Camasilor Verzi/INVIERII, din Brazilia!), Corneliu Zelea Codreanu, a tentat si reusit sa formeze Omul Mihaelic [2], care sa se supuna, martiric si complet altruist, trairii hristice, TRAIRII INTRU COMUNIUNE CU SEMENII SI, ASTFEL, CU HRISTOS-DUMNEZEU, ba chiar sa aiba Revelatia Starii de Ecumenicitate Nationala!!! [3] (…ca urmatoarele forme de traire sociala umana, comunismul si liberalismul, mereu tot tin „sub tol” aceasta realitate, este vina lor, nu vina noastra, si, in niciun caz, vina Capitanului!) – pentru noi este suprema dovada ca omenirii i se ascund multe dintre Esentialele Secrete ale evolutiei ei spirituale terestre – atat cele trecute, pentru a i se putea falsifica Identitatea umano-divina terestra – cat si cele viitoare, pentru a i se putea, eventual, falsifica Misiunea si Destinul, de Fiinta Umano-Divina Terestra!!! Numai ca, vorba romanului: „Dumnezeu nu doarme!” …Aproape ca nici n-am mai simti neaparata nevoie sa citam  pasajele de mai jos (descrieri ale unui stadiu spiritual, prin care omenirea terestra a mai trecut, si spre care umanitatea, in viziunea lui Corneliu Zelea Codreanu, trebuie sa mai treaca, o data, inainte de recuperarea paradisiaca!)  – dar consideram ca nu trebuie a tainui ceea ce stii ca poate face semenilor un cat de mic, dar substantial – bine! CZC si initiatii-legionari interbelici (prin rudele noastre de sange, unchii dupa mama, i-am cunoscut si le-am cunoscut Legea Trairii, precum si metanoia Duhului!) incep sa semene, iarasi, tot mai mult, cu voievozii romani din Evul Mediu  –  si cu ceea ce Rudolf Steiner numea, in cartea DIN CRONICA AKASHA [4](p. 42) ”mesagerii zeilor” (“acestia se aflau pe o treapta de evolutie ce depasea cu mult pe aceea a celorlalti oameni (…) Al treilea grup a fost pregatit si educat de fiintele superioare, din primul grup, pentru a putea prelua in mainile lor propriul destin”) – din epoca de tranzitie, dintre atlanteeni si arieni. (cf. R.Steiner, DCA, p. 42): ”Din randul celor care alcatuiau acest al treilea grup, MARELE CONDUCATOR, pe care literatura oculta il numeste MANU, a ales pe cei mai apti si i-a pregatit sa puna bazele unei noi umanitati(…) Sarcina pe care Conducatorul si-o luase era ca acest grup de alesi sa progreseze pana intr-atat, incat acestia sa reuseasca sa sesizeze in sufletul lor, cu ajutorul gandirii, principiile dupa care fusesera condusi pana atunci, principii pe care mai inainte abia le presimteau, fara a le putea intelege. De acum inainte, trebuia ca oamenii sa cunoasca  (s.a.) fortele divine pe care mai inainte le-au urmat in mod inconstient. Pana atunci, zeii condusesera omenirea prin “mesagerii” lor. Acum trebuia ca oamenii sa stie entitatile divine. Trebuia sa se deprinda sa se considere ei insisi ca fiind organele de executie ale Providentei(…)” (DCA, p. 47)”Personalitatile cele mai dotate din grupul marelui MANU au fost alese sa fie initiate, incetul cu incetul, direct in intelepciunea sa divina si sa devina invatatori ai celorlalti”. …Descoperind (si dezvaluind, pentru cei interesati sa se salveze spiritual de la CATASTROFA SATANICA A MINCIUNII! – oricum, Mantuirea Lui Hristos va fi CALITATIVA, iar nu CANTITATIVA!), prin cele de mai sus, ca propaganda „de ambele maini” ne minte si distorsioneaza, intr-una, mesajele Lui Dumnezeu si, consecutiv acestei prime distorsiuni majore,  incearca sa distorsioneze si destinul nostru umano-divin, de pe Terra – sa urmarim, deci, ideile comparative, care se impun prin existenta cat mai departata de propaganda de „gasca” – urmand metodica interioara, ca rezultat al unui empirism ontologic.

Adrian Botez

MARTISORUL ROMANESC

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Cu prilejul Martisorului Romanesc AFR ureaza tututor numai bine, fericire, intelegere si prosperitate in relatiile de familie si de cuplu!
 
Martisorul. Marturii si sensuri arhaice
Obiceiul Martisorului intermediaza, prin mijloace rituale, trecerea de la iarna spre (prima)vara. El consta din cateva componente relationate intre ele, fiecare avand functii concrete ce conlucrau armonios pentru a se atinge conditia rituala necesara trecerii unui important si dificil prag temporal. 
Pana la mijlocul secolului al XX-lea, sarbatoarea cunoscuta acum sub numele de Martisor era numita in uzul popular al satelor din Moldova mai frecvent Mart, dar si Marte, pastrand apropierea fonetica de numele zeului roman Marte, de la care isi trage numele si luna martie. Perioada dintre 1 si 9 (12) martie este cunoscuta la romani sub denumirea de Zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor. Pe vremuri, unele dintre aceste zile erau „specializate”. Astfel, pe 1 martie se tine Baba de primavara sau Baba semanatului, pe 2 martie era Baba de vara sau Baba muncii de vara, in vreme ce ziua de 3 martie era consacrata prin traditie Babei de toamna sau a culesului. Se credea ca asa cum vor fi cele trei zile asa urmau sa fie si cele trei anotimpuri. Alteori, primele patru zile inchipuiau toate cele patru anotimpuri. 
Potrivit etnologilor, ziua de 1 martie avea valoare de omen, ca ziua de Craciun si ca cea de Anul Nou: „Cand ajungeam la intai mart se chema ca asta-i Odochia, Baba Odochia. Dimineata ne sculam si incepem 12 lucruri, ca la Crasiun” (informatie de teren din Republica Moldova culeasa de Varvara Buzila). Ziua Babei Dochia trebuia neaparat sa fie tinuta, prin unele locuri numai torsul fiind permis. Prin alte parti era strict interzisa si aceasta treaba de teama ca nu cumva „peste vara puii sa se inece in treuca”. Unele femei credeau ca fierband bostan alb si dandu-l de pomana de sufletul Dochiei mai puteau munci si altceva. Fetele mari care nu-si doreau soacre rele se sileau din rasputeri sa nu munceasca deloc pe 1 martie. Oricum, motivatia celor care nu lucrau in aceasta zi era aceea ca altfel Baba Dochia s-ar fi maniat si mai tare, scuturandu-si cojoacele vreme de noua (sau 12) zile la rand! 
O alta componenta importanta a zilei de 1 martie privea practicile de purificare. In Moldova, ca si in intreg spatiul romanesc, impreuna cu derularea actiunilor rituale, oamenii recurgeau si la puterea cuvantului. Obligatoriu, o anume fraza era rostita in aceasta zi pretutindeni. Despre ea amintea si parintele Simion Florea Marian la sfarsitul veacului al XIX-lea: „Ca sa nu te manance purecii, la 1 martie infigi un cutit in mijlocul pragului, spunand de trei ori: ‹‹Mart in casa, purecii afara!››” 
In traditia romaneasca martisorul apare format dintr-un fir, din doua sau chiar din trei fire. Numarul diferit de fire nu este esential. Pana si un singur fir de lana, cu rol de martisor sau de simbol apotropaic, are deja in sine potenta unui simbol. El repeta la scara mica ideea de funie, un motiv simbolic la care gandirea simbolica recurge mereu pentru ca are o mare capacitate de a opera cu ajutorul instrumentarului simbolic si are ca rol izolarea sacrului de profan. Firele rasucite ale martisorului reprezinta incercarea de a influenta magic unitatea contrariilor calendaristice: lumina-intuneric, caldura-frig, iarna-vara, fertilitate-sterilitate. Rostul lui era ca prin impletirea celor doua fire, vazute ca forte universale, sa impace contradictiile, asigurand bunul mers al lumii. Snurul este un simbol stravechi al generarii si regenerarii continue a vietii. 
Traditional, martisorul era daruit mai ales copiilor si fetelor. Exista atestari, mai ales pentru zona Olteniei, care arata ca martisorul era purtat numai de catre fetele mari, care, foarte interesant, il purtau ascuns in san. Se pare ca pe vremuri, in mai toate zonele tarii, martisorul a fost purtat si de catre flacai (pus de catre fetele mari; insa, mai intotdeauna, schimbul era reciproc), barbati si femei maritate, ba chiar si de catre batrani si batrane. 
In ultimele secole, martisorul a fost purtat de fetele mari si nevestele tinere pentru a fi sanatoase si curate ca argintul, albe si rumene ca florile si pentru a nu le parli Soarele de primavara, crezandu-se ca „Cine poarta martisoare, / Nu mai e parlit de soare!” Insa, altadata, martisorul era pus in locuri sensibile ale corpului, la baieti acestea fiind incheieturile mainilor si ale picioarelor, iar la fetite si la fetele mari in special gatul. Flacaii il purtau la caciula sau la palarie, iar batranii la haina sau la mana. 
La copii, obiceiul cerea ca martisorul sa fie pus de catre mame inainte de rasaritul soarelui sau macar o data cu inrosirea lui. Pana la cel de-al doilea razboi mondial, la 1 martie, toti copiii, cand ieseau prima data afara, trebuiau sa poarte martisoare: „Martisorii ii faceau de cu seara si-i puneau pana la rasaritul soarelui la gat si la mani”; „La Intai Mart de dimineata tare, pana a iesi soarele, rasusei doua ate, una rosie si alta alba, apoi legai un snur de aista la gat si la amandoua mainile. Erai legat in trei locuri” (informatii din Basarabia; culegator: V. Buzila). In unele zone ale tarii, martisorul nu se punea la 1 martie, ci atunci cand aparea pe bolta cereasca Craiul Nou (luna noua). 
Originea acestei sarbatori ar fi, dupa unii etnologi, romana, iar dupa altii traco-daca. Intalnita numai in sud-estul Europei si in Italia, sarbatoarea are ca punct de plecare stravechi practici rituale, facand parte dintr-un scenariu amplu si complex care urmarea innoirea anului primavara, la nasterea si moartea simbolica a Babei Dochia, intruchipare a Marii Zeite a Pamantului. 
Sarbatoarea Martisorului este un exemplu aparte de vivacitate culturala a unui simbol obiectivat. Si-a pastrat esenta sa ca forma, a ramas un obiect confectionat din doua fire, preponderent in alb si rosu, chiar daca i-au fost adaugate elemente complementare. Chiar daca rosturile vechi de aparare au fost marginalizate s-au pastrat functiile lui in socializarea copiilor si in sporirea comunicarii sociale. Comparand informatiile venite din registrul traditiei cu practicile contemporane, se observa tendinta de a-i reduce functiile doar la prima zi din luna martie si la fortate rosturi estetice. Repunerea martisorului in albia traditiei ar putea sa aiba loc intr-un context mai general, context in care oameni si institutii responsabili(e) si-ar dori temeinic sa reconsidere, cu stiinta curata si bune intentii, bogatul nostru bagaj de credinte si superstitii. 
Asemenea inaintasilor nostri de acum 100 de ani, multi dintre noi nu mai stim de ce se confectioneaza martisoarele sau de ce se pastreaza cu incapatanare firul impletit in doua sau trei „colori”. Desigur, nici nu mai banuim semnificatiile culorilor, iar daca cineva ne-ar spune ca, de fapt, rosul e … negru, l-am privi pe respectivul cu mirare. Asadar, sa incercam sa descifram, cu ochii si sufletul stramosilor, sensurile mai profunde ce se ascund in albul, negrul, albastrul si rosul martisoarelor de altadata si de acum. Insistam asupra cromaticii martisorului deoarece, potrivit pictorului W. Kandinsky, problema culorilor depaseste cu mult domeniul esteticului. 
 
Festivalul Martisorului de la Iasi 
 
La Iasi, din 2005 incoace, din 24 sau 25 februarie pana pe 1 martie, strada Alexandru Lapusneanu, vechi loc de promenada al iesenilor, devine strada cu martisoare „suta la suta romanesti”, aici desfasurandu-se Festivalul Martisorului. Purtand cate un banut, ca in vremuri stravechi, ori talismane doar de inspiratie traditionala, precum obiecte din ceramica, lemn, paie, papura, piele, sfoara sau chiar … turta dulce, snururile alb-rosii, dar si alb-negre sau alb-albastre, ne bucura privirile ratacite de-atata … iarna! 
Initiatorii Festivalului sunt Asociatia Mesterilor Populari din Moldova, Asociatia „Al. Lapusneanu” si Primaria Municipiului Iasi. In timp, acestora li s-au mai alaturat Muzeul Etnografic al Moldovei si Asociatia „ART-Mestesugurile Prutului”. In esenta, manifestarea isi propune sa contribuie la regasirea sensurilor traditionale ale martisorului si impacarea, in masura posibilitatilor, cu tendintele novatoare, insa neaparat de bun gust, ce invadeaza in ultima vreme si acest stravechi obicei de primavara. La inceput au participat numai 10 mesteri si creatori populari, in acest an, la editia a VII-a, anuntandu-si deja participarea nu mai putin de 40 de mesteri din toata tara si din Republica Moldova. Festivalul s-a bucurat mereu de o larga mediatizare in toata presa scrisa si audio-vizuala locala si regionala (remarcam doar prezentarea Festivalului nostru pe net de catre o inimoasa ieseanca, e vorba de Madalina Moewis, la adresa: http://madalinamoewis.wordpress.com/2009/03/03/festivalul-martisorului-editia-v-iasi-in-imagini/), fapt care a generat o afluenta de vizitatori si cumparatori, in special din randul tinerilor.
La ultimele editii, alaturi de Targul de martisoare se organizeaza si alte activitati menite sa puna in evidenta mai bine valentele martisorului arhaic. In acest sens, amintim: colocviul pe tema cunoasterii martisorului, recitalul pus sub genericul „Martisorul in poezia romaneasca”, spectacolele de muzica si dansuri populare sustinute de elevi de la scoli, licee si colegii iesene, atelierele de pedagogie muzeala aplicata s.a.
Etnograf Marcel Lutic (AFR Iasi)
Presedinte al Asociatiei Mesterilor Populari din Moldova

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

INTERVIU CU OCTAVIAN LUPU REDACTOR AL REVISTEI CONEXIUNI CONTEMPORANE

On By nelursIn InterviewLeave a comment

George ROCA: Colaboram de putin timp, dar am ramas impresionat de munca buna pe care o faceti la revista dumneavoastra. Am aflat ca aveti o lista de aproape 2000 de cititori, corespondenti si prieteni care colaborati. Mi-a placut de asemenea designul si segmentarea publicatiei virtuale pe care ati conceput-o si o conduceti. Care au fost inceputurile, de unde ati plecat? O mica prezentare va rog!

Octavian LUPU: Initial am plecat de la un blog crestin, dar lucrurile au evoluat mult de atunci, iar in momentul de fata partea „crestina” este tot mai mult pusa in minoritate deoarece nu prea multa lume trimite materiale pe aceasta tema. Atunci m-am gandit sa ii dau o linie literara mai pura, mai laica, dar cu bun simt, fara compromisuri, fara balci, fara atacuri… Ceva ce incanta ochiul si mintea. Sper sa fie si cititorii multumiti!

Nu este simplu sa scrii despre tine, sa intocmesti o prezentare care sa nu semene cu un CV bun de trimis la firme, dar impersonal in a comunica trairile launtrice si motivatia ascunsa a sufletului in dorinta de a transmite un mesaj plin de substanta potentialilor cititori. Cu toate acestea, merita sa spun cateva cuvinte despre experienta pe care am acumulat-o in ce priveste scrisul, mai ales ca izvorul gandurilor exprimate sub forma de articole, brosuri sau emisiuni radio/televizate este reprezentat in principal de ceea ce am cunoscut, experimentat si trait de-a lungul vietii.

George ROCA: Cateva cuvinte despre experienta pe care o aveti in domeniul scrisului. Care a fost motivatia dumneavoastra de a scrie?

Octavian LUPU: Inainte de a expune datele sintetice ale evenimentelor relevante pentru experienta scrisului, as dori sa subliniez motivatia pe care o am dincolo de cuvintele pe care le exprim prin scriere sau vorbire. In primul rand, cititorul sau cel care vizioneaza programele pe care le alcatuiesc reprezinta cel mai important personaj din viata mea atunci cand incep sa rostesc, sa exprim, sa astern pe hartie sau sa dactilografiez in calculator. Transfigurarea pe care o traiesc imi creeaza o comuniune launtrica ce ma determina in alegerea formei de expresie, in utilizarea sau nu a anumitor cuvinte, in accentul pe care il pun asupra unor idei in detrimentul altora. Acest lucru imi modeleaza vorbirea sufletului, fiindca in cele din urma mesajul pe care doresc sa il transmit este unul pozitiv, plin de substanta, care sa determine explozie si fuziune deopotriva in cugetul celui care citeste.

George ROCA: Cateva dezvaluiri despre viata personala… Va cer prea mult oare?

Octavian LUPU: M-am nascut in orasul de la poalele Tampei, mai precis in Brasov intr-o frumoasa Duminica de Florii, pe data de 14 aprilie 1968, la ora 5 dimineata dupa o noapte teribila pentru cea care mi-a dat viata. Poate tocmai de aceea am iubit mereu primavara si dimineata, ca anotimp si moment al zilei. Toamna si asfintitul de regula ma deprima, fiindca iubesc cu toata fiinta viata, miscarea, explozia sevei pline de substanta la inceput de aprilie. Ofer aceste detalii fiindca ele continua sa imi modeleze existenta si modul de exprimare chiar si in prezent, fiind asemenea unui „big-bang” in urma caruia am aparut si care prin forta sa de expansiune ma directioneaza inca.

Am locuit in mega-cartierul muncitoresc „Steagul Rosu”, traind in mijlocul „clasei muncitoare”, invatand la scoli obisnuite, de cartier. Am invatat astfel de timpuriu lectia dura a batjocoririi celui care cauta sa studieze, sa invete, sa aprofundeze, atat din partea colegilor, ceea ce oarecum era explicabil, dar si din partea profesorilor, ceea ce a fost de-a dreptul lipsit de justificare. De aceea, in decursul timpului am inlocuit studiul materiilor de invatamant cu ceea ce studiam in particular, de unul singur. De la inceput m-au atras „cartea” si scrisul. In prima imi gaseam inspiratia, in al doilea ma refugiam din fata unei realitati pe care intr-o forma sau alta doream sa o modelez, sa o schimb.

George ROCA: Interesant! Sunteti precis un romantic, dar mi se pare si un utopic.  Continuati va rog!

Octavian LUPU: Aveam obiceiul de a vorbi cu obiectele inca de cand eram foarte mic, deoarece imi inchipuiam ca ele au un suflet al lor ce nu trebuie ranit sau distrus. Cu siguranta ca in alta cultura as fi devenit un „animist” convins. Dar aceasta dorinta de a vorbi, de a exprima, neavand un partener pe masura, m-a condus catre scris. Colindam librariile de cartier sau cele din centrul Brasovului si imi cumparam carti ce depaseau conditia mea de elev de gimnaziu si le studiam pe indelete acasa. Asa s-a nascut in mine pasiunea pentru istorie, geografie si stiinta. Lecturam din Nicolae Iorga, Xenopol sau Otetea cu o bucurie negraita. Bineinteles ca nu intelegeam totul, dar puterea copilariei nu sta in a intelege ci in a retine. Astfel, prin lecturi felurite mi-am format un bagaj de cunostinte ce aveau sa ma insoteasca mai tarziu.

De asemenea, scriam lucrurile pe care le traiam la inceput sub forma de jurnal, ulterior ca mini-eseuri. Uneori ma exprimam liber impotriva comunismului si a regimului corupt, a minciunii si fricii pe care o traiam „la colectiv” cu totii. Bineinteles ca imi era teama de ceea ce exprimam si distrugeam dupa aceea totul, dar satisfactia era imensa, pe masura.

George ROCA: Dupa cate am aflat… ati facut liceul militar. Posibil ca disciplina dumneavoastra s-a cristalizat acolo! Cum ati ajuns la o asemenea institutie de invatamant, sa-i zicem, rigida? Dumneavoastra, un romantic, un visator…

Octavian LUPU: Perioada liceului a fost extrem de dura. Desi eram o fire singuratica, la insistentele tatalui meu, fost ofiter de cariera, am incercat si din pacate am reusit la liceul militar din Breaza. Am inceput astfel o experienta pe care consider ca in mod normal nu ar fi trebuit sa o cunosc. Dar destinul nu intreaba pe nimeni, cel putin, asa consider in momentul de fata.

Cei patru ani petrecuti la Breaza (1982-1986) m-au marcat profund. Viata in comun, lipsa unui „spatiu personal”, programul orar, disciplina cazona, dar si isteria cadrelor militare din timpul perioadei decadente a regimului comunist, alaturi de ironia cruda a colegilor mi-au afectat profund structura interioara. Fiind o fire foarte sensibila, am receptionat in mod dureros loviturile primite in acel liceu, devenit un fel de „lagar de detentie” atat la propriu, cat si la figurat, pentru niste adolescenti prinsi in capcana din nestiinta sau din cauza parintilor lor.

In aceasta perioada, lipsit de cea mai elementara intimitate, am invatat sa ma ascund in spatele studiului matematicii, fizicii, dar si al istoriei. Practic, studiam inainte materiile de curs pentru a putea dispune de un timp personal, dupa care citeam si aprofundam diferitele carti pe care mi le procuram in scurtele „invoiri” sau „permisii”. Scriam foarte mult, dar ma exprimam codificat, fiindca stiam ca intotdeauna exista un „Big Brother” atoatevazator, care ne supraveghea neincetat, intrupat in ofiteri zelosi dupa avansare si colegi „binevoitori”. In vacante insa imi permiteam sa ma exprim liber in jurnale de impresii sau in mini-articole, ce stiam ca oricum nu puteau sa fie publicate. Asa am invatat arta „ascunderii gandurilor in spatele cuvintelor”, a incifrarii mesajului si a criptarii exprimarii.

George ROCA: Si totusi dupa terminarea liceului v-ati continuat studiile tot in acelasi domeniu devenind student al Academiei Tehnice Militare. Nu prea va inteleg?

Octavian LUPU: Asa este. Pornisem deja pe un drum si nu aveam de ales… Eram legat intr-un mod fatal de sistemul militar printr-un contract de scolarizare, iar contravaloarea ce trebuia a fi returnata in cazul retragerii din armata fiind suficient de mult „umflata” pentru a nu putea fi platita vreodata. Era un joc in care o data intrat, puteai iesi doar cand dorea sistemul. De aceea, trebuia sa ma conformez, sa merg cu valul. Experienta cea mai teribila din timpul „pregatirii militare” a urmat dupa admiterea mea la Academia Tehnica Militara din Bucuresti. Timp de noua luni a trebuit sa execut stagiul militar cu termen redus, lucru ilogic data fiind absolvirea unui liceu militar si admiterea la o institutie militara. Astfel, am cunoscut la modul extrem, ca infanterist, ce inseamna frigul, foamea si privarea de somn. Am fost socat sa vad ca viata din unitatile militare semana cu un film ce avea la baza un scenariu siberian, demn de un lagar de concentrare. Impresiile culese m-au determinat sa caut o cale de scapare, ceea ce ma conducea invariabil catre scris si studiu. Reuseam de multe ori „sa dispar” prin locurile pustii ale unitatii militare, si acolo in plin ger sau ploaie, sub acoperisuri improvizate, studiam carti de matematica, de limbi straine, de psihologie sau de filozofie, in special existentiala. Era greu sa ascund aceste carti in conditiile in care aveam doar o valiza la dispozitie, dar preferam sa renunt la haine sau alte la articole pentru a avea totdeauna macar o carte cu mine si bineinteles un caiet in care scriam sau imi notam impresiile. Dupa ce scriam, rupeam foile si le distrugeam. Acesta-i pretul libertatii in regimurile totalitare. Scrii, exprimi si retii in constiinta, dupa care distrugi urmele.

La Academia Militara lucrurile nu au stat mai bine. Desi eram un elev de elita, totusi nu eram bine vazut de catre cadrele „politice” ce ma solicitau sa fiu turnator pentru colegi si sa-mi lingusesc superiorii. Dupa un an, mai precis in vara anului 1988 inainte de sesiune, am fost descoperit cu o Biblie in format redus asupra mea. Imediat mi s-a inscenat un „proces” in fata consiliului profesoral si al colegilor. Este adevarat ca timp de un an de zile frecventasem aproape constant slujbele tinute de catre preotul Galeriu la biserica Sfantul Silvestru. In acea perioada am invatat sa dezvolt tehnica scrierii de eseuri pe teme filozofice si religioase, precum si arta de a vorbi in public. Aveam un jurnal consistent pe care nu l-am mai distrus si in care am consemnat toate experiente mele, precum si incercarile de natura literara.

Dupa aceste eveniment s-a decis sa fiu exmatriculat, dar dupa aceea s-a revenit asupra acestei hotarari, urmand ca in mod progresiv sa mi se scada notele la examinarile de curs, pana cand in urma presiunii psihologice „sa imi ies din parametrii”. Nu s-a intamplat insa acest lucru fiindca a intervenit revolutia din decembrie 1989, dupa care am putut pleca fara sa imi para rau si sa finalizez studiile universitare la Institutul Politehnic Bucuresti.

George ROCA: Deci v-ati transferat de la Academia Militara la Institutul Politehnic. Ce facultate ati absolvit? Unde ati fost repartizat… sau unde v-ati gasit un loc de munca?

Octavian LUPU: Am absolvit Facultatea de electronica si telecomunicatii in anul 1992, dupa care am avut ocazia de fi angajat la un institut de cercetare si timp de 8 ani sa avansez in directia cercetarii stiintifice. In paralel am continuat sa studiez intens lucrari de literatura si teologie, iar in plus am avut ocazia de a publica mai multe articole in care analizam impactul introducerii diferitelor tehnologii de comunicatii, in special al telefoniei mobile si Internet-ului. Am constatat in scurt timp ca partea care ma atragea in expunerile pe care le faceam nu era cea tehnica, pe care mai totdeauna o puneam „in fundal”, ci componenta umana, de comunicare, de transmitere a viziunii si gandirii catre potentialul cititor.

George ROCA: Deci ati facut nu numai cercetare tehnica ci si una care studia  esenta umana, legaturile omului cu divinitatea, cu mediului inconjurator, cu impactul pe care il creeaza asupra acestuia. Cateva motivatii va rog, sau exemple?

Octavian LUPU: Cu titlu de exemplu, incepeam sa scriu un articol pur tehnic si dupa cateva randuri vorbeam despre impactul asupra utilizatorului, incercam sa intru in dialog cu cititorul, analizam canalul de comunicare creat prin intermediul a ceea ce exprimam s.a.m.d. Un astfel de articol, destul de amplu ca volum, a fost „Crestinismul si Societatea Informationala”, care s-a bucurat de o buna audienta in acea perioada, mai precis in cursul anului 1996 si ulterior. De indata ce a aparut Internet-ul, am avut sansa sa pot descarca materiale si carti de a caror existenta nici macar nu stiam. In mod special am fost atras de literatura motivationala fiindca imbina laolalta elemente componente din cadrul psihologiei, teologiei si filozofiei.

Dupa anul 2000 am decis sa parasesc terenul „cercetarii” prost platite si in proces de disparitie din Romania, si am inceput sa lucrez ca inginer de telecomunicatii. Timpul dedicat pentru activitati „extra” s-a restrans considerabil, dar am devenit mai selectiv si mai eficient in utilizarea lui. Astfel, am reusit sa alcatuiesc mai multe brosuri din diferitele articole pe care le-am scris si am inceput sa le distribui pe Internet si sub forma de materiale tiparite avand titluri in genul: „Vindecare prin Cuvant”, „Experienta vindecarii spirituale”, „Putere pentru ziua de azi” si „Pasi prin credinta”. In paralel, am avut ocazia de a participa sau chiar de a realiza emisiuni radiofonice, cum ar fi „Scoala Cuvantului” si „Jurnal de studiu”. In plus, am sustinut mai multe prelegeri publice pe teme de natura spiritual – motivationala, dintre care unele au fost inregistrate si distribuite prin Internet. Ocazional am participat si la emisiuni de televiziune dedicate impactului tehnologiilor moderne de comunicare asupra societatii contemporane.

George ROCA: Foarte interesant! Sa inteleg ca a urmat o noua deviere de la munca pe care v-ati ales-o si pentru care ati suportat timpuri grele de educatie cazona si ani multi de scoala. Cum ati ajuns la „Jurnal de studiu” si la revista „Conexiuni (Crestine) Contemporane”?

Octavian LUPU: In perioada in care am participat la emisiunile radiodifuzate (2005 – 2010), am considerat utila realizarea unui blog dedicat tematicii abordate in cadrul acestora, precum si distribuirii transcrierilor rezultate in urma sustinerii emisiunilor. Abordand o maniera de „full scripting” pentru realizarea emisiunilor, materialele generate aveau consistenta unor articole si prin urmare pagina „Jurnal de studiu si rugaciune” pe care am realizat-o a ajuns sa aiba un volum destul de mare in scurt timp. In plus, acest blog continea si diferite eseuri sau articole pe teme de natura spiritual-motivationala.

O etapa majora in evolutia acestui blog a constituit-o demararea colaborarii cu jurnalistul Octavian Curpas din Phoenix, Arizona – USA, in cadrul unui schimb de articole si promovare reciproca pentru publicatiile „Phoenix Magazine” si „Bruxelles Mission”. Dupa un an de colaborare mi-am dat seama ca blog-ul „Jurnal de studiu” nu mai corespundea tematicii – mult mai extinse – a articolelor publicate, fapt pentru care am schimbat dramatic structura site-ului, tehnologia de realizare si denumirea, care a devenit „Conexiuni Crestine Contemporane”. In aceasta perioada articolele pe care le-am publicat acolo au fost preluate si distribuite in cadrul diferitelor publicatii electronice, cum ar fi: „New York Magazine”, „Romanian Times”, „Gandacul de Colorado”, „Saltmin”, „Agero Stuttgart” s.a.

In acest context al presei virtuale, am avut ocazia deosebita de a va cunoaste si pe dumneavoastra, si de a extinde aria colaborarii si schimburilor de articole. Tematica publicatiei electronice pe care o editez a fost imbogatita, fapt pentru care titlul ei a devenit „Conexiuni Contemporane” (www.conexiunicontemporane.ro), iar platforma software a fost adecvat modificata pentru a pune in evidenta continutul mult diversificat si pe autorii care contribuie cu articole. Alaturi de accesibilitatea facila din partea cititorilor in baza  unei clasificari tematice usor de intuit, publicatia „Conexiuni Contemporane” permite promovarea autorilor si reliefarea continutului furnizat. Astfel exista un sistem de rating al accesarilor pentru fiecare autor, acesta dispunand de o pagina de prezentare, iar profilul fiind completat cu diferite date de performanta in functie de numarul de articole publicate si de accesari. In momentul de  fata sunt peste 150 de autori inregistrati in furnizarea diferitelor articole, iar numarul lor este in crestere. Desigur ca pe multi i-am cunoscut prin intermediul dvs. prin articolele pe care mi le-ati trimis spre publicare.

George ROCA: Colaborez cu peste 20 de reviste, dar sincer sa fiu, printre cele  preferate este si „Conexiuni Contemporane”. V-am explicat la inceputul acestui interviu de ce. Consider ca este o publicatie „cuminte”, placuta la citit, atractiva… Ce planuri de viitor aveti?

Octavian LUPU: Nu as putea spune ca merita sa iti faci prea multe planuri pentru viitor, fiindca totdeauna realitatea, in vesnica ei schimbare, te va determina sa modifici sau chiar sa abandonezi ceea ce ti-ai propus. Cu toate acestea, intentia mea este de a continua scrierea de articole, eseuri si materiale pe teme spiritual-motivationale, in principal fiindca orientarea experientei mele de viata este in aceasta directie. In plus, am experimentat realizarea de articole ce exprima confluenta diferitelor curente spirituale majore din istoria lumii si a corespondentelor ce pot fi stabilite intre acestea. Astfel, am explorat „taramul” conexiunilor dintre crestinism si alte curente majore in genul taoismului, budismului si islamului.  Am in pregatire astfel de abordari si in raport cu alte curente  disparute in negura istoriei in genul maniheismului, zoroastrismului, mazdeismului etc.

In final, de ce ma intereseaza toate aceste lucruri? De ce sa investesti timp si efort pentru ceva ce nu iti aduce nici un fel de remuneratie materiala? Raspunsul pe care pot sa il dau decurge din faptul ca am inteles importanta fundamentala a urmatoarelor valori ce merita sa fie promovate intr-o lume care inca isi mai cauta reperele:

–    in primul rand, bucuria de a trai si de a invinge dificultatile, de a nu abandona niciodata lupta vietii;
–    mai departe, libertatea de a exprima ceea ce gandesti sau simti in adancul fiintei tale, fara sa iti fie teama de eventualele consecinte actionand in deplin acord cu propria ta constiinta;
–    si nu in ultimul rand, acceptarea si promovarea diversitatii de viziune asupra existentei, vietii si rostului pentru care suntem pe acest pamant.

Este posibil ca fragmentul de memorie al experientei mele sa ajunga astfel sa se integreze in memoria infinita a universului prin ganduri pe care nu le-am lasat sa treaca fara a fi consemnate, prin file de jurnal rupte, dar ale caror idei au rasarit cu si mai mare putere atunci cand iarna totalitarismului a trecut, sau prin simtaminte care transcend finitul in nemarginire, asemenea raului care in cele din urma se varsa in ocean…

A consemnat,
George ROCA
17 februarie 2011
Sydney – Bucuresti

Romania a ajuns Codrul Vlasiei

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Apel catre clujeni si Justitia Romana

Dupa cate se stie, dupa 1990, avand in vedere vidul legislativ, creat dupa lovitura de stat din decembrie 1989, dar si semnele tot mai evidente ale lipsei de fermitate a unor functionari publici, politisti, judecatori, procurori etc., in impunerea respectarii legii si apararii avutiei nationale in Romania, asistam la un proces, absolut singular in Europa, vizand distrugerea sistematica a economiei nationale si sustragerea bunurilor acesteia , pe diverse cai, fie de „baietii destepti”, fie de diverse grupuri  sau asa-zise personaje istorice. Doar in Romania, intre toate tarile est-europene foste comuniste, pe baza principiilor enuntate de un falimentar partid politic, s-a crezut de cuviinta sa se respecte principiul proprietatii prin jefuirea avutiei nationale. In acest proces de asa-zisa recuperare de proprietati s-au inscris intre altii Mihai I de Hohenzollern  si alti membri ai familiei regale, dar mai ales biserici si organizatii, dar mai ales unele cu activitati extremiste sau fasciste ce apartin sau au apartinut minoritatilor etnice.
Sesizand ca este o oportunitate deosebita de a obtine cu relativa usurinta inclusiv pe baza de declaratii mincinoase sau prin dovezi trucate, falsificate, diverse imobile sau mari proprietati de terenuri, in toata tara s-a trecut, adesea cu sprijinul tacit al autoritatilor publice sau al celor judetene, la realizarea unui jaf autentic. Din pacate, municipiul Cluj-Napoca nu a scapat atentiei celor cu pofte de inavutire.
Nu avem in vedere aici doar raptul odios la care s-au dedat si inca se mai dedau reprezentantii cultelor, minoritatilor etnice sau ai unor organizatii fasciste cu sediul in afara tarii, ci si activitatile la fel de condamnabile ale unor asa-zisi baieti destepti de pe plan local. N-au scapat pe dinafara nici chiar imobile in care si-au desfasurat activitatea institutii de utilitate publica, scoli, gradinite, spitale, institutii de autoritate publica etc. N-a scapat atentiei baietilor destepti nici sediul, ocupat, de cateva decenii, de catre Casa de cultura a municipiului Cluj-Napoca, institutie culturala de interes comunitar. Prin fabricarea de false dovezi sau pretinzand ca sunt continuatorii unei institutii ce a functionat inainte de Primul Razboi mondial in acest spatiu, solicitantii spatiului respectiv au ajuns sa profereze chiar si in fata instantei de judecata minciuni si neadevaruri, in speranta ca, astfel, vor reusi sa intre in posesia imobilului in care ne desfasuram activitatea.
Intre altele, reprezentantii firmei care se pretinde justificata, legal si moral, sa solicite restituirea a ceva ce nu i-a apartinut niciodata de drept, a afirmat, recent, starnind, deplin jstificat, inclusiv afirmatia presedintei completului de judecata, cum ca in imobilul revendicat de ei nu ar exista o sala de spectacole si aici nu s-ar desfasura activitati culturale. Afirmatia, reprezentand o grosolana mistificare a adevarului, a determinat-o pe presedinta completului de judecata sa intervina si sa atraga atentia individului in cauza ca dansa, personal, a asistat de nenumarate ori, inca din copilarie, la manifestarile cultural – artistice, inclusiv spectacole, desfasurate pe scena Casei de cultura a municipiului Cluj-Napoca.
In conditii de normalitate, avand dovada certa a lipsei de onestitate a reprezentantului firmei in cauza, instanta de judecata ar fi trebuit sa demareze, din oficiu, un proces pe baza declaratiilor mincinoase facute de acel individ, pentru marturie mincinoasa si sperjur, avand in vedere faptul ca declaratia era facuta dupa prestarea de juramant.
Facem precizarea ca nici subsemnatul, nici restul colectivului Casei de cultura a municipiului nu suntem impotriva restituirii catre proprietarii de drept a bunurilor ce le-au apartinut solicitantilor sau inaintasilor acestora. Daca acestia exista cu adevarat, nu apar, peste noapte, prin inginerii ioneroase. Nu putem si nici nu vom ramane, insa, indiferenti si impasibili in fata unor tentative de insusire, prin recurgere la fals si uz de fals, a unui imobil in care se desfasoara de mai multe decenii activitati culturale de care beneficiaza toti locuitorii municipiului Cluj-Napoca, indiferent de apartenenta culturala, profesionala, etnica religioasa sau de nivel de pregatire.
Avand in vedere gravitatea acestei situatii, fac un apel la toti locuitorii municipiului Cluj-Napoca sa nu ramana indiferenti in fata acestui abuz nepermis si sa intervina, prin mijloace legale, sprijinindu-ne pentru a nu deveni si noi, cei care slujim interesele culturale ale acestui municiiu, victime ale rapacitatii unor „baieti destepti”, preocupati sa mai distruga o institutie publica, ca eventual sa poata deschide ulterior vreo noua carciuma in centrul municipiului, sacrificand, insa, cu indiferenta si cinism, sansele clujenilor de a beneficia de un act cultural inscris in categoria educatiei permanente sau a loisir-ului.
Mai fac precizarea ca, in cazul in care s-ar ajunge, totusi, ca acest demers oneros sa aiba castig de cauza, voi sesiza instantele europene, inclusiv forurile Consiliului si Parlamentului European cu privire la modul in care se intelege si se aplica principiile de drept si legea in tara noastra.
Solicitam sprijinul tuturor celor care ni-l pot oferi pentru a aduce noi dovezi cu privire la totala lipsa de justificare din partea celor care formuleaza astfel de pretentii fals revendicative privind spatiul in care ne desfasuram activitatea, in interesul si in slujba locuitorilor municipiului Cluj-Napoca, al culturii romane.
Dr. Dan BRUDASCU